----------------

 

Carti in site

 

--------------------

Cine e online?

Avem 40 vizitatori și nici un membru online

Amintirile unui preot romano-catolic devenit preot ortodox

Abatele René-Francois Guettée, ulterior arhimandritul Vladimir Guettée (1816-1892),

autorul Istoriei Bisericii, Papalităţii schismatice, Papalităţii eretice şi al multor altor cărţi de renume

 

Abatele Guettée face cunoştinţă cu Ortodoxia

 

XIII

Memoriu adresat împăratului Napoleon al III-lea pentru restabilirea Bisericii galicane – Expunerea dogmei Bisericii Ortodoxe – Politeţurile gentilomilor de la Uniune (înainte vreme monarhică) cu această ocazie – Nobleţea lor îşi pleacă fruntea şi se execută – Importanţa micii mele lucrări – Maiestatea sa ţarina Maria Alexandrovna acceptă dedicaţia – Lucrarea îşi face drum şi face mult bine – Maiestatea sa Alexandru al II-lea încurajează activitatea mea – Primesc crucea Sfintei Ana clasa a II-a – Cancelaria Legiunii de onoare se transformă în Sfânta Congregaţie[1] şi îmi refuză dreptul de a purta însemnele decoraţiei – Corespondenţa mea cu clericul Vinoy transformat în cuvios părinte al Congregaţiei – Raportul arhiepiscopiei – Cele trei minciuni ale lui Guibert – Clericul Vinoy moare şi este înlocuit de onorabilul general Faidherbe – Solicit o nouă anchetă – Îmi este acordată – Mi s-a recunoscut dreptul de a purta însemnele decoraţiei mele şi prima anchetă este anulată – Devin prin şansă redactor la Universul fără ca el să se îndoiască de aceasta – Dl. Dupanloup incriminat de dr. Lefort nu răspunde nimic – Câteva note despre acest episcop – Universul răspunde puţine dr. Lefort – Era vorba de incendiul Bibliotecii din Alexandria – Dr. Lefort acuză un patriarh ortodox – Îl reduc la tăcere pe dr. Lefort în coloanele din Universul – Procedee neobişnuite ale periodicelor Timpul şi Secolul XIX – Mulţumită mie, Universul are rolul frumos – Îmi face complimente plăcute pe care nu mi le-ar fi adresat dacă m-ar fi cunoscut – Continuarea lucrărilor mele ortodoxe – Istoria Bisericii – Caracterul acestei mari opere în care rezum studiile întregii mele vieţi – Paralelă între această lucrare şi pretinsele istorii fie papiste, fie protestante – Fie ca Dumnezeu să-mi dea viaţă pentru a-mi atinge ţelul !

 

Toate lucrările pe care le publicasem atrăseseră atenţia. Ele mi-au făcut numeroşi duşmani printre ultramontanişti, dar un număr mare de preoţi instruiţi căpătaseră faţă de mine cel mai înalt respect. Mulţi m-au vizitat, dar eu am mers arareori să-i văd, de teama de a-i compromite şi a atrage asupra lor fulgerele arhiepiscopiei. Cei care erau într-o poziţie aproape independentă se jenau mai puţin. Printre ei se număra dl. abate Vilain, fost director la un colegiu din Belgia.

El a venit într-o zi să-mi facă un serviciu care m-a surprins tare. Preoţii clerului capelei imperiale îl rugaseră să [vină să] mă vadă şi să mă roage să alcătuiesc un memoriu pentru restaurarea Bisericii galicane, adresat împăratului Napoleon. Abatele Vilain cunoştea opiniile şi sentimentele mele cu privire la acest trist suveran. Dar el mi-a răspuns: ,,Faceţi un mic sacrificiu. În fapt, el este împăratul; în fapt, dvs. sunteţi supusul lui, fie că vreţi, fie că nu. Lăsaţi aceste mici amănunte deoparte şi adresaţi-i un memoriu care ar putea să aducă mult bine. El s-a săturat de curia romană şi, dacă dvs. îi indicaţi modalitatea de a se debarasa de ea, va fi încântat. Mai mulţi preoţi de la curte consideră că dvs. sunteţi singurul care puteţi face o asemenea lucrare. Trebuie să fie scurt, dar limpede şi consistent. Vă rog, în numele vechii noastre prietenii, faceţi ceea ce vă cer”. Ezitam, credeam că munca mea nu va avea nici un rezultat. În cele din urmă, am cedat, dar cu condiţia ca lucrarea mea să fie anonimă. Condiţia a fost acceptată. În câteva zile a fost gata şi a fost tipărită în condiţii de lux. Împăratul a citit-o, a aprobat-o şi a promis să ţină cont de ea.

Începând din acest moment, el a devenit galican şi a făcut să se vadă, în perioada falsului conciliu de la Vatican[2], că memoriul meu nu a fost inutil. El nu avea destulă tărie pentru a-l pune în aplicare, dar s-a arătat potrivnic în mod categoric infailibilităţii papale. În momentul pseudo-conciliului, Darboy era arhiepiscop de Paris. El cunoştea atât de bine poruncile Domnului şi Învăţătorului său, încât a fost unul dintre opozanţii cei mai energici. Dacă nu ar fi fost la fel de sigur că-i plăcea să facă opoziţie, ar fi fost ultramontanist cum fusese deja de mai multe ori. El a mers până la a râde de conciliu. Deoarece fusese scris că aproape toţi membrii proclamaseră dogma infailibilităţii, el a schimbat cuvântul aproape (presque, forma veche fere) în feroe, care înseamnă animal, şi a spus că toate animalele aderaseră la noua dogmă. Abatele Maret, episcop in partibus, s-a pronunţat în egală măsură împotriva pseudo-conciliului şi a alcătuit două cărţi care au fost tipărite pe cheltuiala împăratului.

Cine ştie ce s-ar fi întâmplat dacă sărmanul suveran nu s-ar fi pierdut în nefericitul război franco-german ? Când a căzut de pe tronul său uzurpat, opoziţia faţă de pseudo-conciliu a dispărut şi monseniorul Maret s-a supus cu răsunet şi şi-a condamnat cartea. Sărmanul Maret ! Cu toate acestea, era un om onorabil şi care cunoştea adevărul. Dar el nu avea caracter şi prefera ca mai degrabă să ascundă ce gândea decât să întâmpine dificultăţi.

În ce-l priveşte pe Darboy, mai era el galican când a fost împuşcat la Roquette ? Ultramontaniştii cred astfel deoarece moartea sa nu a fost o mare mâhnire pentru ei; odihnească-se în pace (requiescat in pace) al lor ascundea prea puţin plăcerea pe care o simţeau scăpând de el.

Am atacat cu tărie pseudo-conciliul şi pretinsa sa dogmă. Dar polemica nu m-a făcut să uit de o mică lucrare căreia prietenii mei îi acordau cea mai mare importanţă. Era Expunerea învăţăturii Bisericii Ortodoxe, destinată persoanelor care nu au nici timpul, nici capacitatea de a aprofunda problemele teologice. Se ştia că cea mai mare parte a membrilor diferitelor Biserici nu cunoşteau nici învăţăturile propriei Biserici, nici pe cele ale altor Biserici creştine; de aici, o mulţime de greşeli cu care sunt împodobite conversaţiile oamenilor din lume despre chestiunile religioase.

Ca urmare, am gândit proiectul de a alcătui o mică lucrare, puţin complicată, foarte limpede, în care expuneam învăţăturile Bisericii Ortodoxe, punând în comparaţie dogmele Bisericilor Romană, anglicană şi protestante. Odată terminată lucrarea, l-am întrebat pe dl. conte D. Tolstoi, pe atunci împuternicit general al Sfântului Sinod, dacă majestatea sa ţarina Maria Alexandrovna ar binevoi să accepte să i-o dedic. Am avut ideea de a cere acest lucru pentru a recomanda lucrarea mea doamnelor ortodoxe care, după părerea mea, aveau nevoie de o cunoştinţă mai exactă a problemei religioase când veneau în Apus şi aveau relaţii cu societatea papistă sau protestantă. Evlavioasa ţarină a primit dedicaţia şi a fost de acord cu scrisoarea prin care îi dedicam mica mea carte.

Lucrarea a fost curând tradusă în toate limbile Bisericilor Ortodoxe, printre care şi araba. A fost vândută peste tot şi estimez că în diferitele Biserici Ortodoxe au fost difuzate peste 20.000 exemplare. Pentru o lucrare religioasă şi pentru una care nu a recurs niciodată la reclama ziarelor este o reuşită excepţională. De asemenea consider o reuşită faptul că nici un teolog din Bisericile cărora le-am expus dogmele nu mi-a reproşat nici o singură greşeală. Protestanţii, în particular dl. de Rougemont, au vorbit despre lucrarea mea cu bunăvoinţă. A fost tradusă în engleză şi nici în Anglia, nici în America, nu au fost ridicate obiecţii. Papiştii au păstrat tăcerea.

Singură Uniunea (mai înainte monarhică) a vorbit, dar doar pentru a mă insulta, pentru a-i face plăcere lui Galiţîn. Dl. Laurentie nu mai era director al acestui ziar, care căzuse în mâinile câtorva boiernaşi; ei nu urmaseră tradiţiile fiului de ţăran cu care avusesem oarecare relaţii la începutul carierei mele literare. Nici unul din ei nu văzuse vreun exemplar din mica mea carte pe care ei au transformat-o într-un volum mare, plin de inepţii de abia inteligibile. Dacă ei nu ar fi vorbit decât despre carte, nu aş fi protestat; nu aş fi opus decât o tăcere dispreţuitoare faţă de aprecierea lor prostească, dar ei m-au atacat ca persoană, tratându-mă cu grosolănie ca pe un schismatic şi apostat.

Am alcătuit un răspuns şi l-am dus eu însumi la biroul gentilomilor jurnalişti. Era un demers politicos. Când m-am prezentat, un nobil de ţară gras cu obrazul aprins a venit în întâmpinarea mea şi mi-a zis cu grosolănie:

- Ce vreţi ?

I-am răspuns:

- Vă aduc, domnule, un răspuns la insultele al căror subiect am fost în ziarul dvs. şi vă rog să le inseraţi în numărul dvs. următor.

- Cine sunteţi ?

- Sunt dl. abate Guettée.

- Ah ! Ah ! Ei bine, noi vom insera scrisoarea dvs. dacă acest lucru ne convine şi când vom vrea.

- Regret că nu l-am întâlnit aici pe dl. Laurentie, stăpânul dvs. al tuturor şi cu care am avut relaţii extrem de politicoase; m-ar fi ascultat mai bine sau mai degrabă nu m-ar fi insultat. Ştiţi, domnule, că legea este făcută pentru publicaţia voastră ca pentru toate celelalte. M-am deranjat să vă aduc scrisoarea mea din respect faţă de dl. Laurentie, directorul dvs. onorific, şi pentru contele de Chambord, al cărui organ sunteţi. Dar dacă nu ţineţi cont de această politeţe, mâine veţi primi scrisoarea mea prin intermediul portărelului.

- Vă răspund că noi vom râde de portărelul dvs. şi că vom insera scrisoarea dvs. dacă ne convine.

- Vom vedea, domnule.

După aceste cuvinte, m-am retras fără a binevoi să-l salut pe acest bădăran. În astfel de mâini murdare căzuse publicaţia contelui de Chambord. În pofida bravadelor bădăranului, revista a inserat scrisoarea mea în numărul de a doua zi. Au avut un pic mai multă frică de portărel decât au zis şi pentru a nu-mi da dreptul să răspund a doua oară, au inserat scrisoarea mea pur şi simplu şi fără comentarii.

Dacă pseudo-ruşii Augustin şi Nicolae Galiţîn au căutat să mă murdărească, am primit de la adevăraţii ruşi numeroase încurajări şi mărturii de simpatie. Nu aş putea să le menţionez pe toate; dar este una pe care trebuie să o fac cunoscută pentru a aduce omagiu marelui şi atât de binevoitorului ţar Alexandru al II-lea. Acest suveran atât de luminat, atât de demn de respect, s-ar putea spune, atât de demn de veneraţie, nu a găsit iertare în faţa unei secte josnice[3] care nu respectă nimic, care nu crede nici în virtute, nici în bine. Moartea crudă pe care i-au hărăzit-o marelui ţar sectarii, care au făcut din asasinat un mijloc politic, m-a lovit profund.

Am avut ocazia de a-l vedea pe ţarul Alexandru al II-lea în cursul călătoriei mele în Rusia în 1865. Într-o zi, contele Tolstoi, care tocmai fusese numit împuternicit general al Sfântului Sinod, mi-a spus: ,,Ţarul ştie că dvs. sunteţi în Sankt Petersburg şi m-a întrebat dacă nu aţi cerut o audienţă. Am răspuns: cuviosul părinte Vladimir este un om modest şi care n-ar îndrăzni să ceară maiestăţii voastre o audienţă. Vreau să-l văd, a răspuns ţarul, daţi-i din partea mea o cruce şi spuneţi-i că-l aştept la Alexandria”. Era un castel mic în mijlocul unei păduri, unde ţarului îi plăcea să locuiască o parte din an. Sosind la gara din Peterhof, am găsit o maşină a curţii care m-a condus la micul castel imperial.

Aghiotantul de serviciu fusese încunoştinţat. De-abia s-au scurs câteva minute când am fost introdus într-un cabinet modest unde se afla ţarul. Mi-am petrecut toată viaţa în mijlocul cărţilor; nu eram la curent cu obiceiurile lumii înalte, şi eram extrem de impresionat gândindu-mă că urma să-l văd pe ţar. Emoţia mea nu a durat multă vreme. Alexandru al II-lea m-a primit cu o simplitate atât de nobilă, mi-a vorbit într-un mod atât de binevoitor, încât de îndată am fost absolut stăpân pe mine. Minunatul ţar m-a invitat să mă aşez şi mi-a oferit o ţigaretă, potrivit unui obicei larg răspândit printre ruşi.

I-am mărturisit că nu fumasem niciodată nici cea mai nevinovată ţigaretă, nici atât ţigară de foi sau pipă. Fericit muritor, mi-a spus ţarul, râzând. Apoi discuţia s-a angajat pe chestiunea religioasă, pe intrarea mea în Biserica Ortodoxă. Am răspuns la toate întrebările lui. Conversaţia îl interesa, căci a uitat de o inspecţie a trupelor pe care trebuia s-o facă în Kronstadt. Audienţa a durat peste o jumătate de oră, când un general a intrat extrem de discret şi i-a spus câteva cuvinte. Ţarul s-a ridicat ca împins de un arc şi mi-a spus: ,,Părinte Vladimir, istoria va spune că l-aţi făcut pe Alexandru al II-lea să uite de o inspecţie a trupelor. Este prima oară că se întâmplă aşa ceva”. Într-o clipă era pe cal şi pleca ca o pasăre, urmat de un stat major magnific.

Am rămas câteva clipe să vorbesc cu aghiotantul de serviciu care m-a întrebat: ,,Ei bine, cuvioase părinte, cum vi se pare ţarul nostru ?” Am răspuns: ,,Aici este un împărat adevărat. Cel care este în Franţa nu este decât un împărat de ocazie”. Dl. conte D. Tolstoi mi-a spus că acest cuvânt i-a fost relatat ţarului, care a râs mult. Am fost felicitat de toată societatea rusă că am obţinut o audienţă atât de lungă şi am fost socotit ca fiind bine văzut la curte. Nu aveam atâtea pretenţii şi ştiam bine că nu eram bun decât în societatea cărţilor mele. Evlavioasa ţarină Maria Alexandrovna era bolnavă când am mers la Alexandria. Ea l-a însărcinat pe ţar să-mi spună că regreta mult că boala o împiedica să mă primească.

În conversaţia pe care am avut-o cu ţarul Alexandru al II-lea, m-am convins că el se interesa cu promptitudine de lucrările mele. Pentru a-mi da o dovadă în ce priveşte interesul său el mi-a acordat, în modul cel mai graţios, cordonul de comandor al ordinului imperial şi regal al Sfintei Ana. Am fost cu atât mai măgulit cu cât nu-l cerusem. Această distincţie cu care fusesem onorat i-a înfuriat pe duşmanii mei. Nu ar fi inutil să redau actele oficiale ale acestei chestiuni.

Pentru a putea purta, când vroiam, însemnele ordinului care îmi fusese conferit, am depus la Casa de depuneri şi consemnaţiuni suma de 100 franci şi la Prefectura Senei actele care mi-au fost cerute în sprijinul solicitării mele de autorizaţie.

După 2 luni am primit înştiinţare să merg la Prefectura Senei. Am mers şi am fost anunţat acolo că Consiliul Legiunii de onoare îmi refuza autorizaţia cerută. Mi s-au înapoiat actele.

Am primit în acelaşi timp înştiinţare de la Marea Cancelarie a Legiunii de onoare că puteam să-mi retrag cei 100 franci de la Casa de depuneri şi consemnaţiuni.

L-am întrebat pe angajatul prefecturii însărcinat să-mi aducă la cunoştinţă refuzul, care sunt motivele pe care s-au sprijinit pentru a-mi refuza autorizaţia cerută. El mi-a răspuns că, pentru a le afla, trebuia să mă adresez Marii Cancelarii a Legiunii de onoare.

În aceeaşi zi am scris următoarea epistolă dlui. mare cancelar:

 

Paris, 15 noiembrie 1873

 

Domnule mare cancelar,

Prefectura Senei mi-a înapoiat actele depuse de mine pentru a obţine autorizaţia de a purta însemnele Ordinului Imperial-Regal al Sfintei Ana al Rusiei. La prefectură am fost înştiinţat că această autorizaţie mi-a fost refuzată de Marea Cancelarie. Am întrebat care sunt motivele acestei hotărâri; mi s-a răspuns că trebuie să mă adresez dvs. pentru a le cunoaşte.

De aceea, domnule mare cancelar, am onoarea de a vă scrie pentru a vă cere să-mi comunicaţi motivele pe care s-a sprijinit hotărârea de a-mi refuza autorizaţia cerută.

Deoarece eu sunt un cetăţean onorabil, care mă bucur de toate drepturile civile şi politice; deoarece eu nu am avut niciodată nimic de împărţit nici cu poliţia, nici cu tribunalele, trebuie să cred că credinţa dvs. a fost luată prin surprindere; fără aceasta dvs. nu aţi fi luat o hotărâre care îmi atinge onoarea, fără a socoti că ea este un afront pentru maiestatea sa ţarul Rusiei care mă cunoaşte de multă vreme şi care mi-a trimis Ordinul Sfintei Ana fără ca eu să fi cerut această cinste.

Sper, domnule mare cancelar, că veţi binevoi să luaţi în considerare această scrisoare şi, prin informaţia pe care v-o cer, să mă faceţi să fiu în măsură să vă lămuresc cu privire la informaţiile false care ar fi putut să vă fie date.

Am onoarea de a fi, domnule mare cancelar, al excelenţei voastre foarte umil slujitor,

 

Vladimir Guettee

Doctor în teologie

 

A doua zi, am scris această epistolă dlui. prefect al Senei:

 

Paris, 16 noiembrie 1873

 

Domnule prefect,

Am înmânat Prefecturii Senei actele pe care îmi întemeiam o cerere de autorizaţie pentru a purta însemnele Ordinului Imperial-Regal al Sfintei Ana al Rusiei. Ieri mi-au fost înapoiate aceste acte, fiind înştiinţat că Marea Cancelarie a Legiunii de onoare îmi refuza autorizaţia cerută. Acest refuz este o atingere adusă onoarei mele şi trebuie să cunosc motivele. Dvs. aţi fost, domnule prefect, intermediarul prin care cererea mea a fost transmisă Marii Cancelarii a Legiunii de onoare. Trebuie deci să mă adresez dvs. pentru a cunoaşte oficial motivele refuzului. Nu puteţi crede că este bizar că cer această informaţie, deoarece un cetăţean onorabil, care se bucură de drepturile sale civile şi politice şi care niciodată nu a avut nimic de împărţit nici cu poliţia, nici cu tribunalele, trebuie să găsească ieşit din comun faptul că i se refuză o autorizaţie la care are dreptul.

Sper, domnule prefect, să recunoaşteţi legitimitatea cererii pe care v-o adresez şi veţi binevoi să-mi trimiteţi copia actului care trebuia să vă fie adresată de Marea Cancelarie alături de actele mele în sprijinul cererii mele de autorizaţie.

Am onoarea de a fi, domnule prefect, foarte umil vostru slujitor,

 

V. Guettee

Doctor în teologie

 

Marele cancelar, dl. general Vinoy, a răspuns astfel la scrisoarea mea din 15:

 

Paris, 19 noiembrie 1873

 

Domnule abate,

Am primit contestaţia pe care mi-aţi adresat-o în data de 15 a acestei luni, împotriva respingerii cererii dvs. de autorizare a acceptării şi purtării însemnelor Ordinului Sfintei Ana al Rusiei.

Decizia care vă priveşte a fost luată în consiliul Legiunii de onoare, la sfatul excelenţei sale ministrul cultelor şi conform cu legislaţia privind ordinele străine.

Primiţi, domnule abate, asigurarea desăvârşitei mele consideraţiuni,

 

Marele cancelar,

Vinoy

 

În ce-l priveşte, domnul prefect al Senei mi-a răspuns astfel:

 

Paris, 21 noiembrie 1873

 

Domnule,

Am primit scrisoarea din data de 16 a acestei luni, prin care îmi cereţi să vă fac cunoscute oficial motivele care au determinat consiliul Ordinului Legiunii de onoare să vă refuze autorizaţia de a purta însemnele decoraţiei Sfânta Ana a Rusiei.

Eu nu am fost, domnule, în această circumstanţă, decât un intermediar între dvs. şi Marea Cancelarie; prin urmare nu aş putea decât să vă invit să adresaţi cererea dvs. domnului mare cancelar, căruia îi aparţine dreptul să vă furnizeze, dacă este cazul, informaţiile pe care le solicitaţi.

Primiţi, domnule, asigurarea distinsei mele consideraţiuni,

 

Prefectul Senei,

Pentru prefect şi prin autorizaţie:

Secretarul general al prefecturii

E. Tambour

 

Am răspuns domnului mare cancelar:

 

Paris, 20 noiembrie 1873

 

Domnule mare cancelar,

Prin răspunsul dvs. datat ieri, 19, îmi aduceţi la cunoştinţă că ‘decizia care mă priveşte’, pe tema însemnelor Ordinului Sfintei Ana al Rusiei, ‘a fost luată în consiliul Legiunii de onoare’.

Este un motiv în plus pentru mine să ţin ca această decizie să fie anulată, de vreme ce ea are atâta importanţă.

Dvs. adăugaţi că ‘ea a fost luată la sfatul excelenţei sale ministrul cultelor’.

Aici este o ilegalitate. Dl. Batbie, ministrul cultelor, nu are a se ocupa de mine mai mult decât eu de el, căci eu nu aparţin nici unuia dintre cultele recunoscute de stat. Este adevărat că am fost preot în Biserica Romană; dar eu nu mai aparţin nici acestei Biserici, nici clerului ei din anul 1857. Eu i-am părăsit atunci de bunăvoie, pentru că religia este pentru mine un lucru foarte serios şi deoarece conştiinţa mea nu mi-a permis să îi urmez pe papă şi pe episcopii francezi de-a lungul evoluţiilor lor dogmatice. Sunt uluit că un ministru, profesor de drept, nu a înţeles că el nu avea competenţă în ce mă priveşte, de vreme ce nu aparţin unui cler recunoscut de stat.

Eu nu sunt şi nu trebuie să fiu pentru stat decât un cetăţean; or, din acest punct de vedere, ca din toate celelalte puncte de vedere, nimeni nu poate spune că este mai onorabil ca mine.

Dar pe scurt, deoarece dl. Batbie, ministrul cultelor, a socotit să-şi dea sfatul asupra unei chestiuni care mă priveşte, trebuie să insist pentru a mi se aduce la cunoştinţă raportul său care a fost baza deciziei luate împotriva mea de consiliul Legiunii de onoare. Îi cunosc conţinutul; dar aceasta nu este suficient.

Insist cu atât mai mult pentru a obţine o comunicare textuală, cu cât am fost calomniat. Chiar în acest document există două calomnii, fără a număra restul. Am dreptul de a mă servi de cuvântul calomnie pentru că el este validat de o judecată a tribunalului civil al Senei, care a condamnat ca defăimători ai relei credinţe pe mai mulţi indivizi care au folosit, în anumite publicaţii, câteva din expresiile folosite de dl. ministru Batbie în raportul său. Această judecată a fost confirmată de Curtea de apel.

Vreau să cred că dl. ministru Batbie m-a calomniat din nebăgare de seamă, deşi nu înţeleg o nebăgare de seamă la un ministru, aşa cum nu înţeleg o ilegalitate la un profesor de drept. Dar, fapt cert, consiliul Legiunii de onoare a fost indus în eroare de sfatul ilegal şi calomnios al dlui. ministru al cultelor, şi acest consiliu trebuie să ţină la onoarea de a reveni asupra hotărârii sale. Ilegalitatea este flagrantă, ea furnizează consiliului un motiv suficient pentru a reveni asupra deciziei sale. În ce priveşte calomniile al căror obiect sunt în raportul dlui. ministru al cultelor, voi trimite apărarea mea consiliului Legiunii de onoare de îndată ce raportul îmi va fi comunicat.

Trebuie să vă declar, domnule mare cancelar, că nu sunt omul care să abandonez o chestiune de vreme ce onoarea mea este în joc. Un general francez nu poate condamna această susceptibilitate justă; şi, ca om inteligent, înţelegeţi că nu există doar onoare în armată.

Dacă nu obţin dreptate, voi face apel la tribunalul opiniei publice. Nu iubesc nici zarva, nici scandalul, dar nu voi lăsa ultimul cuvânt defăimătorilor mei. Adevărul şi dreptatea i-au înfierat deja; dar fiindcă au ridicat capul şi nu se tem a înşela un ministru şi prin aceasta consiliul Legiunii de onoare, voi şti din nou să-i strivesc.

Să nu credeţi, domnule mare cancelar, că aş face aceste demersuri pentru satisfacţia de a-mi prinde o rozetă la butonieră. Sunt mult deasupra acestei vanităţi prosteşti. Dar este în cauză onoarea mea, şi pentru mine este o datorie de a face să fie respectată.

Am onoarea de a fi, al excelenţei voastre, foarte umil slujitor,

 

V. Guettee,

Doctor în teologie, comandor al Ordinului

Imperial-Regal al Sfintei Ana al Rusiei

 

În aceeaşi zi, am adresat această scrisoare dlui. Batbie, ministrul cultelor:

 

Paris, 20 noiembrie 1873

 

Domnule ministru,

Aţi adresat consiliului Ordinului Legiunii de onoare un raport împotriva mea. Acest raport a motivat refuzul adresat mie de a purta însemnele Ordinului Imperial-Regal al Sfintei Ana al Rusiei.

Raportul pe care l-aţi făcut, domnule ministru, este ilegal, deoarece nu trebuie să vă ocupaţi de mine de vreme ce nu fac parte dintr-un cler recunoscut de stat. Eu nu trebuie să fiu pentru dvs. decât un cetăţean, şi chestiunea ecleziastică nu este de competenţa dvs. decât dacă este vorba de un cult recunoscut de stat. În plus, v-aţi făcut ecoul calomniilor înfierate de o judecată a tribunalului civil din Paris, confirmat prin apel.

Tocmai am expus aceste consideraţii într-o scrisoare adresată dlui. mare cancelar al Legiunii de onoare. Îi cer comunicarea textuală a raportului dvs. pentru a putea răspunde la toate punctele.

Domnule ministru, aţi fost înşelat în mod nedemn de duşmanii mei. Sper că veţi avea suficientă onestitate pentru a recunoaşte aceasta când vă voi prezenta dovezile mele. Prin urmare, binevoiţi să mă ajutaţi pe lângă Marea Cancelarie sau Prefectura Senei pentru ca raportul dvs. să-mi fie comunicat oficial şi ca eu să am posibilitatea de a vă prezenta o apărare completă.

Nu vă voi ascunde, domnule ministru, că dacă nu voi obţine dreptate, voi face apel la opinia publică. Nu iubesc nici zarva, nici scandalul, dar trebuie să-mi apăr cinstea atacată pe nedrept.

Am onoarea de a fi, domnule ministru, al excelenţei voastre, foarte umil slujitor,

 

V. Guettee,

Doctor în teologie, comandor al Ordinului

Imperial-Regal al Sfintei Ana al Rusiei

 

Nu am primit răspuns de la acest personaj mare care se numeşte Batbie. Era un clerical feroce, şi se credea în siguranţă de conştiinţă deoarece calomniile, al căror ecou s-a făcut, îi fuseseră furnizate de cardinalul Guibert, arhiepiscopul Parisului.

Tăcerea lui este semnificativă.

Prefectul Senei a fost mult mai politicos; dar scrisoarea sa cerea un răspuns. Eu i-am scris astfel:

 

Paris, 22 noiembrie 1873

 

Domnule prefect,

Am primit scrisoarea dvs. datată ieri, 21, şi în care îmi spuneţi că nu puteţi să-mi comunicaţi oficial motivele care au determinat consiliul ordinului Legiunii de onoare să-mi refuze autorizarea de a purta însemnele decoraţiei Sfânta Ana a Rusiei.

Motivarea dvs. este că, ‘în această circumstanţă, nu aţi fost decât un intermediar între mine şi Marea Cancelarie’.

Tocmai în calitate de intermediar m-am adresat dvs; dvs căruia i-au fost încredinţate documentele în sprijinul cererii mele; dvs. căruia i-au fost trimise aceste documente împreună cu raportul pe care s-au sprijinit pentru a motiva refuzul. Prin urmare a trebuit să mă adresez dvs. pentru a primi copia acestui raport.

Nu vă voi ascunde că m-am adresat în acelaşi timp Marii Cancelarii.

Mi s-a răspuns că hotărârea a fost luată în consiliul Legiunii de onoare la sfatul ministrului cultelor.

Am răspuns că sfatul dlui. ministru al cultelor este ilegal deoarece eu nu aparţin clerului recunoscut de stat; că acest sfat este calomnios deoarece cuprinde acuzaţii pe care tribunalele le-au înfierat ca tot atâtea defăimări făcute din rea credinţă. Judecata tribunalului civil o spune.

Prin urmare am insistat pe lângă Marea Cancelarie, insist în acelaşi timp pe lângă dvs., domnule prefect, ca intermediar al meu pe lângă Marea Cancelarie.

Am scris de asemenea dlui Batbie, ministrul cultelor, pentru a-l avertiza că a fost înşelat în mod nedemn de duşmanii mei şi că trebuia, pentru onoarea sa, să-mi comunice raportul său, pentru a-mi da ocazia de a-l lămuri.

Vă voi spune deschis, domnule prefect, că nu mă voi mulţumi cu o judecată în care, după sfatul ilegal şi calomnios al dlui. Batbie, a fost judecată, condamnată şi executată onoarea mea, cu uşile închise, ca într-un tribunal al inchiziţiei; nu iubesc nici zarva, nici scandalul, dar dacă nu mi se face dreptate, voi publica un Memoriu ale cărui elemente deja le-am reunit. Nu voi îngădui să se atenteze la onoarea mea rămasă neatinsă în Franţa ca şi în Rusia, în ciuda urii cu care m-au urmărit adversarii evlavioşi, care i-au furnizat dlui. ministru al cultelor calomnii pe care el le-a primit fără a le verifica.

Eu cred că dvs. puteţi, domnule prefect, să evitaţi acest scandal înţelegându-vă cu dl. mare cancelar şi ministrul cultelor pentru a-mi comunica raportul care v-a fost transmis.

Am onoarea de a fi, al excelenţei voastre, prea umil slujitor,

 

V. Guettee,

Doctor în teologie, comandor al Ordinului

Imperial-Regal al Sfintei Ana al Rusiei

 

Dl. prefect al Senei nu a răspuns.

Marele cancelar mi-a adresat acest răspuns la scrisoarea mea din 20:

 

Paris, 23 noiembrie 1873

 

Domnule abate,

Am primit ultima scrisoare pe care mi-aţi scris-o pe 20 ale acestei luni, pe tema refuzului exprimat de consiliul Legiunii de onoare faţă de cererea dvs. de a vă autoriza purtarea însemnelor ordinului Sfânta Ana al Rusiei.

Autorizarea de a accepta şi de a purta o decoraţie străină nu este un drept pe care îl poate revendica oricine, este un act pur de graţie care nu obligă prin nimic guvernul a subscrie la el. În aceste condiţii, Marea Cancelarie nu este obligată să revină asupra sfatului emis de consiliul ordinului, şi eu nu pot decât să vă mărturisesc regretul meu.

Primiţi, domnule abate, asigurarea consideraţiei mele,

 

Marele cancelar

Vinoy

 

Am răspuns:

 

Paris, 29 noiembrie 1873

 

Domnule mare cancelar,

Ca răspuns la scrisoarea mea din 20, îmi scrieţi că ‘autorizarea de a accepta şi de a purta o decoraţie străină nu este un drept pe care îl poate revendica oricine; că această autorizare este ‘un act pur de graţie care nu obligă prin nimic guvernul a subscrie la el’.

V-aş ruga să remarcaţi că eu nu am cerut deloc autorizarea acceptării decoraţiei cu care majestatea sa, împăratul tuturor Rusiilor, m-a onorat. O acceptare este un act particular care nu este de competenţa guvernului francez mai mult decât este actul prin care majestatea sa, împăratul tuturor Rusiilor, m-a onorat cu Ordinul Sfânta Ana.

În ce priveşte purtarea însemnelor unui ordin, acesta este un act public pe care guvernul poate să-l autorizeze sau să-l refuze. Dar autorizarea sa este oare un act pur de graţie care nu obligă prin nimic guvernul a subscrie ? Dacă ar fi aşa, guvernul nu ar cere actele în sprijinul cererii autorizării, nu ar recomanda o anchetă dublă şi mai ales nu ar cere bani pentru a o acorda. Prin urmare, autorizarea mai sus-zisă este un act administrativ pe care guvernul poate să-l acorde sau să-l refuze, potrivit naturii motivelor care pot să-l determine.

Care sunt motivele care au determinat guvernul să-mi refuze autorizarea pe care am cerut-o ? Nu se vrea a mi se aduce la cunoştinţă oficial, se evită a se răspunde direct la cererea mea. De ce ? Guvernul ar avea aceste motive pe care nu îndrăzneşte a le mărturisi public ? Îmi pare rău pentru consiliul Legiunii de onoare că a acceptat cu ochii închişi sfatul guvernului transmis de un ministru care nu putea să-l transmită legal; îmi pare rău pentru Marea Cancelarie că a fost intermediarul unei hotărâri luate ca urmare a acestui sfat ilegal şi calomnios. Dar deoarece consiliul Legiunii de onoare trebuie să se supună unor reglementări despre care se spune că sunt copiate după cele ale Inchiziţiei, şi nu poate să revină asupra hotărârii sale ca şi cum ar fi infailibilă, mă voi mulţumi să fac următoarea declaraţie: eu nu aş fi cerut deloc autorizaţia de a purta însemnele Ordinului Sfânta Ana al Rusiei dacă aş fi considerat această autorizaţie ca fiind un dar din partea guvernului. Eu nu am de cerut daruri de la guvernul actual mai mult decât de la cele care l-au precedat. Nu mi-am revendicat niciodată decât drepturile mele; nu m-am înjosit niciodată la meseria de solicitant. Mi s-ar fi putut acorda, de multă vreme, chiar un grad înalt în Legiunea de onoare, şi ar fi fost mai puţin stânjeniţi de a-mi face cunoscute titlurile decât pe cele ale unui număr mare de cavaleri şi chiar ofiţeri de gradul cel mai înalt; dar nu am cerut niciodată nimic şi nu vreau nici măcar să se creadă că aş fi solicitat o favoare cerând autorizaţia de a purta însemnele unui ordin care mi-a fost acordat cu graţie de majestatea sa, împăratul tuturor Rusiilor. Guvernul actual al sărmanei Franţe nu are decât să se arate mai dificil decât acest mare şi generos suveran; dar şi eu sunt liber să declar că nu am vrut să-i cer nici daruri, nici favoruri.

Chestiunea fiind pusă aşa cum aţi pus-o, domnule mare cancelar, sunt atât de departe de a insista pentru a obţine autorizarea pe care am cerut-o ca pe un drept, încât o voi refuza dacă ar vrea să mi-o acorde.

Doar nu vreau să las, prin tăcerea mea, ca decizia dvs. să ucidă onoarea mea. Cunosc motivele care au determinat guvernul să-mi refuze autorizaţia pe care am cerut-o. Publicul le va cunoaşte de asemenea şi va judeca între el şi mine.

Am onoarea de a fi, domnule mare cancelar, prea umilul vostru slujitor,

 

V. Guettee,

Doctor în teologie, comandor al Ordinului

Imperial-Regal al Sfintei Ana al Rusiei

 

La Prefectura Senei, când mi s-a comunicat decizia consiliului Legiunii de onoare, am fost surprins, se înţelege. Îmi imaginam că sunt un cetăţean onorabil şi această hotărâre m-a făcut să aflu că, la palatul Legiunii de onoare, nu se avea aceeaşi opinie despre mine.

Am întrebat pe ce motive se întemeiau pentru a-mi refuza autorizaţia pe care o cerusem. Mi s-a răspuns că, pentru a le cunoaşte, trebuia să mă adresez Marii Cancelarii.

Totuşi, s-a vrut a mi se citi o frază din raportul făcut împotriva mea; ea era aproximativ astfel întocmită: ‘Atitudinea dlui. Guettee în procesul Verger merita o mustrare severă din partea dlui. procuror imperial Waisse şi, prin urmare, o sentinţă de interdicţie din partea autorităţii bisericeşti’.

Acestea sunt motivele cunoscute de mine care au justificat hotărârea consiliului Legiunii de onoare. Dacă au fost altele, se refuză a mi le face cunoscute; deci eu nu pot să le comentez. În ce le priveşte pe cele de mai înainte, iată ce am a răspunde.

Nu este adevărat că dl. Waisse, procuror imperial, mi-a adresat o mustrare severă ca urmare a atitudinii mele în procesul Verger. Cel care a dat această informaţie dlui. Batbie, şi prin el consiliului Legiunii de onoare, A MINŢIT. Acest mincinos este dl. cardinal Guibert, arhiepiscop al Parisului.

Iată faptele aşa cum s-au petrecut:

Dintre numeroşii martori ai apărării ceruţi pentru a-l acuza pe Verger, asasinul dlui. Sibour, arhiepiscop al Parisului, am fost singurul citat, eu care nu ştiam nimic, şi o sărmană fată care nici ea nu ştia mai mult.

Am fost singur cu această sărmană fată în sala martorilor apărării şi cu jandarmii care veneau şi plecau. Nu asistasem niciodată la o şedinţă a curţii cu juri şi nici nu am mai asistat vreodată de atunci încoace. Am fost atât de impresionat de citaţia care îmi fusese trimisă, încât am fost bolnav. Înainte de a compărea înaintea curţii, tremuram; când am fost chemat şi interogat, de-abia am putut deschide gura pentru a răspunde în câteva cuvinte la întrebarea care mi-a fost pusă de nefericitul Verger.

Aceasta a fost atitudinea mea la şedinţă şi dau dezminţire oficială celor care afirmă contrariul.

 

- Va urma -

 


[1] N.tr.: Adică, inchiziţie.

[2] N.tr.: Conciliul Vatican I (1869-1870).

[3] N.tr.: Alexandru al II-lea al Rusiei a fost asasinat de membrii mişcării Voinţa Poporului (Narodnaya Volya), o organizaţie revoluţionară de stânga de la sfârşitul secolului XIX.