----------------

 

Carti in site

 

--------------------

Amintirile unui preot romano-catolic devenit preot ortodox

Abatele René-Francois Guettée, ulterior arhimandritul Vladimir Guettée (1816-1892),

autorul Istoriei Bisericii, Papalităţii schismatice, Papalităţii eretice şi al multor altor cărţi de renume

 

Abatele Guettée face cunoştinţă cu Ortodoxia

 

XII

Cum am făcut cunoştinţă cu arhipreotul Iosif Vasiliev – Mijlocitorul dintre noi a fost dl. Serghie Sucicov – Înşelat de iezuiţi, dl. S. Sucicov s-a adresat dlui. I. Vasiliev, care i-a dat Observatorul Catolic – Dl. S. Sucicov m-a vizitat şi m-a pus să promit că voi merge să-l văd pe I. Vasiliev – Îl vizitez pe arhipreot – Discuţia noastră teologică – Relaţiile dintre noi devin mai dese – Întemeierea Uniunii Creştine – Prea Sfinţitul Leontie vine la Paris să sfinţească noua biserică ortodoxă rusă – Relaţiile mele cu el – Sunt primit cu titlul de preot în Biserica Ortodoxă Rusă – Public Papalitatea schismatică pentru a dovedi că intrând în Biserica Ortodoxă am rămas credincios marilor principii ortodoxe universale şi că nu am părăsit decât schisma papală – Lucrarea mea este pusă la index – Coincidenţă curioasă – O scrisoare aprobatoare din partea patriarhului Constantinopolului soseşte chiar în ziua în care aflu că Roma m-a cenzurat – Intru în luptă împotriva duşmanilor Ortodoxiei – Chestiunea autorităţii duhovniceşti a împăratului Rusiei – Scrisori către episcopul de Nantes semnate de dl. I. Vasiliev – Teza abatelui Tilloy – El dispare pe furiş din luptă – Combaterea pseudo-ruşilor Gagarin, A. Galiţin – Pamflete josnice ale lui Nicolai Galiţin – El pleacă din Paris de teamă că aş face să fie arestat – Săgeata parţilor; ea nu mă atinge – Părintele Tondini, combaterea lucrărilor lui – El încearcă să facă să fie desfiinţată Uniunea Creştină – Principiile mele privind unirea Bisericilor – Se opun principiilor mele persecuţii ridicole – Ei sunt învingători

 

Am continuat să urmăresc sistemul papal şi am ajuns în acest punct la Ortodoxie. Cu toate acestea, nu citisem încă nici o lucrare ortodoxă; dar am citit cu cea mai mare atenţie lucrările ultramontaniştilor şi am verificat textele Părinţilor şi Sinoadelor pe care ei le-au citat în sprijinul sistemului lor. În acest fel am fost iniţiat în întreaga tradiţie cu privire la chestiunea faimoasă a papalităţii. Am dobândit certitudinea că toate textele citate în sprijinul papalităţii erau false, trunchiate, abătute de la adevăratul lor sens; că a fost fabricată din ele o tradiţie falsă, cu totul opusă celei adevărate: Observatorul Catolic devenise o adevărată publicaţie ortodoxă. Am publicat acolo îndeosebi o lucrare specială despre papalitate pentru a stabili că această instituţie nu data decât din secolul al IX-lea, că ea nu avea nici o temelie dumnezeiască; că papa nu era cel dintâi patriarh al Bisericii decât prin hotărârea primelor Sinoade Ecumenice.

Când am tipărit această carte, am primit vizita unui rus, dl. Serghie Sucicov. În cursul şederii lui la Paris, dl. S. Sucicov a avut relaţii cu unii dintre compatrioţii lui care părăsiseră Ortodoxia şi care au încercat să-l atragă de partea lor. Pentru a răspunde atacurilor lor împotriva Bisericii Ortodoxe, dl. S. Sucicov s-a adresat arhipreotului Iosif Vasiliev, pe atunci conducător al bisericii ruse din Paris. Acesta era abonat la Observatorul Catolic. El i-a arătat dlui. S. Sucicov lucrarea pe care o tipărisem împotriva papalităţii, spunându-i că va găsi în ea răspunsurile la toate obiecţiile pseudo-ruşilor. Dl. Sucicov a citit cartea mea şi a fost atât de mulţumit, încât a vrut să mă cunoască personal. El a venit să mă vadă; era primul rus pe care l-am cunoscut. L-am primit cu amabilitate şi el m-a pus să promit că îl voi vizita pe arhipreotul I. Vasiliev, oferindu-se să ne fie mijlocitor. Am acceptat şi am mers împreună cu el în vizită la arhipreot. De îndată s-au stabilit relaţii mai frecvente şi mai apropiate. În mod firesc, discuţia a avut drept subiect chestiuni teologice.

După câteva întrevederi, dl. I. Vasiliev mi-a spus: ,,Dacă v-aţi fi făcut studiile teologice la Academia Bisericească din Moscova, nu aţi fi mai ortodox decât sunteţi”. În fond, am fost întotdeauna ortodox, exceptând pretinsa autoritate dumnezeiască a papei care mi-a fost dată ca dogmă de credinţă şi pe care am acceptat-o cum acceptă cineva dogmele unei Biserici căreia îi aparţine prin naştere. Această greşeală m-a condus în mod necesar la alte greşeli de credinţă care erau consecinţa acesteia; dar, de îndată ce excentricităţile ultramontaniste a căror victimă eram m-au condus la analiza aprofundată a întregului sistem papal, acest sistem şi erorile de credinţă care decurgeau din el au căzut precum zidurile Ierihonului la sunetul trâmbiţelor lui Isus Navi.

Despre toate celelalte chestiuni, învăţătura marilor teologi apuseni era ortodoxă şi eu eram ortodox împreună cu ei. Astfel I. Vasiliev m-a găsit ortodox ca şi cum aş fi studiat la Academia Bisericească din Moscova.

În discuţiile pe care le-am avut cu I. Vasiliev, am ridicat chestiunea unei reviste ortodoxe în care să se absoarbă revista mea Observatorul Catolic, care ar fi văzut astfel lărgindu-se cercul său de acţiune. În noua revistă nu ne vom limita la a ataca greşelile apusene, Biserica Ortodoxă Universală a Răsăritului se va face ascultată şi va opune învăţăturile ei apostolice greşelilor papalităţii şi adepţilor săi. Ideea mea a fost acceptată; astfel a fost întemeiată Uniunea Creştină, prima revistă ortodoxă care a apărut în Apus. Am făcut numărul-program care a avut un mare răsunet. El a suscitat interesul în principal al anglicanilor şi mi-a atras furia papiştilor.

Uniunea Creştină a fost întemeiată când Prea Sfinţitul Leontie, episcopul vicar al Prea Sfinţitului Isidor, mitropolitul de Novgorod şi Sankt-Petersburg, a sosit la Paris pentru sfinţirea bisericii ortodoxe ruse pe care o construise arhipreotul I. Vasiliev.

Am participat la slujba de sfinţire şi la dineul care a urmat. Am fost aşezat în apropiere de prea sfinţitul care era plin de bunăvoinţă faţă de mine. Rezumatul conversaţiei noastre a fost că, fără a aparţine Bisericii Ortodoxe, eram totuşi un scriitor ortodox şi că nu mai aparţineam Bisericii papiste care mă condamna şi pe care o condamnam eu însumi. ,,Toată dorinţa mea, am spus eu prea sfinţitului, este să aparţin Bisericii Ortodoxe Ruse, dar nu ştiu limba rusă şi în consecinţă nu aş putea să mă fac util”. Prea sfinţitul a binevoit să-mi răspundă că, locuind la Paris şi continuând să lucrez pentru Ortodoxie, aş fi foarte folositor Bisericii. Aşadar, am convenit ca eu să îi înmânez o cerere către Sfântul Sinod, rugând cinstitul Sinod să binevoiască să mă primească printre preoţii Bisericii Ortodoxe Ruse. Prea Sfinţitul Leontie a transmis această cerere Sfântului Sinod, şi după câtva timp am primit ucazul prin care eram acceptat şi autorizat să exercit toate funcţiile slujirii preoţeşti pe lângă ortodocşi.

Astfel am intrat în sfânta şi cinstita Biserică Ortodoxă a Rusiei.

Duşmanii mei, şi în mod special dl. Pallu, episcop de Blois, se flatau că voi deveni protestant şi se bucurau; în ochii lor, dacă intram în protestantism, însemna că mi-am lepădat credinţa. Totuşi în protestantism se întâlnesc creştini mai buni decât ei.

Nu aveam nici o înclinaţie spre protestantism. Principiile sale fundamentale nu aveau asentimentul meu. Toate studiile mele, conducându-mă la Ortodoxie, m-au întărit în adevăratele principii catolice [universale], şi eu am regăsit aceste principii în toată puritatea lor în sânul Bisericii Ortodoxe. Întotdeauna m-am crezut catolic [universal] în sânul papismului. Studiile mele mi-au dovedit că mă înşelam şi că papalitatea în loc să fie catolică [universală], în adevăratul sens al acestui cuvânt, crease o schismă în Biserica lui Iisus Hristos. Trebuia aşadar să devin ortodox pentru a fi cu adevărat catolic [universal].

În toate lucrările mele, nu m-am abătut niciodată de la această învăţătură, şi în numele adevăratului principiu catolic [universal] am atacat Biserica ce uzurpa titlul de catolică [universală] şi nu era.

Duşmanii mei au fost descumpăniţi văzându-mă pornind pe această cale. Ei au strigat că devenisem schismatic intrând într-o Biserică schismatică. Le-am răspuns printr-un volum intitulat Papalitatea schismatică. Această lucrare i-a înfuriat pe duşmanii mei. Am primit o mulţime de scrisori în care eram insultat în modul cel mai prostesc. În loc să-mi răspundă, mă numeau schismatic oribil şi îmi spuneau că trebuia să-mi fi tremurat mâna scriind numai titlul înspăimântătorului meu volum.

Nu mi-a tremurat deloc mâna şi eram încredinţat, în sufletul şi în conştiinţa mea, că cel mai oribil schismatic era papa.

Puteau să mă insulte; dar să mă combată, nu.

Minunatul meu prieten Martin de Noirlieu a înţeles perfect intrarea mea în Biserica Ortodoxă. Traversând Bavaria pentru a merge să-şi prezinte omagiile regelui său, contele de Chambord l-a vizitat pe cel mai mare teolog german şi i-a cerut părerea despre Papalitatea schismatică. El i-a răspuns: ,,Aceasta este una dintre acele lucrări imposibil de combătut”.

Într-o zi, dl. Martin de Noirlieu a mers la biserica rusă din Paris. După ce a studiat-o în toate amănuntele ei, el s-a închinat până la pământ pe treptele altarului înaintea uşilor împărăteşti şi a spus cu glas scăzut: ,,Dumnezeul meu, Îţi mulţumesc că m-ai făcut să văd Biserica Ta aşa cum era ea în zilele de demult” şi bunul preot s-a retras după ce a dat noi semne de respect şi veneraţie.

Curia Romană, care nu putea să mă combată, a avut destulă iscusinţă pentru a mă cenzura şi a mă trece în catalogul Indexului. În loc să intru în polemică cu Sfânta Congregaţie, i-am mulţumit pentru cinstea pe care a binevoit să mi-o facă.

În ziua în care am aflat din ziare despre punerea la index a lucrării mele, am primit o scrisoare extrem de elogioasă din partea patriarhului ecumenic al Constantinopolului. Acest ierarh venerabil este cel dintâi patriarh al Bisericii, de când episcopul Romei, prin schisma şi ereziile lui, şi-a pierdut drepturile pe care primele Sinoade Ecumenice i le acordaseră.

Dacă aş fi avut nevoie să fiu mângâiat pentru cenzura Indexului, am fost cu prisosinţă prin laudele întâiului episcop al Bisericii. După cum se vede, am intrat în Biserica Ortodoxă sub auspicii fericite.

Printre episcopii ortodocşi ruşi care m-au felicitat pentru intrarea mea în cinstita lor Biserică, trebuie să-i citez pe Prea Sfinţitul Isidor care mi-a scris ca unui frate, şi pe Prea Sfinţitul Filaret al Moscovei. La iniţiativa acestui sfânt şi învăţat episcop, Academia Bisericească din Moscova a propus Sfântului Sinod să mi se acorde titlul de doctor pentru a mă răsplăti pentru lucrarea mea intitulată Papalitatea schismatică şi pentru toate celelalte scrieri ortodoxe pe care le publicasem.

Am fost cu atât mai flatat de această cinste cu cât nu o cerusem, ca şi pentru faptul că mi-a fost acordată la iniţiativa unui episcop învăţat, cinstit în toată Biserica Rusiei. Mă uit cu respect la diploma care mi-a fost trimisă, la semnătura ilustrului mitropolit, urmată de cele ale doctorilor Gorski şi Ternovski şi ale altor profesori de la erudita Academie. O asemenea diplomă m-a despăgubit din plin pentru atacurile injurioase ale câtorva scriitoraşi papişti, care, în ciuda dorinţei lor de a-mi găsi greşeli, nu au putut niciodată să găsească în numeroasele mele scrieri nici măcar o greşeală autentică. Nu au putut să-mi reproşeze decât un lucru: că nu mi-am plecat capul în faţa doctrinelor abjecte ultramontaniste. Mărturisesc, ei au avut motive pentru a-mi aduce acest reproş, dar mă bucur şi sunt fericit că, chiar înainte de a aparţine cinstitei Biserici Ortodoxe, am putut să descopăr atât de limpede adevărul referitor la o mulţime de chestiuni, adevăr pe care papismul l-a denaturat.

Am avut ca principali colaboratori ortodocşi la Uniunea Creştină pe arhipreotul I. Vasiliev şi dl. S. Sucicov. Primul nu avea obişnuinţa de a scrie în limba franceză. Articolele pe care mi le dădea erau bune în fond, dar eram nevoit să le refac în ce priveşte stilul. Treptat dl. I. Vasiliev a scris mai bine; dar el nu avea timp; articolele lui nu erau adesea decât pe jumătate scrise când mi le trimitea şi mă ruga să le termin. Dl. S. Sucicov nu avea decât cunoştinţe superficiale de teologie; el îmi dădea articole interminabile; eu scoteam din ele câteva idei principale cu care alcătuiam un alt articol. Uniunea Creştină era aşadar în realitate lucrarea mea. După un an, dl. I. Vasiliev scria mai bine şi articolele lui îmi dădeau mai puţină bătaie de cap la corectură.

De abia începusem publicarea revistei când am întâlnit pe culoarul meu secta pseudo-ruşilor care părăsiseră Ortodoxia pentru a trece la papism. Ex-prinţul Gagarin era în fruntea lor. Acest iezuit nu avea mai multă capacitate decât un altul, pe nume Balabin; dar pentru ei lucra un al treilea iezuit, Martinov. Alături de iezuiţi lucra un scriitor sărman care deschisese porţile câtorva reviste graţie numelui său, prinţul Augustin Galiţin. Am susţinut lupta fără multă greutate. Scrisorile mele către părintele Gagarin i-au făcut să înţeleagă că era imprudent să mă atace, şi ei au socotit că a sosit vremea ca ei să abandoneze lupta şi să se închidă în sistemul lor obişnuit de calomnii făţarnice răspândite printre adepţii lor. Printre aceşti adepţi era un prinţ, Nicolae Galiţin, care în Rusia se dădea drept ortodox; care în Apus a luat titlul de greco-unit şi care, în fond, nu era decât un partizan al iezuiţilor. Acest personaj nu mă cunoştea; fără îndoială, el nu m-a văzut niciodată. Secta ruso-iezuită şi-a făcut din el portavoce. Ei l-au pus să-şi asume pamflete reprobabile al căror principal merit era de a mă defăima şi insulta. Aceste pamflete au apărut în tipărituri clandestine, fără numele tipografului. Dl. Augustin Galiţin scria pe atunci într-o revistă din Angers numită Uniunea Apusului. Mi-am procurat câteva numere din această revistă şi am obţinut dovada că pamfletul era tipărit cu aceleaşi caractere ca revista.

Deşi în conflict cu dl. Augustin Galiţin, relaţiile noastre epistolare rămăseseră în termeni politicoşi. I-am scris deci că probabil el cunoştea pamfletele defăimătoare publicate de ruda şi prietenul său, dl. Nicolae Galiţin, cu atât mai mult cu cât erau tipărite cu aceleaşi caractere ca Uniunea Apusului şi fuseseră puse la poştă pe calea ferată din Versailles, unde locuia el atunci. L-am rugat aşadar să-mi spună dacă el a luat parte, într-adevăr, la această nedemnă scriere.

Dl. A. Galiţin s-a eschivat, spunând solemn că el îşi asumă responsabilitatea pentru ce publica, lucru care nu era deloc adevărat. În ciuda tonului arogant al prinţului, am ştiut sigur că el a luat parte împreună cu alţii la pamfletele dlui Nicolae Galiţin. Acest domn nu venea în Franţa decât în mod tranzitoriu, în sectă se credea că i-ar fi fost mereu uşor să se refugieze în străinătate dacă l-aş fi urmărit în tribunalele franceze pentru defăimare. Aşadar el putea, fără urmări neplăcute, să-şi asume responsabilitatea gunoaielor co-sectanţilor lui. Iată de ce ei l-au pus să îşi asume responsabilitatea pentru ele.

După publicarea clandestină a pamfletelor lui, dl. Nicolae Galiţin a dispărut. Când a crezut că poate reveni în Franţa fără a avea probleme, el s-a întors şi a găzduit la un hotel mic situat pe strada Saint-Honore, în apropiere de biserica protestantă l’Oratoire. Am fost avertizat de îndată. Nu aveam nici o dorinţă de a-l urmări pe defăimătorul meu în tribunale şi nu am văzut în întoarcerea lui la Paris decât o ocazie de a dobândi dovada complicităţii dlui A. Galiţin la pamfletele josnice publicate de vărul lui. Prin urmare, i-am scris că, aflând de sosirea prietenului şi rudei sale Nicolae Galiţin, speram că îmi va da dovada că el nu era câtuşi de puţin implicat în mizeriile lui, dându-mi adresa lui, pe care o cunoştea fără îndoială, pentru ca eu să-l pot cita în tribunal. La două zile după trimiterea scrisorii mele la Versailles unde locuia dl. A. Galiţin, m-am dus la micul hotel unde se ascunsese dl. Nicolae. Proprietarul hotelului mi-a răspuns că prinţul a părăsit hotelul fără a cere nota de plată şi luând numai o parte din bagajele sale. Unde a plecat ? Nu se ştia nimic.

Am aflat după câteva zile, când am primit o tipăritură mică, presărată cu greşeli de franceză şi greşeli de ortografie şi în care prinţul se folosise de frumoasa sa educaţie pentru a-mi adresa insultele cele mai ordinare. Am avut astfel dovada relaţiilor bune care existau între galanţii prinţi Augustin şi Nicolae Galiţin. Acest lucru mi-a fost suficient.

Dl. Nicolae, trimiţându-mi săgeata parţilor[1], nu a nimerit lovitura şi nu m-a rănit. Insultele unor asemenea personaje onorează. Am aflat că el şi-a expediat restul bagajului la Berlin, fără îndoială după ce şi-a plătit datoria la proprietarul hotelului. I-a fost atât de teamă, încât s-a întors în Rusia pentru a scăpa de urmărirea mea. Se vede din aceasta că ţapul ispăşitor al sectei iezuito-pseudo-ruse nu avea conştiinţa liniştită şi comisese cu bună ştiinţă delictul său josnic. El mi-a reproşat că fusesem nu numai apărătorul lui Verger, asasinul dlui Sibour, ci şi complicele lui. Era infam; dar aceasta stă în obiceiurile iezuiţilor.

Printre duşmanii Bisericii Ortodoxe pe care am fost nevoit să-i combat, trebuie să-l menţionez pe dl. abate Tilloy. Îl cunoşteam personal şi îl văzusem la abatele Dauphin, decanul capelanilor de la Sainte-Genevieve, din rândul cărora făcea parte abatele Tilloy. Nu era puternic abatele Tilloy. Cu toate acestea, el a crezut că are puterea de a trata chestiunea Bisericii Universale Ortodoxe a Răsăritului în relaţiile sale cu Biserica Romană papistă. A tratat subiectul într-o teză pe care a prezentat-o la Facultatea de Teologie pentru a obţine titlul de doctor. El i-a făcut câteva vizite dlui. arhipreot I. Vasiliev, sub pretextul de a obţine unele lămuriri asupra anumitor chestiuni. Drept recunoştinţă, el i-a oferit un exemplar al tezei lui. Dl. I. Vasiliev mi-a făcut-o cadou; mi-a fost suficient să arunc o privire pentru a vedea că era străbătută de greşeli cu adevărat de neiertat.

Am început de îndată combaterea ei. Observaţiile mele erau de netăgăduit, astfel că autorul a alergat la librarul lui şi a retras de la vânzare exemplarele pe care le dăduse. Când am mers la librar pentru a cumpăra un exemplar, bravul om mi-a răspuns cu un surâs fals şi pe de-a întregul iezuitic că nu ştia ce-i ceream. ,,Dar, i-am răspuns eu, am un exemplar al lucrării pe care v-o cer şi numele dvs. este scris întreg pe copertă şi pe prima pagină”. Librarul a surâs la fel de fals şi iezuitic ca prima oară, spunându-mi: ,,Nu ştiu, domnule, ce vreţi să-mi spuneţi; nu cunosc lucrarea pe care mi-o cereţi”. Este tot ce am putut să obţin de la el. Am tras concluzia că abatele Tilloy, ruşinat de greşelile pe care le dezvăluisem în teza lui, s-a grăbit să o retragă din spaţiul public. Am continuat criticile şi am demonstrat că cel care se prezenta pentru doctoratul în teologie nu cunoştea nimic despre chestiunile pe care voise să le trateze.

Am asistat la sesiunea în care trebuia să fie întrebat de profesorii de la facultate. Nu fusesem invitat; dar dl. I. Vasiliev avusese această onoare. Noi am fost singurii în sală. Dl. Maret, care prezida, nu a spus nimic. Dl. Freppel a dovedit că, în teză, candidatul citase texte falsificate ale Sfântului Ignatie al Antiohiei. Dl. abate Barges a ridicat mai multe obiecţii la care el nu a putut să răspundă. Sărmanul abate Tilloy era extrem de stânjenit şi a bâlbâit câteva cuvinte care nu erau nici măcar de bun simţ. Sesiunea a fost întreruptă şi am crezut că nu vor îndrăzni să-l facă doctor pe acest sărman ignorant. Dar facultatea nu avea des ocazia să ofere titlul de doctor. Ea a profitat de ocazie pentru a-şi satisface această plăcere, şi abatele Tilloy a fost declarat doctor al Facultăţii de Teologie din Paris. Sărmana sală de la Sorbonna care a primit această declaraţie ! Dacă doctorii vechi ai acestei ilustre şcoli ar fi auzit-o, cum ar fi fost nevoiţi să-şi acopere capul cu mantia lor ! Nu am lăsat în picioare nici o pagină din teza abatelui Tilloy, care nu a suflat un cuvânt şi nu a răspuns la criticile mele mai mult decât la obiecţiile inofensive ale profesorilor.

Noi am tras concluzia că se putea ajunge cu uşurinţă doctor în Facultatea de Teologie a Universităţii Franţei. Dacă doctorii sunt atât de savanţi, ce să gândim despre ceilalţi ? De altfel, profesorii înşişi erau foarte puţin lucru. Câţiva, şi între alţii dl. abate Lavigerie, nu aveau nici un drept să predea la facultate. Nu aveau gradele necesare pentru aceasta. I-au făcut profesori, cum ei înşişi făceau doctori. Ceea ce ştiau cel mai bine era arta de a se da savanţi; dar de îndată ce voiau să dea dovezi ale erudiţiei lor, nu dădeau decât dovezi ale ignoranţei lor.

Printre papiştii combătuţi în Uniunea Creştină, acordăm un loc de cinste părintelui Tondini. Părintele Tondini, barnabit, a fost ridicat de acest sărman conte Şuvalov, care s-a rătăcit în această congregaţie a Barnabiţilor, unde a fost atât de nefericit.

Tondini a învăţat un pic de limbă rusă şi slavă la şcoala contelui Şuvalov şi a fost cuprins de o râvnă mare pentru convertirea ruşilor la romanismul papist. El a întemeiat o asociaţie de rugăciuni pentru convertirea Rusiei şi a publicat mai multe broşuri pentru a arăta că, dacă se converteau, ruşii s-ar fi întors la tradiţiile lor naţionale. El a încercat să-şi întemeieze teza pe texte din cărţile bisericeşti ale Bisericii Universale Ortodoxe. În ochii lui, cel mai important punct de stabilit este că Sfântul Petru a fost aşezat conducător al Bisericii de Hristos Însuşi şi că episcopii Romei sunt succesorii Sfântului Petru în această demnitate. Pentru a-şi susţine teza, a cules toate textele unde este vorba de Sfântul Petru şi a tras din ele concluziile cele mai exagerate. Pentru a-i răspunde, noi am cules, din aceleaşi cărţi bisericeşti ale Bisericii Ortodoxe, o mulţime de texte în care se dă Sfântului Petru şi celorlalţi apostoli, şi chiar la un număr mare de sfinţi mai mici, toate titlurile acordate Sfântului Petru şi chiar titluri mai mari. A devenit evident că titlurile enumerate de Tondini nu erau atribuite exclusiv Sfântului Petru şi că, în consecinţă, nu se puteau trage deducţiile tondiniene.

Polemica Uniunii Creştine nu a fost pe placul bunului părinte. El s-a gândit că dacă revista noastră ar fi suprimată, ar putea să aibă doar el cuvântul şi să-şi dea dreptate. De la războiul din 1870 tipăream Uniunea Creştină la Bruxelles. Dragul părinte Tondini şi-a imaginat că se putea intercepta revista noastră la graniţă şi că astfel s-ar fi descotorosit de ea. Dacă este să credem persoane prietene şi demne de încredere, bunul părinte a mers la doamna MacMahon, soţia preşedintelui Republicii de atunci şi a rugat-o să se preteze la buna lucrare de care el era atât de interesat. Trebuie crezut că doamna MacMahon era mai tare în teologie decât soţul ei. Deci s-a dat ordin ca Uniunea Creştină să fie oprită la graniţa belgiană. Am întrebat la prefectura de poliţie de ce s-a luat această măsură. Mi s-a răspuns că nu au făcut decât să execute ordinele Ministerului de Interne. M-am adresat deci acestui minister. Directorul de presă era atunci dl. Lavedan, zis contele Lavedan, conte de Grandlieu pentru Le Figaro, pentru noi: Lavedan de Petitlieu[2].

Se ştie că, în perioada conducerii lui MacMahon, catolicii zişi liberali erau la putere. Franţa era guvernată de dl. de Broglie şi prietenii lui. A fost o domnie frumoasă. Dl. Lavedan, omul dlui. de Broglie, fiind director de presă, trebuia să-mi răspundă. Pentru a ieşi din încurcătură, el mi-a scris că măsura de care mă plângeam fusese luată înainte de intrarea lui în minister şi că el nu făcea decât să o execute. El şi-a dat acordul pentru zisa măsură. Era cel mai bun lucru pe care putea să-l facă un catolic zis liberal. Am încercat o metodă de a scăpa de acest liberalism. Pachetul care conţinea numerele cu destinaţia Paris fusese trimis înapoi de la frontieră la Bruxelles. Am făcut să se pună numerele sub bandă. Au fost expediate prin poştă şi toate au ajuns la destinaţie. Astfel părintele Tondini şi dl. conte Lavedan de Petitlieu au fost păcăliţi. În curând a încetat domnia lui de Broglie şi Lavedan şi Uniunea Creştină a apărut în pace.

Neînspăimântându-se uşor, Uniunea Creştină a declarat război dlui. Jacquemet, episcop de Nantes. Într-un ordin scris adresat credincioşilor din eparhia sa, acest episcop a făcut din ţar conducătorul Bisericii Ortodoxe pentru cele duhovniceşti. L-am pus pe dl. arhipreot I. Vasiliev să-i răspundă. Atunci el nu putea să scrie în franceză. Am luat asupra mea a-i răspunde episcopului de Nantes şi dl. I. Vasiliev a consimţit să semneze lucrarea mea. Semnătura sa, într-o asemenea chestiune, avea mai multă importanţă ca a mea. Scrisorile lui către episcopul de Nantes, şi cea către arhiepiscopul de Lyon în aceeaşi chestiune, au avut mult succes. Atacându-le, dl. Augustin Galiţin s-a străduit mai ales să-l umilească pe dl. I. Vasiliev, lăsând să se înţeleagă că nu erau scrise de el. Stilul, potrivit dlui. A. Galiţin, semăna mai degrabă cu cel de pe malurile râului Loire (care trece prin Paris) decât cu cel de pe malurile râului Neva (care trece prin Sankt Petersburg). Era adevărat, dar nu era mai puţin sigur că episcopul de Nantes şi arhiepiscopul de Lyon erau înfrânţi şi nu aveau nici un cuvânt rezonabil pe care să-l opună dovezilor mele.

Chestiunea pretinsei puteri spirituale a ţarului a fost astfel aprofundată în paginile Uniunii Creştine, încât oamenii serioşi şi chiar revistele fanatice au recunoscut adevărul a ceea ce noi am demonstrat. Nu mai sunt astăzi decât câţiva fanatici foarte ignoranţi care îndrăznesc să spună în continuare, când vor să atace Biserica Ortodoxă, că ea îl recunoaşte pe ţar drept papă. Dar această afirmaţie este recunoscută a fi atât de prostească încât un om câtuşi de puţin serios n-ar mai îndrăzni să-şi asume responsabilitatea pentru ea. Nu este mai bine decât pentru dl. V. Soloviev care citează pe baza unui text fals şi care-l citează din nou când i s-a demonstrat falsitatea.

Aceşti oameni trebuie abandonaţi ideilor lor fixe care nu sunt periculoase.

Există nebuni extrem de inofensivi.

 

În toate polemicile pe care le-am susţinut în Uniunea Creştină, am urmat aceste principii:

- unirea Bisericilor trebuie să aibă drept temelie unitatea dogmei;

- unitatea dogmei nu se înţelege decât din dogma revelată şi nu din opiniile pe care cineva are dreptul să le susţină de îndată ce dogma revelată nu este atinsă;

- libertatea opiniilor este la fel de sfântă ca credinţa în dogma revelată;

- dogma revelată este cea care a fost propovăduită de Iisus Hristos şi de apostoli şi care are pentru ea mărturia statornică a Bisericilor apostolice;

- această mărturie rezultă din scrierile apostolice acceptate încă din primele secole de toate Bisericile; din scrierile Părinţilor Bisericii recunoscuţi ca tâlcuitori ai dogmei acceptate din vremurile lor; din hotărârile sinoadelor, mai ales ale Sinoadelor Ecumenice, ecouri ale credinţei epocii lor.

 

Din aceste principii decurg aceste deducţii:

- adevărata Biserică este cea care propovăduieşte dogma apostolică tradiţională fără a adăuga nimic la ea, fără a elimina nimic din ea;

- orice Biserică care a suprimat o învăţătură din simbolul credinţei primare, sau care a adăugat ceva la el, este o Biserică falsă.

 

De aici rezultă aceste consecinţe: Biserica Universală Ortodoxă a Răsăritului este o Biserică adevărată; Bisericile Romană şi cele protestante sunt Biserici false.

Noi nu ne-am abătut de la principiile noastre. Erau cele ale Bisericilor apusene străvechi. Criteriul lor de credinţă era cel pe care Biserica Ortodoxă îl păstrează în continuare. Dacă cineva citeşte faimosul tratat De Locis theologicis al episcopului erudit Melchior Cano şi Introducerea în teologie a eruditului nostru contemporan Macarie, fost mitropolit al Moscovei, va crede că aceste două lucrări au fost – pentru a ne exprima astfel – copiate una după alta. Astăzi Biserica Romano-papistă a schimbat criteriul său de credinţă şi a alcătuit noi dogme. A trebuit să constatăm acest lucru, să discutăm aceste pretinse dogme; să stabilim că procedând aşa cum a făcut-o, ea a urmat o tradiţie proastă, în contradicţie cu principiile pe care le admitea în aparenţă. De aici a rezultat o polemică ce m-a condus la volumul meu intitulat Papalitatea eretică. Nu a fost nevoie să recurg la duşmanii romano-papismului pentru a dovedi inovaţiile papilor; erudiţii şi teologii apuseni mi-au furnizat dovezi suficiente. Am demonstrat că papalitatea, care a creat schisma dintre Răsărit şi Apus, a denaturat creştinismul şi a înlocuit dogma apostolică tradiţională cu doctrine noi, contrare vechilor dogme care au pentru ele mărturia statornică a tuturor Bisericilor.

Pentru a scăpa de consecinţele care decurg din inovaţiile romane, anumiţi teologi au inventat o tradiţie ocultă care a ajuns puţin câte puţin la apogeu şi l-a avut pe papă drept organ infailibil. Aceşti teologi nu puteau să demonstreze mai bine că Biserica lor a abandonat adevăratul criteriu universal. Ce este o tradiţie ocultă ? Este cea care nu există. Când Biserica Romano-papistă conserva încă, cel puţin în aparenţă, criteriul catolic, ea nu vedea tradiţia decât în mărturia tuturor Bisericilor, mărturie exprimată soborniceşte şi perpetuu a dogmelor crezute şi mărturisite. Acesta era conceptul pe care îl dădeau cei mai vechi Părinţi ai Bisericii, Tertulian în lucrarea sa Rânduieli, Sfântul Irineu în cartea Erezii.

Acest mare episcop teolog a demonstrat că ereziile erau zdrobite de mărturia adusă în favoarea dogmei revelate de toate Bisericile apostolice. El ridica această obiecţie: cum să cunoşti această mărturie ? El a stabilit că era uşor de a o cunoaşte. Apoi adăuga: nu este nevoie a face mari cercetări pentru a ajunge la acest rezultat. Avem aproape de noi Biserica Romei. Roma este capitala imperiului şi o mulţime de creştini merg acolo continuu. Ajunşi la Roma, ei se află în legătură cu creştinii care vieţuiesc acolo şi adeveresc prin credinţa pe care o mărturisesc dogma Bisericilor din care fac parte. Astfel, credinţa universală este confirmată de cei care vin la Roma din toate părţile şi în acest fel mărturia Bisericii Romei este sinteza mărturiei universale.

Astăzi, mărturia Bisericii Romei nu mai are aceeaşi valoare pentru că ea a căzut în erezie, nu mai este un centru pentru întreaga lume, şi are împotriva ei mărturia tuturor Bisericilor apostolice; dar relaţiile facile care există între diferite părţi ale lumii creştine sunt de ajuns pentru a cunoaşte pe deplin dogma crezută şi mărturisită în toate Bisericile apostolice, şi pentru a fi convinşi de ereziile pe care papalitatea le-a aşezat în locul străvechilor dogme revelate.

Mi-am propus să scot la lumină aceste mari dogme în Uniunea Creştină. De 30 ani lupt pentru ele şi urmăresc ereziile romane sub toate formele lor. Aş putea să spun că cele 30 volume ale acestei publicaţii alcătuiesc antologia cea mai completă a tuturor chestiunilor care au fost ridicate între Bisericile Răsăritului şi Apusului şi că nu am lăsat fără răspuns nici o obiecţie ridicată împotriva Ortodoxiei.

Uniunea Creştină este prima revistă ortodoxă fondată în Apus. Voi continua această lucrare cu plăcere cât timp Dumnezeu mă va ţine în viaţă. Duşmanii Ortodoxiei au putut să organizeze împotriva ei conjuraţia tăcerii; această tăcere sistematică nu slujeşte decât la a disimula în ochii lor înfrângerea lor. Ei ştiu atât de bine că nu pot să-mi răspundă încât, în loc să mă combată deschis, au recurs întotdeauna doar la mijloace pe cât de laşe pe atât de penibile pentru a distruge lucrarea mea.

Am citat pe câte unii. Iată încă unul care ar fi bine să fie cunoscut.

Sub domnia celebrului Verhuel, zis Napoleon al III-lea, exista o lege potrivit căreia nu se putea vorbi politică într-o revistă care nu era timbrată. Se înţelege de la sine că se putea găsi politică pretutindeni. Scopul legii era, cu excepţia cazului în care era timbrată, să nu se poată ocupa de afacerile guvernului; dar cu puţină bunăvoinţă se putea găsi politică în articolele de istorie, filozofie, economie socială etc.

Nu se putea găsi în Uniunea Creştină nici o frază în care să mă fi ocupat de politica dlui. Napoleon al III-lea sau a guvernului lui. Aşadar nu se putea gândi să mă urmărească în tribunale. Atunci s-a căutat la angajaţii Timbrului care nu trebuiau să fie greu de convins în această chestiune.

Sub inspiraţia bunilor mei prieteni, administraţia Timbrului mi-a cerut mai întâi 50 franci pentru că vorbisem despre politică într-un număr netimbrat. Nu aveam deloc dorinţa de a plăti această mică sumă pe care nu o datoram, dar dl. I. Vasiliev, colaboratorul meu, m-a convins să plătesc fără să spun nimic, pentru a evita ofense mult mai mari. Am plătit cu inima îndoită, convins fiind că în curând Timbrul atras îmi va cere mai mult. Nu m-am înşelat. Timbrul atras mi-a cerut a doua oară 350 franci. Totuşi, numărul exemplarelor netimbrate era acelaşi ca la prima invitaţie de a plăti. Atunci eu nu i-am ascultat pe colaboratorii mei şi m-am dus să găsesc un jurisconsult, dl. Laferriere, care m-a dezaprobat că am plătit prima oară şi m-a sfătuit să opun tăcerea cea mai deplină tuturor reclamaţiilor care mi s-ar face: ,,Când va veni hârtia timbrată, mi-a spus el, şi veţi fi citat în tribunale, vom vedea ce ar fi de făcut”. Sfatul era bun, l-am urmat.

Am primit o cantitate considerabilă de hârtii mici de la un domn probabil timbrat şi care semna neciteţ. În primele îmi arăta dinţi mari, la figurat, căci nu ştiu dacă avea în realitate. El m-a ameninţat cu toate fulgerele lui dacă nu mergeam la administraţia Timbrului pentru a plăti. Nu am răspuns. Apoi hârtii mici în care mă ruga să plătesc amenda la care fusesem condamnat. Nu am răspuns. Apoi hârtii mici în care domnul îmi spunea că a venit el însuşi la biroul Uniunii Creştine pentru a discuta cu mine despre problema mea şi că nu m-a întâlnit. Nu am răspuns. Apoi o hârtie mică în care îmi spunea că voi fi scutit de amendă dacă voi face o cerere la ministrul finanţelor. Nu am răspuns.

Uniunea Creştină era tipărită pe atunci la Paris. Îmi prevenisem tipograful că nu trebuia să se preocupe de această problemă şi dacă plătea ceva, ar face-o pentru cheltuielile lui. Domnul cu semnătura indescifrabilă a mers la tipograful meu şi l-a avertizat că mi se va intenta proces. Tipograful a răspuns: Este exact ceea ce doreşte directorul Uniunii Creştine. În faţa acestei declaraţii atât de categorice, fulgerele domnului cu semnătura indescifrabilă s-au stins pe dată şi i-a propus tipografului meu să semneze o cerere adresată ministrului de finanţe pentru a fi scutit de amenda care îmi fusese dată. Bravul om nu a văzut nici un inconvenient în aceasta. Acesta a fost rezultatul absolut ridicol la care au ajuns duşmanii Uniunii Creştine.

Intrigi pe cât de făţarnice pe atât de prosteşti este tot ce au avut cu care să se împotrivească unei reviste care îi urmărea în plină zi, care le dezvăluia greşelile şi îi provoca să răspundă.

Cu cât mă bazam mai mult pe adevăratul criteriu universal pentru a dezvălui ereziile lor, cu atât se simţeau mai neputincioşi în a răspunde unui ortodox sincer, loial, instruit. Este o cinste pentru umila noastră revistă de a fi ţinut sus şi ferm stindardul adevărului creştin, în mijlocul taberei duşmane, fără teamă şi fără mustrare, cum spuneau cavalerii de odinioară.

 


[1] Expresie care semnifică un atac verbal, în care cineva adresează opozantului său cuvinte dure.

[2] Guettee face aici un joc de cuvinte, Grandlieu însemnând loc mare, sau a fi de familie nobilă, iar Petitlieu opusul.