----------------

 

Carti in site

 

--------------------

ISTORIA BISERICEASCĂ UNIVERSALĂ
şi
STATISTICA BISERICEASCĂ
 
de Eusebiu Popovici
Profesor la Facultatea de Teologie din Cernăuţi
 
 
Capitolul III
Biserica Românească
§. 210. Cum s-a dezvoltat ea în general
 
 
A. Poziţiunea ei în întreaga Biserică Ortodoxă şi relaţiunea ei cu Patriarhia de Constantinopol; limba ei literară, a documentelor, inscripţiilor şi a liturghiei sale; noua stare de lucruri şi autocefalia ei recunoscută

I. La începutul acestui period, adică după jumătatea secolului XV, atât în Muntenia sau Ungro-Vlahia, cât şi în Moldova sau Moldo-Vlahia, numită pe atunci încă Ruso-Vlahia şi Mavro-Vlahia, exista câte o mitropolie. Cea de Ungro-Vlahia, curând nu mai avu scaunul în Argeş, ci în Târgovişte; sub jurisdicţia ei eparhială şi primaţială sta, cel puţin pe la începutul secolului XV, probabil însă şi după jumătatea acestui secol, adică şi după începutul Periodului V, o a doua mitropolie, cea a unei părţi din Ungro-Vlahia, mitropolia de Severin, a Valahiei Mici.

Mitropolia Moldo-Vlahiei sau a Ruso- şi Mavro-Vlahiei avea scaunul în Suceava şi episcopiile de Roman şi Rădăuţi. Deşi mitropolia Ungro-Vlahiei şi a Moldovei sta sub jurisdicţia patriarhului de Constantinopol, cel puţin până la Sinodul din Florenţa (1439), şi cu toate că tocmai în secolul XVIII s-a ivit ştirea, nu netendenţioasă, că mitropolia Moldovei la 1425 ar fi obţinut de la Constantinopol, anume de la împăratul Ioan Paleologul, căruia ştirea îi dă greşit numele de Andronic Paleologul, şi de la patriarh un document prin care mitropolia Moldovei ar fi fost declarată cu totul independentă, după ce până atunci ar fi fost subordinată arhiepiscopiei de Ahrida. Totuşi este posibil, şi chiar probabil, că la urma urmei mitropoliile Ungro-Vlahiei şi Moldo-Vlahiei între anii 1440-1453 vor fi rupt relaţia cu patriarhia de Constantinopol, compromisă în ochii lor prin actul unirii şi se vor fi alipit de arhiepiscopia Ahridei, pentru că în Constantinopol cel puţin de la 1440-1450 au fost de fapt patriarhi uniţi şi unirea s-a menţinut nominal până la 1453, pe când Ţările Române refuzară unirea. De aceea şi mitropolitul Moldovei, fiindcă subscrisese la Florenţa pentru unire, nici nu cuteză a se mai întoarce, zic unii, iară alţii zic că a fost alungat şi în tot cazul, cum atestă documentele, chiar el însuşi s-a lepădat de unire şi s-a declarat contra ei, la un sinod ortodox din Constantinopol de la 1450 prin un coleg grec, autorizat de el.

Cel puţin s-a păstrat ştirea, ce are multă probabilitate pentru sine şi poate a trecut în mod confuz şi prin gândul cronicarului Grigore Ureche, pe la jumătatea secolului XVII, când el narează că Iuga Vodă a întemeiat mitropolia la 1399 cu binecuvântarea scaunului de la Ahrida şi a instalat mitropolit pe Teoctist, adică ştirea că Teoctist, mitropolitul Moldovei, menţionat de la 1452 ca păstorind Biserica Moldovei şi în scaun încă pe la 1477 până la moartea lui în 8 noiembrie acelaşi an, a fost diacon al lui Marcu Eugenicul de Efes[1], decedat în 1449 şi a primit hirotonia de episcop de la Nicodim II, patriarh de Peci (Pec), care, în situaţia anormală de atunci a imperiului sârbesc, pare a fi fost totodată şi arhiepiscop al Ahridei, ce încă pe atunci ţinea de Serbia.

După mărturia unei corespondenţe, ce negreşit nu poate fi privită ca autentică, chiar Ştefan cel Mare, domnul Moldovei, să se fi adresat în 1456 la Ahrida spre a ruga pe arhiepiscopul ei Doroftei pentru hirotonia mitropolitului Moldovei, ales de curând în locul mitropolitului decedat Visarion, şi tot în Ahrida să fi fost hirotoniţi şi mitropoliţii Ungro-Vlahiei. Dar dacă în general a existat de fapt asemenea relaţie cu Ahrida, ceea ce este posibil şi chiar probabil, fără a admite că corespondenţa lui Ştefan şi chiar ştirea de mai sus – ce este mai vrednică de credinţă – ar fi istorice, relaţia aceasta n-a fost de lungă durată ca şi unirea, ce în Constantinopol fu anulată cu totul de la 1453, aşa că mitropoliţii români erau iarăşi sub jurisdicţia patriarhului de Constantinopol, chiar înainte de sfârşitul secolului XV, iară nu abia mult mai târziu, desigur nu tocmai în jumătatea întâi a secolului XVII, cum pretinde cronicarul Miron Costin († 1691) de după jumătatea secolului XVII şi contemporanul său, mai mic de vârstă, principele Dimitrie Cantemir († 1723) în cartea lui ,,Descrierea Moldovei”; probabil ei se bazează pe nişte documente supozate.

Din contră, în Ungro-Vlahia sub Radu cel Mare (1495-1508), după dorinţa acestui domn a fost chiar ocârmuitor vremelnic al mitropoliei şi a reorganizat Biserica ţării un patriarh de Constantinopol, scos de turci, adică Nifon († 1508), dar el apoi fu nevoit a părăsi ţara din cauză că voind a aplica strict canoanele relative la căsătorie, a venit în conflict cu domnul, care se credea mai presus de canoane, precum şi cu deprinderile molatice ale ţării. Curând după aceea la 1512 Neagoe Basarab, domnul Munteniei (1512-1521), rugă pe Pahomiu I, patriarh de Constantinopol (1503-1504, 1505-1514), a-i da ca mitropolit pe Macarie, monah din Muntenegru (Montenegro), care trăia în Muntenia, un tipograf vestit de cărţi bisericeşti în limba slavonă.

Apoi la 1517 patriarhul Teolipt (1514-1520), însoţit de episcopii de Sere, Sarde, Media şi Melenic, au sfinţit împreună cu mitropolitul Macarie Tipograful (după 1512-1520) splendida biserică a mânăstirii de Argeş, zidită de acelaşi domn. Dar precum mitropolia Rusiei Mari, aşa şi mitropoliile româneşti, mai cu seamă mitropolia Moldovei, dobândiră mari privilegii de la patriarhii de Constantinopol, care fiind continuu în lipsă, veneau după milostenii şi în Moldova şi Muntenia, iar în schimb trebuiau să consimtă a le face pe voie. În astfel de împrejurări, până în ultimul pătrar al secolului XVIII mitropolitul Ungro-Vlahiei se ridică la rangul de locţiitor al celui dintâi mitropolit din patriarhia de Constantinopol (adică al mitropoliei de Cesaria Capadochiei), pe când mitropolia Moldovei chiar pe la sfârşitul secolului XVI ajunsese aproape independentă şi chiar se fălea că este astfel, fără a fi contrazisă; de aceea pe la jumătatea secolului XVII chiar românii din Muntenia, în a lor ,,Pravila” Târgovişteană (1652) se mirau numai, cum se face, că mitropolia Moldovei este ca şi independentă.

De aici provine apoi că în secolul XVIII, faţă cu pretenţiile de jurisdicţie ale patriarhiei, din ce în ce mai exagerate pe timpul domniei fanarioţilor, s-a plăsmuit ştirea, ce s-a crezut adevărată până în timpul recent, că mitropolia Moldovei a obţinut autocefalia încă de la 1425, şi unii spun că chiar au văzut documentul respectiv, care însă mai târziu s-ar fi pierdut. Iar poziţiunea, aproape independentă în adevăr, a mitropolitului Moldovei spre sfârşitul secolului XVII consista în faptul că el era ales şi pus în scaun de Biserica neamului său şi numai se comunica despre aceasta patriarhului de Constantinopol, care-l întărea, dar în schimb mitropolitul era ţinut a pomeni la liturghie pe patriarhul de Constantinopol ca pe superiorul său şi a lua de la Constantinopol Sfântul Mir.

Aceeaşi poziţiune cu mitropolitul Moldovei fu recunoscută şi mitropolitului Ungro-Vlahiei mai târziu şi mai ales prin aşa-numitul ,,Regulament Organic” de la 1832, care regula din nou relaţiile ambelor Principate, când se organiză din nou administraţia Moldovei şi a Munteniei 1828-1834. Acum ambii mitropoliţi purtau titlul cel mai înalt al mitropoliţilor din timpul modern, adică titlul de mitropolit independent: ,,Arhiepiscop şi Mitropolit”, ce intră în uz de la secolul XVI şi fu acordat mitropolitului Moldovei chiar spre sfârşitul acelui secol.

 

II. Astfel aceşti doi mitropoliţi, probabil afară de puţin timp la începutul periodului, de la 1453 n-au fost subordinaţi arhiepiscopului bulgar de Ahrida, sau altui scaun al Bisericii slave, ci numai patriarhiei de Constantinopol, căreia s-au supus în măsură mai mare sau mai mică până în timpul recent, când au fost declaraţi autocefali. Cu toate acestea din timpul anterior, când românii încă nu erau constituiţi autonomi, ci depindeau politiceşte şi bisericeşte, cei de la sud de bulgari şi cei de la nord de malorusieni sau ruteni (rusnaci), deci din acel timp anterior, întrucât o literatură românească lipsea continuu, a rămas dominantă chiar şi în timpul când organizaţia politică şi bisericească a Moldovei şi Munteniei fu deja atestată, limba slavonă veche, o limbă neînţeleasă de popor; ea a fost dominantă în însuşirea ei ca limbă literară şi oficială, precum şi ca limbă a documentelor bisericeşti, până la jumătatea secolului XVII, iar ca limbă liturgică până în secolul XVIII.

Pe măsura în care însă literatura românească se dezvolta progresiv, limba slavă făcu loc celei româneşti tocmai în ultimul timp, după ce a trebuit să împartă dominaţiunea ei cu limba grecească; aceasta încă mai demult, iară mai ales de la secolul XVII, năvălise în Principate şi pătrunsese prin curţile domneşti, prin oficiile publice, odată cu grecii, care se furişase pe la scaunele mitropoliilor şi ale episcopiilor şi prin mânăstiri, iar din secolul XVIII până în deceniile dintâi ale secolului XIX sub domnii fanarioţi (1712-1821) limba greacă devenise chiar predominantă. Limba slavonă bisericească şi mai târziu, când ea începu a ieşi din uz, limba grecească, se cultiva şi se propaga la curţile domneşti, la scaunele mitropoliilor şi ale episcopiilor şi prin mânăstiri, iar limba greacă pe timpul ei încă şi prin şcoli, unde funcţionau ca învăţători savanţi celebri dintre grecii emigraţi în Principate.

Aceste şcoli de pe la 1640, când începu a se simţi trebuinţa de instrucţie şi de o literatură naţională în Muntenia şi în Moldova, au făcut cu putinţă a se traduce cronici, precum şi cărţi, legi, cărţi de ritual, de teologie şi de alt cuprins din limba slavonă bisericească şi din cea grecească în limba românească, iar totodată a se compune şi lucrări originale de literatură română. Zisele şcoli s-au transformat apoi treptat în şcoli româneşti, când limba românească, odată cu încetarea domniei fanarioţilor, ajunse a fi singură dominantă în cult, în documente, în inscripţii şi în literatură.

 

III. După noua constituire a Principatelor şi apoi după unirea lor ca ,,Principatele Unite Române” sub domnitorul Alexandru Ioan Cuza (1859-1866), nu numai s-a consolidat această stare de lucruri, ci s-au introdus şi s-au încercat a se introduce şi alte reforme în Biserică sau în instituţiile ei. Între aceste reforme însemnăm desfiinţarea multor mânăstiri, mai ales a celor mai mici, a aşa-numitelor skituri şi secularizarea averilor mânăstireşti, apoi introducerea căsătoriei civile obligatoare şi a legislaţiei şi jurisdicţiei civile asupra căsătoriei, în locul căsătoriei încheiate numai la biserică şi a legislaţiei şi jurisdicţiei bisericeşti asupra căsătoriei, înfiinţarea actelor stării civile, adică ţinerea registrelor de naşteri, căsătorii şi decese, valabile pentru stat, ce era până atunci de atribuţia preoţilor, fu încredinţată primarilor, s-a pus în discuţie şi introducerea calendarului gregorian, dar a întâmpinat opoziţie, nu numai din partea autorităţii bisericeşti, ci şi a întregii opinii publice[2].

La 1865 Cuza Vodă, de acord cu Camera, declară Biserica României autocefală, după ce încă din 1863 opri a se mai săvârşi cultul divin în limba grecească, excepţie de două biserici numite expres, apoi începu a numi el singur pe episcopi, şi prin decret domnesc înfiinţă un sinod. Aceste măsuri loveau nu numai în drepturile patriarhului, ci şi în dreptul de eligibilitate al Bisericii; de aceea ambele părţi au protestat. Carol I succesorul lui Cuza, de la 1866 domn, de la 1881 rege, procedă mai prudent; el din contră menajă şi ocroti ceea ce merita menajare şi ocrotire; la 1870 intră în negocieri cu patriarhia şi la 1872 declară de asemenea prin o lege că Biserica Română este autocefală, dar s-au rezervat patriarhului anumite drepturi onorifice, precum a fi pomenit la liturghie, a se lua de la Sfântul Mir şi a se cere binecuvântarea lui pentru hirotonia de arhierei titulari, dintre care aveau a se alege apoi episcopii eparhiali şi mitropoliţi; dar episcopii şi mitropoliţii aveau a fi aleşi şi confirmaţi în ţară, fără a se cere pentru ei binecuvântarea patriarhului.

În anul 1882 se născu din nou conflict între patriarh şi Biserica Română, care în 1882 devenind biserica unui regat, începuse a-şi sfinţi ea însăşi Mirul; în sfârşit, în 1885, patriarhul de Constantinopol, recunoscu Biserica României deplin autocefală. Aceasta avea peste 5 milioane suflete (mai precis 5.400.000), pe lângă care mai erau în ţară ca 150.000 romano-catolici, ca 23.000 protestanţi, ca 267.000 israiliţi, ca 6.000 armeni, 15.000 rascolnici, iar în Dobrogea, ce fu câştigată mai târziu (1878) se aflau încă aproape 50.000 mahomedani (mai precis 45.000).

 

B. Ierarhia Ungro-Vlahiei şi a Moldovei

I. Ierarhia Ungro-Vlahiei

Ce priveşte relaţiile interne, mai întâi cele din Ungro-Vlahia, la începutul periodului mitropolia Ungro-Vlahiei consista, precum am amintit, din o mitropolie principală de Argeş şi din o mitropolie secundară de Severin, adică aşa că mitropolitul de Severin, sub a cărui păstorie erau şi românii din Transilvania şi Ungaria, recunoştea pe cel de Argeş ca proestos al său, iară mitropolitul de Argeş ca proestos purta titlul: ,,Mitropolit al Ungro-Vlahiei şi exarh a toată Ungaria şi al Plaiurilor”, pe când celălalt se numea mitropolit al părţii despre Severin şi va fi avut şi un episcop supus, sau, ca să ne servim de termenul apusean, un episcop sufragan la Mehadia în Banatul unguresc (după ştiri nu nedemne de credinţă, ce atestă aceasta negreşit indirect abia pe la jumătatea secolului XVII, iară direct tocmai la începutul secolului XVIII).

La 1419 Severinul trecu sub Ungaria şi spre sfârşitul secolului XV, dar încă înainte de 1488 el fu în mari primejdii şi în urmă chiar distrus din cauza deselor războaie de atunci între România, Ungaria şi Turcia. Din această cauză mitropolia n-a mai putut dura acolo, adică după cum se crede îndecomun, încă de când Severinul a trecut sub unguri, care nu erau toleranţi faţă de alţi episcopi decât cei romano-catolici, iară după părerea noastră, tocmai după ce Severinul decăzu din cauza războaielor.

Nifon († 1508, la Athos) fostul patriarh de Constantinopol (1486-1489 şi din nou 1497-1498), mai târziu (1499-1507) ocârmui vremelnic şi reorganiză mitropolia Ungro-Vlahiei. El spre a înlocui mitropolia de Severin, ce nu mai funcţiona şi spre a mai uşura sarcina mitropoliei a toată Ungro-Vlahia, înfiinţă pe la 1500 pentru Muntenia încă 2 episcopii, adică una la Râmnicul Vâlcei, ce se numeşte şi de Noul-Severin şi a doua la Buzău. După cum se crede îndecomun, un mitropolit de Severin nu mai exista pe la sfârşitul secolului XV; după părerea noastră, el a fugit din Severin, probabil încă în războaiele ce au fost înainte de distrugerea acestui oraş, în orice caz înainte de 1488 el a fugit în Transilvania şi stabilindu-se permanent acolo, a pus bazele mitropoliei românilor din Transilvania, ce a existat acolo după aceea aparte. Despre aceasta vom trata mai pe larg la istoria ei (§. 214 a.).

Astfel după apunerea mitropoliei de Severin, înfiinţată la 1370 pe lângă cea a Ungro-Vlahiei, această mitropolie avu de la începutul secolului XVI cele 2 episcopii mai sus numite, adică episcopiile de Râmnic şi de Buzău. Totodată mitropolitul Ungro-Vlahiei păstră continuu şi drepturile de exarh a toată Ungaria şi al Plaiurilor, pe baza cărora dobândi dreptul de primat şi peste mitropolitul românilor din Transilvania, fie că acesta va fi existat chiar înainte de sfârşitul secolului XV, fie că el va fi fost stabilit mult mai târziu, cum afirmă Iorga în istoria sa şi după el încă alţi câţiva istorici.

La începutul secolului XVI (1517) sub Neagoe-Vodă (1512-1521) şi sub mitropolitul Macarie II, călugărul montenegrin şi tipograful, care şi în Muntenia a tipărit o liturghie şi un octoih şi o evanghelie în limba slavonă, scaunul mitropoliei Ungro-Vlahiei din Argeş, unde a rămas apoi numai mânăstire, dar unde Neagoe cu biserica zidită de el a ridicat un monument măreţ de arhitectură bisericească orientală, fu strămutat definitiv la Târgovişte şi după jumătatea secolului XVII (1665) treptat de la Târgovişte la Bucureşti; dar drepturile de primat asupra mitropolitului românilor din Transilvania au fost pierdute, când acesta consimţi la 1698 a trece la unirea cu Roma şi ele n-au fost redobândite de fapt nici chiar mai târziu (1783), după ce s-a restabilit acolo o episcopie ortodoxă, împrejurările fiind între acestea cu totul altele, căci mai întâi mitropolia sârbească de Carloviţ, înfiinţată în Ungaria între anii 1690-1695, a obţinut o jurisdicţie asupra acestei episcopii.

Provisor, adică între anii 1718-1739, când Oltenia a fost sub dominaţie austriacă, după victoria ce Austria repurtă asupra Turciei, chiar episcopia de Râmnic n-a stat în legătură cu mitropolia Ungro-Vlahiei, ci tot cu cea de Carloviţ din Ungaria, iar între anii 1726-1739 şi cu mitropolia sârbească de Belgrad, ce de asemenea era sub Austria şi se unise atunci cu mitropolia de Carloviţ. Dar după pacea de la Belgrad din 1739 episcopia de Râmnic, ca şi mitropolia de Belgrad, s-a întors la starea ei politică şi bisericească de mai înainte.

Pe lângă episcopiile de Râmnic şi Buzău s-a mai înfiinţat în 1793 o a treia episcopie cu scaunul în Argeş, de unde se strămutase mitropolia la 1517, aşa că de la 1793 mitropolia consista din arhiepiscopia Ungro-Vlahiei cu scaunul în Bucureşti şi din cele 3 episcopii: Râmnic, Buzău şi Argeş. În partea despre vest a circumscripţiei acestei mitropolii spre sfârşitul secolului XVII a existat pentru un timp scurt încă o episcopie, înfiinţată prin favoare arbitrară domnească între anii 1673-1688, adică episcopia Strehaiei în mânăstirea cu acelaşi nume din judeţul Mehedinţi.

 

II. Ierarhia Moldovei

Mitropolia Moldo-Vlahiei, adică a Moldovei şi Sucevei, la începutul Periodului V avea 2 episcopii supuse ei, precum de asemenea am amintit, adică episcopia de Roman şi cea de Rădăuţi, pe când vechea episcopie de Cetatea Albă numai prin foarte scurt timp a fost sub domnia Moldovei, de altfel acea episcopie chiar în timpul când moaştele Sfântului Ioan fură aduse de acolo la Suceava sta sub dominaţiune genoveză, până ce la 1484 trecu sub stăpânirea turcilor şi deci direct sub jurisdicţia patriarhului de Constantinopol.

Se pare că din episcopia Cetatea Albă s-a format mai târziu mitropolia cunoscută sub numele Brăila sau Proilavia, separată de mitropolia Moldovei şi purtând pentru un timp şi alte numiri de la alte reşedinţe ale ei, ca Reni, Galaţi; teritoriul ei sta direct sub dominaţiunea turcilor şi ea a existat cu reşedinţa mai ales în Brăila până la 1828, adică până ce încetă dominaţiunea turcilor pe teritoriul românesc de la Dunărea de Jos. Despre ea pomeneşte Pravila din Târgovişte (1652), ca despre o mitropolie de Galaţi. Alţii sunt de părere că eparhia Proilavon sau Proilavia nu s-a format din episcopia Cetatea Albă, ci eparhia Proilavia s-ar fi întemeiat mai vârtos sub Vasilie Lupu, domnul Moldovei (1634-1653), sau chiar de el însuşi, înainte de 1644, pentru teritoriul Moldovei şi poate şi cel al Munteniei, trecut sub dominaţiunea turcilor ca Raia (popor de adunătură), şi că avu scaunul ei episcopal uneori şi în alte oraşe ale Dunării de Jos. Însă Vasilie Lupu n-a fundat această episcopie, ci numai a reînnoit-o.

Încă după jumătatea secolului XVI (1565) mitropolia Sucevei a fost pentru un timp strămutată la Iaşi, definitiv însă, în jumătatea întâi a secolului XVII (pe la 1630), iară numărul episcopiilor fu sporit între anii 1597-1599 încă cu una la Huşi, în partea despre sud-est a Moldovei. În anul 1713 s-a mai adaos episcopia de Hotin în partea de nord-est a Moldovei, dar ea sta sub mitropolia Brăilei, căci teritoriul ei de la 1711, ca şi cel al mitropoliei Brăilei, de mult timp, sta direct sub dominaţiunea turcilor.

Astfel, pe la jumătatea secolului XVIII sta sub mitropolia Brăilei episcopia Hotin, iară sub mitropolia Moldovei episcopiile Roman, Rădăuţi şi Huşi. După anexarea Bucovinei la Austria în 1775 (mai precis 1774-1777), mitropolia Moldovei pierdu în 1781 episcopia Rădăuţi, ce fu declarată independentă, şi după anexarea Basarabiei la Rusia, mitropolia Brăilei pierdu în 1812 episcopia Hotin, care ţinând acum de imperiul Rusiei fu transformată în arhiepiscopie de Chişinău şi Hotin şi de atunci este supusă sinodului din Petersburg şi avea şi un episcop vicar de Cetatea Albă şi Tighina (Akerman şi Bender), pe când mitropolia Brăilei a apus, cum am spus, în 1828, când ruşii au respins şi de acolo dominaţiunea turcilor.

În Moldova au rămas numai mitropolia şi episcopiile de Roman şi Huşi. Tocmai după pacea de la Paris din 1856, când o parte din Basarabia fu retrocedată Moldovei, s-a înfiinţat acolo (1864) încă o episcopie (a treia) a Dunării de Jos cu scaunul în Ismail. Dar după Congresul de la Berlin din 1878 restituindu-se Rusiei partea Basarabiei, ce forma această episcopie, şi România primind în locul ei de la turci Dobrogea sau Dobrugea, atunci episcopia de Ismail fu strămutată la Galaţi şi pentru partea ei pierdută la Rusia fu desdaunată cu Dobrogea. De atunci mitropolia Moldovei consistă din Arhiepiscopia Iaşi şi episcopiile Roman, Huşi şi Dunărea de Jos.

 

III. Dezvoltarea ierarhiei amânduror ţărilor

Mitropoliţii şi episcopii din Muntenia şi Moldova de la început şi până la jumătatea întâi a secolului XIX, pentru întâmpinarea cheltuielilor lor de întreţinere şi de administraţie bisericească, aveau moşii dăruite de ctitori, pe lângă care în cursul timpului s-au mai adaos şi diverse drepturi de la stat în natură şi în bani, precum şi scutelnici (supuşi îndatoriţi a munci pe moşii), ţigani, robi emancipaţi, abia la 1856 şi tătari robi, care ajunseră în această stare fiind luaţi captivi în război. Ierarhii aveau întreaga jurisdicţie asupra supuşilor de pe moşiile episcopiilor, ca şi asupra clerului lor; ei aveau şi drept la dări de la preoţi; de asemenea aveau a îngriji de şcoli, pentru a căror întreţinere au fost îndatoriţi de la secolul XVIII a contribui şi preoţii.

Pe lângă aceasta mitropolitul era preşedinte, iar episcopii membri ai Divanului (consiliul domnesc), în consecinţă erau rânduiţi oficial la diferite lucrări de justiţie şi la misiuni politice; ei luau parte la toate actele politice, chiar la alegere şi răsturnare de domni; din această cauză adeseori erau victimele bănuielii sau ale răzbunării domnilor. În măcelul boierilor comis la anul 1558 de Mircea Ciobanu, crudul domn al Munteniei, a fost ucis şi Anania, mitropolitul Ungro-Vlahiei. Ioan cel Cumplit sau Armeanul, domnul Moldovei (1572-1574), făcu a fi ars în 1574 Gheorghe episcopul de Roman, acuzându-l de sodomie, pe când mitropolitul Teofan, care încă de la 1568 se refugiase în Transilvania de frica lui Alexandru Lăpuşneanu, la 1572 fugi din nou peste hotar de frica lui Ioan Vodă cel Cumplit, care-l reclama sub pretext că ar fi vinovat de un furt. Tot mitropolitul Teofan şi episcopul Gheorghe de Rădăuţi la 1588 fugiră în Polonia, de frica lui Iancu Sasu.

Teodosie Barbovski, mitropolitul Moldovei (1606-1608), sub păstoria căruia la 1607 principele Constantin Movilă (1607-1611) răsturnase pe vărul său Mihail Movilă prin intrigi de familie, a fost acuzat în 1608 că ar fi voit să otrăvească în sfânta cuminecătură pe Constatin Vodă Movilă şi chiar în 1610 suferi torturi, ca să mărturisească aceasta. Dar după Regulamentul Organic din 1832, ce fu introdus când ruşii de la 1829-1834 administrau ţara, mitropolitul şi episcopii pierdură vechile lor drepturi politice; moşiile lor de asemenea au fost confiscate de stat, în Muntenia la 1840 (1843) şi în Moldova la 1844 şi acum statul lua asupră-şi retribuirea mitropoliţilor şi a episcopilor şi îngrijirea şi conservarea a tot ce ei îngrijeau şi conservau. Acum cel puţin nu s-a mai putut întâmpla ca un episcop risipitor să lase datorii mari în sarcina succesorului său.

Încă mai demult, adică pe timpul ocupaţiunii ruse de la 1806-1812, Gavriil Bănulescu, mitropolit de origine român, însă ţinând de ierarhia Rusiei şi fiind în serviciul ruşilor şi ca exarh (adică locţiitor) al sinodului Rusiei a administrat ambele mitropolii, a introdus în fiecare eparhie câte un consistoriu, ca instanţă de judecată bisericească, numit de aceea şi dicasterie.

Dar în Biserica Munteniei şi a Moldovei demult au căutat ospitalitate şi chiar au aflat-o mulţi patriarhi, mitropoliţi şi episcopi din orientul supus imediat dominaţiunii turcilor. Astfel după ex-patriarhul Nifon, care între anii 1499-1507 a administrat şi reorganizat Biserica Munteniei, mulţi episcopi au petrecut în Principate timp mai lung sau mai scurt. Aşa de exemplu, în jumătatea întâi a secolului XVII (1617-1618) Teofan, patriarhul de Ierusalim şi contemporanul său Chiril Lucaris, acesta mai ales pe când era patriarh de Alexandria, precum şi mai târziu Mitrofon Crilopol, patriarh de Alexandria, care şi muri în Muntenia († 1640); apoi, de la jumătatea secolului XVII (1642-1654), Atanasie Patellarie, adversar al lui Lucaris, dar amic cu latinii şi cu iezuiţii, patriarh de Constantinopol pentru scurt timp în două rânduri la 1634 şi 1654; după jumătatea secolului XVII (1653-1658) Macarie, patriarh de Antiohia, (1664) Nectarie de Ierusalim şi (1683) Partenie de Alexandria, pe lângă alţi patriarhi ai acestui scaun înainte şi după el, apoi Dosoftei, patriarh de Ierusalim (1669-1707), foarte des înainte de 1700 şi după acest timp, cum şi succesorul său Hrisant (1707-1732).

Însă mulţi episcopi din Turcia au venit în Principate şi spre a se stabili aici, aşa mai ales episcopi titulari, hirotoniţi pe nume de eparhii, ce nu mai existau şi având diverse ranguri episcopale; ei au fost numiţi arhierei, spre a se da o numire comună la toate rangurile lor episcopale. Mitropoliţii şi episcopii eparhioţi din ţară îi rânduiau ca auxiliari la săvârşirea de slujbe arhiereşti, iar domnii, ca episcopi ai curţii şi ca membri ai sinodului ţării. În această din urmă calitate ei erau rânduiţi în virtutea uzului, că dacă un episcop este acuzat şi dat judecăţii, sinodul care-l judecă trebuie să consiste din cel puţin 12 episcopi. Dar şi monahi mai inferiori de aceeaşi origine au găsit în Principate o patrie nouă şi au devenit în ea episcopi; aşa Luca, mitropolitul Ungro-Vlahiei (1605-1629), mai întâi episcop de Buzău (1587-1605).

În secolul XVII, când greci din Constantinopol, veniţi în ţară ca amici, oameni de încredere sau ca creditori ai domnilor, au acaparat aici funcţii şi demnităţi şi le exploatau, astfel de episcopi şi clericii de acelaşi neam foarte adeseori se făceau stăpâni mai ales pe mânăstiri şi au provocat, ca şi conaţionalii lor civili, uneori rezistenţă energică, iar din când în când chiar cu încăierări sângeroase, notabil în Muntenia, unde ei făceau mari abuzuri. Însuşi Matei al Mirelor, un învăţat grec şi episcop titular de Mira Lichiei, stabilit de la 1599 ca egumen mai întâi în Moldova, apoi în Muntenia şi decedat după 1621, sfătuia pe grecii învăţători să menajeze mai mult pe pământeni şi să fie mai recunoscători către aceştia; chiar pe timpul său la 1618, în revolta poporului condus de boierul Lupu Mehedinţeanu contra lui Alexandru Vodă Iliaş şi a grecilor lui, a fost ucis şi Ieroftei de Monemvasia, episcop al curţii învăţat, care încă pe când era în patria lui (1570) scrisese un Hronograf şi de la 1591 se stabilise în ţară, fiind un bărbat onorabil; trupul său, fără cap şi gol, a fost aruncat în stradă.

În secolul XVIII, adică pe timpul fanarioţilor, clerici greci, sprijiniţi de domni şi de patriarhia de Constantinopol, se încercau şi mai adeseori a veni la scaune de episcopi şi mitropoliţi, mai ales în Muntenia; aşa Filaret, fost mitropolit de Mira Lichiei, deveni un demn episcop de Râmnic (1786-1792), apoi mitropolit (1792-1793)[3], tot aşa Dosoftei Filitis din Ianina deveni episcop de Buzău, de asemenea demn (1787-1793), succedându-i aici Constantin Filitis, nepot al său, după ce Dosoftei deveni mitropolit 1793-1812. Iar în Moldova, Nichifor Grecul (Peloponizianul) ajunse mitropolit 1740-1750, tot aşa Gavriil Calimah, moldovean, însă care a fost grecizat cu toată familia lui şi a fost mitropolit de Salonic, ajunse mitropolit al Moldovei (1760-1786).

În contra acestui curent în Moldova în anul 1752, pe timpul mitropolitului Iacov I Putneanul (acesta, încă de la 1760, căzând în dizgraţia domnului Ioan Teodor Calimah, fu silit a se retrage şi muri în 1778 la Mânăstirea Putna, acum sub stăpânirea Austriei; el şi-a câştigat merite de adevărat ctitor al mânăstirii pentru restaurarea, reorganizarea şi şcoala ei), un sinod din Iaşi a oprit cu blestem ca vreun străin să mai fie mitropolit sau episcop. Cu această ocazie, spre a justifica hotărârea pronunţată de sinod, cum nu se putea dovedi cu documente în fiinţă originea legitimă a autocefaliei mitropoliei Moldovei, s-a invocat un document pe care patriarhia de Constantinopol şi împăratul Ioan Paleologul, sau Andronic Paleologul, aşa numit în mod eronat, l-ar fi dat în primul pătrar al secolului XV (1425) mitropoliei Sucevei, pentru autocefalia ei; bărbaţi din generaţia precedentă, cea mai de aproape, ar fi văzut încă documentul, care după aceea s-ar fi pierdut.

După 34 ani de la sinodul acesta, adică la 1786, ierarhia Moldovei a protestat energic contra patriarhiei de Constantinopol, care avea intenţie de a pune stăpânire pe scaunul mitropoliei, prin un act patriarhal. Iar după sfârşitul domniei fanarioţilor, când grecii nu mai erau agreaţi în Principate, nici chiar ca episcopi titulari, ambele mitropolii obţinură permisiunea patriarhiei de Constantinopol de a-şi putea hirotoni din clerul lor şi pentru trebuinţele lor episcopi titulari, pe numele unor eparhii ale patriarhiei, ce au existat odinioară. De atunci în Biserica Moldovei şi a Munteniei există episcopi titulari de naţionalitate română. În timpul recent au încetat şi practica de a se mai hirotoni în România episcopi titulari pe nume de eparhii din Orient, înlocuindu-se cu episcopi titulari români, hirotoniţi pe nume de oraşe din România.

Mitropoliţii şi episcopii eparhiali ai Principatelor se alegeau din vechime de Obşteasca Adunare, compusă din episcopi, egumeni şi boieri mari şi erau confirmaţi de domni; în acest caz era uz, arareori neobservat, ca la scaunul mitropoliei Moldovei să fie înaintat episcopul de Roman, la scaunul acestei episcopii episcopul de Rădăuţi şi la scaunul de Rădăuţi episcopul de Huşi; tot aşa în Muntenia, la scaunul mitropoliei era înaintat episcopul de Râmnic, la scaunul acestei episcopii episcopul de Buzău şi la scaunul acesta episcopul de Argeş, după înfiinţarea acestui scaun în 1793. Dar după Regulamentul Organic de la 1832 alegerea fu deferită unui colegiu electoral din 6 egumeni şi din 6 demnitari civili; aceşti din urmă aveau cuvântul decisiv în colegiu, cu tot dreptul de confirmare al domnitorului; dar numiţii demnitari abuzau de influenţa lor şi vindeau celui ce da mai mult scaunul, ce se ocupa tocmai după lungi vacanţe.

Această normă de alegere fu abrogată la 1865 de Alexandru Cuza Vodă, care din iniţiativă domnească, cu totul ilimitată, numi mitropoliţi şi episcopi la scaunele ce au trebuit a fi ocupate în timpul său. Dar în contra acestei procedări au protestat atât patriarhia de Constantinopol, cât şi ierarhia ţării, s-au ridicat încă şi opinia publică; de aceea sub succesorul său Carol I, domnitor (de la 1866) şi mai târziu rege (de la 1881), s-a restabilit vechiul drept de alegere. Prin legea de la 14 decembrie 1872, Biserica României obţinu următoarea organizaţie şi normă pentru alegerea episcopatului său:

 

1. Ambele mitropolii constituiesc o unică Biserică autocefală română, în fruntea căreia stă un sinod, ce are a se aduna de două ori pe an; el se compune din toţi episcopii eparhiali români, cum şi din toţi episcopii titulari români.

2. Preşedintele sinodului este mitropolitul Ungro-Vlahiei cu titlu de ,,primat al României”.

3. Mitropoliţii şi episcopii eparhiali se aleg de un colegiu electoral, compus din toţi episcopii eparhiali şi titulari şi din toţi deputaţii şi senatorii ortodocşi.

4. Fiecare episcop eparhial are un episcop titular sau episcop vicar, care la început fu intitulat episcop locotenent sau şi horepiscop, iar apoi arhiereu; acesta, după ce este ales de sinod şi întărit de guvern, este hirotonit pe numele unui oraş determinat din eparhie; el are în sinod tot dreptul de vot, iar altfel nu are nici o jurisdicţie de episcop.

5. Mitropoliţii şi episcopii eparhiali, după alegere, sunt întăriţi de suveran şi primesc învestitura de la el.

 

În anul 1909 prin o nouă lege s-a modificat legea sinodală de la 1872, lărgindu-se cercul celor eligibili ca episcopi şi s-a înfiinţat un consistoriu superior bisericesc, compus din episcopi şi preoţi, ca instanţă apelativă de la consistoriile eparhiale şi spre a dezbate prealabil anumite chestii bisericeşti, asupra cărora are a decide sinodul, respectiv ministrul de Culte.

 

C. Câţiva mitropoliţi şi episcopi, mai distinşi istoriceşte, care au dat dezvoltării şi situaţiei Bisericii din timpul lor caracteristica ei

I. În Muntenia (Ungro-Vlahia)

După ex-patriarhul de Constantinopol Nifon († 1508), ocârmuitor vremelnic şi reorganizator al mitropoliei Ungro-Vlahiei (1499-1507), venerat ca sfânt după moartea lui, despre care am tratat în §. 210. B, atari mitropoliţi şi episcopi sunt mai ales:

 

1. Mitropolitul Maxim † 1516, fiul unui principe sârb (din casa Brancovici); pe la 1500 el a înfiinţat mitropolia sârbească de Kruşedol şi a fost întâiul ei mitropolit. În 1507 sub Radu cel Mare (1495-1508) a fost mijlocitorul unei păci între Muntenia şi Moldova şi apoi a ajuns mitropolit al Ungro-Vlahiei şi a păstorit până sub domnia lui Mihnea cel Rău (1508-1510), după aceea poate iarăşi în 1512 pentru scurt timp sub Neagu-Vodă, piosul domnitor (1512-1520), încuscrit cu el; de altfel a trăit şi a murit în Mânăstirea Kruşedol în anul 1516.

2. Mitropolitul Macarie II, ales sub Neagoe-Vodă, a păstorit poate de la 1514 până pe la 1530; el a fost mai înainte monah muntenegrin şi de la 1494 a efectuat primele tipăriri de cărţi bisericeşti slavone, mai întâi în Muntenegru, apoi în Muntenia[4].

3. Mitropolitul Serafim, despre care se ştie sigur că păstorea în 1576 şi a murit în 1590. El a hirotonit în 1578 pe Ghenadie, renumitul mitropolit al Transilvaniei († 1585) şi a fost bărbat învăţat. Sub Mihnea Vodă Turcitul (1577-1583 şi 1585-1591) fu trimis cu diferite misiuni în Transilvania, dar probabil a fost izgonit de Petru Cercel (1583-1585), care a domnit între întâia şi a doua domnie a lui Mihnea Turcitul. După cererea lui Lucau Hrîşil (Lucas Hirscher), judecător din Braşov, el a publicat slavoneşte o explicare ortodoxă a evangheliei (tâlc); această explicare, tradusă apoi româneşte la Braşov, a fost tipărită de Coresi 1580-1581 şi trecea ca o carte de cuvântări foarte bine primită. La 1588 Serafim a zidit şi mica Mânăstire Snagov a Bunei Vestiri. O evanghelie slavonă frumoasă, ce s-a scris sub păstoria lui cu chipurile lui Mihnea şi a tatălui său Alexandru Vodă, se află la Mânăstirea Suceviţa, dăruită de Ieremia Movilă în 1605.

4. Mitropolitul Iftimie (Euthimiu II), pus în 1593 de Mihai Viteazul, cu confirmarea patriarhului de Constantinopol, solicitată de el. Iftimie a fost primul consilier şi conmesean al domnitorului şi a ţinut împreună cu episcopii de Râmnic şi de Buzău un sinod, pentru a îndrepta disciplina în mânăstiri; iară domnitorul l-a trimis cu o delegaţie la patriarhul de Constantinopol spre a cere un nomocanon şi o evanghelie, apoi la 1595, în frunte cu 2 episcopi şi cu numeroşi boieri mari, fu trimis în o mare ambasadă la Sigismund Bathory, spre a încheia un tratat politic; dar încheind acest tratat în un mod foarte nefavorabil şi umilitor pentru domnitor, Iftimie a fost scos de acesta; totuşi el intră din nou mai târziu în graţia domnitorului şi a păstorit ca mitropolit până la 1608, când muri.

5. Mitropolitul Teofil (1634-1648), mai întâi episcop de Râmnic, amic şi ambasador diplomatic al bunului domn Matei Basarab; el a fost unul din fruntaşii protectori ai scriitorilor şi tipăritorilor de cărţi româneşti din Muntenia şi din Moldova. Sub el s-a tipărit în 1640 ,,Pravila Mică” sau ,,Pravila de la Govora”, mic nomocanon, tradus de monahul Mihail Moxalie care a prelucrat în limba românească şi un Hronograf grecesc, cu adause din isvoade slavoneşti şi din istoria ţării[5]. ,,Pravila Mică” precum şi ,,Cazania” sau ,,Evanghelia cu învăţătură” traduse din ruseşte tot sub Teofil de Silvestru, egumenul Govorei, au fost cele dintâi cărţi româneşti, tipărite în Principate; după ele vin apoi cele tipărite în Moldova cu sprijinul lui Varlaam, mitropolitul Moldovei, contemporan cu Teofil[6].

6. Mitropolitul Ştefan (1648-1668), mai întâi episcop de Buzău; el de asemenea a fost om de încredere al lui Matei Basarab; alungat după moartea acestuia, fu pus iarăşi la 1656. A luptat împreună cu domnitorul în contra grecilor, imigraţi în ţară, care devenind influenţi se îndesau la administraţia Bisericii şi a mânăstirilor; pe lângă aceasta Ştefan a patronat literatura românească cea canonică şi bisericească; mai ales are merit, pentru că este cel întâi episcop care a rostit Crezul în biserică româneşte şi pentru că a dat la lumină ,,Pravila cea Mare” sau ,,Pravila târgovişteană” de la 1652, traducere a nomocanonului grec al lui Manuil Malaxu din secolul XVI († 1584), având ca adaus colecţia de canoane prescurtate a lui Alexiu Aristen. Această pravilă a fost parte traducere proprie, iar parte numai o nouă redacţie a traducerii lui Evstratie (Istrati) Logofătu, tipărită la 1648 sub titlul ,,Carte românească de învăţătură” şi a fost întocmită de monahul Andrei Panoneanul, care se numea ,,Panoneanu” fiindcă era originar din Ungaria şi care tot în anul 1652 primind condiţiile puse lui de calvini, fu numit mitropolit al românilor din Transilvania, de principele calvin al Transilvaniei. Dar nerăspunzând la aşteptările calvinilor, în 1656 fu degradat în episcop simplu de Făgăraş, şi chiar aşa nu s-a putut menţine; de aceea s-a întors în Muntenia, unde era privit în 1680 ca fost episcop al Transilvaniei (proin arhiereu). Între anii 1652 mitropolitul Ştefan a mai dat la lumină: 1. Rânduiala înmormântării preoţilor de mir, 2. Rânduiala sfinţirii bisericii, 3. ,,Misterio”, sau despre taina botezului şi a mirului cu unele părţi în limba slavonă.

7. Mitropolitul Teodosie 1668-1706, ardelean, mai întâi egumen iară ca mitropolit era de partida pământenilor, care combăteau partida grecilor şi când căpetenia partidei sale, Constantin Cantacuzino, a fost ucis pe ascuns de partida lui Grigorie Ghica Vodă (1660-1664), Teodosie a ţinut un sinod în care excomunică pe omorâtorii lui Cantacuzino; însă la 1772, când veni domn din nou Grigorie Ghica (1672-1674), inimic al partidei pământene, mitropolitul Teodosie fu scos şi alungat de partida grecilor. Totuşi, în 1679, venind domn Şerban Cantacuzino, care până atunci fusese căpetenia partidei pământene, un sinod, în care au luat parte şi doi trimişi patriarhali, reintegră pe Teodosie. Cu concursul său apoi, domnitorul şi învăţaţii de pe lângă el, în fruntea cărora erau mai ales Spătarul Nicolae Milescu (Gramaticul) şi fraţii Greceanu, au publicat în 1688 Biblia întreagă, tradusă româneşte. Teodosie a dat şi însuşi oarecare contribuţii la literatura bisericească în limba română, dar credea că cultul slavon obişnuit încă n-ar trebui înlocuit complet cu cel românesc.

8. Mitrofan, episcop † 1703, mai întâi monah moldovean şi tipograf al mitropolitului Dosoftei, fu între anii 1683-1686 episcop de Huşi. Când apoi năvăli în Moldova Ioan Sobieski, regele Poloniei, Mitrofan fugi în Muntenia şi aici fu episcop de Buzău (1691-1703); totodată de la 1680 până la moartea lui a lucrat şi ca tipograf, adică atât ca tipograf de cărţi greceşti, cât şi ca tipograf şi editor de cărţi liturgice slavono-româneşti; în aceste cărţi el lăsă încă în limba slavonă bisericească rugăciunile şi cântările, tipărind în limba românească numai regulile tipicului şi parimiile şi sinaxariile, pentru învăţătura ce se putea dobândi din acestea.

9. Mitropolitul Antim Iverianul sau Ivirul (1708-1716). El se numea din botez Andrei, era iberian sau georgian de naştere şi în tinereţe a fost sclav; dar având talent mare şi multilateral, încă pe atunci şi mai ales după ce câştigă libertatea, a învăţat mult. Apoi venind în Muntenia s-a distins ca tipograf, cunoscând limba georgiană, turcă, arabă, greacă, slavonă şi română şi artele grafice şi plastice. A tipărit şi o evanghelie arăbească şi o Biblie georgiană, curând apoi s-a tuns monah şi în 1695 fu egumen, în 1705 episcop de Râmnic, iar în 1708 mitropolit. În toate aceste demnităţi el a continuat a lucra ca tipograf şi artist şi mai ales a terminat cărţile bisericeşti cele mai principale în limba română, dar a fost şi scriitor original în această limbă, mai ales pe terenul omiletic; dovadă cele 2 volume ,,Didahii”, ce au apărut tipărite tocmai în timpul recent. Ca episcop şi mitropolit avu grijă a clădi, a restaura şi a înfrumuseţa biserici; cu mijloacele sale proprii a zidit în Bucureşti o mânăstire, consfinţită tipografiei şi binefacerii, cu biserica ce există şi astăzi şi poartă numele său. Totuşi la sfârşit, în 1714, rivali ai săi şi mai ales un episcop grec, l-au făcut suspect în ochii lui Constantin Vodă Brâncoveanu, care-i trimise invitare să dea paretesis[7]; însă Antim, prin 2 cărţi de apărare, l-a făcut a reveni asupra hotărârii sale; din contră, la 1716, după ce cauza grecilor şi turcilor triumfă, Niculae Mavrocordat, domn fanariot, pe care Antim a refuzat a-l asista în un pretins pericol personal, l-a arestat ca duşman dovedit al turcilor şi grecilor, l-a scos din scaun prin intervenţie la patriarhie, l-a exilat la Muntele Sinai şi pe cale turcii, care-l escortau, l-au înecat.

10. Episcopul Damaschin († 1725), mai întâi ajutător al lui Mitrofan de Buzău († 1703) la tipărit cărţi, apoi după moartea acestuia, el însuşi episcop de Buzău 1703-1708 şi de Râmnic 1708-1725. De la 1718, adică de la pacea de la Pasaroviţ (Pozarevac, Pojarevaţ) devenind supus împăratului Carol VI, sub a cărui stăpânire trecu Oltenia, numai el avu permisiune din Muntenia a corespunde cu românii ortodocşi din Transilvania şi cu tot protestul său fu făcut sufragan al mitropolitului sârb de Carloviţ, care era sub stăpânirea împăratului, iară de la 1726, când mitropolia de Carloviţ s-a unit pentru un timp cu cea de Belgrad, a fost sufragan al mitropolitului de Belgrad şi Carloviţ. La moartea lui a lăsat în traducere românească toate cărţile de ritual gata de tipărit.

11. Inochentie, episcop de Râmnic 1728-1735, ajuns nu fără dificultăţi la scaunul episcopal sub guvernul Austriei, făcu a se tipări cărţi traduse de Damaschin, adică un molitvenic în 1730 şi triodul în 1731 şi a luat parte la alegerea unui nou mitropolit de Belgrad în 1731 şi la sinodul acestuia în 1732; acolo s-a plâns despre piedicile ce i se pun în jurisdicţia lui.

12. Mitropolitul Grigorie II 1760-1786. Acesta după ce ruşii ocupară ţara în 1768 a fost trimis de concetăţenii săi în Rusia, spre a încredinţa ţara bunăvoinţei împărătesei Ecaterina II. El era român prudent şi pios, pe vremea când numai el (1760-1786) şi succesorul său direct, mitropolitul Cosma (1787-1792) erau români, iară ceilalţi, care între anii 1738-1819 ocupară scaunul mitropoliei Ungro-Vlahiei şi cei mai mulţi chiar din scaunele de episcopi, erau numai greci, negreşit greci filo-români.

13. Chesarie, episcop de Râmnic 1773-1780. Acesta a fost episcop învăţat, cuvântăreţ, iubitor de progres, binefăcător şi bun în toate privinţele. El a tipărit, parte a lăsat gata de tipar şi cea mai voluminoasă carte de ritual, adică cele 12 tomuri de Mineie.

14. Mitropolitul Filaret (1792-1793) mai înainte episcop de Râmnic (1780-1792), grec din naştere[8], dar cetăţean român, episcop şi mitropolit conştient de datoriile sale. El a fost iubitor de bine şi de progres în genere şi de Biserică în special; ca episcop de Râmnic a continuat activitatea foarte meritorie a predecesorului său Chesarie şi a terminat de tipărit şi mineiele în traducere română, pe care începuse a le tipări Chesarie. În timpul războiului dintre Austria şi Turcia de la 1788-1791 Filaret a stat în relaţii amicale cu generalii austriaci, iară domnitorii care se succedară pe timpul său, unii l-au tratat bine, alţii nu bine; din acest din urmă motiv la 1793 s-a retras şi din scaunul mitropoliei spre a vieţui în mânăstire.

15. Iosif întâiul episcop al eparhiei Argeş, înfiinţată din nou la 1793, a păstorit de la 1793-1820. El a fost promotor zelos al literaturii teologice, traducând însuşi şi îndemnând şi pe alţii a traduce.

16. Mitropolitul Dionisie Lupu, 1819-1821, mai întâi egumen al Tismanei şi episcop titular de Siva, bărbat foarte onorabil şi nu neînsemnat chiar în literatură[9]. Era sever contra abuzurilor şi proteja tinerimea silitoare de exemplu pe Eufrosin Poteca[10]. La 1821 fugi în Transilvania de frica răzmeriţelor de atunci, după ce subscrisese petiţia ce Tudor Vladimirescu a dat la sultanul. În 1823 chemat înapoi de domnitor a declarat că nu poate veni fiind bolnav de podagră, deci avu de succesor pe Grigorie Miculescu şi muri la 1831 în Bucureşti.

17. Mitropolitul Grigorie III sau IV Miculescu, din Mânăstirea Căldăruşani (1823-1834), mai înainte până la 1812 monah în Mânăstirea Neamţ, deşi născut şi crescut în Bucureşti. El a tradus de la 1790 din greceşte în româneşte 16 opere de ale Sfinţilor Părinţi şi de teologie mai nouă, o parte din ele în asociaţie cu Gherontie, amic al său de tinereţe şi de călugărie[11]. Acesta înainte de a fi chemat Grigorie din Mânăstirea Căldăruşani la scaunul mitropoliei muri la anul 1812, pe când se întorceau din călătoria ce făcură amândoi la Muntele Athos. Grigorie, după ce deveni mitropolit, a fost un arhipăstor conştient de datoria lui şi iubitor de popor şi de progres. Însă tocmai din această cauză a fost izgonit de ruşi între anii 1829-1832 în Basarabia şi între anii 1832-1833 la Căldăruşani, chiar în timpul când ruşii ocupară Muntenia şi Moldova administrându-le asupritor de la 1828-1834. Grigorie muri la 1834.

18. Ilarion episcop de Argeş, grec, succesor al lui Iosif de la 1820-1823 şi de la 1828-1845, orator excelent, dar de altfel volterian; el înflăcăra pe Tudor Vladimirescu, dar altceva n-a făcut pentru dânsul, la 1823 fugi de frica responsabilităţii pentru demnitatea lui la Braşov şi de acolo fiind adus de ruşi tocmai la 1828, a dus aceeaşi viaţă sterilă pentru Biserică până la 1845, când muri.

19. Chesarie, episcop de Buzău 1826-1846; acesta avu mari calităţi de ierarh, a înzestrat eparhia cu biserici, mânăstiri şi cu primul ei seminar şi a lăsat amintire binecuvântată.

20. Mitropolitul Neofit II 1840-1849. Acesta fusese constrâns la 1848 a păşi în fruntea mişcării naţionale de atunci, reprimată degrab, când de trupele ruseşti când de cele turceşti. Din această cauză el, deşi în urmă s-a arătat adversar mişcării, fu scos din scaun de patriarhie.

21. Calinic episcop de Râmnic 1850-1868. Acesta a restaurat foarte bogat episcopia şi tipografia ei, strămutate la Craiova în urma focului de la 1847. El a reparat cu dărnicie şi alte biserici şi mânăstiri din eparhia lui; a fost un mare făcător de bine şi a dus o viaţă sfântă; nu se îngrijea de nimic alta decât de eparhia lui şi foarte venerat de toţi, chiar de adversarii Bisericii, muri la 1868 adânc regretat.

22. Nifon, mitropolit 1850-1875 foarte merituos pentru aşezăminte de caritate şi de utilitate publică, iar mai cu seamă pentru înfiinţarea unui seminar teologic complet, de acelaşi fel cu cele din Rusia, adică a ,,Seminarului Nifon”, ce funcţionează de la 1872 în Bucureşti.

23. Dionisie Romano, episcop de Buzău 1865-1873, ardelean, mai întâi director de tipografie, profesor şi director de seminar, egumen si locotenent de episcop, a dat dovezi de bun administrator; la 1856 şi 1864 fu pedepsit de guvern pentru că făcea opoziţie; a fost parte colaborator, parte redactor principal al primelor reviste bisericeşti în limba română; autor a numeroase manuale de teologie şi al unei mici biblioteci religioase şi morale, a tradus şi mai multe opere religioase importante din limba franceză.

24. Iosif Gheorghian, mitropolit primat, a păstorit în două rânduri de la 1886-1893 şi de la 5 decembrie 1896-1909 († 1909) şi contemporanii lui episcopii Ghenadie Enăceanu de Râmnic (1886-1898)[12], Gherasim Timuş de Argeş (de la 1893) şi Atanasie Mironescu de Râmnic (de la 1898), mai înainte profesori de teologie, dintre care acest din urmă fu şi succesor al lui Iosif în scaunul de mitropolit primat; toţi au merite pentru înavuţirea literaturii teologice corespunzător cu necesităţile timpului; unii dând traduceri de opere de istorie bisericească şi de dogmatică; iară unii şi lucrări teologice originale. Între întâia şi a doua păstorie a lui Iosif Gheorghian scaunul mitropolitan a fost ocupat de Ghenadie Petrescu (1893-mai 1896). Acesta a fost scos de sinodul României la 20 mai 1896, apoi reintegrat la 4 decembrie; a demisionat la 5 decembrie acelaşi an.

 

II. În Moldova

În istoria periodului precedent (IV) am cunoscut episcopi ai Moldovei distinşi istoriceşte; aşa fu mai întâi la începutul secolului XV mitropolitul Iosif, ca primul mitropolit recunoscut de ţară; apoi între anii 1437-1451 mitropolitul Damian, ca participant la sinodul unirii din Florenţa, de care unire el însă s-a lepădat la 1450; după aceştia întâlnim de la începutul periodului prezent (V) următorii mitropoliţi şi episcopi mai însemnaţi.

 

1. Mitropolitul Teoctist I, 1452-1477 despre a cărui origine şi hirotonie am amintit în §. 210. Acesta a uns domn la 1456 pe Ştefan cel Mare şi i-a fost totdeauna credincios, bucurându-se şi el totdeauna de cinstirea acestuia şi obţinând ultimul său locaş de odihnă în biserica Mânăstirii Putna, unde şi domnul îşi rezervase pe al său propriu.

2. Macarie, episcop de Roman 1531-1558, ctitor al Mânăstirii Râşca din Moldova şi scriitor bisericesc de seamă în limba slavonă veche; el este cunoscut mai ales ca autorul unei cronici bogate a Moldovei în limba slavonă, terminată la 1542; a prelucrat în limba slavonă şi sintagma alfabetică a lui Matei Vlastar.

3. Grigorie Roşca, mitropolit 1541-1564, era văr de pe mamă cu Petru Vodă Rareş, mai înainte fu egumen al vechii Mânăstiri Pobrata 1518-1541. Sub domnia întâia a lui Petru Rareş 1527-1538 şi-a câştigat mari merite pentru zugrăvirea bogată a bisericii Mânăstirii Voroneţ, unde-şi are şi mormântul, şi pentru frumoasa clădire din nou a Mânăstirii Pobrata, cu cheltuielile domnitorului, precum şi pentru buna chivernisire a bunurilor mânăstirii; iar apoi ca mitropolit a fost foarte respectat şi cu mare influenţă nu numai sub a doua domnie a lui Petru Rareş (1541-1546), ci şi sub domniile fiilor săi Ilie şi Ştefan Rareş (1546-1551 şi 1551-1552) şi a ginerelui său tiranul Alexandru Lăpuşneanu 1552-1561. După izgonirea acestuia de uzurpatorul străin Ioan Despot, un grec luteran, l-a uns domn şi pe Despot (1561-1563), a recunoscut ca domn şi pe Ştefan Tomşa I, biruitorul lui Despot (1563-1564), dar a fost silit a se retrage la mânăstire dinaintea furiei turbate a lui Alexandru Lăpuşneanu la începutul domniei sale a doua (1564) şi muri la 1570 sau 1579.

4. Gheorghe Movilă (Moghilă), mitropolit 1587-1605, nu fără întrerupere, mai întâi însă episcop de Rădăuţi (1580-1587), frate cu Ieremia Vodă, care domni în Moldova de la 1595-1606, şi cu Simeon Vodă, care domni în Muntenia 1600-1602, apoi şi în Moldova 1606-1607 şi unchi lui Petru Movilă, care fu mai târziu mitropolit de Kiev († 1646, 20 decembrie). Ca episcop a fundat împreună cu fratele său Ieremia Mânăstirea Suceviţa, nu departe de Rădăuţi, iară ca mitropolit în 1588, spre a face pe plac politicii lui Petru Şchiopul, domnitorul său (1582-1591) şi Curţii regale a Poloniei, a consimţit a trimite Papei Sixt V (1584-1590) o scrisoare de devotament.

5. Anastasie Crimca (şi Crimcovici) mitropolit (1608-1617 şi 1619-1629), sucevean. Înainte de a fi mitropolit s-a distins ca eminent caligraf de cărţi bisericeşti; producte preţioase ale artei sale s-au păstrat şi din prima lui păstorie ca mitropolit; tot înainte de sfârşitul secolului XVI, când încă nu fusese învestit cu nici o demnitate în Biserică, s-a distins ca constructor al unei bisericuţe, ce nu mai există acum, în Mânăstirea Dragomirna, lângă Suceava; apoi fu episcop de Rădăuţi (1600-1605), întărit ca atare de Mihai Viteazul, domnul Munteniei, în timpul domniei sale de 3 luni în Moldova. A fost încă episcop de Roman 1605-1608, în care timp a zidit frumoasa Mânăstire Dragomirna, existentă şi azi; după aceea ca mitropolit, în primul rând 1608-1617 şi al doilea rând 1619-1629, fu arhipăstor devotat domnitorilor de atunci din Casa Movileştilor (Constantin Movilă 1607-1611, Alexandru Movilă 1615-1616 şi Miron Bornowski Movilă, 1626-1629) şi acomodându-se politicii acestor domni, amicală faţă de Polonia, curtenea scaunul de la Roma. Radu Mihnea, rivalul şi succesorul lui Alexandru Movilă (1616-1619) l-a scos, dar Gaspar Gratiani, croat, romano-catolic (1619-1620) l-a reintegrat; începând astfel a doua păstorie (1619-1629) n-a mai fost urmărit de Radu Mihnea, care veni din nou la tron (1623-1626) şi cu succesorul acestuia Miron Bornowski Movilă (1626-1629) a conlucrat la proiectul unei reforme canonice a vieţii monastice şi prin un sinod, ţinut în 1626.

6. Varlaam, mitropolit (1632-1653, † 1657), a fost de la 1610 mai întâi egumen la Secul, a făcut o lungă călătorie la Kiev şi Moscova cu scop de a se instrui. Ca mitropolit a ameliorat situaţia socială şi disciplina clerului de enorie şi conştient în mod expres că învăţătura este neapărat necesară pentru popor, a pus bază unei literaturi bisericeşti în Moldova şi indirect şi unei literaturi de legi prin cărţi tipărite în limba românească. Aşa la 1643 a tipărit o colecţie de predici cu titlul ,,Carte românească de învăţătură”, la 1645 cartea cu titlul ,,Răspunsuri la catehismul calvinesc”, o combatere a catehismului calvinesc publicat pentru românii din Transilvania pe limba lor de Gheorghe Rakoczy, principele Transilvaniei (1631-1648); această combatere s-a decis în un sinod de episcopi moldoveni şi munteni; ea tratează în special despre taina sf. maslu, despre a doua căsătorie a preoţilor văduvi, despre venerarea sfinţilor şi a icoanelor. Iară la 1644 a tipărit o lucrare tradusă din îndemnul său de logofătul Evstratie (Istrati) cu titlul ,,Şapte Taine ale Bisericii” ce de asemenea servi a combate calvinismul. Varlaam a pus bază şi unei literaturi de legi în limba românească indirect, adică prin pilda lui şi prin sfat, pe care urmându-l domnitorul Vasile Lupu Albanitul (1634-1653) a făcut să apară la 1648 o condică de legi, o pravilă cu acelaşi titlu cu care mitropolitul a publicat cartea lui de predici, adică ,,Carte românească de învăţătură”, adăugând numai cuvintele ,,din pravilele împărăteşti”. Această carte este tradusă din greceşte de Evstratie (Istrati) Logofătul, după ce domnitorul înfiinţase în noua biserică Trei Ierarhi, zidită de el la 1641, o şcoală superioară similară colegiului din Kiev de atunci şi o tipografie. Pe lângă acestea Varlaam a fost şi prezident al sinodului, ţinut în Iaşi la 1642, contra Mărturisirii calvineşti, ce circula sub numele lui Chiril Lucaris, de asemenea, confident şi ambasador diplomatic al domnului.

7. Dosoftei, mitropolit 1671-1686. Acesta se trăgea din o familie romanizată din Galiţia şi cunoştea limba polonă şi latină. El a fost mai întâi ieromonah în Pobrata, apoi la 1658 episcop de Huşi şi de Roman 1659-1671. La 1671 fu ales mitropolit, dar la 1673, după un război între poloni şi turci în care polonii au fost învinşi, el ca partizan al polonilor fugi în Polonia de frica răzbunării turcilor, la 1674 s-a întors şi a trăit închis într-o mânăstire, iară la 1677 veni din nou la scaunul mitropoliei; totuşi în 1786 Ioan Sobieski, regele Poloniei, căruia Dosoftei i s-a închinat când a intrat în Iaşi, neavând nici un succes în Moldova contra turcilor, l-a ridicat împreună cu moaştele Sf. Ioan de la Suceava, precum şi cu odoarele şi documentele mitropoliei şi l-a dus în Galiţia la Zolkiew, unde muri în anul 1693[13], fără ca mai înainte de moartea lui sau după aceea să fi fost înapoiat ceva din avutul mitropoliei ce l-a luat cu sine, deşi s-a reclamat de repetate ori[14]. Dosoftei în timpul cât a păstorit ca mitropolit, pe lângă meritul de a fi ameliorat starea clerului de enorii şi disciplina lui, are meritul deosebit că a înzestrat Biserica Moldovei cu cărţi de ritual în limba românească, traducând foarte bine din greceşte şi slavoneşte psaltirea, liturghia, evhologiul, vieţile sfinţilor în 4 tomuri sau proloagele, parimierul (adică citirile din Vechiul Testament la sărbători mari ale Bisericii), acatistul şi cel puţin o parte din octoih. Pe lângă acestea a tradus liber în versuri psaltirea, înzestrând neamul lui pentru întâia dată cu arta de versificare; în versurile sale întâmpinăm situaţii, sentimente, chiar urme contemporane. Prin tipărirea tuturor acestor traduceri la început în o tipografie din Polonia (Uniev 1673), mai târziu chiar în ţară, în tipografia lui (1679-1686), căpătată în 1679 de la Ioachim, patriarhul Rusiei, Dosoftei încă înainte de sfârşitul secolului XVII a redus la minimum şi trebuinţa indispensabilă a textului slavonesc şi grecesc, cu toate că colegii săi din episcopat încă nu aveau atunci curajul de a înlocui toate aceste texte de mult în uz cu cele româneşti, ce existau deja, dar încă nu intrase în uz; această sfială a prins a înceta abia în secolul XVIII de pe timpul lui Antim Ivireanul, mitropolit al Ungro-Vlahiei (1708-1716).

8. Pahomie, episcop însemnat de Roman (1707-1714); el încă fiind egumen al Mânăstirii Neamţ se făcu mai întâi ucenic al vestitului Dimitrie, episcop de Rostov în Rusia şi s-a dus acolo. După întoarcerea în patrie, trăi retras în Schitul Pocrov, de unde fu chemat episcop de Roman. După ce păstori ca episcop 7 ani dând paretesis s-a întors iar în Pocrov; însă la 1716, când austriecii făcură o invazie în Moldova, deveni suspect în politică la domnitorul Mihai Racoviţă şi temându-se a nu fi călcat de tătari, pe care-i angajase domnul spre răzbunare asupra austriecilor, a fugit în Rusia, unde şi muri la Kiev în 1724, foarte venerat.

9. Iacov Putneanul, mitropolit 1750-1760; mai întâi a fost egumen la Putna 1744-1745, apoi episcop de Rădăuţi 1745-1750. A apărat cu fermitate drepturile Bisericii şi ale ţării contra capriciului fanarioţilor, a fost promotor al şcoalelor pentru luminarea clerului, a scris şi publicat chiar lucrări în acest scop[15]. Am amintit mai sus (§. 210 B.) despre sinodul ce a ţinut el în Iaşi 1652 contra admiterii străinilor la scaunele de mitropoliţi şi episcopi, precum şi despre retragerea lui în 1760, succedându-i Gavriil Calimah (1760-1786), frate cu Ioan Calimah Vodă, după ce a căzut în dizgraţia acestuia, pentru că a refuzat cererea lui de a reînnoi darea văcăritului ce fusese afurisită solemn de episcopi. Am văzut că s-a retras la Mânăstirea Putna şi chiar sub dominaţia Austriei a dus o viaţă de ctitor adevărat şi foarte merituos şi activ pentru cultura teologică a clerului, murind acolo în 1778. Lucrarea lui pentru cultura teologică a clerului se vede din şcoala teologică, ce exista în timpul din urmă al vieţii sale la Putna şi din care a ieşit în anul 1778 cu un atestat întărit de episcopul Herescu 1789 şi episcopul Bucovinei, Isaia Baloşescul (1823-1834). Acea şcoală nu poate să nu fie întemeiată de Iacov Putneanul, ctitorul restaurator al mânăstirii, căci după moartea lui nu se mai aminteşte. Şcoala avea cei mai luminaţi învăţători, pe renumitul Vartolomei Măzăreanu, membru al Academiei din Kiev, şi pe un ieromonah Ilarion, membru al Societăţii filozofilor din Patmos. Iară ştiinţele ce se învăţau la acea şcoală erau: gramatica, stilistica, retorica, geografia, istoria bisericească până la sinodul din Florenţa, dogmatica şi morala, simbolica şi polemica, catehetica şi liturgica practică, deşi nu totdeauna sub aceste numiri.

10. Amfilochie, episcop de Hotin, în ultimele trei decenii ale secolului XVIII; acesta a prelucrat opere erudite din alte limbi în limba română, între care şi dogmatica lui Platon Lewşin, dogmatist contemporan, mai târziu mitropolit al Moscovei († 1812), precum şi o geografie (după Buffier) şi o aritmetică.

11. Leon Gheuca, mitropolit, un ucenic ştiutor de limba franceză al lui Gavriil Calimah, mitropolitul (1760-1786), care mai înainte a fost arhiepiscop de Tesalonic. Leon fu apoi protosinghel al mitropoliei, apoi episcop de Roman (1760-1786) şi în sfârşit mitropolit (1786-1788). El a fost promotor al literaturii religioase şi morale în limba românească, şi în acest gen a şi publicat el însuşi traduceri de ale sale din limba franceză.

12. Gavriil Bănulescu, din Câmpulung; acesta intrând în serviciul Bisericii Rusiei fu mitropolit de Kiev; dar din cauză de boală s-a retras, iar apoi făcându-se sănătos a fost episcop de Cetatea Albă; după aceea, când ruşii ocupară Moldova 1788-1792, el fu numit în 1792 mitropolit al ei şi avu ca vicar pe Ambrozie episcop de Ecaterinoslav. La sfârşitul ocupaţiei, el după cererea domnitorului Alexandru Moruzi a fost scos de patriarh, însă ruşii l-au numit episcop al Gothiei. La 1806, când ruşii ocupară din nou Moldova şi Muntenia, el a funcţionat ca exarh al sinodului rusesc în Moldova până la 1812 şi în Muntenia până la 1810; a introdus multe rânduieli bune, notabil a oprit pe monahi de la orice amestec în lucruri lumeşti, precum şi de la orice apucături lumeşti şi arenzi, iară pe egumeni de a contracta datorii în sarcina mânăstirilor lor, fără semnătura episcopilor; a încredinţat episcopului de Argeş, Iosif, eforia (supravegherea) tuturor mânăstirilor, de asemenea a fixat numărul preoţilor rurali, a aşezat protopopi în fiecare district spre a inspecta pe preoţi, a înfiinţat în fiecare eparhie consistorii pentru judecata clericilor şi a obţinut scutirea de dări pentru toţi preoţii. După pacea de la Bucureşti din 1812, el a fost arhiepiscop de Chişinău şi Hotin până la 1829, când muri.

13. Mitropolitul Iacov II Stamati 1792-1803. Ardelean, mai întâi la 1782 fusese episcop de Huşi, în vârstă abia de 34 ani. El de asemenea a fost promotor al unei învăţături mai solide în cler şi al unei literaturi bisericeşti, ce tindea spre acest scop; excelent chivernisitor al casei episcopale şi mare filantrop, el în războiul ruso-turc de la 1787 a răscumpărat cu banii săi multe mii de turci, care erau captivi la ruşi.

14. Mitropolitul Veniamin Costache 1803-1842 dar cu întreruperi. Acesta ca fiu de boier, orfan la vârsta de 16 ani, fiind crescut de Iacov Stamati, episcopul de Huşi, se făcu monah, apoi diacon şi la 1792, când episcopul său fu ales mitropolit, el ajunse episcop de Huşi, fiind abia de 24 ani, iară la 1796 fu episcop de Roman; după moartea lui Iacov Stamati în 1803 el fu ales mitropolit. La 1808, pe timpul ocupaţiei Moldovei şi Munteniei de ruşi (1806-1812), Veniamin a trebuit să dea paretesis şi s-a retras în Mânăstirea Neamţ; dar în 1812 veni din nou la scaun. În 1821 fu prezidentul unei căimăcămii în martie şi aprilie; după aceea, din cauza tulburărilor şi a pericolelor revoluţiei greceşti, a fugit în Basarabia, ce de la 1812 trecuse sub ruşi, iară la 1823 putu ocupa din nou scaunul şi a fost activ încă 19 ani până la 1842. Atunci neputându-se înţelege cu domnitorul Mihai Sturza, din cauză că acesta avea de gând a seculariza averile Bisericii, a dat paretesis definitiv. După aceea a trăit ca monah simplu în Mânăstirea Slatina până la 1846, când muri. În tot timpul arhipăstoriei sale a fost model de blândeţe, binefacere, împlinirea datoriei, iubire de progres şi de ştiinţă. Încă de la 1803 a înfiinţat o tipografie bună; la 1804 a deschis în Mânăstirea Socola de lângă Iaşi un seminar pentru învăţătura clerului, cel întâi în ambele Principate şi se interesa cu multă dragoste de această şcoală. Între anii 1833-1839 zidi măreaţa biserică a mitropoliei, dar după surparea boltelor ei în 1839 nici el, nici succesorii lui imediaţi n-au terminat-o, ci tocmai la 1880-1887, statul, iară decorurile au fost executate cu cheltuiala regelui Carol I. Nu numai a făcut a se tipări în limba românească cărţi liturgice în număr îndestulător, ci şi el însuşi a înavuţit literatura teologică românească, traducând vreo 25 opere greceşti mai nouă, de patristică şi de teologie, unele din ele chiar voluminoase; în această privinţă, el emula cu mitropolitul Ungro-Vlahiei, Grigorie III (IV) Miculescu (1823-1834), care începu (1790) cariera lui ca monah în Mânăstirea Neamţ, precum şi cu Gherontie, frate de monahism al acestuia, decedat mai înainte, la 1812. Veniamin a îndemnat la atari lucrări şi pe alţii, aşa mai ales pe monahii din Neamţ, ale căror lucrări le-a şi dat la lumină.

15. Mitropolitul Sofronie Miclescu 1850-1860. Acesta fu scos de principele Cuza, pentru că a protestat în contra luării averilor chiar de la mânăstirile cu organizaţie chinovială foarte riguroasă, o măsură ce s-a ordonat în 1859 şi s-a executat în 1860, spre a trece în administraţia statului ca şi averile, ce s-au luat în 1835 de la mânăstirile cu organizaţie chinovială mai puţin riguroasă. Sofronie a murit în 1861.

16. Filaret Scriban, episcop titular † 1873. Elev şi magistru al academiei spirituale din Kiev, înainte de a veni la tron principele Cuza (1859) a fost profesor şi rector al seminarului de la Socola şi bărbat politic de seamă al Bisericii; iară după suirea pe tron a lui Cuza Vodă a fost mai întâi (1860-1864) profesor la facultatea de teologie, ce a existat în aceşti ani pe lângă Universitatea de Iaşi, nou înfiinţată; apoi de la 1865 a combătut reformele necanonice, ce domnitorul voia să introducă în biserică; pe lângă acestea fu şi autor de mai multe manuale teologice şi de alte scrieri religioase.

17. Neofit Scriban † 1884, frate cu Filaret; înainte de suirea pe tron a lui Cuza era profesor la seminarul Socola, arhimandrit şi în politica lui bisericească liberal de seamă; după aceea a fost mai întâi episcop titular, apoi la 1865 episcop eparhial, numit de Cuza; totuşi a renunţat la demnitatea lui de episcop eparhial, deoarece i se conferise necanonic; apoi combătu cu vehemenţă reformele bisericeşti ale lui Cuza; a fost productiv în literatură, ca autor de cărţi pentru seminare, de cuvântări şi de broşuri despre politică bisericească.

18. Episcopul Melhisedec † 1892, elev şi magistru al Academiei din Kiev, de la 1852 profesor la seminarul Socola, de la 1856 şi director de seminar şi bărbat de seamă în politică bisericească, pe atunci amic cu Scribăneştii; la 1860 a fost şi ministru de culte 3 zile; de la 1862 ocârmuitor vremelnic al episcopiei de Huşi, apoi de la 1865 episcop eparhiot al Dunării de Jos, numit de Cuza Vodă; după aceea la 1878 episcop de Roman, ales pe baza legii de la 14 decembrie 1872. În timpul păstoriei sale, ca episcop eparhial, i s-a încredinţat în 1868 o misiune diplomatică la Petersburg, iară la 1875 o misiune bisericească la Bona unde vechii catolici ţinură conferinţa de unire; de la 1870 membru al Academiei Române, continuu zelos pentru binele şi demnitatea Bisericii şi purtător de grijă pentru ridicarea nivelului clerului; pe lângă acestea caritabil; prin testamentul său a fundat în Roman o grădină de copii; pe terenul literar, autor al mai multor manuale de exegeză, dogmatică şi pastorală; a scris şi monografii de valoare asupra istoriei bisericeşti, aşa Cronica Episcopiei de Huşi, Cronica Episcopiei de Roman, Istoria lipovenismului ş.a.

19. Episcopul Silvestru Bălănescu † 1900, contemporan, ceva mai mic de vârstă, cu Melhisedec, de asemenea elev şi magistru al Academiei din Kiev; a fost profesor, mai târziu şi director de seminar, în urmă episcop de Huşi (1884-1900); un episcop zelos şi iubitor de progres, totodată blând şi caritabil; în literatură este merituos mai ales prin traduceri de opere teologice de valoare din ruseşte.

20. Mitropolitul Iosif Naniescu 1875-1902, basarabean, ucenic al lui Chesarie, venerabilul episcop de Buzău († 1846). Înainte de a veni la scaunul mitropoliei a fost mai întâi egumen şi profesor de religie foarte merituos, câtva timp şi director de seminar, şi de la 1873-1875 episcop de Argeş. Ca mitropolit al Moldovei, excepţie de meritele literare, în virtuţi fu un alt Veniamin, a putut vedea restaurată şi terminată la 1887 şi biserica mitropoliei, pe care Veniamin începuse a o zidi la 1833, dar a lăsat-o neterminată şi surpată[16].

 

D. Mânăstirile

Pentru dezvoltarea Bisericii Româneşti pe lângă ierarhi au fost de cea mai mare însemnătate şi mânăstirile.

Gustul şi zelul de a clădi şi înzestra mânăstirile de monahi şi de maici, dintre care mai ales cele dintâi au fost însemnate, ca focare principale ale vieţii religioase şi ale aşezămintelor de cultură, au avut ca rezultat după jumătatea secolului XV, ca şi mai înainte, întemeierea a multe şi bogate mânăstiri; zelul acesta s-a răcit cu totul abia în secolul XIX.

Mânăstiri mai însemnate de monahi, unele cu organizaţie chinovială mai riguroasă, altele cu o atare organizare mai liberă, astfel de mânăstiri, după cele mai vechi, ce datează încă din periodul precedent (IV), s-au înfiinţat de pe la începutul Periodului V, adică după jumătatea secolului XV şi sunt următoarele:

 

I. În Muntenia

Spre sfârşitul secolului XV puternicii boieri Craioveşti au fundat Mânăstirea Bistriţa din judeţul Vâlcea. La începutul secolului XVI, Neagoe-Vodă (1512-1521) a zidit Mânăstirea Argeş cu biserica ei într-un stil arhitectonic de o deosebită frumuseţe, se zice că în stil bizantino-rus[17]; această biserică după înfiinţarea episcopiei de Argeş în 1793 deveni biserică episcopală şi ca atare la 1866 fiind mistuită de un foc, între anii 1875-1886 a fost restaurată strălucit cu cheltuiala statului. La sfârşitul secolului XVI, Mihai Viteazul (1593-1601) zidi Mânăstirea Mihai Vodă din Bucureşti[18]. La începutul secolului XVII, Radu Mihnea Vodă (1601-1602 şi 1611-1616 şi 1620-1623) întemeia Mânăstirea Radu Vodă tot în Bucureşti, ca reînnoire a unei mânăstiri mai vechi, înfiinţată de tatăl ctitorului. Pe la jumătatea secolului XVII, Matei Basarab (1632-1654) zidi Mânăstirea Căldăruşani din judeţul Ilfov. Spre capătul secolului XVII, adică între anii 1690-1693, Constantin Brâncoveanu funda strălucita Mânăstire Hurez din judeţul Vâlcea. În primele decenii ale secolului XVIII, mitropolitul Antim Ivireanul (1708-1716) înfiinţa Mânăstirea Antim din Bucureşti, iar duşmanul său de moarte Nicolae Vodă Mavrocordat (1715-1716 şi 1719-1730) zidi frumoasa Mânăstire Văcăreşti de lângă Bucureşti, actualmente penitenciar. Pe la jumătatea secolului XVIII, domnitorul Grigorie Matei Ghica (1733-1735 şi 1748-1752) întemeia Mânăstirea Sfântul Pantelimon cu spital, lângă Bucureşti.

 

II. În Moldova

După jumătatea secolului XV, Ştefan Vodă cel Mare (1457-1504) zidi Mânăstirea Putna (1466-1469) şi Mânăstirile Voroneţ şi Sfântul Ilie (1488), toate 3 în Bucovina de astăzi. În secolul XVI, Petru Rareş Vodă întemeia Mânăstirea mai veche Pobrata (1530), iar Macarie, episcop de Roman (1531-1538), Mânăstirea Râşca[19]; Alexandru Vodă Lăpuşneanu (1552-1561 şi 1564-1565) zidi Mânăstirea Slatina (1561)[20]. Gheorghe Movilă, episcop de Rădăuţi (1580-1587), apoi mitropolit (1587-1605) şi fratele său Ieremia Movilă, mai târziu domn (1595-1606), au clădit Mânăstirea Suceviţa (1580-1585), în Bucovina de astăzi. Petru Vodă Şchiopul (1574-1577, 1578-1579 şi 1582-1591) întemeia Mânăstirea Galata lângă Iaşi.

La începutul secolului XVII, logofătul Ioan Golia zidi în Iaşi mânăstirea cu numele său, pe care apoi Vasile Vodă Lupu la 1640 a mărit-o şi a unit-o cu un spital pentru alienaţi; tot la începutul secolului XVII, boierul Nestor Ureche zidi Mânăstirea Secul (1602), care în ultimul pătrar al secolului XVIII (1779) se uni cu vechea Mânăstire Neamţ, respectabilă pentru vechimea ei, şi în timpul modern foarte renumită ca locaş de monahi, aplicaţi la asceză aspră, iubitori de învăţătură şi cu mari merite pentru literatura liturgică şi aghiografici. Tot în acel timp, Anastasie Crimca (Crimcovici), episcop de Roman (1605-1608) şi apoi mitropolit (1608-1617 şi 1619-1629) a zidit din nou Mânăstirea Dragomirna, din Bucovina de azi; această mânăstire între anii 1763-1775 a fost sediul egumenului Paisie Velicicovski († 1794), celebru învăţat şi regenerator al monahismului din Moldova şi indirect şi al celui din Muntenia; dar la 1775, când Dragomirna trecu sub Austria, el se strămută la Secul şi de aici în 1779 la Neamţ.

În cursul următor al jumătăţii întâi a secolului XVII, Ştefan Tomşa Vodă (1611-1615 şi 1621-1623) zidi Mânăstirea Solca (1621-1623), tot în Bucovina de azi, Vasile Lupu Vodă (1634-1653) zidi frumoasa Mânăstire Trei Ierarhi din Iaşi (1641), unde ctitorul înfiinţă şi o tipografie şi o şcoală mai superioară, pentru care Petru Movilă mitropolit de Kiev i-a trimis învăţători din Kiev. După jumătatea secolului XVII, Duca Vodă (1665-1666, 1668-1672, 1678-1683) zidi Mânăstirea Cetăţuia, lângă Iaşi (1671). În jumătatea întâi a secolului XVIII, Grigorie Matei Ghica Vodă (1726-1733, 1735-1741 şi 1747-1748) întemeia Mânăstirea Frumoasa, de lângă Iaşi.

 

III. Istoria vieţii monastice în ambele ţări

Când întemeierea de mânăstiri era în floare la români, se zideau mânăstiri chiar în oraşe, mai ales în oraşele de frunte, dar de predilecţie la locuri retrase, liniştite, atrăgătoare prin frumuseţile naturii şi predispunătoare la pietate; ele erau înconjurate cu ziduri tari, aşa că în timp de război puteau servi şi ca fortăreţe şi locuri de refugiu. Pe lângă aceasta mânăstirile au fost înzestrate, ca şi episcopiile, cu moşii şi privilegii (imunităţi), cu libertăţi şi jurisdicţii, cu scutelnici şi robi, în acelaşi mod ca şi episcopiile, iar egumenii aveau în Biserică şi la curte rangul cel întâi după episcopi, şi în alte privinţe, exceptând atribuţiile de hirotonie, aceleaşi drepturi ca şi episcopii, aşa că ei, ca şi aceştia, considerau ca superior al lor numai pe mitropolit.

Aveau şi jurisdicţie peste bisericile şi preoţii de pe moşiile mânăstirii şi din circumscripţiile încredinţate lor prin privilegii domneşti; de asemenea ei erau aleşi liber de către monahi în mânăstirile cu viaţă de obşte. După exemplul şi regula ce a dat mânăstirilor Sfântul Nicodim, părintele monahismului românesc (1370-1406), care după tată era grec, iar după mamă sârb, cât timp mânăstirile din Muntenia şi Moldova au rămas credincioase destinaţiei lor, ele au fost focare de evlavie, asceză şi binefacere, cum şi centre de erudiţie bisericească în limba slavonă şi grecească şi de literatură bisericească, această din urmă până pe la jumătatea secolului XVII în limba slavonă, cu puţine excepţii ale unor începuturi de carte românească, iar după jumătatea secolului XVII în limba românească până spre jumătatea secolului XIX, mai ales prin traduceri din slavoneşte. Chiar mitropoliţii şi episcopii, cunoscuţi ca vrednici de laudă pentru atare activitate, au fost formaţi în mânăstiri şi au avut ca auxilieri mânăstirile.

După jumătatea secolului XVIII au fost în mânăstiri chiar începuturi de şcoli româneşti pentru cunoştinţe generale şi pentru teologie. O atare şcoală exista în Mânăstirea Putna, pe când vieţuia retras acolo mitropolitul Iacov I (1760-1778), prea probabil înfiinţată de el sub direcţia lui Vartolomeu Măzăreanu, arhimandrit erudit, elocvent şi productiv pe terenul literar; în ea se învăţa gramatica, stilistica, retorica, geografia, istoria Bisericii (până la sinodul florentin), dogmatica şi morala, polemica, catehetica şi liturgica practică. Unele mânăstiri au fost obligate a întreţine spitale şi alte opere de caritate creştină. Dar cu încetul s-au strecurat în ele şi abuzuri şi s-au neglijat regulile canonice pentru mânăstiri, mai ales în ce priveşte dreptul de a poseda avere; din această cauză domnii şi mitropoliţii invitau mânăstirile a reveni la disciplina canonică; dar aceasta n-a adus o îndreptare generală nici chiar durabilă.Acelaşi rezultat avu în Moldova şi reforma mânăstirilor, ce a întreprins-o între anii 1620-1627 Miron Bornovski Vodă cu concursul unui sinod sub preşedinţia mitropolitului Anastasie Crimca.

De la secolul XVII mânăstirile ca şi episcopiile au fost stânjenite în dezvoltarea lor prosperă de mulţimea grecilor, veniţi în ţară; ei uzurpară unele mânăstiri, mai ales din Muntenia cu sprijinul domnitorilor şi le exploatară în partea lor economică; cu toate mişcările repetate de protestare mânăstirile, excepţie cele închinate, despre care vom trata mai jos, n-au scăpat cu totul de ei, decât după răsturnarea fanarioţilor, care domniră în ambele Principate de la deceniul al doilea al secolului XVIII, în urma reacţiei ce a produs revoluţia grecească de la 1821.

Contra decadenţei totale a vieţii şi activităţii monastice de după jumătatea secolului XVII şi din cauza războaielor şi a oştilor străine, când se întâmpla şi cazuri că un egumen lăsa datorii în sarcina succesorului său, monahismul românesc între anii 1763-1794 dobândi un restaurator al conştiinţei lui din trecut despre destinaţia şi obligaţiile sale în persoana lui Paisie Velicicovski, egumen din Moldova, monah malorusian de la Muntele Athos. El s-a stabilit mai întâi în Mânăstirea Dragomirna (1763-1775), iar când mânăstirea aceasta trecu sub dominaţia Austriei, a plecat împreună cu cei 64 monahi ai lui şi s-au aşezat în Mânăstirea Secul, care se uni cu Neamţ (1775-1794), având amândouă 350 monahi, iar reşedinţa egumenului fu câtva timp în Secul, apoi de la 1779 în Neamţ. Aici Paisie fu hirotesit arhimandrit de Ambrozie, episcop rus de Ecaterinoslav şi a murit în 1794. Cât a condus el aceste mânăstiri, direcţia ce a dat vieţii monastice conform cu destinaţia ei, avu în curs de aproape un semi-secol influenţă continuu asupra monahismului, nu numai în Moldova ci şi în Muntenia. Ea avu şi reprezentanţi distinşi, pe mitropolitul Veniamin Costache în Moldova (1803-1842), şi pe mitropolitul Grigorie III (IV) Miculescu sau Grigorie de la Căldăruşani în Muntenia (1823-1834).

Sub regimul Regulamentului organic pe care l-a dat Principatelor Rusia protectoare la 1832, toate mânăstirile care nu erau chinovii pierdură la 1835 dreptul de a-şi administra singure averile, şi acestea trecură sub administraţia statului, iar sub domnia lui Alexandru Cuza Vodă (1859-1866) prin decretul de la 19 octombrie 1860, s-au luat şi averile mânăstirilor chinoviale sub administraţia statului şi s-au desfiinţat multe mânăstiri, mai cu seamă dintre cele mai mici, dintre aşa numitele schituri. Prin legea pentru mânăstiri de la 13 decembrie 1863, averile mânăstireşti au fost declarate proprietatea statului şi mânăstirilor rămase în fiinţă li s-au prevăzut o alocaţie foarte modică în bugetul statului. Prin desfiinţarea unor mânăstiri şi lăsarea lor în părăsire, au căzut pradă ruinei monumente istorice de mare preţ; abia sub domnia succesorului lui Cuza, adică a lui Carol I de la 1866 domnitor şi de la 1881 rege, s-au luat măsuri pentru conservarea şi restaurarea bisericilor, ce sunt monumente istorice şi s-au împiedicat astfel ruina lor.

 

IV. Mânăstirile închinate

Mânăstiri de o categorie cu totul deosebită până la 13 decembrie 1863, când intră în vigoare legea secularizării, au fost aşa numitele mânăstiri închinate. Situaţia deplorabilă a Bisericii Ortodoxe din Turcia şi adânca veneraţie ce aveau românii pentru patriarhii şi pentru mânăstirile vestite din Orient, iar mai cu seamă pentru cele de la Muntele Athos şi Sinai, cum şi pentru cele din Ierusalim, ca pentru locuri sfinte din Orient, a îndemnat pe domnitorii români, pe mitropoliţi şi pe cei ce voiau a fi ctitori de biserici, nu numai a face bogate danii şi aşezăminte chiar în aceste locuri, despre care lucru mai ales mânăstirile şi bisericile din Muntele Athos conservă multe mărturii, multe inscripţii şi documente, ci încă s-au decis chiar a închina unele mânăstiri existente în Ţările Române, respectiv unele din cele întemeiate de ei, mai ales mânăstirilor celor mai celebre din Athos, Sinai, Ierusalim, iar parte din ele şi unor mânăstiri mai însemnate din Rumelia, Tracia, Macedonia, Bulgaria sau Serbia şi scaunelor patriarhiilor sărace, spre susţinerea lor materială, pentru ca acestea în schimb să ridice moralul mânăstirilor din ţară, încredinţate lor.

Astfel s-au înfiinţat aşa numitele mânăstiri închinate. Aceasta s-a făcut după oarecare începături de la sfârşitul secolului XVI, mai ales în secolul XVII prin stăruinţa multor greci, veniţi atunci în Muntenia şi Moldova, unii de condiţie mai înaltă, unii învăţaţi; iar în secolul XVIII, sub domnia fanarioţilor, afierosirea de mânăstiri şi moşii la Locurile de jos a luat proporţii foarte mari. Atari mânăstiri se afieroseau în mare număr şi adeseori în mod incorect; mai mult încă, egumenii greci administrau pe cea mai mare parte din ele în aşa mod că nu respectau condiţiile cu care ele au fost închinate, ci mai vârtos exploatau această situaţie a lor, lăsând mânăstirile în ruină şi pe monahi să fugă în lume; din când în când egumenii le administrau mai mult în profitul lor decât al Sfintelor Locuri şi provocau astfel cu atât mai mare scandal, cu cât acest sacrificiu costa milioane pe cele două Principate cuprinzând a cincea parte din pământul ţării[21] iar în schimb li s-a arătat ingratitudine.

Această stare de lucruri, provocând treptat o nemulţumire generală, avu de rezultat că mai ales de la 1809 se proiectă o reformă, dar fără succes real şi durabil, din cauză că Rusia proteja Sfintele Locuri. Dar după unirea Principatelor în 1859, guvernul domnitorului Cuza procedă radical şi la 13 decembrie 1863 s-a votat o lege ce suprimă mânăstirile închinate şi seculariză averile tuturor mânăstirilor, acordând Locurilor Sfinte o compensaţie moderată (82 milioane lei). Neprimindu-se compensarea, Sfintele Locuri au pierdut-o şi pe aceasta, reuşind numai ca Rusia să refuze de a preda guvernului român moşiile mânăstirilor închinate din Moldova, situate în Basarabia.

După această definitivă regulare a aşezămintelor mânăstireşti, Biserica României conservă 24 mânăstiri de monahi cu 1200 monahi în cifră rotundă şi 20 mânăstiri de maici cu 2100 monahii în cifră rotundă.

După jumătatea secolului XIX, monahismul din România începu a fi reprezentat şi la Muntele Athos, pentru ale cărui mânăstiri, ocupate acum de monahi ai altor naţionalităţi, Principatele Moldova şi Muntenia din vechime au fost patroni şi ajutători foarte darnici. În anul 1852 doi monahi moldoveni dobândiră de la Mânăstirea Lavra un teren spre a clădi pe el un schit moldovenesc. După ce primiră binecuvântarea patriarhală (1856) monahii au sfinţit schitul la 1866 ca Schit al Prodromului adică al Înaintemergătorului sau al Sfântului Ioan Botezătorul. După oarecare prigonire între monahii moldoveni şi cei munteni, căci cei dintâi voiau cu orice preţ ca schitul să se numească moldovenesc, la 1876 el fu recunoscut ca schit românesc.

 

E. Clerul de mir

În Biserica României ca şi în tot Răsăritul, lipsit de contact direct cu Apusul, în timpul modern clerul de mir sau clerul de enorii fu tratat în modul cel mai vitreg. Spre întreţinere clerul de mir avea numai ofrandele, plata voluntară pentru osteneala ce-şi da cu serviciile sale preoţeşti şi mărinimia proprietarului, care dacă era evlavios îi lăsa un petic de pământ să-l lucreze şi o casă să locuiască. Preotul de mir a suportat mult timp sarcinile şi servitutea ţăranului. Încă din secolul XVII mitropoliţii au fost siliţi a interveni în favoarea preoţilor, aşa mitropoliţii Varlaam (1632-1653) şi Dosoftei (1671-1673 şi 1677-1686) din Moldova stăruiră ca preoţii de enorii să poată fi scutiţi prin legi de pedepsele aplicate ţăranilor, căci erau pedepsiţi şi cu bătaie, şi să fie supuşi numai la pedepsele hotărâte de judecata episcopului şi numai în caz de vinovăţie grea să cadă sub pedepse hotărâte de domnitor.

Pe timpul lui Dimitrie Cantemir, domnul Moldovei (1710-1711, † 1723), după cum spune el în ,,Descrierea Moldovei”, preoţii de enorii din Moldova aveau a plăti o dare la domn şi una la episcop: această din urmă consistă din 200 aspri (bani albi sau de argint) şi din o piele de vulpe sau de jder, la care se mai alătura şi o dare anumită de pâine, aşa numită ,,colacii vlădicăi”. Principele Constantin Mavrocordat, care între anii 1730-1769 a domnit alternativ de 6 ori în Muntenia şi de 4 ori în Moldova, încă de la 1738 a fixat în Moldova darea anuală a clerului de enorii către episcop la 4 ducaţi sau galbeni, plătiţi episcopului pentru întreţinerea şcolilor, iară succesorul său Grigorie Matei Ghica (1735-1739) a redus această dare la un ducat. Apoi mai întâi în Moldova la 1765, Grigorie Alex. Ghica Vodă a dispus a fi numiţi regulat şi în toată ţara protopopi de ocol spre a priveghea clerul de enorii în serviciile sale bisericeşti şi a veghea ca funcţionarii civili să trateze pe preoţi cuviincios; în 1764 acelaşi domnitor a luat măsuri să nu fie preoţii fără număr.

Regulamentul organic din 1832 scuti pe preoţi de dări şi obligă pe proprietar să le dea pământ de hrană. Cu toate acestea, întreţinerea clerului de enorii şi ca consecinţă poziţia lui în societate a rămas şi pe viitor foarte departe de a fi corespunzătoare şi demnă. Legea comunală din 1864 obliga comuna a salaria clerul enoriei, a cărui rea stare materială toţi o recunoşteau, dar acea obligaţie n-a ameliorat întru nimic starea preoţilor; aceasta s-a ameliorat prin ,,legea clerului mirean” de la 1893, ce ajunse însă deplin efectivă tocmai la 1910, când Casa Bisericii, înfiinţată la 1902, lua de la toate comunele plata lefii clerului parohial.

Lipsa de şcoli publice până în secolul XIX atingea de asemenea mai ales pe clerul de mir sau de enorii, căci monahii primeau continuu în mânăstiri oarecare instrucţie şi din când în când chiar o instrucţie mai deplină cum am arătat deja (la alin. D). Clerul de mir însă, până la secolul XIX, primea o instrucţie foarte insuficientă. Această instrucţie despre servirea preoţească împreună cu alte cunoştinţe elementare s-a putut primi mult timp numai în mânăstiri şi pe la mitropolii şi episcopii, adică mai complet o primeau monahii, care se putea deda la ea timp mai îndelungat, iar în mod foarte precar o primeau candidaţii de preoţie, care aveau mai puţin timp a învăţa; aceştia deci învăţau mai puţin şi cu atât mai insuficient, căci până la jumătatea secolului XVII în bisericile Munteniei şi ale Moldovei se întrebuinţau de obşte cărţile slavone sau greceşti, pe care le înţelegeau numai învăţaţii, nu însă şi oameni cu mai puţină învăţătură.

Dar mulţi preoţi de enorie erau lipsiţi şi de cea mai neapărată învăţătură, până când Constantin Vodă Mavrocordat mai întâi în Moldova la 1742 şi curând apoi şi în Muntenia a impus absolut şi riguros pentru fiecare preot şi candidat la preoţie un minimum de cunoştinţe şi a îngrijit şi de şcoli elementare, pe care aveau a le înfiinţa şi întreţine mitropoliţii şi episcopii din darea clerului. Aceste şcoli se numeau în Moldova catehetice sau de catehism, iar în Muntenia şcoli de grămatici, adică de a învăţa în ele citirea şi scrierea. În ele primeau cunoştinţele generale mai ales candidaţii de preoţie[22]. Clerul de mir primi o instrucţie teologică abia de la începutul secolului XIX când se înfiinţară seminarele şi spre capătul secolului când s-a înfiinţat şi facultatea de teologie.

 

F. Instrucţia teologică

Cea dintâi şcoală publică şi pentru cultura generală a clerului, numită seminar, de felul celor ce existau pe atunci în Rusia, s-a înfiinţat la 1804 de generosul mitropolit Veniamin Costache, în Mânăstirea Socola, lângă Iaşi. Regulamentul organic din 1832 prevăzu apoi şi alte seminare de acest fel, căci el opri a se hirotoni candidaţi de preoţie, fără a fi trecut seminarul; această măsură, deşi nu putu împiedica a fi hirotoniţi încă mult timp atari candidaţi, totuşi avu efectul că la 1836-7 s-au înfiinţat şi în Muntenia seminare la mitropolie şi la episcopii, după care apoi în Moldova, pe lângă seminarul Socola, s-a înfiinţat în 1852 cel de Huşi, în 1858 cel de Roman şi în 1865 cel de Ismail, iară de la 1855 pentru câtva timp şi unul în Mânăstirea Neamţ. Astfel la fiecare mitropolie exista câte un seminar cu 7 clase mai superior, analog cu cele din Rusia; în ele se preda cunoştinţele generale de şcoli secundare, totodată şi o instrucţie teologică specială; iar la fiecare episcopie se afla câte un seminar inferior, cu 4 clase; aceste din urmă seminare erau şcoli clericale, ce în privinţa instrucţiunii generale sta pe acelaşi nivel cu gimnaziile inferioare şi cu acest nivel corespundea şi instrucţia teologică ce se preda în ele.

De la 1872 mitropolitul Nifon († 1875) a înfiinţat în Bucureşti încă un seminar superior particular. În anul 1893, statul a menţinut numai 2 seminare organizate cu câte 8 clase, unul în Bucureşti şi altul în Iaşi pe lângă seminarul Nifon, tot cu 8 clase. Dar de la 1908 s-au înfiinţat încă 4 seminare nouă, adică la Râmnic, Galaţi, Buzău şi Huşi. Sub Cuza Vodă (1859-1866), curând după suirea lui pe tron, s-a înfiinţat în 1860 o universitate la Iaşi, atunci s-a alăturat la aceasta şi o facultate de teologie, dar i-au lipsit de o parte bunavoinţă de a fi păstrată, de altă parte studenţi şi profesori, de aceea apuse curând (1863). Tocmai după 20 ani s-a deschis pe lângă universitatea din Bucureşti înfiinţată la 1869 şi o facultate de teologie, mai întâi (1881) ca încercare, apoi la 1884, autorizată şi de minister, în sfârşit la 1890 recunoscută prin lege. Titlul de licenţiat, obţinut la ea, fu declarat ca condiţie de admisibilitate în orice serviciu bisericesc, superior celui de paroh rural.

 

G. Literatura bisericească

Românii au atârnat odinioară, parte politiceşte, parte cultural, cei de la sud de bulgari şi cei de la nord de malorusieni sau ruteni; tot aşa Biserica românilor a atârnat ierarhic odinioară la sud mai ales de Biserica bulgarilor şi la nord de Biserica rutenilor; aceste împrejurări au fost cauza că până târziu în Periodul V, adică mult timp după 1453, limba cultă, diplomatică şi liturgică a românilor a fost cea slavonă veche. De aceea o literatură constantă de istorie, legi şi teologie – căci în aceste ramuri s-a pus început literaturii româneşti în general – s-a putut dezvolta în limba românească în Muntenia şi Moldova tocmai de la jumătatea secolului XVII. Până atunci puţinii scriitori români, care erau toţi din cler, şi între care ca cel mai însemnat este cunoscut Macarie, epitrop de Roman (1531-1558) amintit în §. 210, c. II, s-au servit de limba slavonă veche.

Ce-i drept, chiar la sfârşitul periodului (IV) precedent, sau cel puţin nu târziu de la începutul Periodului V – după opinia istoricului Iorga, ca efect al influenţei husiţilor asupra preoţilor români –, mai întâi în nordul Transilvaniei sau în Maramureş au început încercări sporadice de a traduce texte slavice şi greceşti în româneşte, cum avem de acestea chiar în Codicii, despre care am amintit în istoria periodului precedent (IV), aşa în ,,Codicile Voroneţean”, în ,,Codicile Sturzan”, în ,,Psaltirea Şcheiană” şi în ,,Psaltirea Voroneţeană”, de asemenea în Tetravanghelul tipărit la 1561, după manuscripte româneşti, rămase de la alţii, de diaconul Coresi, tipograf dus din Muntenia în Transilvania, apoi în Praxapostolul tipărit la 1563 şi în Psaltirea publicată la 1570[23].

În timpul următor, până spre jumătatea secolului XVII, s-au întreprins şi alte lucrări de acest fel, aşa începutul unei nouă traduceri româneşti a Vechiului Testament, sau a aşa zisei ,,Pălia” din 1581, tipărită la 1582; de asemenea tot la 1581, Evanghelia cu învăţătură, o carte românească de predici, tradusă din slavoneşte, ce explică pericopele evangheliilor, ea fu tipărită din nou la 1641; mai departe, o traducere românească a Noului Testament, întocmită gata şi tipărită la 1648, în sfârşit o nouă traducere a Psaltirii, tipărită la 1651. Dar aceste traduceri, cele mai nouă ca şi cele mai vechi, nu provin din Biserica Munteniei sau a Moldovei, ci din Biserica românilor ardeleni. Meritul pentru traducerile mai vechi făcute de Coresi şi pentru îndemnul de a redacta şi publica pe cele mai nouă din 1581, 1582, 1641, 1648, 1651, este mai mult al saşilor din Transilvania şi încă mai mult al ungurilor din Transilvania, care tindeau a protestantiza pe românii din Ardeal; acestei tendinţe a lor se datoresc nu numai cărţile româneşti publicate, ce am amintit mai sus, excepţie Evanghelia învăţătoare din 1581, publicată din nou la 1641, ci chiar cărţi curat protestante, precum este un Catehism luteran din 1544 şi 1559, publicat din îndemnul saşilor şi un Catehism calvinesc, tipărit în 1640, a doua oară în 1656/7 din ordinul principilor Gheorghe Rakoczy I (1631-1648) şi Gheorghe Rakoczy II (1648-1660), pe când traducerea ,,Catehismului celui Mare” a iezuitului Canisius în limba românească, tipărită la 1636 de Gheorghe Buitul, român din Banat, este datorită prozelitismului romano-catolic.

În Biserica Munteniei şi a Moldovei din contră, tendinţa spre o literatură bisericească în limba românească fu mai febrilă tocmai către jumătatea secolului XVII. Această tendinţă o înfăptuiră mai întâi în Muntenia mitropoliţii Teofil (1637-1648) şi Ştefan (1648-1653 şi 1659-1668) sub Matei Basarab, domn iubitor de progres (1632-1654), iar în Moldova mitropolitul Varlaam (1632-1653) sub Vasile Lupu, domn contemporan cu Matei şi de aceleaşi idei (1634-1653). Mitropolitul Teofil a tipărit în 1640 Pravila mică, un nomocanon mai mic, adică un codice mic de legiuiri bisericeşti, ce se numeşte şi ,,Pravila de la Govora”, după locul unde s-a tipărit; ea este tradusă de un oarecare Mihail Moxalie din Râmnic, care încă de la 1620 prelucrase din slavoneşte în româneşte cel mai vechi Hronograf al Munteniei în manuscris, cu multe adause din alte izvoare[24]; mitropolitul Teofil a mai publicat în 1642 o Evanghelie cu învăţătură, adică o carte de predici (Cazanie), tradusă din ruseşte de Silvestru, egumen la Govora.

Mitropolitul Varlaam a compus şi tipărit în 1643 ,,Cartea românească de învăţătură”, tot o carte de predică sau Cazanie, în 1645 ,,Răspunsuri”, o combatere a Catehismului racoţian, catehism calvinesc destinat pentru românii din Transilvania; el a mai tipărit în 1644 cartea cu titlul ,,Şapte Taine ale Bisericii” tradusă de logofătul Istrati. Mitropolitul Ştefan a dat la lumină o carte de canoane bisericeşti, redactată de monahul Daniil Andrei Pononeanul şi tipărită la Târgovişte în 1652; această carte este traducerea nomocanonului grecesc al lui Manuil Malaxu, la care este adausă colecţia de canoane pe scurt a lui Alexie Aristen, şi este intitulată ,,Îndreptarea Legii” (traducere incorectă a cuvântului Νομοκανων, ce-i format din νομος – lege, şi κανων – canon, îndreptar, îndreptare, pe când traducerea corectă ar fi ,,Carte de legi şi canoane”). Această carte de legi bisericeşti este cunoscută sub numele popular de ,,Pravila cea mare” sau ,,Pravila de la Târgovişte” şi fu în uzul general al Bisericii Române în primul rand până spre jumătatea secolului XIX; abia de atunci în locul ei intră în uzul Bisericii ,,Pidalionul”, carte grecească intitulată aşa, ce apăru la 1800 şi a fost tradusă româneşte din îndemnul lui Veniamin mitropolitul Moldovei, şi publicată la 1844.

Veni apoi în Moldova mitropolitul Dosoftei (1671-1686), care a tradus şi tipărit mai multe cărţi bisericeşti, precum Liturghia, Evhologiul, Vieţile sfinţilor, Parimierul, Acatistul şi cel puţin o parte din Octoih, precum şi Psaltirea, aceasta nu numai în proză, ci şi în versuri, contribuind astfel mult la o dezvoltare mai mare a unei literaturi româneşti în Biserică şi la introducerea limbii româneşti în cultul dumnezeiesc. O lucrarea foarte meritorie fu apoi publicarea Bibliei întregi în limba românească la 1688 în Bucureşti; aceasta este datorită mai cu seamă spătarului Nicolae Milescu (Gramaticul) ca îndemnător, fraţilor Greceanu ca îndeplinitori şi domnitorului Şerban Cantacuzino, ca purtător de cheltuială pentru tipărirea ei.

După începutul făcut de Dosoftei, mitropolitul Moldovei († 1693), mai ales în Muntenia a continuat a da la lumină cărţi liturgice şi le-a terminat talentatul şi mărinimosul mitropolit Antim Ivireanul (1708-1716), apoi Damaschin, întâi episcop de Buzău (1703-1708) apoi de Râmnic (1708-1725), Chesarie episcopul de Râmnic (1773-1780) şi Filaret, episcop de Râmnic (1780-1792) apoi mitropolit (1792-1793), iar între anii 1764-1796 şi un protopop rus Mihai Strilbiţki, care avea tipografia lui în Moldova şi a lucrat cu foarte mare zel şi iscusinţă la imprimarea de cărţi bisericeşti şi alte opere de folos ale literaturii române. Pe lângă acestea ieşiră continuu numeroase traduceri şi ediţii de scrieri ale Sfinţilor Părinţi şi de teologie mai nouă în limba românească, dar şi lucrări originale; în această privinţă este merituos în câtva chiar Iacov II Stamati, mitropolitul Moldovei (1792-1803) şi Iosif episcopul de Argeş (1793-1820), însă fără de asemănare mai mult Veniamin Costache, mitropolitul Moldovei (1803-1842, † 1846) şi contemporanul său cu aceleaşi calităţi Grigorie III (IV) Miculescu sau Grigorie de la Căldăruşani, mitropolitul Ungro-Vlahiei (1823-1834), acesta chiar mult timp înainte de a fi mitropolit, adică de la 1800-1812, în asociaţie şi cu fratele său de călugărie şi prieten Gherontie, care muri în o călătorie, ce făcură amândoi la Muntele Athos.

Lucrările de literatură teologică ale acestor doi mitropoliţi le-au continuat, alăturând la traduceri din ce în ce mai multe scrieri originale chiar înainte de jumătatea secolului XIX, mai întâi Eufrosin Poteca (1786-1789), cleric instruit şi în Apus, profesor de filozofie la şcoli mai superioare şi în sfârşit egumen, iară după jumătatea secolului XIX mai întâi episcopii titulari, fraţii Filaret şi Neofit Scriban († 1873 şi 1885), precum şi Dionisie Romano († 1873), episcop de Buzău, şi mai ales Melhisedec, episcopul de Roman, decedat la 1892, până ce în sfârşit membrii contemporani mai tineri din clerul înalt, precum şi profesorii seminarelor din Bucureşti şi Iaşi, iară de la 1887 şi profesorii facultăţii de teologie nou înfiinţată în Bucureşti, începură a da literaturii teologice o dezvoltare mai fecundă, ce fu înlesnită şi de Tipografia Cărţilor Bisericeşti, înfiinţată în acest scop la 1881. Alte detalii în această privinţă s-au expus în §. 210. c. la lucrările mitropoliţilor şi episcopilor mai însemnaţi în istorie.

 


[1] N.trad.: Din contră, Iorga, în Istoria Bisericii Româneşti, consideră pe Teoctist ca moldovean de neam şi ca neavând nici o relaţie cu Marcu Eugenicul din Efes, poate fiind chiar înrudit cu casa domnitoare de atunci.

[2] N.trad.: Cf. ,,Biserica Ortodoxă Română”, an V, nr. 9, iunie 1881, pag. 561.

[3] N.tr.: Chestiunea despre naţionalitatea lui Filaret este încă discutată.

[4] N.tr.: Tot el va fi tipărit şi octoihul slavon, ce am văzut în anul 1888 la Mânăstirea Lavra din Sfântul Munte; dar cum observă cu drept cuvânt dl N. Iorga în Istoria literaturii religioase a românilor, Bucureşti, 1904, p. 62, nota, am însemnat greşit anul 7043, ca data tipăririi lui, poate în loc de 7023, ce este al doilea an de păstorie al lui Macarie, ca mitropolit al Ungro-Vlahiei.

[5] N.tr.: Din acest Hronograf a tipărit extrase, pe care le-a şi studiat din punct de vedere filologic eruditul Haşdeu în ,,Cuvente den bătrâni”, tomul I, p. 337 scv. Moxalie monahul a scris şi o liturghie românească, aflată de Ghenadie episcop al Râmnicului în anul 1896 şi studiată de el până în ultimele zile ale vieţii sale, dar fără a fi terminat acel studiu.

[6] N.tr.: Sub mitropolitul Teofil s-a tipărit în Câmpulung la 1642 şi ,,Învăţături peste toate zilele”, o carte de zidire sufletească pentru toţi creştinii, menţionată în ,,Bibliografia veche românească” de Bianu-Hodoş.

[7] Demisie, încetare dintr-o înaltă funcţie bisericească.

[8] N.tr.: În timpul recent dl. N. Predescu († 1909), consilier la Înalta Curte de Casaţie, reluând părerea lui Melhisedec, episcop de Roman († 1892), aduce dovezi noi că Filaret a fost român. Comp. scrierea lui ,,Poeţi şi artişti”, Bucureşti, 1900, pag. 363-369.

[9] N.tr.: În timpul păstoriei lui s-a tradus şi tipărit întâia oară, cu o precuvântare a lui, cartea despre preoţie a Sf. Ioan Gură de Aur, împreună cu 3 epistolii canonice contra simoniei, Bucureşti 1820, de asemenea cuvântul Sf. Grigorie Nazianz, tot despre preoţie, Bucureşti 1821.

[10] N.tr.: Biografia lui Eufrosin Poteca a scris-o dl. G.D. Teodorescu şi a publicat-o în Revista pentru Istorie, Arheologie şi Fiologie, Bucureşti 1881, vol. I.

[11] N.tr.: El însuşi le dă în cărţile ce a tradus şi anume mai multe serii de cuvântări de ale Sfinţilor Părinţi pe când se afla exilat în Basarabia sau trăia retras la Buzău şi la Căldăruşani, tipărite unele la Buzău 1833 şi altele la Bucureşti. În timpul recent le-a dat împreună cu biografia sa arhiereul Antim Botoşăneanul, vicarul mitropoliei Moldovei în ,,Patericul” tradus tot de Grigorie, dar tipărit acum din nou în Iaşi 1913.

[12] N.tr.: Biografia acestui merituos ierarh este dată în revista sinodală ,,Biserica Ortodoxă Română” pe 1898/1899, p. 107 scv. şi în revista bisericească ,,Menirea Preotului” din R. Vâlcea pe ianuarie-februarie 1898.

[13] M. Sokolowski, în lucrarea lui ,,Spodek po Mitropolicie Suczawskim Dositeuszu”, Krakow 1889, dovedeşte că Dosoftei a murit la Zolkiew în 1693; Iorga în Istoria Bisericii Româneşti 1908-1909 ignoră aceasta şi adoptă vechile ştiri, după care Dosoftei ar fi murit în 1701 la Moscova sau chiar în 1711 la Taganrag, fiind numit episcop al proiectatei eparhii de Azov.

[14] În această privinţă Dosoftei avu imitator după 53 ani pe Antonie Putneanul, mitropolit (pe la 1730-1739), de altfel tot demn şi merituos. Acesta după războiul ruşilor cu turcii din 1736-1739, când ruşii plecară din Iaşi a plecat şi el cu generalul Munnich, luând cu sine în Rusia proviziile şi alte lucruri ce mai rămăsese mitropoliei; el n-a voit a se mai întoarce şi a murit în Rusia, ca mitropolit de Bielograd şi Oboian (1741-1747). La începutul secolului XVIII Pahomie, monah învăţat din Bisericani, de asemenea a fost episcop în Rusia la Voronej (Voronez).

[15] N.tr.: Una din lucrările lui, scrisă în acest scop şi tipărită în Iaşi 1757, este şi ,,Sinopsis”, adică adunare de multe învăţături.

[16] N.tr.: Bogata lui bibliotecă în cărţi de valoare, pe care le-a tot adunat până în ultimii ani ai vieţii, a dăruit-o Academiei Române.

[17] Aşa spune Lexiconul cel Mare de Conversaţie a lui Meyer 6 Aufl. Band 1902, la sfârşitul volumului: Tabele istorice pentru istoria arhitecturii, pag. III: Arhitectura rusească.

[18] N.tr.: Tot sub Mihai Viteazul fu întemeiată şi Mânăstirea Cernica de marele vornic Cernica Ştirbei.

[19] N.tr.: Această mânăstire a fost mistuită de foc în 1921.

[20] N.tr.: Iar domniţa Ruxanda, fiica lui Alexandru Lăpuşneanu, zidi Mânăstirea de maici Socola.

[21] N.tr.: A.D. Xenopol în scrierea sa ,,Domnia lui Cuza-Vodă”, Iaşi, 1903, vol. I, p. 356 şi nota 31 dă însă a şaptea parte aproape.

[22] N.tr.: N. Iorga, Geschichte des Rumänschen Vokes I, 223 scv. 251, 277 s. II. 441 scv. 444. Datele acestea sunt interesante şi prin aparatul lor de informaţie.

[23] N.tr.: Un mic studiu despre această Psaltire a publicat în anul 1896 la Bucureşti răposatul Vasile Mangra când era profesor seminarial la Arad; studiul are titlul ,,Cercetări literare istorice”.

[24] N.tr.: Mai sus, pag. 374, se spune că Moxalie a prelucrat Hronograful din greceşte, se pare deci că aici este o scăpare din vedere a autorului. Comp. B.P. Haşdeu, ,,Cuvinte din bătrâni”, tomul I, 10, 339 scv.