----------------

 

Carti in site

 

--------------------

Cine e online?

Avem 61 vizitatori și nici un membru online

Amintirile unui preot romano-catolic devenit preot ortodox

Abatele René-Francois Guettée, ulterior arhimandritul Vladimir Guettée (1816-1892),

autorul Istoriei Bisericii, Papalităţii schismatice, Papalităţii eretice şi al multor altor cărţi de renume

 

Abatele Guettée face cunoştinţă cu Ortodoxia

 

XIII

Memoriu adresat împăratului Napoleon al III-lea pentru restabilirea Bisericii galicane – Expunerea dogmei Bisericii Ortodoxe – Politeţurile gentilomilor de la Uniune (înainte vreme monarhică) cu această ocazie – Nobleţea lor îşi pleacă fruntea şi se execută – Importanţa micii mele lucrări – Maiestatea sa ţarina Maria Alexandrovna acceptă dedicaţia – Lucrarea îşi face drum şi face mult bine – Maiestatea sa Alexandru al II-lea încurajează activitatea mea – Primesc crucea Sfintei Ana clasa a II-a – Cancelaria Legiunii de onoare se transformă în Sfânta Congregaţie[1] şi îmi refuză dreptul de a purta însemnele decoraţiei – Corespondenţa mea cu clericul Vinoy transformat în cuvios părinte al Congregaţiei – Raportul arhiepiscopiei – Cele trei minciuni ale lui Guibert – Clericul Vinoy moare şi este înlocuit de onorabilul general Faidherbe – Solicit o nouă anchetă – Îmi este acordată – Mi s-a recunoscut dreptul de a purta însemnele decoraţiei mele şi prima anchetă este anulată – Devin prin şansă redactor la Universul fără ca el să se îndoiască de aceasta – Dl. Dupanloup incriminat de dr. Lefort nu răspunde nimic – Câteva note despre acest episcop – Universul răspunde puţine dr. Lefort – Era vorba de incendiul Bibliotecii din Alexandria – Dr. Lefort acuză un patriarh ortodox – Îl reduc la tăcere pe dr. Lefort în coloanele din Universul – Procedee neobişnuite ale periodicelor Timpul şi Secolul XIX – Mulţumită mie, Universul are rolul frumos – Îmi face complimente plăcute pe care nu mi le-ar fi adresat dacă m-ar fi cunoscut – Continuarea lucrărilor mele ortodoxe – Istoria Bisericii – Caracterul acestei mari opere în care rezum studiile întregii mele vieţi – Paralelă între această lucrare şi pretinsele istorii fie papiste, fie protestante – Fie ca Dumnezeu să-mi dea viaţă pentru a-mi atinge ţelul !

 

Toate lucrările pe care le publicasem atrăseseră atenţia. Ele mi-au făcut numeroşi duşmani printre ultramontanişti, dar un număr mare de preoţi instruiţi căpătaseră faţă de mine cel mai înalt respect. Mulţi m-au vizitat, dar eu am mers arareori să-i văd, de teama de a-i compromite şi a atrage asupra lor fulgerele arhiepiscopiei. Cei care erau într-o poziţie aproape independentă se jenau mai puţin. Printre ei se număra dl. abate Vilain, fost director la un colegiu din Belgia.

El a venit într-o zi să-mi facă un serviciu care m-a surprins tare. Preoţii clerului capelei imperiale îl rugaseră să [vină să] mă vadă şi să mă roage să alcătuiesc un memoriu pentru restaurarea Bisericii galicane, adresat împăratului Napoleon. Abatele Vilain cunoştea opiniile şi sentimentele mele cu privire la acest trist suveran. Dar el mi-a răspuns: ,,Faceţi un mic sacrificiu. În fapt, el este împăratul; în fapt, dvs. sunteţi supusul lui, fie că vreţi, fie că nu. Lăsaţi aceste mici amănunte deoparte şi adresaţi-i un memoriu care ar putea să aducă mult bine. El s-a săturat de curia romană şi, dacă dvs. îi indicaţi modalitatea de a se debarasa de ea, va fi încântat. Mai mulţi preoţi de la curte consideră că dvs. sunteţi singurul care puteţi face o asemenea lucrare. Trebuie să fie scurt, dar limpede şi consistent. Vă rog, în numele vechii noastre prietenii, faceţi ceea ce vă cer”. Ezitam, credeam că munca mea nu va avea nici un rezultat. În cele din urmă, am cedat, dar cu condiţia ca lucrarea mea să fie anonimă. Condiţia a fost acceptată. În câteva zile a fost gata şi a fost tipărită în condiţii de lux. Împăratul a citit-o, a aprobat-o şi a promis să ţină cont de ea.

Începând din acest moment, el a devenit galican şi a făcut să se vadă, în perioada falsului conciliu de la Vatican[2], că memoriul meu nu a fost inutil. El nu avea destulă tărie pentru a-l pune în aplicare, dar s-a arătat potrivnic în mod categoric infailibilităţii papale. În momentul pseudo-conciliului, Darboy era arhiepiscop de Paris. El cunoştea atât de bine poruncile Domnului şi Învăţătorului său, încât a fost unul dintre opozanţii cei mai energici. Dacă nu ar fi fost la fel de sigur că-i plăcea să facă opoziţie, ar fi fost ultramontanist cum fusese deja de mai multe ori. El a mers până la a râde de conciliu. Deoarece fusese scris că aproape toţi membrii proclamaseră dogma infailibilităţii, el a schimbat cuvântul aproape (presque, forma veche fere) în feroe, care înseamnă animal, şi a spus că toate animalele aderaseră la noua dogmă. Abatele Maret, episcop in partibus, s-a pronunţat în egală măsură împotriva pseudo-conciliului şi a alcătuit două cărţi care au fost tipărite pe cheltuiala împăratului.

Cine ştie ce s-ar fi întâmplat dacă sărmanul suveran nu s-ar fi pierdut în nefericitul război franco-german ? Când a căzut de pe tronul său uzurpat, opoziţia faţă de pseudo-conciliu a dispărut şi monseniorul Maret s-a supus cu răsunet şi şi-a condamnat cartea. Sărmanul Maret ! Cu toate acestea, era un om onorabil şi care cunoştea adevărul. Dar el nu avea caracter şi prefera ca mai degrabă să ascundă ce gândea decât să întâmpine dificultăţi.

În ce-l priveşte pe Darboy, mai era el galican când a fost împuşcat la Roquette ? Ultramontaniştii cred astfel deoarece moartea sa nu a fost o mare mâhnire pentru ei; odihnească-se în pace (requiescat in pace) al lor ascundea prea puţin plăcerea pe care o simţeau scăpând de el.

Am atacat cu tărie pseudo-conciliul şi pretinsa sa dogmă. Dar polemica nu m-a făcut să uit de o mică lucrare căreia prietenii mei îi acordau cea mai mare importanţă. Era Expunerea învăţăturii Bisericii Ortodoxe, destinată persoanelor care nu au nici timpul, nici capacitatea de a aprofunda problemele teologice. Se ştia că cea mai mare parte a membrilor diferitelor Biserici nu cunoşteau nici învăţăturile propriei Biserici, nici pe cele ale altor Biserici creştine; de aici, o mulţime de greşeli cu care sunt împodobite conversaţiile oamenilor din lume despre chestiunile religioase.

Ca urmare, am gândit proiectul de a alcătui o mică lucrare, puţin complicată, foarte limpede, în care expuneam învăţăturile Bisericii Ortodoxe, punând în comparaţie dogmele Bisericilor Romană, anglicană şi protestante. Odată terminată lucrarea, l-am întrebat pe dl. conte D. Tolstoi, pe atunci împuternicit general al Sfântului Sinod, dacă majestatea sa ţarina Maria Alexandrovna ar binevoi să accepte să i-o dedic. Am avut ideea de a cere acest lucru pentru a recomanda lucrarea mea doamnelor ortodoxe care, după părerea mea, aveau nevoie de o cunoştinţă mai exactă a problemei religioase când veneau în Apus şi aveau relaţii cu societatea papistă sau protestantă. Evlavioasa ţarină a primit dedicaţia şi a fost de acord cu scrisoarea prin care îi dedicam mica mea carte.

Lucrarea a fost curând tradusă în toate limbile Bisericilor Ortodoxe, printre care şi araba. A fost vândută peste tot şi estimez că în diferitele Biserici Ortodoxe au fost difuzate peste 20.000 exemplare. Pentru o lucrare religioasă şi pentru una care nu a recurs niciodată la reclama ziarelor este o reuşită excepţională. De asemenea consider o reuşită faptul că nici un teolog din Bisericile cărora le-am expus dogmele nu mi-a reproşat nici o singură greşeală. Protestanţii, în particular dl. de Rougemont, au vorbit despre lucrarea mea cu bunăvoinţă. A fost tradusă în engleză şi nici în Anglia, nici în America, nu au fost ridicate obiecţii. Papiştii au păstrat tăcerea.

Singură Uniunea (mai înainte monarhică) a vorbit, dar doar pentru a mă insulta, pentru a-i face plăcere lui Galiţîn. Dl. Laurentie nu mai era director al acestui ziar, care căzuse în mâinile câtorva boiernaşi; ei nu urmaseră tradiţiile fiului de ţăran cu care avusesem oarecare relaţii la începutul carierei mele literare. Nici unul din ei nu văzuse vreun exemplar din mica mea carte pe care ei au transformat-o într-un volum mare, plin de inepţii de abia inteligibile. Dacă ei nu ar fi vorbit decât despre carte, nu aş fi protestat; nu aş fi opus decât o tăcere dispreţuitoare faţă de aprecierea lor prostească, dar ei m-au atacat ca persoană, tratându-mă cu grosolănie ca pe un schismatic şi apostat.

Am alcătuit un răspuns şi l-am dus eu însumi la biroul gentilomilor jurnalişti. Era un demers politicos. Când m-am prezentat, un nobil de ţară gras cu obrazul aprins a venit în întâmpinarea mea şi mi-a zis cu grosolănie:

- Ce vreţi ?

I-am răspuns:

- Vă aduc, domnule, un răspuns la insultele al căror subiect am fost în ziarul dvs. şi vă rog să le inseraţi în numărul dvs. următor.

- Cine sunteţi ?

- Sunt dl. abate Guettée.

- Ah ! Ah ! Ei bine, noi vom insera scrisoarea dvs. dacă acest lucru ne convine şi când vom vrea.

- Regret că nu l-am întâlnit aici pe dl. Laurentie, stăpânul dvs. al tuturor şi cu care am avut relaţii extrem de politicoase; m-ar fi ascultat mai bine sau mai degrabă nu m-ar fi insultat. Ştiţi, domnule, că legea este făcută pentru publicaţia voastră ca pentru toate celelalte. M-am deranjat să vă aduc scrisoarea mea din respect faţă de dl. Laurentie, directorul dvs. onorific, şi pentru contele de Chambord, al cărui organ sunteţi. Dar dacă nu ţineţi cont de această politeţe, mâine veţi primi scrisoarea mea prin intermediul portărelului.

- Vă răspund că noi vom râde de portărelul dvs. şi că vom insera scrisoarea dvs. dacă ne convine.

- Vom vedea, domnule.

După aceste cuvinte, m-am retras fără a binevoi să-l salut pe acest bădăran. În astfel de mâini murdare căzuse publicaţia contelui de Chambord. În pofida bravadelor bădăranului, revista a inserat scrisoarea mea în numărul de a doua zi. Au avut un pic mai multă frică de portărel decât au zis şi pentru a nu-mi da dreptul să răspund a doua oară, au inserat scrisoarea mea pur şi simplu şi fără comentarii.

Dacă pseudo-ruşii Augustin şi Nicolae Galiţîn au căutat să mă murdărească, am primit de la adevăraţii ruşi numeroase încurajări şi mărturii de simpatie. Nu aş putea să le menţionez pe toate; dar este una pe care trebuie să o fac cunoscută pentru a aduce omagiu marelui şi atât de binevoitorului ţar Alexandru al II-lea. Acest suveran atât de luminat, atât de demn de respect, s-ar putea spune, atât de demn de veneraţie, nu a găsit iertare în faţa unei secte josnice[3] care nu respectă nimic, care nu crede nici în virtute, nici în bine. Moartea crudă pe care i-au hărăzit-o marelui ţar sectarii, care au făcut din asasinat un mijloc politic, m-a lovit profund.

Am avut ocazia de a-l vedea pe ţarul Alexandru al II-lea în cursul călătoriei mele în Rusia în 1865. Într-o zi, contele Tolstoi, care tocmai fusese numit împuternicit general al Sfântului Sinod, mi-a spus: ,,Ţarul ştie că dvs. sunteţi în Sankt Petersburg şi m-a întrebat dacă nu aţi cerut o audienţă. Am răspuns: cuviosul părinte Vladimir este un om modest şi care n-ar îndrăzni să ceară maiestăţii voastre o audienţă. Vreau să-l văd, a răspuns ţarul, daţi-i din partea mea o cruce şi spuneţi-i că-l aştept la Alexandria”. Era un castel mic în mijlocul unei păduri, unde ţarului îi plăcea să locuiască o parte din an. Sosind la gara din Peterhof, am găsit o maşină a curţii care m-a condus la micul castel imperial.

Aghiotantul de serviciu fusese încunoştinţat. De-abia s-au scurs câteva minute când am fost introdus într-un cabinet modest unde se afla ţarul. Mi-am petrecut toată viaţa în mijlocul cărţilor; nu eram la curent cu obiceiurile lumii înalte, şi eram extrem de impresionat gândindu-mă că urma să-l văd pe ţar. Emoţia mea nu a durat multă vreme. Alexandru al II-lea m-a primit cu o simplitate atât de nobilă, mi-a vorbit într-un mod atât de binevoitor, încât de îndată am fost absolut stăpân pe mine. Minunatul ţar m-a invitat să mă aşez şi mi-a oferit o ţigaretă, potrivit unui obicei larg răspândit printre ruşi.

I-am mărturisit că nu fumasem niciodată nici cea mai nevinovată ţigaretă, nici atât ţigară de foi sau pipă. Fericit muritor, mi-a spus ţarul, râzând. Apoi discuţia s-a angajat pe chestiunea religioasă, pe intrarea mea în Biserica Ortodoxă. Am răspuns la toate întrebările lui. Conversaţia îl interesa, căci a uitat de o inspecţie a trupelor pe care trebuia s-o facă în Kronstadt. Audienţa a durat peste o jumătate de oră, când un general a intrat extrem de discret şi i-a spus câteva cuvinte. Ţarul s-a ridicat ca împins de un arc şi mi-a spus: ,,Părinte Vladimir, istoria va spune că l-aţi făcut pe Alexandru al II-lea să uite de o inspecţie a trupelor. Este prima oară că se întâmplă aşa ceva”. Într-o clipă era pe cal şi pleca ca o pasăre, urmat de un stat major magnific.

Am rămas câteva clipe să vorbesc cu aghiotantul de serviciu care m-a întrebat: ,,Ei bine, cuvioase părinte, cum vi se pare ţarul nostru ?” Am răspuns: ,,Aici este un împărat adevărat. Cel care este în Franţa nu este decât un împărat de ocazie”. Dl. conte D. Tolstoi mi-a spus că acest cuvânt i-a fost relatat ţarului, care a râs mult. Am fost felicitat de toată societatea rusă că am obţinut o audienţă atât de lungă şi am fost socotit ca fiind bine văzut la curte. Nu aveam atâtea pretenţii şi ştiam bine că nu eram bun decât în societatea cărţilor mele. Evlavioasa ţarină Maria Alexandrovna era bolnavă când am mers la Alexandria. Ea l-a însărcinat pe ţar să-mi spună că regreta mult că boala o împiedica să mă primească.

În conversaţia pe care am avut-o cu ţarul Alexandru al II-lea, m-am convins că el se interesa cu promptitudine de lucrările mele. Pentru a-mi da o dovadă în ce priveşte interesul său el mi-a acordat, în modul cel mai graţios, cordonul de comandor al ordinului imperial şi regal al Sfintei Ana. Am fost cu atât mai măgulit cu cât nu-l cerusem. Această distincţie cu care fusesem onorat i-a înfuriat pe duşmanii mei. Nu ar fi inutil să redau actele oficiale ale acestei chestiuni.

Pentru a putea purta, când vroiam, însemnele ordinului care îmi fusese conferit, am depus la Casa de depuneri şi consemnaţiuni suma de 100 franci şi la Prefectura Senei actele care mi-au fost cerute în sprijinul solicitării mele de autorizaţie.

După 2 luni am primit înştiinţare să merg la Prefectura Senei. Am mers şi am fost anunţat acolo că Consiliul Legiunii de onoare îmi refuza autorizaţia cerută. Mi s-au înapoiat actele.

Am primit în acelaşi timp înştiinţare de la Marea Cancelarie a Legiunii de onoare că puteam să-mi retrag cei 100 franci de la Casa de depuneri şi consemnaţiuni.

L-am întrebat pe angajatul prefecturii însărcinat să-mi aducă la cunoştinţă refuzul, care sunt motivele pe care s-au sprijinit pentru a-mi refuza autorizaţia cerută. El mi-a răspuns că, pentru a le afla, trebuia să mă adresez Marii Cancelarii a Legiunii de onoare.

În aceeaşi zi am scris următoarea epistolă dlui. mare cancelar:

 

Paris, 15 noiembrie 1873

 

Domnule mare cancelar,

Prefectura Senei mi-a înapoiat actele depuse de mine pentru a obţine autorizaţia de a purta însemnele Ordinului Imperial-Regal al Sfintei Ana al Rusiei. La prefectură am fost înştiinţat că această autorizaţie mi-a fost refuzată de Marea Cancelarie. Am întrebat care sunt motivele acestei hotărâri; mi s-a răspuns că trebuie să mă adresez dvs. pentru a le cunoaşte.

De aceea, domnule mare cancelar, am onoarea de a vă scrie pentru a vă cere să-mi comunicaţi motivele pe care s-a sprijinit hotărârea de a-mi refuza autorizaţia cerută.

Deoarece eu sunt un cetăţean onorabil, care mă bucur de toate drepturile civile şi politice; deoarece eu nu am avut niciodată nimic de împărţit nici cu poliţia, nici cu tribunalele, trebuie să cred că credinţa dvs. a fost luată prin surprindere; fără aceasta dvs. nu aţi fi luat o hotărâre care îmi atinge onoarea, fără a socoti că ea este un afront pentru maiestatea sa ţarul Rusiei care mă cunoaşte de multă vreme şi care mi-a trimis Ordinul Sfintei Ana fără ca eu să fi cerut această cinste.

Sper, domnule mare cancelar, că veţi binevoi să luaţi în considerare această scrisoare şi, prin informaţia pe care v-o cer, să mă faceţi să fiu în măsură să vă lămuresc cu privire la informaţiile false care ar fi putut să vă fie date.

Am onoarea de a fi, domnule mare cancelar, al excelenţei voastre foarte umil slujitor,

 

Vladimir Guettee

Doctor în teologie

 

A doua zi, am scris această epistolă dlui. prefect al Senei:

 

Paris, 16 noiembrie 1873

 

Domnule prefect,

Am înmânat Prefecturii Senei actele pe care îmi întemeiam o cerere de autorizaţie pentru a purta însemnele Ordinului Imperial-Regal al Sfintei Ana al Rusiei. Ieri mi-au fost înapoiate aceste acte, fiind înştiinţat că Marea Cancelarie a Legiunii de onoare îmi refuza autorizaţia cerută. Acest refuz este o atingere adusă onoarei mele şi trebuie să cunosc motivele. Dvs. aţi fost, domnule prefect, intermediarul prin care cererea mea a fost transmisă Marii Cancelarii a Legiunii de onoare. Trebuie deci să mă adresez dvs. pentru a cunoaşte oficial motivele refuzului. Nu puteţi crede că este bizar că cer această informaţie, deoarece un cetăţean onorabil, care se bucură de drepturile sale civile şi politice şi care niciodată nu a avut nimic de împărţit nici cu poliţia, nici cu tribunalele, trebuie să găsească ieşit din comun faptul că i se refuză o autorizaţie la care are dreptul.

Sper, domnule prefect, să recunoaşteţi legitimitatea cererii pe care v-o adresez şi veţi binevoi să-mi trimiteţi copia actului care trebuia să vă fie adresată de Marea Cancelarie alături de actele mele în sprijinul cererii mele de autorizaţie.

Am onoarea de a fi, domnule prefect, foarte umil vostru slujitor,

 

V. Guettee

Doctor în teologie

 

Marele cancelar, dl. general Vinoy, a răspuns astfel la scrisoarea mea din 15:

 

Paris, 19 noiembrie 1873

 

Domnule abate,

Am primit contestaţia pe care mi-aţi adresat-o în data de 15 a acestei luni, împotriva respingerii cererii dvs. de autorizare a acceptării şi purtării însemnelor Ordinului Sfintei Ana al Rusiei.

Decizia care vă priveşte a fost luată în consiliul Legiunii de onoare, la sfatul excelenţei sale ministrul cultelor şi conform cu legislaţia privind ordinele străine.

Primiţi, domnule abate, asigurarea desăvârşitei mele consideraţiuni,

 

Marele cancelar,

Vinoy

 

În ce-l priveşte, domnul prefect al Senei mi-a răspuns astfel:

 

Paris, 21 noiembrie 1873

 

Domnule,

Am primit scrisoarea din data de 16 a acestei luni, prin care îmi cereţi să vă fac cunoscute oficial motivele care au determinat consiliul Ordinului Legiunii de onoare să vă refuze autorizaţia de a purta însemnele decoraţiei Sfânta Ana a Rusiei.

Eu nu am fost, domnule, în această circumstanţă, decât un intermediar între dvs. şi Marea Cancelarie; prin urmare nu aş putea decât să vă invit să adresaţi cererea dvs. domnului mare cancelar, căruia îi aparţine dreptul să vă furnizeze, dacă este cazul, informaţiile pe care le solicitaţi.

Primiţi, domnule, asigurarea distinsei mele consideraţiuni,

 

Prefectul Senei,

Pentru prefect şi prin autorizaţie:

Secretarul general al prefecturii

E. Tambour

 

Am răspuns domnului mare cancelar:

 

Paris, 20 noiembrie 1873

 

Domnule mare cancelar,

Prin răspunsul dvs. datat ieri, 19, îmi aduceţi la cunoştinţă că ‘decizia care mă priveşte’, pe tema însemnelor Ordinului Sfintei Ana al Rusiei, ‘a fost luată în consiliul Legiunii de onoare’.

Este un motiv în plus pentru mine să ţin ca această decizie să fie anulată, de vreme ce ea are atâta importanţă.

Dvs. adăugaţi că ‘ea a fost luată la sfatul excelenţei sale ministrul cultelor’.

Aici este o ilegalitate. Dl. Batbie, ministrul cultelor, nu are a se ocupa de mine mai mult decât eu de el, căci eu nu aparţin nici unuia dintre cultele recunoscute de stat. Este adevărat că am fost preot în Biserica Romană; dar eu nu mai aparţin nici acestei Biserici, nici clerului ei din anul 1857. Eu i-am părăsit atunci de bunăvoie, pentru că religia este pentru mine un lucru foarte serios şi deoarece conştiinţa mea nu mi-a permis să îi urmez pe papă şi pe episcopii francezi de-a lungul evoluţiilor lor dogmatice. Sunt uluit că un ministru, profesor de drept, nu a înţeles că el nu avea competenţă în ce mă priveşte, de vreme ce nu aparţin unui cler recunoscut de stat.

Eu nu sunt şi nu trebuie să fiu pentru stat decât un cetăţean; or, din acest punct de vedere, ca din toate celelalte puncte de vedere, nimeni nu poate spune că este mai onorabil ca mine.

Dar pe scurt, deoarece dl. Batbie, ministrul cultelor, a socotit să-şi dea sfatul asupra unei chestiuni care mă priveşte, trebuie să insist pentru a mi se aduce la cunoştinţă raportul său care a fost baza deciziei luate împotriva mea de consiliul Legiunii de onoare. Îi cunosc conţinutul; dar aceasta nu este suficient.

Insist cu atât mai mult pentru a obţine o comunicare textuală, cu cât am fost calomniat. Chiar în acest document există două calomnii, fără a număra restul. Am dreptul de a mă servi de cuvântul calomnie pentru că el este validat de o judecată a tribunalului civil al Senei, care a condamnat ca defăimători ai relei credinţe pe mai mulţi indivizi care au folosit, în anumite publicaţii, câteva din expresiile folosite de dl. ministru Batbie în raportul său. Această judecată a fost confirmată de Curtea de apel.

Vreau să cred că dl. ministru Batbie m-a calomniat din nebăgare de seamă, deşi nu înţeleg o nebăgare de seamă la un ministru, aşa cum nu înţeleg o ilegalitate la un profesor de drept. Dar, fapt cert, consiliul Legiunii de onoare a fost indus în eroare de sfatul ilegal şi calomnios al dlui. ministru al cultelor, şi acest consiliu trebuie să ţină la onoarea de a reveni asupra hotărârii sale. Ilegalitatea este flagrantă, ea furnizează consiliului un motiv suficient pentru a reveni asupra deciziei sale. În ce priveşte calomniile al căror obiect sunt în raportul dlui. ministru al cultelor, voi trimite apărarea mea consiliului Legiunii de onoare de îndată ce raportul îmi va fi comunicat.

Trebuie să vă declar, domnule mare cancelar, că nu sunt omul care să abandonez o chestiune de vreme ce onoarea mea este în joc. Un general francez nu poate condamna această susceptibilitate justă; şi, ca om inteligent, înţelegeţi că nu există doar onoare în armată.

Dacă nu obţin dreptate, voi face apel la tribunalul opiniei publice. Nu iubesc nici zarva, nici scandalul, dar nu voi lăsa ultimul cuvânt defăimătorilor mei. Adevărul şi dreptatea i-au înfierat deja; dar fiindcă au ridicat capul şi nu se tem a înşela un ministru şi prin aceasta consiliul Legiunii de onoare, voi şti din nou să-i strivesc.

Să nu credeţi, domnule mare cancelar, că aş face aceste demersuri pentru satisfacţia de a-mi prinde o rozetă la butonieră. Sunt mult deasupra acestei vanităţi prosteşti. Dar este în cauză onoarea mea, şi pentru mine este o datorie de a face să fie respectată.

Am onoarea de a fi, al excelenţei voastre, foarte umil slujitor,

 

V. Guettee,

Doctor în teologie, comandor al Ordinului

Imperial-Regal al Sfintei Ana al Rusiei

 

În aceeaşi zi, am adresat această scrisoare dlui. Batbie, ministrul cultelor:

 

Paris, 20 noiembrie 1873

 

Domnule ministru,

Aţi adresat consiliului Ordinului Legiunii de onoare un raport împotriva mea. Acest raport a motivat refuzul adresat mie de a purta însemnele Ordinului Imperial-Regal al Sfintei Ana al Rusiei.

Raportul pe care l-aţi făcut, domnule ministru, este ilegal, deoarece nu trebuie să vă ocupaţi de mine de vreme ce nu fac parte dintr-un cler recunoscut de stat. Eu nu trebuie să fiu pentru dvs. decât un cetăţean, şi chestiunea ecleziastică nu este de competenţa dvs. decât dacă este vorba de un cult recunoscut de stat. În plus, v-aţi făcut ecoul calomniilor înfierate de o judecată a tribunalului civil din Paris, confirmat prin apel.

Tocmai am expus aceste consideraţii într-o scrisoare adresată dlui. mare cancelar al Legiunii de onoare. Îi cer comunicarea textuală a raportului dvs. pentru a putea răspunde la toate punctele.

Domnule ministru, aţi fost înşelat în mod nedemn de duşmanii mei. Sper că veţi avea suficientă onestitate pentru a recunoaşte aceasta când vă voi prezenta dovezile mele. Prin urmare, binevoiţi să mă ajutaţi pe lângă Marea Cancelarie sau Prefectura Senei pentru ca raportul dvs. să-mi fie comunicat oficial şi ca eu să am posibilitatea de a vă prezenta o apărare completă.

Nu vă voi ascunde, domnule ministru, că dacă nu voi obţine dreptate, voi face apel la opinia publică. Nu iubesc nici zarva, nici scandalul, dar trebuie să-mi apăr cinstea atacată pe nedrept.

Am onoarea de a fi, domnule ministru, al excelenţei voastre, foarte umil slujitor,

 

V. Guettee,

Doctor în teologie, comandor al Ordinului

Imperial-Regal al Sfintei Ana al Rusiei

 

Nu am primit răspuns de la acest personaj mare care se numeşte Batbie. Era un clerical feroce, şi se credea în siguranţă de conştiinţă deoarece calomniile, al căror ecou s-a făcut, îi fuseseră furnizate de cardinalul Guibert, arhiepiscopul Parisului.

Tăcerea lui este semnificativă.

Prefectul Senei a fost mult mai politicos; dar scrisoarea sa cerea un răspuns. Eu i-am scris astfel:

 

Paris, 22 noiembrie 1873

 

Domnule prefect,

Am primit scrisoarea dvs. datată ieri, 21, şi în care îmi spuneţi că nu puteţi să-mi comunicaţi oficial motivele care au determinat consiliul ordinului Legiunii de onoare să-mi refuze autorizarea de a purta însemnele decoraţiei Sfânta Ana a Rusiei.

Motivarea dvs. este că, ‘în această circumstanţă, nu aţi fost decât un intermediar între mine şi Marea Cancelarie’.

Tocmai în calitate de intermediar m-am adresat dvs; dvs căruia i-au fost încredinţate documentele în sprijinul cererii mele; dvs. căruia i-au fost trimise aceste documente împreună cu raportul pe care s-au sprijinit pentru a motiva refuzul. Prin urmare a trebuit să mă adresez dvs. pentru a primi copia acestui raport.

Nu vă voi ascunde că m-am adresat în acelaşi timp Marii Cancelarii.

Mi s-a răspuns că hotărârea a fost luată în consiliul Legiunii de onoare la sfatul ministrului cultelor.

Am răspuns că sfatul dlui. ministru al cultelor este ilegal deoarece eu nu aparţin clerului recunoscut de stat; că acest sfat este calomnios deoarece cuprinde acuzaţii pe care tribunalele le-au înfierat ca tot atâtea defăimări făcute din rea credinţă. Judecata tribunalului civil o spune.

Prin urmare am insistat pe lângă Marea Cancelarie, insist în acelaşi timp pe lângă dvs., domnule prefect, ca intermediar al meu pe lângă Marea Cancelarie.

Am scris de asemenea dlui Batbie, ministrul cultelor, pentru a-l avertiza că a fost înşelat în mod nedemn de duşmanii mei şi că trebuia, pentru onoarea sa, să-mi comunice raportul său, pentru a-mi da ocazia de a-l lămuri.

Vă voi spune deschis, domnule prefect, că nu mă voi mulţumi cu o judecată în care, după sfatul ilegal şi calomnios al dlui. Batbie, a fost judecată, condamnată şi executată onoarea mea, cu uşile închise, ca într-un tribunal al inchiziţiei; nu iubesc nici zarva, nici scandalul, dar dacă nu mi se face dreptate, voi publica un Memoriu ale cărui elemente deja le-am reunit. Nu voi îngădui să se atenteze la onoarea mea rămasă neatinsă în Franţa ca şi în Rusia, în ciuda urii cu care m-au urmărit adversarii evlavioşi, care i-au furnizat dlui. ministru al cultelor calomnii pe care el le-a primit fără a le verifica.

Eu cred că dvs. puteţi, domnule prefect, să evitaţi acest scandal înţelegându-vă cu dl. mare cancelar şi ministrul cultelor pentru a-mi comunica raportul care v-a fost transmis.

Am onoarea de a fi, al excelenţei voastre, prea umil slujitor,

 

V. Guettee,

Doctor în teologie, comandor al Ordinului

Imperial-Regal al Sfintei Ana al Rusiei

 

Dl. prefect al Senei nu a răspuns.

Marele cancelar mi-a adresat acest răspuns la scrisoarea mea din 20:

 

Paris, 23 noiembrie 1873

 

Domnule abate,

Am primit ultima scrisoare pe care mi-aţi scris-o pe 20 ale acestei luni, pe tema refuzului exprimat de consiliul Legiunii de onoare faţă de cererea dvs. de a vă autoriza purtarea însemnelor ordinului Sfânta Ana al Rusiei.

Autorizarea de a accepta şi de a purta o decoraţie străină nu este un drept pe care îl poate revendica oricine, este un act pur de graţie care nu obligă prin nimic guvernul a subscrie la el. În aceste condiţii, Marea Cancelarie nu este obligată să revină asupra sfatului emis de consiliul ordinului, şi eu nu pot decât să vă mărturisesc regretul meu.

Primiţi, domnule abate, asigurarea consideraţiei mele,

 

Marele cancelar

Vinoy

 

Am răspuns:

 

Paris, 29 noiembrie 1873

 

Domnule mare cancelar,

Ca răspuns la scrisoarea mea din 20, îmi scrieţi că ‘autorizarea de a accepta şi de a purta o decoraţie străină nu este un drept pe care îl poate revendica oricine; că această autorizare este ‘un act pur de graţie care nu obligă prin nimic guvernul a subscrie la el’.

V-aş ruga să remarcaţi că eu nu am cerut deloc autorizarea acceptării decoraţiei cu care majestatea sa, împăratul tuturor Rusiilor, m-a onorat. O acceptare este un act particular care nu este de competenţa guvernului francez mai mult decât este actul prin care majestatea sa, împăratul tuturor Rusiilor, m-a onorat cu Ordinul Sfânta Ana.

În ce priveşte purtarea însemnelor unui ordin, acesta este un act public pe care guvernul poate să-l autorizeze sau să-l refuze. Dar autorizarea sa este oare un act pur de graţie care nu obligă prin nimic guvernul a subscrie ? Dacă ar fi aşa, guvernul nu ar cere actele în sprijinul cererii autorizării, nu ar recomanda o anchetă dublă şi mai ales nu ar cere bani pentru a o acorda. Prin urmare, autorizarea mai sus-zisă este un act administrativ pe care guvernul poate să-l acorde sau să-l refuze, potrivit naturii motivelor care pot să-l determine.

Care sunt motivele care au determinat guvernul să-mi refuze autorizarea pe care am cerut-o ? Nu se vrea a mi se aduce la cunoştinţă oficial, se evită a se răspunde direct la cererea mea. De ce ? Guvernul ar avea aceste motive pe care nu îndrăzneşte a le mărturisi public ? Îmi pare rău pentru consiliul Legiunii de onoare că a acceptat cu ochii închişi sfatul guvernului transmis de un ministru care nu putea să-l transmită legal; îmi pare rău pentru Marea Cancelarie că a fost intermediarul unei hotărâri luate ca urmare a acestui sfat ilegal şi calomnios. Dar deoarece consiliul Legiunii de onoare trebuie să se supună unor reglementări despre care se spune că sunt copiate după cele ale Inchiziţiei, şi nu poate să revină asupra hotărârii sale ca şi cum ar fi infailibilă, mă voi mulţumi să fac următoarea declaraţie: eu nu aş fi cerut deloc autorizaţia de a purta însemnele Ordinului Sfânta Ana al Rusiei dacă aş fi considerat această autorizaţie ca fiind un dar din partea guvernului. Eu nu am de cerut daruri de la guvernul actual mai mult decât de la cele care l-au precedat. Nu mi-am revendicat niciodată decât drepturile mele; nu m-am înjosit niciodată la meseria de solicitant. Mi s-ar fi putut acorda, de multă vreme, chiar un grad înalt în Legiunea de onoare, şi ar fi fost mai puţin stânjeniţi de a-mi face cunoscute titlurile decât pe cele ale unui număr mare de cavaleri şi chiar ofiţeri de gradul cel mai înalt; dar nu am cerut niciodată nimic şi nu vreau nici măcar să se creadă că aş fi solicitat o favoare cerând autorizaţia de a purta însemnele unui ordin care mi-a fost acordat cu graţie de majestatea sa, împăratul tuturor Rusiilor. Guvernul actual al sărmanei Franţe nu are decât să se arate mai dificil decât acest mare şi generos suveran; dar şi eu sunt liber să declar că nu am vrut să-i cer nici daruri, nici favoruri.

Chestiunea fiind pusă aşa cum aţi pus-o, domnule mare cancelar, sunt atât de departe de a insista pentru a obţine autorizarea pe care am cerut-o ca pe un drept, încât o voi refuza dacă ar vrea să mi-o acorde.

Doar nu vreau să las, prin tăcerea mea, ca decizia dvs. să ucidă onoarea mea. Cunosc motivele care au determinat guvernul să-mi refuze autorizaţia pe care am cerut-o. Publicul le va cunoaşte de asemenea şi va judeca între el şi mine.

Am onoarea de a fi, domnule mare cancelar, prea umilul vostru slujitor,

 

V. Guettee,

Doctor în teologie, comandor al Ordinului

Imperial-Regal al Sfintei Ana al Rusiei

 

La Prefectura Senei, când mi s-a comunicat decizia consiliului Legiunii de onoare, am fost surprins, se înţelege. Îmi imaginam că sunt un cetăţean onorabil şi această hotărâre m-a făcut să aflu că, la palatul Legiunii de onoare, nu se avea aceeaşi opinie despre mine.

Am întrebat pe ce motive se întemeiau pentru a-mi refuza autorizaţia pe care o cerusem. Mi s-a răspuns că, pentru a le cunoaşte, trebuia să mă adresez Marii Cancelarii.

Totuşi, s-a vrut a mi se citi o frază din raportul făcut împotriva mea; ea era aproximativ astfel întocmită: ‘Atitudinea dlui. Guettee în procesul Verger merita o mustrare severă din partea dlui. procuror imperial Waisse şi, prin urmare, o sentinţă de interdicţie din partea autorităţii bisericeşti’.

Acestea sunt motivele cunoscute de mine care au justificat hotărârea consiliului Legiunii de onoare. Dacă au fost altele, se refuză a mi le face cunoscute; deci eu nu pot să le comentez. În ce le priveşte pe cele de mai înainte, iată ce am a răspunde.

Nu este adevărat că dl. Waisse, procuror imperial, mi-a adresat o mustrare severă ca urmare a atitudinii mele în procesul Verger. Cel care a dat această informaţie dlui. Batbie, şi prin el consiliului Legiunii de onoare, A MINŢIT. Acest mincinos este dl. cardinal Guibert, arhiepiscop al Parisului.

Iată faptele aşa cum s-au petrecut:

Dintre numeroşii martori ai apărării ceruţi pentru a-l acuza pe Verger, asasinul dlui. Sibour, arhiepiscop al Parisului, am fost singurul citat, eu care nu ştiam nimic, şi o sărmană fată care nici ea nu ştia mai mult.

Am fost singur cu această sărmană fată în sala martorilor apărării şi cu jandarmii care veneau şi plecau. Nu asistasem niciodată la o şedinţă a curţii cu juri şi nici nu am mai asistat vreodată de atunci încoace. Am fost atât de impresionat de citaţia care îmi fusese trimisă, încât am fost bolnav. Înainte de a compărea înaintea curţii, tremuram; când am fost chemat şi interogat, de-abia am putut deschide gura pentru a răspunde în câteva cuvinte la întrebarea care mi-a fost pusă de nefericitul Verger.

Aceasta a fost atitudinea mea la şedinţă şi dau dezminţire oficială celor care afirmă contrariul.

Cu toate acestea s-a spus, şi s-a spus chiar mai mult; dl. Batbie şi dl. Guibert nu au fost primii care au aflat calomniile răspândite împotriva mea.

De-abia se terminase procesul Verger, că au aranjat ca propria mea soră, călugăriţă în Guadelupe, să-mi scrie că era dezamăgită că eram compromis în afacerea Verger.

Iezuitul nu a pierdut timpul, după cum se vede. El s-a grăbit să meargă până în Guadelupe pentru a mă defăima. El a abuzat de titlul de martor al apărării pe care mi-l dăduse citaţia; s-a transformat acest titlu în acela de apărător.

Ştiu că depoziţia mea, simplă, exprimată modest, eu am vorbit chiar cu stânjeneală şi timiditate, nu era treaba anumitor adversari sus-puşi. Dl. abate Buquet, un om onest, rătăcit în societatea E.-ilor şi V.-ilor, mi-a mulţumit pentru maniera în care mă exprimasem pe tema arhiepiscopului; el ştia că aveam motive grave şi juste de a-l trata cu asprime; dar aş fi socotit că nu respect toate convenienţele dacă nu aş fi fost respectuos faţă de un om asasinat, în prezenţa unei curţi cu juraţi chemaţi să-l judece pe asasinul lui. În rest, nu m-am silit să vorbesc cuviincios de dl. Sibour. Eu îl preţuisem şi moartea lui m-a mâhnit profund. Eu nu aş fi râs, aşa cum au făcut-o alţi preoţi, mergând să stropească cu apă sfinţită patul său funerar. Când am vorbit cu dl. Buquet despre acest scandal care m-a întristat, el mi-a răspuns: ,,Ştiu bine, dragul meu prieten, că dumneata nu aparţii acestei categorii de preoţi”.

Dl. Buquet nu a fost responsabil că nedreptatea de care dl. Sibour s-a făcut vinovat în ce mă priveşte nu a fost reparată de succesorul său. Acest preot onest trebuia să eşueze în faţa intrigii câtorva fanatici mizerabili. Dacă el nu mai este aici pentru a confirma, aş putea să nominalizez pe cutare şi cutare preot, din eparhia Parisului, care ştiu prea bine la ce să se aştepte pe această temă.

Dar iezuitul ştie să respecte adevărul ? Oare iscusinţa sa nu este ca atât să mintă, atât să calomnieze ca să rămână mereu câte ceva ?

Să trecem la cea de-a doua minciună din Raportul Guibert, semnat Batbie. Am fost eu interzis de autoritatea ecleziastică ?

Nu; a o spune este o minciună; şi adevărul este atât de limpede, poate fi cunoscut atât de uşor, încât minciuna devine o defăimare făcută din rea credinţă.

În 1861, mai multe ziare clericalo-legitimiste au crezut de cuviinţă să-mi atribuie o broşură care nu era a mea, şi care era intitulată Roma şi episcopii Franţei. Ele au vorbit mult de rău despre broşură pentru a-l deprecia pe autor; şi ele l-au insultat pe autor pretinzând că era un preot interzis, cu scopul de a deprecia broşura. Printre ziarele care au răspândit ştirea falsă şi defăimarea era Franţa Centrală, din Blois, condusă de dl. Pallu. Or, Blois este locul naşterii mele; trebuia prin urmare să dau mai multă importanţă articolului din Franţa Centrală decât tuturor celorlalte. Corespondenţa Franceză transmisese defăimarea multor altor ziare.

Am deferit ziarele Franţa Centrală şi Corespondenţa Franceză tribunalului civil al Senei, care, pe 5 şi 12 aprilie 1861, a dat sentinţa, al cărei conţinut urmează:

 

,,La cererea formulată de dl. abate Guettee împotriva dlui. Blazeix, administrator al ziarului Franţa Centrală şi dlui. Privat, director al ziarului Corespondenţa Franceză, tribunalul a dat următoarea sentinţă:

 

În ce priveşte Franţa Centrală:

Având în vedere că în numărul său din 12 ianuarie 1861, ziarul Franţa Centrală a publicat un articol în care îl indica pe abatele Guettee drept autor al unei broşuri intitulate Roma şi episcopii Franţei şi îl califica drept preot interzis;

Având în vedere că din documente furnizate tribunalului rezultă dovada că acest enunţ este inexact şi că abatele Guettee nu a fost niciodată preot interzis;

Având în vedere că publicarea acestei informaţii eronate este de natură să aducă atingere onoarei şi consideraţiunii reclamantului;

Având în vedere că administratorul ziarului nu ar fi ştiut să nu-şi asume responsabilitatea articolului pe care l-a introdus stabilind că ştirea fusese deja publicată în alte ziare; că într-adevăr există principiul că ziarul care reproduce un articol deja apărut şi-l însuşeşte publicându-l, şi că trebuie să verifice informaţiile pe care le dă cititorilor săi;

Având în vedere că administratorul ziarului Franţa Centrală poate cu atât mai puţin să invoce buna sa credinţă deoarece abatele Guettee a slujit multă vreme în eparhia de Blois; deoarece el a colaborat cu redacţia ziarului, şi deoarece toate documentele cauzei dovedesc că redactorii nu au putut să se înşele asupra poziţiei reale a abatelui Guettee;

 

În ce-l priveşte pe Privat:

Având în vedere că ziarul Corespondenţa Franceză, al cărei director este Privat, a cules informaţiile date de Franţa Centrală, şi, prin intermediul corespondenţei sale autografiate, le-a transmis mai ales feluriţilor redactori ai ziarului Curierul de Lyon, fără a avea grijă să le verifice exactitatea;

Acest fapt aduce de asemenea prejudiciu abatelui Guettee deoarece a permis Curierului de Lyon să dea o nouă publicitate informaţiilor eronate deja publicate de Franţa Centrală;

Având în vedere că tribunalul are elementele necesare pentru a evalua prejudiciul cauzat reclamantului şi a prescrie măsurile potrivite pentru a-l repara;

Având în vedere că nu există nici un fel de solidaritate între reclamaţi, ale căror două fapte sunt independente între ele;

Având în vedere că execuţia provizorie este cerută în afara termenilor art. 135 din Codul de procedură civilă;

Având în vedere, în ce priveşte cererea în garanţie a lui Privat împotriva lui Blazeix, că Privat nu aduce concluzii audienţei şi că de altfel, din motivele enunţate mai sus, această cerere trebuia respinsă;

 

Din aceste motive,

Îl condamnă pe Blazeix, ca administrator al ziarului Franţa Centrală, cu titlul de despăgubiri, să introducă prezenta sentinţă în fruntea primelor 3 numere care vor apărea din publicaţia sa;

Îl împuterniceşte pe abatele Guettee să o introducă în 3 ziare din Paris şi 5 ziare din departamente, la alegerea sa, şi pe cheltuiala reclamaţilor, care vor suporta fiecare în parte jumătate din costul acestor inserări;

 

Din surplusul concluziilor, pune părţile în afara cauzei;

Îi condamnă pe Blazeix şi Privat, amândoi în nume, la cheltuieli (de judecată) faţă de abatele Guettee;

Îl condamnă pe Privat la cheltuieli pentru cererea sa în garanţie împotriva lui Blazeix”.

 

Aş fi putut să-i defer pe calomniatorii mei tribunalului corecţional care i-ar fi condamnat cu siguranţă la amendă sau închisoare. La cererea avocatului meu i-am trimis în judecată doar în tribunalul civil; el mi-a spus că modul de a proceda era mai onorabil.

Printre piesele citite în tribunal exista o scrisoare provenită de la Arhiepiscopia Parisului şi care, la cererea mea, îmi fusese adresată pentru împrejurarea de faţă. În această scrisoare se declară categoric şi explicit că nu sunt interzis. A părut atât de limpede tribunalului că nu m-aş fi expus la această dezonoare şi (că) piesele tipărite care îi fuseseră furnizate conţineau dovada atât de evidentă, încât nu a ezitat să judece că adversarii mei nu putuseră să mă defăimeze fără rea credinţă.

Sentinţa primei camere a tribunalului civil al Senei, publicată de ziarele judecătoreşti, a fost reprodusă de un număr foarte mare de alte ziare. Prin urmare este notoriu că nu m-am expus nicicând la cea mai uşoară condamnare din partea autorităţii ecleziastice.

Piesele tipărite transmise tribunalului au fost actul meu de apel împotriva lui Morlot şi Memoriul de consultat al meu. S-a demonstrat cât se poate de bine că afacerea Verger nici măcar nu a slujit ca pretext măsurii care a fost luată împotriva mea. Prin urmare cum se făcea că eminenţa sa monseniorul cardinal Guibert, arhiepiscopul Parisului, îndrăznise să-i dea dlui. Batbie această informaţie: că fusesem interzis ca urmare a atitudinii mele în afacerea Verger ?

Aici este pur şi simplu o infamie. Dar Guibert nu se mulţumise cu o dublă defăimare. În memoriul său către dl. Batbie exista o a treia pe care nu am aflat-o decât mai târziu.

Generalul Vinoy fiind mort, fără îndoială în mireasma sfinţeniei, deoarece el era clerical de cea mai murdară apă, onorabilul general Faidherbe a fost numit în locul marelui cancelar al Legiunii de onoare. I-am adresat o scrisoare în care îl rugam să fie revizuită cauza mea, îngropată de cuviosul părinte Vinoy, şi să facă o nouă anchetă. Adăugasem la această scrisoare piesele în sprijinul (cererii). La scurt timp după această expediere, am primit vizita unui domn care mi-a spus că este însărcinat să vină să discute cu mine cu privire la problema mea. Primisem o vizită asemănătoare la prima anchetă; dar cel care a venit la mine atunci îmi păruse un tip afectat; era extrem de jegos şi avea un aer făţarnic în care se simţea iezuitul din el. Mi-a vorbit despre afacerea Verger şi de interzicerea mea. Îi furnizasem toate informaţiile pe care le putea dori, nu aveam nimic de ascuns.

Vizitatorul de la cea de-a doua anchetă era curat şi nu avea aerul iezuit. ,,Vin, îmi spune el, pur şi simplu de formă. Afacerea Verger şi interdicţia sunt lucruri judecate, după informaţiile exacte pe care le-aţi dat. În ce priveşte chestiunea moravurilor, noi ştim că sunteţi prea onorabil pentru a putea fi ridicată”. ,,Există deci o chestiune de moravuri, am spus interlocutorului meu ?” Angajatul de la Prefectura Senei, care mi-a adus la cunoştinţă raportul făcut împotriva mea, nu mi-a vorbit decât de procesul Verger şi de interdicţie. ,,El nu a îndrăznit să ridice cea de-a treia chestiune; el ştia că raportul nu vă fusese comunicat, şi în rest acuzaţia nu se sprijină pe nici o dovadă; este o simplă insinuare”.

Am aflat astfel că eminenţa sa monseniorul cardinal Guibert, arhiepiscopul Parisului, s-a făcut vinovat în ce mă priveşte de 3 minciuni defăimătoare. Era frumos pentru un arhiepiscop. I-am spus interlocutorului meu: ,,Nu cer, domnule, să nu acordaţi nici o importanţă acuzaţiei aduse împotriva mea. Sunt 16 ani de când mi-am părăsit căsuţa din împrejurimile Parisului, pentru a veni să mă stabilesc în pavilionul în care locuiesc, pentru a mă apropia de Biserica Rusă. Cartierul meu este ca un sat; toată lumea se cunoaşte. Puteţi merge la toţi vecinii mei; ei vă vor informa despre toate amănuntele vieţii mele. Mergeţi de asemenea la arhiepiscop şi cereţi-i dovezi în sprijinul celei de-a treia minciuni a sa”. ,,Nu voi face aceasta, domnule, sunteţi un om prea onorabil pentru a da cea mai mică importanţă unei acuzaţii lipsită de dovezi. M-am mulţumit să merg la preotul catolic al parohiei care vă cunoaşte şi vă respectă”.

După câteva zile, am primit o scrisoare extrem de politicoasă prin care eram invitat să trec pe la marea cancelarie a Legiunii de onoare. M-am dus. Un bărbat extrem de distins m-a primit şi mi-a spus că prima anchetă fusese anulată; el mi-a înmânat diploma care mă autoriza să port însemnele de comandor al Ordinului Sfintei Ana, şi a adăugat că eram scutit să plătesc cei 100 de franci care erau ceruţi în cazuri obişnuite.

Astfel, un bărbat onest ca generalul Faidherbe a putut să transforme în foarte puţin timp o administraţie, destul de coruptă sub regimul cuviosului părinte Vinoy pentru a accepta ca adevăruri cele TREI MINCIUNI DEFĂIMĂTOARE ale eminenţei sale monseniorul cardinal Guibert, arhiepiscopul Parisului.

Nu îl cunoşteam pe acest om cu care nu avusesem niciodată nici o relaţie; dar el voia să se răzbune pentru criticile aduse în Uniunea Creştină privind câteva din ordinele sale scrise. El îşi imagina că defăimările sale vor rămâne ascunse sub frumosul său costum de rac fiert; nu a fost aşa; infamia sa explodează cu evidenţă.

Directorul Uniunii Creştine nu era totuşi atât de ticălos pe cât vroia să facă să se creadă dl. cardinal Guibert; dovada este că eu am mers în ajutorul dlui Dupanloup şi al ziarului Universul care păreau înfrânţi destul de categoric de dr. Le Fort, un chirurg foarte cunoscut care a avut într-o zi fantezia de a publica o broşură cu scopul de a dovedi că celebra Bibliotecă din Alexandria nu a fost arsă de Omar, ci de patriarhul Teofil.

Dl. Dupanloup, episcop de Orleans, avea un adversar puternic în dl. dr. Le Fort. Acest personaj, despre care s-a vorbit atât, era nimica toată. El era fiul lui Savoia şi al mamei sale, cum spune abatele Barbier în Biografia clerului contemporan. Domnişoara Dupanloup era slujitoare la cardinalul de Rohan-Chabot, arhiepiscop de Besançon. Eminenţa sa avea o dragoste paternă pentru fiul slujitoarei sale şi îl răsfăţa în cel mai înalt grad. Tânărul Dupanloup a fost trimis la micul seminar din Paris. El mergea să-şi petreacă vacanţele la palatul arhiepiscopal din Besançon. Lui îi plăcea atât de mult acolo şi era iubit atât de mult acolo, încât uita ziua întoarcerii.

Abatele Frere, care era atunci superior al seminarului, a scris elevului său că el nu trebuia să se mai întoarcă dacă nu i se cerea; dar eminenţa sa l-a liniştit pe abatele Frere şi dl. Dupanloup s-a întors la seminar, al cărui superior a fost ulterior. El a adus-o acolo pe mama sa care îi conducea casa.

Dl. Dupanloup a devenit celebru publicând 6 volume de extrase din Fenelon; el a predicat în mai multe parohii din Paris, s-a strecurat un pic peste tot şi a sfârşit prin a deveni episcop. În afară de citatele sale din Fenelon, tot ce a fost publicat sub numele său era de o calitate cumplit de mediocră. El aparţinea sectei catolico-liberale împreună cu domnii de Montalembert, de Broglie, de Falloux etc, şi el era cel care dădea împărtăşanie membrilor sectei, în capela de la Roche en Brenil, aparţinând dlui. de Montalembert. Ajuns la acest grad de celebritate, nu este surprinzător că dl. dr. Le Fort l-a ales ca duşman când i-a venit fantezia de a trata o chestiune istorică pe care nu o cunoştea, dar pe care dl. Dupanloup o cunoştea poate şi mai puţin.

Dl. Dupanloup nu a judecat dacă să răspundă dlui. dr. Le Fort. Universul a încercat să răspundă, dar răspunsul său era atât de slab încât nu a făcut decât să sporească încrederea pe care celebrul chirurg o avea în cunoştinţele sale istorice. Dacă ar fi fost vorba doar de o chestiune romano-papistă, nu m-aş fi amestecat în ceartă, dar era vorba de un patriarh ortodox al Alexandriei, şi am crezut (că este) de datoria mea să-i iau apărarea.

Aş fi putut să-i răspund în Uniunea Creştină dlui. dr. Le Fort; dar răspunsul meu nu ar fi avut atâta importanţă ca într-un ziar, publicaţie recunoscută de iezuiţi şi marii catolici. Atât doar, cum să-l abordez ? Cum să-l fac pe dl. dr. Le Fort să răspundă ?

Acesta era punctul dificil. Pentru prima oară în viaţa mea, am fost diplomat.

Era vorba de a-l face pe dl. dr. Le Fort să creadă că nu eram chiar sigur că puteam să-i răspund; în Universul i-aş fi răspuns foarte bine. Prin urmare am adresat evlavioasei publicaţii o scrisoare destul de ingenuă pentru a-l păcăli pe dl. dr. Le Fort şi a face publicaţia Universul să înţeleagă că corespondentul său nu era atât de ingenuu pe cât avea aerul de a fi.

Am reuşit, scrisoarea mea a apărut în Universul. Dl. dr. Le Fort a privit-o de sus şi m-a tratat ca pe un ingenuu care avea nevoie de erudiţia sa. Timpul, un ziar savant şi foarte serios, precum ştie oricine, a acceptat scrisorile dr. Le Fort. Ziarul Secolul al XIX-lea a introdus scrisoarea mea ingenuă şi răspunsul dr. Le Fort. El [ziarul] mă credea atât de învins că nu aş fi putut decât să mă bâlbâi pentru a răspunde adversarului meu. Ca urmare a pozat cu mândrie în ziarul onest care publica toate piesele discuţiei.

El [ziarul] şi-a uitat angajamentele încă de la primul meu răspuns către dr. Le Fort, şi nu l-a publicat. A procedat la fel cu următoarele, publica scrisorile adversarului meu şi pe ale mele nu, ceea ce era semnificativ. Numai că, într-o notă semnată A., mi se reproşa că păstram anonimatul. Am răspuns că şi redactorul ziarului Secolul al XIX-lea păstra anonimatul deoarece nu semna decât cu o majusculă, numai dacă acest redactor nu credea că cititorii săi nu aveau nevoie decât să adauge un N şi un E la majuscula sa pentru a-i descoperi adevăratul nume. Atunci, About s-a înroşit tot. A crede că el nu era decât un ANE [adică, măgar] !!! ce insolenţă. Atunci m-a numit Sous-Veuillot şi a declarat că scrisorile pe care i le voi adresa vor fi aruncate în coşul de gunoi. I-am răspuns că ele vor fi astfel într-un loc mai adecvat decât biroul ziarului său. M-am amuzat de furiile lui About.

Universul a reprodus micile mele scrisori şi a spus: corespondentul nostru savant şi spiritual, se vede că se amuză. În realitate, mă amuzam de furiile lui About, fără a uita principalul, adică, răspunsurile mele către dr. Le Fort. Universul avea rolul frumos. La rugămintea mea, el a publicat scrisorile dr. Le Fort alături de ale mele. Timpul, un ziar de înaltă onestitate, nu a publicat nici măcar un rând din răspunsurile mele. După ce a publicat câteva scrisori ale dr. Le Fort, el a declarat că discuţia era închisă. Ultima pe care a publicat-o nu a fost plasată în corpul ziarului, ci în partea de jos a unui supliment, la sfârşitul ultimei coloane şi cu caractere foarte mici, pentru ca nimeni să nu-l zărească. Era ca o mărturie că dr. Le Fort nu avea reputaţia polemicii.

Trebuie mărturisit că Timpul s-a comportat într-un mod neobişnuit. L-a insultat pe dr. Le Fort nelăsându-i decât locul pe care l-am indicat pentru ultima scrisoare pe care el a vrut să o publice; apoi a declarat închisă o discuţie în care nu citase un singur rând din răspunsurile adresate corespondentului său. Aceste procedee sunt obişnuite în presa de tiraj mic fără erudiţie şi fără principii, dar într-un ziar care are atâtea pretenţii la onestitate, erudiţie, seriozitate !

Secolul al XIX-lea nu a publicat nimic în plus de când Timpul nu a mai primit scrisorile dr. Le Fort.

Dar chestiunea nu fusese terminată. Am continuat să public în Universul scrisori adresate dr. Le Fort, care nu a răspuns.

Prin urmare, discuţia a fost încheiată în avantajul meu, chiar cu mărturia tacită a ziarelor care se declaraseră atât de zgomotos în favoarea adversarului meu.

Din toate articolele polemicii am făcut o broşură şi am trimis un pachet foarte convenabil la Universul rugându-l să împartă exemplarele prietenilor săi.

Universul va scrie în viitor că eu am fost unul din redactorii săi, că articolele mele au avut aprobarea sa, că el m-a găsit cu erudiţie şi duh, şi că adversarii săi au fost înfrânţi foarte tare, dar nemulţumiţi.

Să admitem circumstanţe atenuante pentru complimentele pe care mi le-a făcut Universul; el nu ştia că un eretic se strecurase în falanga sa evlavioasă.

Această mică digresiune în coloanele de la Universul nu m-a împiedicat să-mi continui lucrările ortodoxe. Redactarea Uniunii Creştine nu era pentru mine decât un divertisment şi studiile mele cele mai serioase au fost concentrate în Istoria Bisericii din care public în aceste zile cel de-al şaselea volum. Toată viaţa mea a fost consacrată studiilor celor mai aprofundate asupra Părinţilor Bisericii, actelor sinoadelor şi documentelor istoriei Bisericii. Am vrut să concentrez într-o mare lucrare rezultatul muncii mele de o viaţă, această mare lucrare pe care o public sub titlul de Istoria Bisericii.

În Bisericile apusene, romană şi protestante, s-au publicat multe Istorii ale Bisericii. Le-am citit pe cele mai importante şi am văzut că, în toate aceste lucrări, s-au axat în principal pe ideea de a face ca toate documentele să se plieze într-un anumit sens favorabil acestui sau acelui sistem ecleziastic. Am întâlnit, în cea mai mare parte a acestor lucrări, adevărate monstruozităţi care îi acuză pe autori sau de cea mai mare rea credinţă sau de cea mai crasă ignoranţă. Am observat că cea mai mare parte a acestor pretinşi istorici se copiau unii pe alţii şi nu se preocupau de documente autentice de care nu aveau nici o cunoştinţă.

Sistemul meu istoric a fost cu totul altul. Mi-am alcătuit cartea cu documente. Nu am formulat teorii pe tema Bisericii primare pe care toţi şi-o revendică; am tradus documentele acestei Biserici; se citesc, citind lucrarea mea. Acest lucru preţuieşte mai mult decât a face o pretinsă filozofie a istoriei care nu este întemeiată nici pe documente, nici pe fapte.

Pentru perioadele apostolice şi Sinoadele Ecumenice, am crezut că trebuia să expun textele Părinţilor şi Sinoadelor, adevăraţii tâlcuitori ai învăţăturilor şi martori ai faptelor. Concluziile decurg de la sine din aceste documente respectabile care sunt atât de limpezi, atât de categorice încât orice discuţie este inutilă, şi nu poate fi abordată decât de scriitorii care vor să le subordoneze teoriilor lor.

Pentru epocile următoare, nu ai la dispoziţie decât scriitori mai mult sau mai puţin oneşti şi serioşi, ale căror mărturii trebuie verificate cu severitate. Scrierile lor nu mai au importanţa celor ale Părinţilor Bisericii primare pentru a constata credinţa şi disciplina apostolice, dar potrivit mărturiilor lor se pot stabili cutare sau cutare fapte care au, chiar din punctul de vedere al dogmei, cea mai mare importanţă.

Noi vom scrie Istoria Bisericii până în zilele noastre cu onestitatea şi grija pe care le-am avut la primele 6 volume publicate astăzi. Dacă Dumnezeu ne dă încă câţiva ani de viaţă, noi vom dovedi că Biserica Ortodoxă de astăzi este continuatoarea Bisericii primare; că în epoca în care papalitatea a început războiul împotriva acestei preacinstite Biserici, ea nu a făcut decât să opună inovaţiilor sale învăţătura şi legile Bisericii primare, şi că încă astăzi, dacă ea se găseşte despărţită de Biserica apuseană, este pentru că ea a rămas fidelă credinţei şi legilor Bisericii primare, că ea se opune inovaţiilor papalităţii.

Prin urmare, lucrarea noastră va fi demonstrarea acestui adevăr: că Biserica Ortodoxă actuală este moştenitoarea Bisericii primare, că ea este moştenitoarea fidelă a acesteia, că ea nu a adăugat nimic la învăţăturile sale, că ea nu a eliminat nimic din ele, că ea este, în consecinţă, adevărata Biserică a lui Hristos şi a apostolilor.

 


[1] N.tr.: Adică, inchiziţie.

[2] N.tr.: Conciliul Vatican I (1869-1870).

[3] N.tr.: Alexandru al II-lea al Rusiei a fost asasinat de membrii mişcării Voinţa Poporului (Narodnaya Volya), o organizaţie revoluţionară de stânga de la sfârşitul secolului XIX.