----------------

 

Carti in site

 

--------------------

ORTODOXIA ŞI ECUMENISMUL

De ce un creştin ortodox nu poate fi ecumenist

de arhimandriţii Serafim Alexiev şi Serghie Jazadjiev

 

Ediţia I, publicată acum fără nici o schimbare

 

Principiul 2

Ecumenismul este o erezie împotriva dogmei despre Biserica – Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească

A) Simbolul credinţei. Teoria „ramificaţiilor”. Pluralismul

Dogma despre Biserică este exprimată foarte concis şi exact în articolul IX al Simbolului credinţei de la Sinodul I: „Cred în Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească Biserică”. Prin aceste cuvinte se exprimă convingerea nestrămutată a creştinului ortodox, că Biserica în care credem este cea existentă, iar nu una aşteptată; ea este întemeiată deja, şi nu aşteaptă să fie întemeiată; este pe deplin reală, şi nu imaginară.

A fost un timp când Biserica a fost făgăduită de Mântuitor prin cuvintele: Voiu zidi Biserica mea (Matei 16, 18). Această făgăduinţă s-a împlinit în existenţa Bisericii, întemeiată pe credinţa în Hristos – Piatra din capul unghiului (Efeseni 2, 20). Ea există pentru creştinul ortodox ca un organism viu al lui Dumnezeu şi al omului pentru mântuirea sufletelor.

Abia în timpul nostru a apărut pe baza ecumenismului ideea că Biserica nu ar trebui creată pe Piatra adevărului lui Hristos, ci pe nisipul diferitelor rătăciri omeneşti, ceea ce contravine Simbolului credinţei şi Sfintei Scripturi. Unicul lucru despre care se spune în Simbolul credinţei ca despre unul aşteptat în viitor îl constituie evenimentele eshatologice – cea de A Doua Venire a lui Hristos, învierea morţilor şi viaţa veacului viitor, evenimente despre care se spune „aştept”, în timp ce despre celelalte „cred” („mărturisesc”).

Spre deosebire de societăţile eretice, care se pretind ‘Biserici’, Biserica lui Hristos este definită „Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească”. Ce înseamnă aceste definiţii ? Să le expunem pe scurt.

 

1) Biserica este unică datorită unităţii credinţei sale. Ea nu ar fi fost unică şi unitară, ci ar fi fost multiplă, dacă în ea s-ar admite diferite atitudini faţă de credinţă;

2) Biserica este sfântă şi sfinţeşte prin harul dumnezeiesc pe care îl dă credincioşilor. Dacă ea nu ar fi primit de sus acest har, nu s-ar putea numi sfântă, şi n-ar fi decât o organizaţie omenească fără har, aşa cum sunt comunităţile eretice;

3) Biserica este sobornicească şi universală în virtutea adevărului dumnezeiesc menit a fi răspândit în lumea întreagă, adevăr pe care ea îl păstrează şi îl propovăduieşte. Dacă ea nu ar deţine acest Adevăr, n-ar fi decât o dimensiune pământească uriaşă, care ar îmbrăţişa diferitele false învăţături religioase existente în lume, şi nu Biserica lui Hristos. Şi, în cele din urmă,

4) Biserica este apostolească datorită provenienţei sale apostolice. Ea păstrează continuitatea apostolică şi este credincioasă tradiţiilor apostolice. Dacă s-ar depărta de la acestea, n-ar mai avea dreptul să se numească apostolească.

 

Această învăţătură, exprimată concis în articolul IX al Simbolului credinţei prin cuvintele: „Cred în Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească Biserică”, reprezintă plinătatea credinţei ortodoxe în Biserică. „Ne dăm seama şi simţim, spune profesorul Losski, că Biserica fără oricare din aceste calităţi n-ar fi Biserică, şi numai îmbinarea armonioasă a acestor patru calităţi, mărturisite în Simbolul credinţei, exprimă plinătatea existenţei Bisericii”.

Dacă vom compara credinţa în Biserică a unui adevărat creştin ortodox cu vederile ecumeniştilor heterodocşi, vom constata o mare diferenţă. Ecumeniştii nu cred în existenţa unei biserici unitare – unice, adevărate, curate de orice eresuri, sfinte, soborniceşti şi apostoleşti. În accepţia lor, nici una din confesiunile creştine existente nu a păstrat integral fidelitatea faţă de vechea Biserică apostolică şi nu posedă deplinătatea adevărului.

Ecumeniştii consideră că Biserica urmează să se creeze pe calea mişcării ecumenice, prin apropierea aşa-numitelor ‘Biserici’, cu concesii reciproce în doctrină şi practică.

Încă în 1937 protestantul ecumenist Eli Gunel îşi exprima deschis ‘credinţa’ sa ecumenică în Biserica universală: „Eu cred în ceea ce deocamdată nu există ... dar neapărat trebuie să fie. Căci cred în Sfântul Duh, care de la istoricul ceas al Cincizecimii de la Ierusalim făureşte iarăşi şi iarăşi, neostenit, experienţe, proiecte de Biserici, până nu va apărea o Biserică model ... Eu văd o mulţime de Biserici: disparate, scindate ... Eu văd Biserici, care păcătuiesc într-atât încât te duc în ispită, urmate de o legiune de demoni: formalism, intelectualism, dogmatism (!)”. Autorul îşi încheie această tiradă reafirmându-şi credinţa în viitoarea ‘Biserică universală’.

Un creştin ortodox nu poate decât să se îngrozească auzind asemenea idei profanatoare. Biserica întemeiată de Hristos este tratată ca inexistentă, iar Sfântul Duh este acuzat de incapacitatea de a crea dintr-o singură dată o Biserică exemplară, ca şi cum de la Cincizecime şi până astăzi El nu creează decât proiecte nereuşite de ‘Biserici’, din care cauză în lume au apărut Biserici care duc în ispită şi care sunt populate de o „legiune de demoni” ! A atribui toate acestea Sfântului Duh este o blasfemie de neiertat, despre care Domnul vorbeşte în Evanghelie (Matei 12, 32) !

Biserica a fost întemeiată de Domnul Iisus Hristos (Matei 16, 18) şi întărită prin harul Sfântului Duh, revărsat asupra ei în toată plinătatea în ziua Cincizecimii (Faptele Apostolilor 2, 1-12). Mântuitorul a iubit-o (Efeseni 5, 25); pentru ea şi-a vărsat Sângele Său (Faptele Apostolilor 20, 28), ca pre ea să o sfinţească, curăţind-o cu baia apei prin cuvânt, ca să o pună înainte pre ea luişi slăvită biserică, neavând întinăciune, nici prihană, sau altceva de acest fel; ci ca să fie sfântă şi fără de prihană (Efeseni 5, 26-27).

Într-o discuţie întreţinută cu Michael Moore, l-am întrebat dacă există vreo Biserică ce ar mărturisi astăzi o credinţă dreaptă şi desăvârşită ? „Nu !”, a răspuns el. „Ar trebui să combinăm credinţa tuturor Bisericilor, şi atunci vom avea o Biserică şi credinţă unică”.

După cum arată clar acest răspuns, la baza ecumenismului stă principiul ferm şi inadmisibil din punct de vedere dogmatic al sincretismului.

Episcopul anglican de Gloucester, care a participat la întrunirea din Atena (mai 1941), a teologilor greci şi anglicani, riposta energic împotriva dogmei ortodoxe că numai Biserica Ortodoxă este „Biserică Unică, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească”, afirmând că „Biserica şi-a pierdut unitatea şi astăzi nu există decât în schisme – schisma orientală, schisma papală, schisma anglicană”. Unii ecumenişti occidentali au ajuns şi mai departe, negând nu numai unitatea de facto, dar şi unitatea principială a Bisericii. Henri van Duzzen scrie: „Ideea de ‘Biserică nescindată’ primară unitară este o perfectă ficţiune ... Istoria nu cunoaşte nimic asemănător. Niciodată nu a fost o ‘Biserică nescindată’. Chiar şi în primele 15 secole este puţin probabil să fi fost o epocă în care să nu se fi produs o mare ruptură de la ‘trupul lui Hristos’”.

Autorul acestor cuvinte – un protestant liberal – vede în fiecare erezie o nouă ramificaţie a Bisericii Creştine, atribuind fiecăreia dreptul de a se numi ‘Biserică’. Fiind în afara Bisericii, el nu poate să înţeleagă şi să simtă că noile comunităţi, care se desprind datorită eresului, părăsesc Biserica şi nu-i mai aparţin, putând să se unească cu ea numai în cazul în care vor renunţa la toate erorile lor. Fiind nişte Biserici false, ele nu au dreptul să se numească Biserici, pe când adevărata Biserică a lui Hristos, respingând pe eretici, continuă să existe ca o Biserică integrală, în interiorul său unitară în credinţă, indivizibilă.

Marele dogmatist sârb, arhimandritul dr. Iustin Popovici spune clar: „Precum Persoana lui Hristos, Fiul lui Dumnezeu, este unitară şi unică, la fel şi Biserica întemeiată de El şi pe El este unitară şi unică. Unitatea Bisericii rezultă inevitabil din unitatea Fiului lui Dumnezeu, Hristos ... Orice divizare (a Bisericii) ar însemna moartea ei. Ea se află în întregime în Fiul lui Dumnezeu şi este înainte de toate un organism al Fiului lui Dumnezeu, şi numai după aceea o organizaţie divino-umană. Toate în ea sunt divino-umane: şi viaţa, şi credinţa, şi dragostea, şi botezul, şi euharistia, şi toată sfânta ei Taină, şi toată învăţătura ei, şi întreaga viaţă a ei, şi toată nemurirea, şi toată veşnicia ei, şi întreaga ei organizare ... Toate la ea sunt divino-umane şi indivizibile ... Toate la ea sunt legate organic şi prin har în trupul întreg al lui Dumnezeu-Omul, cu un singur Cap de către Dumnezeu-Omul, Domnul Iisus Hristos ... Uniţi cu Hristos, toţi membrii Bisericii din toate neamurile şi din toate timpurile sunt una în Hristos Iisus (Galateni 3, 28).

Această unitate a credincioşilor începe cu prima Sfântă Taină – sfântul botez, continuă şi se întăreşte prin mijlocirea celorlalte Sfinte Taine şi îşi atinge desăvârşirea în sfânta euharistie, prin care se înfăptuieşte cea mai perfectă unitate a credincioşilor cu Domnul Iisus Hristos, ca şi unitatea dintre credincioşi ... Temelia integrităţii Bisericii lui Hristos se făureşte pe unitatea şi unicitatea credinţei în Dumnezeu. Iar în această credinţă totul este Dumnezeu-Omul, Domnul Iisus Hristos, care a unit pe veci – în El Însuşi şi prin Biserică – cerul cu pământul, îngerii cu oamenii şi, ce este mai important, pe Dumnezeu cu oamenii ... Credinţa în Dumnezeu-Omul ne dă nouă, oamenilor, absolut tot ce ne trebuie pentru viaţa veşnică ... Cu această credinţă noi stăm şi fiinţăm de sus până jos, ea a fost dată sfinţilor odată pentru totdeauna (Iuda 1, 3) ... Aidoma Sfinţilor Apostoli, Sfinţii Părinţi şi învăţători ai Bisericii mărturisesc unitatea şi unicitatea Bisericii Ortodoxe. De aceea este clară şi înflăcărată râvna de care dau dovadă Sfinţii Părinţi ai Bisericii ori de câte ori se produce o separare sau o sciziune de la Biserică, ca şi atitudinea lor severă faţă de eresuri şi schisme ... Precum Domnul Iisus nu poate avea mai multe trupuri, la fel El nu poate avea mai multe Biserici ... De aceea divizarea Bisericii, ontologic, este în esenţă cu neputinţă. Niciodată n-a fost şi nu poate fi o divizare a Bisericii: s-au produs şi se vor produce doar separări de Biserică ... În diferite timpuri s-au desprins de la Biserica unitară şi indivizibilă a lui Hristos, ereticii şi schismaticii, ei încetând a mai fi astfel membri ai Bisericii ... În felul acesta s-au separat de Biserică gnosticii, arienii, duhoborii, monofiziţii, iconoclaştii, romano-catolicii, protestanţii, greco-catolicii şi ... toţi ceilalţi apostaţi care aparţin legiunii eretico-schismatice”.

Ideea precum că Biserica ar exista astăzi numai în schisme este exprimată în aşa-numita „teorie a ramificaţiilor”, potrivit căreia Biserica este împărţită în „ramificaţii”: ortodoxă, catolică, anglicană (sau protestantă). Aceste ramificaţii nu se află în unitate şi relaţii reciproce, însă, conform respectivei teorii, unitatea aparentă „n-a constituit o caracteristică esenţială a Bisericii. Diversitatea în învăţătură şi în practică nu contravine esenţei ei de profunzime”.

O astfel de „diversitate în învăţătură”, denumită în mediile ecumenice „pluralism”, astăzi este susţinută în mod deosebit de C.E.B., care cuprinde numeroase confesiuni şi secte. Un asemenea pluralism ar înnobila reciproc, zice-se, pe participanţii la mişcarea ecumenică. Fiecare poate, ascultând pe altul, să cunoască ceva, să-şi ‘îmbogăţească’ tradiţia cu alta, să-şi completeze credinţa cu elemente conservate în altă confesiune. Fostul şef al departamentului „Credinţă şi Organizare”, Luca Fischer, chiar se încumeta să afirme că, în pofida eventualului pericol, „diversitatea este firească şi chiar necesară”.

Ce înseamnă aceasta din punctul de vedere strict ortodox, potrivit căruia există un singur Domn şi o singură credinţă (Efeseni 4, 5), o singură adevărată şi sfântă Predanie (II Tesaloniceni 2, 15) şi o singură Biserică (Matei 16, 18).

Pluralismul, admis şi chiar aprobat de ecumenism, nu este altceva decât transformarea adevărului dumnezeiesc din unul absolut în ceva relativ. Căci cum ar putea să nu fie relative adevărurile credinţei, dacă diferite tradiţii confesionale, adesea contradictorii şi excluzându-se reciproc, sunt socotite în egală măsură purtătoare ale unui anumit ‘adevăr’ ?! Relativizarea adevărului – iată principala teorie a „ramificaţiilor” !

După cum afirma de drept Vedernikov, „această teorie a ramificaţiilor este ademenitoare cel puţin de aceea că nivelează adevărul cu rătăcirea, zugrăvind totodată falsa perspectivă a creării unei noi Biserici ecumenice, în care trebuie să se reunească toate confesiunile creştine existente, fără a-şi pierde valorile ce le sunt proprii. O asemenea perspectivă nu este doar înşelătoare, ci este şi periculoasă pentru creştini, pentru că îi abate de la Biserica cea adevărată, întemeiată de Mântuitor, le sugerează ideea irealităţii acestei Biserici, transformând religia noastră dintr-o îmbinare ontologică reală cu Dumnezeu într-o stare de spirit deşartă, stare în care este lesne să accepţi orice compromisuri în credinţă şi în viaţă.

Ideea pluralismului, propagată perseverent în mediul ecumenic, cuprinde tot mai mult inimile creştinilor, pasionându-se pentru ea chiar unii teologi catolici. De pildă, după părerea cardinalului belgian Souenince, „Biserica a fost creată după chipul Treimii, care este Una în Trei şi Trei în Una. Ceea ce înseamnă că unitatea există în pluralitate şi pluralitatea există în unitate ... De aceea s-ar cuveni să tratăm unitatea ca o unitate multiplă”.

Exemplul cu Sfânta Treime în legătură cu actualul pluralism ‘bisericesc’, adică cu divergenţele dogmatice ale diferitelor comunităţi religioase, este lipsit de temei, potrivnic lui Dumnezeu şi profanator, fiindcă aşa-numitele ‘Biserici’ sunt Biserici false în comparaţie cu Biserica unică şi unitară, întemeiată de Domnul Iisus Hristos, şi nu pot face un corp comun cu ea. În Sfânta Treime totul este Adevăr: Adevărul – Dumnezeu-Tatăl (Ieremia 10, 10), Adevărul – Fiul lui Dumnezeu (Ioan 14, 6), Adevărul – Duhul Sfânt (I Ioan 5, 6). Adevărul face ca Sfânta Treime să fie Una (I Ioan 5, 7). Adevărul trebuie să reunească Bisericile, dacă ele vor să fie un tot întreg, căci Adevărul nu se poate îmbina cu minciuna. Tocmai acest lucru i-a scăpat din vedere cardinalului Souenince.

Comisia teologică a Vaticanului, adoptând în unanimitate 15 propuneri cu privire la „unitatea credinţei şi pluralismului teologic”, a instituit în doctrina oficială a Bisericii Catolice „dreptul la diferite atitudini faţă de Taina exclusivă a lui Hristos” – drept care, în principiu, a şi fost recunoscut de Conciliul II Vatican în Decretul cu privire la ecumenism (III, 17), şi în Decretul privind activitatea misionară a Bisericii (III, 22). Din propunerile vizate, care sunt adecvate poziţiei ecumenismului, rezultă că „credinţa este una, exprimările ei însă sunt multiple”. Această multiplicitate nu necesită confirmare. Ea este o realitate ce rezultă din însăşi necesitatea întruchipării credinţei creştine în diferite culturi.

Dar oare formulările eretice ale Tainei lui Hristos pot fi justificate prin multiplicitatea culturilor ? De parcă Taina credinţei este condiţionată de culturile omeneşti, şi nu de realitatea cerească supraraţională, independentă de acestea, şi de revelaţia dumnezeiască, căreia cultura şi raţiunea trebuie să i se supună (II Corinteni 10, 5) !

Pe timpurile Sfântului Irineu din Lion, Biserica era răspândită de la Răsărit la Apus, şi învăţătura bisericească se propovăduia între popoare cu diferite culturi şi diferite psihologii. Dacă ar fi să urmăm logicii ecumenice, ar fi trebuit să constatăm că de pe atunci aceste culturi şi-au lăsat amprenta asupra Tainei lui Hristos şi au imprimat ‘pluralism’ credinţei. Nimic asemănător însă nu s-a întâmplat. Dimpotrivă, după cum arată Sfântul Ierarh Irineu din Lion: „Biserica, deşi este dispersată în lumea întreagă până la marginile pământului, a primit de la apostoli şi de la ucenicii lor credinţa ... Biserica trăieşte ca şi într-o casă comună: păstrează cu râvnă această propovăduire şi credinţă şi crede în unanimitate, de parcă ar avea un singur suflet şi o singură inimă şi, potrivit cu aceasta propovăduieşte, învaţă şi predică, de parcă ar avea o singură gură. Şi cu toate că în lume se vorbesc diferite limbi, puterea Predicii este una şi aceeaşi. Bisericile întemeiate în ţările germane nu cred şi nu propovăduiesc credinţa cumva într-un fel al lor; nici bisericile din Iberia, nici cele ale celţilor, nici cele de la Răsărit, din Egipt, din Libia, nici bisericile întemeiate pe pământurile mediteraneene. Ci aşa cum soarele – această creaţie a lui Dumnezeu – este unul şi acelaşi în toată lumea, la fel şi propovăduirea adevărului pretutindeni străluceşte şi luminează pe toţi oamenii care doresc să ajungă la cunoaşterea Adevărului”.

Astfel stând lucrurile, este clar că nu culturile au schimbat expresia Tainei lui Hristos şi împreună cu ea adevărul despre El, ci unii eretici aparte, inspiraţi de duşmanul Bisericii – diavolul, precum Arie, Nestorie, Macedonie, Eutihie, ş.a. Astăzi, însă, ecumenismul a început a incrimina culturilor vina ereticilor, pentru a justifica schismele apărute în rândul creştinilor, ca fiind chipurile un fenomen firesc şi aproape necesar.

O conştiinţă ortodoxă nepărtinitoare îşi dă seama că Biserica nu poate exista în schisme. A considera Biserica o entitate scindată este totuna cu a o nega, căci orice împărăţie care se dezbină în sine, se pustieşte (Matei 12, 25). Cum ar fi putut Biserica să reziste împotriva porţilor iadului, care născocesc rătăciri şi pun la cale dezbinări, dacă nu ar fi unitară în credinţă, dacă şi-ar pierde unitatea şi ar trăi astăzi numai în schisme ? Odată cu pierderea unităţii sale în credinţa cea dreaptă, Biserica îşi pierde şi menirea sa dumnezeiască – aceea de a fi Biserica lui Dumnezeu, stâlpul adevărului (I Timotei 3, 15).

 

 

B) Biserica este unică. Principiul anglican al atotcuprinderii

Ce înseamnă „Biserica unică” ? Întrucât Biserica este trupul mistic al lui Hristos, în care se păstrează vistieriile harului (Coloseni 2, 3; Ioan 1, 17), Biserica unică, condusă de un singur Cap, înseamnă: Un Domn, o credinţă, un botez (Efeseni 4, 5), un singur Adevăr.

Dacă Biserica ar fi despărţită, ar fi trebuit să admitem absurditatea că, al Său Cap, Domnul Iisus Hristos, a fost împărţit (I Corinteni 1, 13). Căci se poate afirma oare, aşa cum o face Vissert-Houft, că „Iisus Hristos se află în toate Bisericile, în ciuda diferenţelor realmente existente între ele”, fără a admite că Hristos S-a împărţit şi Se contrazice pe El Însuşi, fără să tragem concluzia blasfemiatoare că nu se poate să credem Lui atunci când spune: Eu sunt Adevărul (Ioan 14, 6), căci, după cum minunat s-a exprimat Patriarhul Constantinopolului, Ieremia al II-lea, „adevărul nu luptă împotriva adevărului” ?

O Biserică scindată înseamnă o credinţă dezbinată şi stricată, iar ecumenismul o propovăduieşte, în esenţă, tocmai pe una ca aceasta, prin a sa concepţie a pluralismului. Noi însă, creştinii ortodocşi, suntem adepţii credinţei celei adevărate, integrale, sănătoase şi unice, căci fără de credinţă nu este cu putinţă a bineplăcea lui Dumnezeu (Evrei 11, 6), fiindcă cu darul sunteţi mântuiţi prin credinţă (Efeseni 2, 8).

În Biserică toţi trebuie să fie unul în adevăr, aşa cum Tatăl este în Fiul şi Fiul în Tatăl (Ioan 17, 21), pentru că Fiul lui Dumnezeu şi Tatăl sunt unul şi acelaşi în esenţă şi adevăr. Şi credincioşii sunt chemaţi la unitate cu ajutorul adevărului revelat nouă de Dumnezeu, primindu-l sub forma lui originară, nedeformată. Iată ce spune în legătură cu aceasta, ca în numele Mântuitorului, Sfântul Atanasie cel Mare: „Prin unitatea Noastră (a Tatălui şi Fiului) să fie şi ei (credincioşii) una între ei, aşa cum Noi suntem una în esenţă şi adevăr. Altfel ei nu vor putea fi una, dacă nu vor învăţa de la Noi”. Aici este exprimată cu maxim de claritate rugămintea Mântuitorului nostru în rugăciunea Lui către Dumnezeu-Tatăl: Ca toţi una să fie; precum tu, Părinte, întru mine, şi eu întru tine, ca şi aceştia întru noi una să fie (Ioan 17, 21).

A afirma că Biserica astăzi fiinţează în schisme, înseamnă a uita de întemeierea Bisericii pe o singură Piatră – Hristos (I Corinteni 10, 4), ceea ce este echivalent cu negarea îndeobşte a Bisericii ca Trupul cel viu al lui Hristos, precum şi este de fapt (Coloseni 1, 24). Unii ecumenişti ‘ortodocşi’, dorind să rămână ortodocşi şi, în acelaşi timp, să facă pe plac ecumenismului, vorbesc despre unitatea Bisericii, folosind expresia „Biserica veche nescindată”. De pildă, în Revista Patriarhiei Moscovei (Jurnal Moskovskoi Patriarhii), profesorul protoiereu L. Voronov scrie: „Biserica Ortodoxă este pe deplin credincioasă poruncilor vechii Biserici nescindate”.

Folosind în această frază, în raport cu Biserica, cuvântul „nescindată”, autorul admite scindarea ei de mai târziu, adică ramificarea. Prin urmare, în mod indirect el cade de acord cu faimoasa „teorie a ramificaţiilor”, ca şi cu gândul că Trupul lui Hristos a fost neîmpărţit doar o oarecare perioadă de timp, după care a fost împărţit !

Comparând actuala Biserică Ortodoxă cu vechea „Biserică nescindată”, autorul face o delimitare eronată, de parcă nu ar fi vorba de una şi aceeaşi – de-a lungul tuturor secolelor – Biserică a lui Hristos !

Ecumeniştii însă ar putea obiecta: astăzi practic Biserica este dezbinată, pentru că în mijlocul ei există schisme.

Drept răspuns la această obiecţie am spune: dezbinări şi partide întotdeauna au fost şi vor fi (I Corinteni 11, 19).

Dar în ciuda eresurilor şi schismelor Biserica lui Hristos întotdeauna a fost unitară şi indivizibilă, căci ea îndepărta de la sine orice abatere de la Adevăr, aşa cum un chirurg taie de la un organism o tumoare dăunătoare pentru a-l face sănătos şi a-i da posibilitate să se dezvolte în continuare. Biserica s-a ocupat de această problemă în special la cele Şapte Sinoade Ecumenice, ceea ce recunoaşte chiar unul dintre metodişti: „Principala preocupare a Sinoadelor Ecumenice a fost credinţa – definirea ei şi demascarea ereziilor”.

Cei care gândesc că Biserica există astăzi numai în schisme nu sunt defel intenţionaţi să înfăptuiască unirea prin reîntoarcerea la adevărul păstrat de Ortodoxie, deşi vorbesc insistent despre apropierea Bisericilor şi înfăptuirea unităţii după mai multe secole de dezmembrare. Cum concep totuşi ecumeniştii din occident această unire ?

La reuniunea din 21 martie 1961, Francis Hous, militant anglican al C.E.B., menţionând că anglicanii au patru biserici şi ecumeniştii tind spre unirea tuturor Bisericilor din lume, a adăugat: „Atunci când acest lucru se va întâmpla, nu va mai fi nici Biserică în sensul de sine stătător al cuvântului – toate vor constitui o unică ‘Biserică’”.

Este evident că o atare ‘Biserică’ ecumenică viitoare nu este identică cu cea Ortodoxă, căci Biserica Ortodoxă a existat şi va exista întotdeauna. Dacă ecumeniştii ar dori să fie ortodocşi, ei ar fi trebuit să renunţe la rătăcirile lor eretice şi să adere la Ortodoxie, lucru pentru care a optat în secolul trecut teologul neortodox Overbeck. În baza unor cercetări istorice el a ajuns la convingerea că adevărata Biserică a lui Hristos nu poate fi decât cea Ortodoxă, căci în ea Sfântul Duh este în permanenţă prezent prin făgăduinţa Mântuitorului. Această Biserică, după afirmaţiile lui Overbeck, nu trebuie creată, căci ea a fost deja întemeiată de Domnul Iisus Hristos – este suficient doar s-o căutăm: „Biserica reprezintă o instituţie care îşi are propria istorie; ea nu poate fi inventată. Este o casă, întemeiată pe piatră. Ea stă ferm. Nu trebuie s-o construim, ci doar s-o căutăm. Întrebaţi istoria: ea vă va arăta această casă şi vă va duce la ea”.

Actualii ecumenişti însă nu vor să se întoarcă la Biserica Ortodoxă a lui Hristos. Ei vor să unească ‘Bisericile’ cu toate confesiunile lor şi să creeze o ‘Biserică’ nouă, care, nefiind Biserică Ortodoxă, va fi evident eretică.

Altădată militanţii ecumenici se pronunţau foarte circumspect despre viitoarea Biserică ,,a tuturor creştinilor”, în ultimul timp însă ei se încumetă chiar să declare unde se află ea şi cum arată. Într-un raport ecumenic, prezentat în 1972 la Utrecht, se afirmă categoric: „Dumnezeu ne-a ajutat să găsim Biserica în afara comunităţilor noastre confesionale”, adică în afara oricărei formaţii denumite ‘Biserică’, prin urmare şi în afara Ortodoxiei !

Din acestea rezultă că ecumeniştii nu numai că n-ar intenţiona ei înşişi să devină ortodocşi, ci încearcă să abată de pe calea cea dreaptă şi pe creştinii ortodocşi şi să-i facă membri ai noii ‘Biserici’ ecumenice. Întrucât mişcarea anglicană se declară chemată să fie „puntea” între Biserici, propovăduind principiul „atotcuprinderii”, adică admiţând cele mai diferite opinii în cadrul Bisericii, ne putem imagina haosul dogmatic al rătăcirilor şi abaterilor de la adevăr în care vor fi împinşi creştinii ortodocşi, care se entuziasmează în mod naiv de ideea viitoarei ‘Biserici’ unite !

La conferinţa teologilor greci şi anglicani de la Atena (mai 1941), unde a fost luat în dezbatere principiul anglican al „atotcuprinderii” (comprehensiveness), partea ortodoxă a subliniat că principiul respectiv este inadmisibil pentru ea. Ortodoxiei îi este propriu tocmai principiul contrar – al unicităţii, exclusivităţii (exclusiveness), excluzându-se orice erezie în virtutea fidelităţii Ortodoxiei faţă de Tradiţia Sfântă şi a caracterului neschimbător al învăţăturii şi în preamărirea spiritului incluziunii, adică al înglobării tuturor eresurilor.

În 1922 arhiepiscopul de Canterbury a convocat o comisie cu scopul de a stabili limitele în care este posibilă, în Biserică, disensiunea. Comisia a lucrat până în 1937, iar încă peste un an şi-a publicat concluziile, din care rezultă că în mişcarea anglicană sunt tolerate cele mai extreme puncte de vedere protestante, precum:

 

1) negarea Naşterii Mântuitorului din Fecioară, ceea ce este totuna cu negarea Întrupării lui Dumnezeu, căci în felul acesta este contestată dogma creştină despre mântuire, care putea fi înfăptuită doar de Mântuitorul, zămislit pe cale supranaturală[1] şi liber de păcatul originar;

2) neautenticitatea istorică a Învierii lui Hristos, ceea ce privează creştinismul de orice sens, căci, potrivit Sfântului Apostol Pavel: Iar dacă nu au înviat Hristos, zadarnică dar este propovăduirea noastră, zadarnică dar este şi credinţa voastră (I Corinteni 15, 14);

3) necredinţa în existenţa reală a îngerilor şi demonilor, adică negarea lumii duhovniceşti, spre care ne îndreaptă permanent propovăduirea apostolilor şi despre care mărturiseşte în repetate rânduri Sfânta Scriptură;

 

În sfârşit, în mediul anglican se dezbate cu insistenţă problema hirotonirii femeilor, iar conferinţa episcopilor anglicani de la Lambeth (iulie 1988) a îngăduit ridicarea lor nu numai la rangul de preoţi, ci şi de episcopi (!)[2], în pofida interdicţiei apostolice pentru femei de a vorbi în biserică (I Corinteni 14, 34) şi practicii bisericeşti generale.

În ciuda unor concepţii atât de evident anticreştine şi a acţiunilor anticanonice, Biserica anglicană nu excomunică pe nimeni. Urmând principiul „atotcuprinderii”, anglicanii demult tolerează opinii şi acţiuni diametral opuse în cadrul unei singure ‘Biserici’. Aceste opinii sunt socotite pe deplin admisibile în calitate de puncte de vedere ‘teologice’ personale, deşi depăşesc cadrul unor păreri personale şi se răspândesc în mijlocul mirenilor, crescând cu repeziciune ca neghina.

Dacă în Biserica Ortodoxă, care se conduce după canoane, orice învăţătură falsă nepotrivită cu credinţa Bisericii ar fi dus la tribunalul bisericesc şi la condamnare, în cea anglicană inovaţiile se dezvoltă slobod, neîmpiedicate de nimeni, căci ea şi-a pierdut dragostea pentru adevăr, permiţând propagarea pe larg a tuturor opiniilor şi pseudo-doctrinelor posibile. Biserica anglicană chiar se făleşte cu deschiderea ei către lume, către filozofiile şi deşarta înţelepciune a lumii acesteia (Coloseni 2, 8), blamând Biserica Ortodoxă pentru poziţia sa neclintită în credinţă şi îndepărtarea de deşertăciunile vieţii din această lume !

Răposatul Athenagora (Kokinakis), arhiepiscop grec al Tiatirei şi Marii Britanii, cunoscut ca un convins ecumenist anglofil, declara totuşi cu reproş: „În Biserica anglicană exegeţii intelectuali şi teologii nu se aşteaptă din partea Bisericii la nici o condamnare oficială. Deschiderea Bisericii lor către istoria mondială şi principiul „atotcuprinderii” le dă un fel de îndrăzneală teologică în tratarea istoriei şi conformare la legile credinţei”. Aceste încercări extind graniţele „atotcuprinderii” în aşa măsură încât ridică probleme în cadrul şi în afara comunităţii anglicane. În continuare însă, arhiepiscopul Athenagora intră în contradicţie cu el însuşi, încercând să justifice cumva principiul anglican al „atotcuprinderii”, identificându-l cu principiul ortodox al iconomiei bisericeşti. Această încercare nu pare reuşită, deoarece:

 

1) Biserica Ortodoxă niciodată nu aplică principiul iconomiei în domeniul dogmelor, pe când principiul anglican al „atotcuprinderii” se extinde şi asupra acestui domeniu important al credinţei;

2) Cele două principii diferă esenţial unul de altul, fiindcă la anglicani rezultatul concret al atotcuprinderii în domeniul credinţei este păgubirea sufletelor omeneşti, iar în Ortodoxie aplicarea principiului iconomiei are drept scop mântuirea sufletului – potrivit vechii expresii patristice – prin „tămăduire de la rădăcină”.

 

În ultimul timp în mişcarea anglicană au apărut „moderniştii”, care neagă însăşi originea creştinismului, ca „religie revelată de Dumnezeu”. Unul din reprezentanţii marcanţi este ‘episcopul’ dr. John Robinson, autorul cărţii Să fim cinstiţi în faţa lui Dumnezeu, apărută în 1963, a cărui concepţie despre lume poate fi caracterizată drept ateism ‘creştin’. El neagă existenţa unui Dumnezeu personal – Creatorul şi Proniatorul lumii, cât şi existenţa lumii spirituale în general, şi a veşnicei vieţi viitoare în particular. Iisus pentru el este un om obişnuit. Însă acest om Iisus este unica şi suprema manifestare a principiului divin al creării lumii ... În acest sens El este de-o-fiinţă cu Tatăl, deşi Tatăl nu are loc în concepţia despre lume a lui Robinson. Potrivit lui, Învierea lui Hristos nu înseamnă ridicarea trupească din mormânt, ci „o anume trăire sufletească a apostolilor, care s-a întâmplat cu ei în a treia zi de la răstignire şi care i-a transformat lăuntric”.

Iar Biserica anglicană tolerează acest ateism ‘creştin’ ! ,,N-au urmat nici un fel de sancţiuni din partea autorităţilor ecleziastice faţă de ‘episcopul’ Robinson, şi doctrina lui a rămas necontestată de Biserica anglicană”, care evită să condamne opiniile eretice.

Mai mult decât atât ! Principiul vicios al „atotcuprinderii”, extins nu numai asupra credinţei, ci şi asupra moralei creştine, este folosit de mişcarea anglicană în scopuri vădit imorale. De exemplu, în Church Times, organul oficial al Bisericii anglicane, la 14 octombrie 1983 a fost inserată o reclamă ruşinoasă a „Uniunii creştine (!) a homosexualilor”, în care se recomandă cărţi conţinând ritualul slujbei religioase pentru ... căsătorii sodomite între persoane de acelaşi sex[3] !!!

Cu ocazia unei ‘căsătorii’ de acest fel, oficiată la 21 ianuarie 1983 cu participarea ‘pastorului’ anglican Halt – căsătorie care a provocat o profundă indignare şi energice proteste din partea mirenilor – secretarul general al menţionatei Uniuni ‘creştine’, Kirker, a declarat cu impertinenţă că numărul ‘cuplurilor’ similare creşte din ce în ce mai mult şi că multe dintre ele îşi oficiază căsătoriile în bisericile anglicane după un ritual special. Este de prisos să mai spunem cât de potrivnice lui Dumnezeu sunt aceste ‘căsătorii’ nefireşti, pe care Sfântul Pavel le-a înfierat drept patimi de ocară (Romani 1, 26), punându-le în rândul celor mai grave păcate, făptuitorii cărora împărăţia lui Dumnezeu nu o vor moşteni (I Corinteni 6, 9).

Acestea sunt roadele principiului anglican al ,,atotcuprinderii”, prin mijlocirea căruia sunt îndreptăţite nu numai orice false învăţături dogmatice, ci şi cele mai infame crime morale !

Acest principiu i-a contaminat, din păcate, şi pe unii teologi ortodocşi, de exemplu, pe protoiereul Liberie Voronov, profesor de dogmatică la Academia Teologică din Sankt Petersburg. Vizitând Institutul Teologic de pe lângă Mânăstirea Sfântul Serghie Radonejski din Paris, el a ţinut o conferinţă despre concepţiile protoiereului eretic Serghie Bulgakov, condamnat de Biserica Ortodoxă Rusă (din Rusia şi din diaspora), încercând – în numele ‘iubirii’ creştine – să le prezinte ca acceptabile şi admisibile, iar în final a invitat întreaga asistenţă să cânte ereticului „Veşnica pomenire” !

Adoptarea principiului anglican al „atotcuprinderii” nu va conduce la unirea cea adevărată şi la o unică credinţă dreaptă, căci fiecăruia i se va da dreptul să-şi urmeze propriile convingeri greşite.

Datorită acestui principiu nu se poate ajunge la unitate în adevăr, ci doar la o totală abatere de la el, la abaterea de la credinţa revelată de Dumnezeu şi, în consecinţă, la renegarea Bisericii şi a propriei mântuiri. Iată urmările triste la care va conduce negarea unităţii Bisericii !

 

 

C) Biserica este Sfântă

Ecumeniştii greşesc nu numai împotriva dogmei privind unitatea Bisericii lui Hristos, ci, incluzând şi pe eretici în componenţa ei, ei greşesc şi în modul în care înţeleg sfinţenia Bisericii.

Potrivit învăţăturii ortodoxe, ambele aceste calităţi – unitatea în adevăr şi sfinţenia – se găsesc în strâns raport de reciprocitate. Aşa cum unitatea în adevăr leagă printr-o credinţă unică pe toţi creştinii ortodocşi prin renunţarea lor la rătăciri şi false învăţături, la fel şi sfinţenia îi uneşte prin mijlocirea harului şi adevărului, care au venit prin Iisus Hristos (Ioan 1, 17) şi exclud orice învoire cu necredinţa şi erezia (II Corinteni 6, 14-15) – generate de către duhul necurat, care a inventat minciuna pentru a submina Adevărul mântuitor. Noţiunile de sfinţenie şi adevăr sunt înrudite între ele, lucru pe care l-a spus Mântuitorul în rugăciunea Sa arhierească către Dumnezeu-Tatăl: Sfinţeşte-i pre ei întru adevărul tău (Ioan 17, 17). Domnul Iisus Hristos face o legătură indisolubilă între sfinţenie şi adevăr. Doreşti să fii sfânt – îmbrăţişează adevărul revelat de Dumnezeu ! Doreşti să înţelegi adevărul dumnezeiesc – năzuieşte către sfinţenie, căci numai ea poate să-ţi facă adevărul cunoscut şi scump inimii tale !

Biserica nu ar fi putut să se numească sfântă dacă, în esenţa ei, ar fi putut să fie contaminată de erezie. „Infailibilitatea Bisericii rezidă în sfinţenia ei; Biserica este infailibilă, deoarece este sfântă”, s-a exprimat foarte reuşit în acest sens dogmatistul rus protoiereul N. Malinovski.

În ce rezidă aşadar sfinţenia Bisericii, şi în ce sens ea este numită sfântă ?

Înainte de toate de aceea că este sfânt Capul ei, că Sfântul Duh, care o chiverniseşte şi o conduce, o sfinţeşte, fiind izvorul oricărei sfinţenii. De la Hristos - Capul Bisericii (Efeseni 1, 22) se revarsă razele sfinţeniei asupra întregului trup al Bisericii. Iar Sfântul Duh este Izvorul care ne sfinţeşte pe noi, şi aflându-Se în Biserică, sfinţeşte pe membrii ei cu harul administrat în timpul Sfintelor Taine. Prin puterea acestui har El îndeamnă pe fiecare credincios la fapte sfinte.

Prezenţa unor păcătoşi în Biserică nu diminuează sfinţenia ei, ci, dimpotrivă, o subliniază şi mai mult, căci relevă următorul fapt duhovnicesc: sub acţiunea harului dat în timpul Tainelor bisericeşti deseori cei mai înveteraţi păcătoşi se pocăiesc şi devin cu adevărat sfinţi !

Harul Sfântului Duh, propriu Bisericii, îi dă caracteristica ei de sfinţenie. Numai în sânul Bisericii poţi dobândi adevărata sfinţenie, căci în ea se împarte harul. Poporul Bisericii este numit „neam sfânt” (I Petru 2, 9). Domnul Iisus Hristos de aceea a venit şi S-a predat morţii, ca Biserica Lui să fie o biserică slăvită, neavând pată sau zbârcitură, ori altceva de acest fel, ci să fie sfântă şi fără prihană (Efeseni 5, 27).

Cuvântul „pată” poate fi raportat la puritatea credinţei dogmatice a Bisericii, iar „zbârcitură”, „prihană” la puritatea ei morală. Atât pata, cât şi prihana reprezintă obstacole fatale în calea dobândirii sfinţeniei, care este principala calitate a lui Dumnezeu (I Petru 1, 15-16) şi fără de care nimeni nu va vedea pre Domnul (Evrei 12, 14). Orice credincios care tinde către sfinţenie, o poate dobândi îmbinând ambele căi: păzindu-se de petele negre ale falselor învăţături care pătează curăţenia credinţei şi o fac nemântuitoare, şi biruind imoralitatea în modul de viaţă, adică, izbăvindu-se de păcatele sufleteşti care depărtează sufletul de Dumnezeu. O astfel de sfinţenie este realizabilă pe deplin doar în Biserica Ortodoxă, pentru că ea nu este pătată de false învăţături şi este pe măsură, prin harul său, să tămăduiască slăbiciunile şi viciile morale ale credincioşilor săi fii: condiţia neapărată a pocăinţei lor personale.

Gânduri sublime cu privire la caracterul sfânt al Bisericii putem găsi la Arhiepiscopul Serafim (Sobolev), care, într-un raport prezentat la conferinţa de la Moscova din 1948, a spus: „Biserica se numeşte sfântă pentru că este cea care împarte harul Sfântului Duh, comunicat credincioşilor prin taina mirungerii care se săvârşeşte asupra lor în timpul botezului. Acest har regenerator, sfinţitor şi mântuitor reprezintă pentru noi bunul cel mai mare şi mai de preţ, căci dăruirea lui nouă a fost scopul venirii în lume a lui Hristos şi a suferinţelor şi morţii Lui prin răstignire ... Harul refăcător al Sfântului Duh este izvorul vieţii noastre sfinte. Însă acest cel mai de preţ bun pentru noi, acest har înnoitor al Sfântului Duh cu a sa sfinţenie nu există şi nu poate exista la protestanţi, fiindcă ei nu au taina mirungerii. În timpul acestei taine ni se transmite Duhul Sfânt cu toate darurile Lui, care ne cultivă şi ne întăresc în viaţa duhovnicească sfântă. Această viaţă plină de har şi de sfinţenie este cu neputinţă şi pentru acei creştini heterodocşi (romano-catolici) care, deşi au taina mirungerii, datorită însă respingerii lor de către Biserica Ortodoxă pentru erezii, acest har este la ei fără efect şi neaducător de mântuire”.

Biserica se mai numeşte sfântă şi pentru că ea întruneşte pe toţi sfinţii tuturor epocilor şi tuturor ţărilor repauzaţi şi trecuţi în viaţa de dincolo de mormânt, împreună cu cei care se mai află încă în viaţa pământească şi cu cei care vor trăi pe pământ până la sfârşitul lumii. Nichita Remesianul, Sfânt Părinte din secolul IV, în lucrarea Tâlcuirea credinţei, scrie: „Ce este Biserica dacă nu o obşte a celor sfinţi ? De la începutul lumii protopărinţii, proorocii, mucenicii şi toţi ceilalţi, care trăiesc astăzi, sau cei care vor trăi în viitor – ei cu toţii alcătuiesc Biserica, căci sunt sfinţiţi de o singură credinţă şi o singură viaţă, sunt marcaţi de un singur Duh şi uniţi într-un singur Trup, al cărui Cap este Hristos ...

Aşadar, crede că în această Biserică vei ajunge să te afli cu sfinţii”.

Cele spuse pot fi rezumate în felul următor:

 

1) Biserica este sfântă ca Trup al lui Hristos, fiind sfinţită de Capul Hristos şi de Duhul Sfânt, care se află în ea;

2) ea este sfântă, căci face părtaşi sfinţeniei (Evrei 12, 10) pe membrii ei – nu numai pe cei cucernici, ci şi pe păcătoşii care se pocăiesc – prin puterea harului ce li se transmite prin Sfintele Taine săvârşite în ea;

3) ea este sfântă şi pentru că leagă pe creştinii ortodocşi sfinţiţi de ea – pe cei care trăiesc astăzi şi care au de trăit de azi înainte pe pământ – cu toţi oamenii sfinţiţi care s-au alăturat lui Dumnezeu în Biserica cerească.

 

Toate acestea sunt absolut inaplicabile faţă de noţiunea ecumenică denaturată de Biserică şi faţă de ‘Biserica universală’ ce se planifică, deoarece:

 

1) în sânul ecumenismului se reunesc comunităţile eretice care nu recunosc taina mirungerii şi care se autointitulează ‘Biserici’, nefiind ca atare;

2) însuşi ecumenismul, fiind o adunătură de eretici, este lipsit de har şi nu este în măsură să-l dea;

3) ecumenismul nu-şi conduce adepţii către sfinţenie. Mai mult decât atât, el îndepărtează de la sfinţenie şi pe ecumeniştii ‘ortodocşi’ înclinaţi către ea !

 

 

D) Biserica este Sobornicească

Ecumeniştii interpretează eronat şi caracterul sobornicesc (universal) al Bisericii lui Hristos. După cum s-a mai spus, ei subestimează adevărul mărturisit în stare nedeformată numai în Ortodoxie, neglijează dogmele revelate de Dumnezeu ale Bisericii, ca fiind un indiciu esenţial al caracterului ei universal şi sobornicesc, adică cu adevărat ecumenic, şi situează în prim plan aspectul cantitativ, ca Biserica să poată fi „o forţă internaţională influentă”. În acest scop ecumeniştii propun unirea tuturor ‘Bisericilor’, incluzând în rândul acestora şi comunităţile eretice, demult îndepărtate de la Hristos (comp. Ioan 15, 6), dar această unire aparentă şi lipsită de har nu poate crea o adevărată Biserică sobornicească şi universală a lui Hristos !

Încă în secolul IV Sfântul Chiril al Ierusalimului a lămurit foarte bine şi deplin acea calitate a Bisericii, care în Simbolul credinţei este definită greceşte prin cuvântul „catolică”, iar slavoneşte „sobornaia”.

El scrie, în cuvântul al 18-lea şi al 23-lea: „Biserica se numeşte sobornicească, pentru că se află în tot universul de la un capăt al pământului la altul, şi pentru că predică în totalitate şi fără nici o scăpare tot ce trebuie să intre în sfera de cunoaştere a omului, dogmele despre lumea văzută şi nevăzută, cerească şi pământească; şi pentru că îndeamnă la evlavie întregul neam omenesc ... ; şi, în cele din urmă, pentru că pretutindeni lecuieşte şi tămăduieşte orice fel de păcate săvârşite de suflet şi trup; şi tot în ea se dobândeşte tot ce se numeşte virtute ... şi în fapte, şi în cuvinte, şi în orice dăruire a sufletului”.

Analizând această definiţie, arhiepiscopul de Bruxelles Vasile subliniază că Sfântul Chiril defineşte prin cuvântul „catolică” Biserica lui Hristos ca fiind:

 

1) universală, în sensul geografic „până la capătul pământului”, şi încă mai mult în sensul calitativ al cuvântului cuprinzând oameni de diferite rase, culturi, stări sociale;

2) stăpânirea adevărului deplin;

3) stăpânitoarea deplinătăţii sfinţeniei şi harului; şi

4) în consecinţă unica.

 

În final, arhiepiscopul Vasile concluzionează: „Noi vedem că ... caracteristicile exterioare ale ecumenicităţii nu sunt negate aici; accentul însă se pune pe noţiunile calitative – deplinătatea în adevăr şi har”.

Gânduri asemănătoare exprimă şi arhimandritul Iustin (Popovici). El scrie: „Însăşi existenţa prin Dumnezeu-Omul a Bisericii este atotcuprinzătoare, universală, catolică, unică, sobornicească ...”. Prin organismul său divino-uman Biserica cuprinde toate, cele din ceruri şi cele de pre pământ, cele văzute şi cele nevăzute, ori scaunele, ori domniile, ori începătoriile, ori stăpânirile (Coloseni 1, 16).

Toate au fost făcute de Dumnezeu, şi El este Capul trupului Bisericii (Coloseni 1, 17-18) ... Persoana divino-umană a Domnului Iisus Hristos este sufletul sobornicităţii Bisericii ... Viaţa sobornicească a Bisericii cuprinde existenţa îngerilor şi oamenilor, a celor ce se pocăiesc şi a celor păcătoşi, a celor drepţi şi nedrepţi, a celor plecaţi din viaţă şi a celor care mai trăiesc pe pământ, şi cei cucernici şi sfinţi ajută pe cei mai puţin cucernici şi sfinţi să crească până la o mai mare cucernicie şi sfinţenie ... În felul acesta, noi cu toţii creştem ca să fim un lăcaş sfânt în Domnul (Efeseni 2, 21), fiind reciproc legaţi organic prin har de aceeaşi credinţă, aceleaşi Sfinte Taine şi virtuţi, de Dumnezeul unic, Adevărul unic, Evanghelia unică ... Prin toate, noi cei credincioşi alcătuim un trup unic în Biserică. Pentru ce ? Pentru a trăi o singură viaţă sfântă şi sobornicească a Bisericii, cu mintea sfântă şi sobornicească a Bisericii, cu voinţa sfântă şi sobornicească a Bisericii ... Foarte adesea noţiunea de caracter „sobornicesc” este interpretată în sens catolic, geografic. În accepţia ortodoxă însă, caracterul sobornicesc nu reprezintă o noţiune topografică, geografică, ci o noţiune intrinsecă, de esenţă psihologică, bazată pe integritatea confesiunii, pe starea intactă a confesiunii, pe unitatea sfântă şi apostolică a credinţei.

Potrivit expresiei Sfinţilor Părinţi ai celui de-al IV-lea Sinod Ecumenic, Hristos este Capul, iar noi mădularele, şi de aceea trebuie să formăm „un singur trup prin aceeaşi gândire şi aceeaşi credinţă a noastră”.

Grija şi atenţia Sinoadelor Ecumenice au avut drept scop să ne afirme credinţa ortodoxă cea adevărată, ce ne-a fost dată de Hristos prin Sfinţii Apostoli, să condamne şi să înlăture falsele învăţături păgubitoare care apar la inspiraţia diavolului. Biserica tolerează pe cei mai mari păcătoşi, sperând să-i vindece, însă excomunică pe eretici, fiindcă ei falsifică sfintele dogme – eterne sanctuare ale lui Dumnezeu-Omul, pe care „mintea omului nu le poate cuprinde în întregime”. Nimeni nu este pe măsură să înţeleagă până la capăt Taina lui Hristos, Fiul întrupat al lui Dumnezeu, care ne-a descoperit adevărul despre mântuirea noastră, fiind El Însuşi Adevărul (Ioan 14, 6).

De aceea abordarea corectă a dogmelor revelate de Dumnezeu constă în admirarea evlavioasă a lor, cu credinţă în nemincinosul Cuvânt întruchipat al lui Dumnezeu, şi nu în cercetarea lor raţionalistă necuvenită.

Sfinţii Părinţi îmbrăţişau cu smerenie credinţa în adevărul lui Hristos, apărând-o cu sângele lor de falsificări, în care vedeau viclenia diavolului şi a antihristului cu premergătorii lui. După expresia arhimandritului Iustin, aşa cum arătarea antihristului se va face prin puterea satanei (II Tesaloniceni 2, 9), la fel şi orice erezie se face prin puterea diavolului. Iată de ce Sfinţii Părinţi au dat anatemei toate ereziile şi pe toţi ereticii, văzând în ei duşmani ai mântuirii sufletului omenesc.

Cu adevărat numai Biserica lui Hristos cuprinde nemurirea şi viaţa veşnică pentru om. Pe când erezia este o forţă păgubitoare, afundându-l pe om în abisul morţii veşnice, adică în veşnică depărtare de Dumnezeu. Tocmai la aceasta conduce ecumenismul contemporan al lui antihrist, impunându-şi universalitatea sa şi negând universalitatea plină de har a Bisericii Ortodoxe a lui Hristos ca unica purtătoare a Adevărului mântuitor neprefăcut !

 

 

E) Biserica este Apostolică

Noţiunea de comunitate apostolică şi doctrina protestantă despre ‘preoţia’ generală a mirenilor

Ecumenismul face o gravă eroare şi în ceea ce priveşte definirea Bisericii drept apostolică. Biserica Ortodoxă se numeşte apostolică de aceea că provine de la Sfinţii Apostoli, păstrează cu sfinţenie învăţătura lor, respectă cu stricteţe continuitatea apostolică în dogme, în viaţa sa de cult şi în organizarea bisericească. Piatra din capul unghiului, a Bisericii este Însuşi Hristos (Efeseni 2, 20), dar în jurul ei se află Sfinţii Apostoli ai lui Hristos – douăsprezece pietre, pe care Văzătorul de Taine a văzut scrise numele celor doisprezece apostoli ai Mielului (Apocalipsa 21, 14).

Feluritele comunităţi confesionale, care îşi zic ‘Biserici’, nu pot fi recunoscute drept apostolice, căci nu au fost zidite pre temelia apostolilor (Efeseni 2, 20), nu au primit de la ei succesiunea hirotoniilor, nu păstrează tradiţia apostolică orală neîntreruptă având o autoritate egală cu a Sfintei Scripturi (II Tesaloniceni 2, 15).

Ele nu sunt incluse în lanţul spiritual care îşi trage originea de la apostoli şi prin intermediul căruia se transmit în Biserică darurile harice ale Sfântului Duh. Prin inovaţiile lor ele trădează învăţătura lăsată ca moştenire de apostoli prin viu grai sau în scris, şi nu păstrează integral adevărul ce ne-a fost dat drept chezăşie pentru mântuirea noastră (II Tesaloniceni 2, 13). Într-un fel sau altul ele ştirbesc, dogmatic, bogăţia duhovnicească, dogmatică, cultică ... şi canonică lăsată de apostoli.

Arhiepiscopul Serafim scrie, indignat cu deplin temei: „Oricât ar părea de straniu, ecumeniştii înscriu la această Biserică apostolică şi aşa-numitele ‘Biserici creştine’ care nu au deloc origine sau succesiune apostolică. Ei consideră că toate confesiunile eretice aparţin Bisericii apostolice, cu toate că Pavel, cel mai mare dintre apostoli, excomunică de la Biserica Ortodoxă pe toţi ereticii, spunând: Ci măcar şi noi, sau înger din cer de vă va binevesti vouă afară de ceea ce am binevestit vouă, anatema să fie (Galateni 1, 8).

Şi într-adevăr, parcă pot fi considerate drept apostolice astfel de comunităţi ca cea a unitarienilor, care neagă dogma despre Sfânta Treime, sau Biserica Cehoslovacă Naţională, care nu recunoaşte firea dumnezeiască a lui Hristos, sau organizaţiile religioase ale remonstranţilor arminieni din Olanda, care neagă toate îndatoririle dogmatice şi bisericeşti, sau organizaţiile religioase care îşi zic ‘Biserici creştine’, însă nu propovăduiesc integral adevărul lui Hristos ? Credinţa lor este denaturată în aşa măsură încât contravine flagrant credinţei apostolice. Cu toate acestea, C.M.B. continuă să numească ‘Biserici’ toate aceste şi alte asemănătoare comunităţi. Mai mult decât atât. Se fac noi tentative insolente de lichidare a adevăratei şi multisecularei ecleziologii ortodoxe, potrivit căreia Biserica se numeşte Apostolică.

La cea de-a VI-a adunare a C.E.B. de la Vancouver (Canada), care s-a desfăşurat între 24 iulie şi 10 august 1983, secretarul general al C.E.B., dr. Filipp Potter, în discursul său introductiv, a păcătuit grav împotriva adevărului, interpretând eronat cuvintele Sfântului Apostol Petru: Şi voi înşivă ca pietre vii, vă zidiţi casă duhovnicească, preoţie sfântă, ca să aduceţi jertfe duhovniceşti, plăcute lui Dumnezeu prin Iisus Hristos. ... Voi, rod ales, preoţie împărătească, neam sfânt (I Petru 2, 5, 9). Pornind de la aceste cuvinte, Potter a declarat: „Unul din marile merite ale Reformei aparţinând lui Martin Luther, este descoperirea (!) întemeiată pe cuvinte (I Petru 2, 5, 9) că oricine, necontând dacă este bărbat sau femeie, este preot în faţa lui Dumnezeu”. În continuare secretarul general al C.E.B. îndeamnă pe toată lumea să se facă „o adevărată preoţie, alcătuită din toţi credincioşii, indiferent dacă sunt hirotoniţi sau sunt mireni”.

Prin aceste cuvinte, Potter încearcă să submineze învăţătura ortodoxă despre succesiunea apostolică, ca fiind o caracteristică iminentă a preoţiei sacramentale legitime: el caută să înlăture graniţa dintre cler şi mireni, pe de o parte, şi dintre femei şi bărbaţi în preoţie pe de alta. După el, toţi credincioşii, inclusiv mirenii, bărbaţi şi femei, toţi sunt preoţi.

Dar oare Sfântul Apostol Petru, în cuvintele citate mai sus din întâia sa Epistolă sobornicească, stabileşte o asemenea ‘preoţie’ generală în sens protestant, care ar elimina preoţia sacramentală legitimă existentă în Biserică pe linia succesiunii apostolice ? Oare el include femeile în această ‘preoţie’ generală ? Nicidecum !

Răzvrătindu-se împotriva tradiţiei seculare originare a Bisericii Ortodoxe, Potter cheamă, în discursul său, „să renunţăm la erezia (!) despre autoritatea şi puterea învăţătorească de a învăţa în Biserică”. Această declaraţie, întâmpinată cu aplauze de către protestanţi, a generat obiecţiile şi protestele energice ale multor delegaţi. Ei i-au cerut lui Potter să-şi dezavueze propriile cuvinte, ceea ce el ar fi şi făcut, zice-se. Acest lucru îl atestă profesorul grec de teologie G. Galitis, într-un articol intitulat „Majoritatea protestantă nu trebuie să decidă în numele ortodocşilor”. În realitate însă fraza revoltătoare a lui Potter n-a fost eliminată din cuvântarea lui, continuând să figureze în ea, otrăvind sufletele cu încă un eres ecumenic, mascat printr-o acuzare calomnioasă a Ortodoxiei de ‘erezie’. Potter, care, în calitate de ecumenist, în genere evită cuvântul ,,erezie” se foloseşte de el pentru a denunţa drept erezie învăţătura ortodoxă despre ,,autoritatea şi puterea învăţătorească în Biserică”, care îi aparţin de drept. Încercând în mod insolent să-şi introducă pe ascuns erezia sa revoltătoare, el acţionează după principiul: ,,Prindeţi hoţul !”

Episcopul Mihail, un exeget rus, la sfârşitul secolului XIX interpreta astfel cuvintele Sfântului Apostol Petru, adresate creştinilor: Şi voi înşivă ca pietre vii, vă zidiţi casă duhovnicească, preoţie sfântă, ca să aduceţi jertfe duhovniceşti (I Petru 2, 5): ,,Casa duhovnicească … este un templu duhovnicesc contrar celui material, duhovnicesc de aceea că este zidit din pietre vii, însufleţite de suflarea lui Dumnezeu, care se desăvârşesc moral în duh, trăind cu duhul”.

Comentând ‘preoţia sfântă’, adică ,,fiţi o comunitate sfântă de preoţi”, episcopul Mihail scrie: ,,Toate cele spuse de apostol nu sunt la propriu, ci la figurat, urmând a fi înţelese în sens figurat, adică nu în sensul preoţimii, ca o clasă distinctă de persoane puse în Biserică pentru învăţătură, săvârşirea Tainelor şi conducere; aceasta din urmă nu poate fi condusă de acea preoţime cunoscută, ci, dimpotrivă, serveşte doar drept imagine pentru exprimarea gândului despre înalta menire a tuturor creştinilor”.

Şi în Vechiul Testament Dumnezeu denumeşte poporul israelit împărăţie preoţească[4] (Ieşirea 19, 6), dar numai în sensul figurat general, căci preoţia specială, care să slujească templul din Ierusalim, a fost dată de Dumnezeu seminţiei lui Levi – una din cele 12 seminţii ale lui Israel, şi nu întregului neam (Numerii 3, 6-12; comp. 7, 11). Prin urmare, preoţia generală a poporului israelit nu excludea nicidecum necesitatea unei preoţii speciale, a cărei slujire era inaccesibilă chiar şi persoanelor regale, după cum rezultă din cazul cu regele Ozia, care a fost pedepsit de Dumnezeu cu lepră pentru că a cutezat să ardă tămâie în Templul Domnului (II Paralipomene 26, 16-19).

Potrivit cu aceasta, şi în Noul Testament, deopotrivă cu preoţia împărătească (I Petru 2, 9), alcătuită din creştini ortodocşi ca ,,neam sfânt” (în sens de afierosit lui Dumnezeu), există o preoţie slujitoare harică aleasă din mijlocul neamului, care nu se extinde asupra mirenilor neiniţiaţi în mod special pe linia succesiunii apostolice.

Arhimandritul ortodox francez Pierre Luiliet (astăzi arhiepiscop de New York), în articolul său ,,Preoţia împărătească şi preoţia slujitoare”, analizând o serie de texte din Vechiul Testament şi, în special, (Ieşirea 19, 6 în legătură cu I Petru 2, 9) referitor la preoţia împărătească, trage concluzia: ,,Proclamarea preoţiei universale a poporului lui Dumnezeu în Vechiul Testament nu înseamnă nicidecum negarea preoţimii în exerciţiu. În Cartea Ieşirea II deopotrivă cu cuvintele privind menirea preoţească a întregului Israel este expusă amănunţit instaurarea preoţiei leviţilor … De altfel, nicăieri în cărţile canonice ale Bibliei preoţia împărătească nu se pune în genere în legătură cu funcţiile preoţiei în exerciţiu”.

Pe acest fundal al Vechiului Testament trebuie să percepem cuvintele Sfântului Apostol Pavel despre poporul lui Dumnezeu din Noul Testament, asemuit cu o casă duhovnicească zidită din pietre vii, în care se aduc jertfe duhovniceşti, plăcute lui Dumnezeu prin Iisus Hristos (I Petru 2, 5). Prin urmare, Sfântul Apostol Petru pune această preoţie în legătură cu principalul eveniment al istoriei mântuirii – cauza ispăşitoare a lui Iisus Hristos.

Anume ,,prin unirea cu Hristos se dobândeşte coparticiparea la împărăţia şi preoţia Lui”. Domnul Iisus Hristos Se asemuieşte pe El Însuşi unui templu, alegoric vorbind despre templul trupului său (Ioan 2, 21). Iar Sfântul Apostol Pavel îi numeşte pe toţi creştinii templul Dumnezeului celui viu (II Corinteni 6, 16), la temelia căruia stă Hristos în calitate de Piatră din capul unghiului (Efeseni 2, 20; comp. I Petru 2, 4), pe care toată zidirea alcătuindu-se, creşte întru lăcaş sfânt întru Domnul; întru care şi voi împreună vă zidiţi spre lăcaş al lui Dumnezeu întru Duhul (Efeseni 2, 21-22), aducând prin Hristos jertfă de laudă pururea lui Dumnezeu, adică roada buzelor ce se mărturisesc numelui lui (Evrei 13, 15).

Independent de această preoţie universală a poporului lui Dumnezeu, primită de fiecare creştin ortodox în taina sfintei mirungeri, în Biserică există slujiri anume, legate de darurile oficiale, primite prin taina hirotonirii după succesiunea apostolică. Şi toate acestea se fac după voia Întemeietorului Bisericii lui Hristos, care a spus apostolilor săi: Cel ce ascultă pre voi, pre mine mă ascultă (Luca 10, 16). Despre aceste daruri pline de har Sfântul Apostol Pavel scrie creştinilor: Pre unii au pus Dumnezeu în biserică, întâi pre apostoli, al doilea pre prooroci, al treilea pre dascăli … Au doar toţi sunt apostoli ? Au doar toţi prooroci ? Au doar toţi dascăli ? (I Corinteni 12, 28-29).

Continuând gândul apostolului în spiritul unor răspunsuri neîndoielnic negative la aceste întrebări, suntem în drept să întrebăm: ,,Oare toţi sunt preoţi ?” în sensul plin de har al slujirii ierarhice în Biserica lui Hristos. Şi trebuie să răspundem: ,,Se înţelege de la sine că nu toţi !”

,,Preoţia în exerciţiu nu constituie doar o anumită specializare profesională, obţinută prin delegare din partea întregului popor. Ea descinde de la Dumnezeu, şi îşi exercită funcţiile în baza darului sacramental al succesiunii apostolice cu ajutorul Domnului … Dreptul legitim de a păstori poporul lui Dumnezeu, de a-l învăţa, a oferi prinoasele lui Dumnezeu aparţine ierarhiei în baza succesiunii apostolice”. De aici se impune concluzia firească că ,,ar fi o eroare foarte gravă să se afirme precum că preoţia în exerciţiu aparţine întregului popor sau că această preoţie nu este decât o emanaţie a preoţiei împărăteşti … A susţine acest lucru ar însemna a nega calitatea apostolică a Bisericii”.

Prin urmare, interpretarea ortodoxă a textului (I Petru 2, 5-9) nu admite nici o subestimare a ierarhiei stabilite de Dumnezeu, nici o neglijare a succesiunii apostolice sau nivelare a apostolilor cu mirenii, a păstorilor cu cei păstoriţi. Dimpotrivă, în încheierea aceleiaşi epistole, Sfântul Apostol Petru povăţuieşte pe păstorii – presbiteri cum să păstorească turma lui Dumnezeu, făcându-se exemple personal, lucru pentru care vor fi răsplătiţi de Păstorul cel mare Hristos (I Petru 5, 1-4). Sfinţii Apostoli sunt puşi de Însuşi Hristos să conducă Biserica, să săvârşească în ea sfânta taină a euharistiei (Luca 22, 18), să povăţuiască şi să boteze (Matei 28, 19), să lege şi să dezlege (Matei 18, 18), să ungă cu untdelemn şi să vindece (Marcu 6, 13) ş.a.m.d.. Apostolii alcătuiesc prima ierarhie în Biserica lui Hristos. La rândul lor ei au hirotonit pe diaconi (Faptele Apostolilor 6, 6), pe presbiteri (Faptele Apostolilor 14, 23; Tit 1, 5) şi episcopi (II Timotei 1, 6). Deşi uneori ei erau însoţiţi de femei-surori (I Corinteni 9, 5), ei niciodată n-au hirotonit o femeie în rang de presbiter sau de episcop. Dimpotrivă, ei porunceau femeilor să nu înveţe pe alţii, ci să se înveţe în linişte, cu toată ascultarea (I Timotei 2, 11-12); Femeile să tacă în biserică, căci lor nu le este îngăduit să vorbească, ci să se supună precum zice şi Legea (I Corinteni 14, 34).

Astăzi în C.E.B. se observă direct contrariul: femeile sunt primite în calitate de ‘preoţi’ şi chiar ‘episcopi’. Cea dintâi femeie ‘episcop’ a fost din rândul metodiştilor, iar în iulie 1988, aşa cum am mai amintit, sinodul episcopilor anglicani a adoptat o hotărâre în conformitate cu care femeile pot fi ‘episcopi’ !

Aceste inovaţii revoltătoare urmăresc, fără îndoială, scopul să distrugă însăşi noţiunea de succesiune apostolică în Biserică, înlocuind-o abil cu vaga ,,tradiţie apostolică”, pentru a evita problema concretă a succesiunii apostolice şi hirotoniilor transmise prin succesiune, de la Sfinţii Apostoli, pe care protestanţii nu le au. Din păcate, de hatârul lor, se lasă induşi în eroare de o asemenea deplasare a noţiunilor şi ecumeniştii ‘ortodocşi’. Protopresbiterul profesor Vitalie Borovoi, care este unul din autorii documentului de la Lima (1982) referitor la tainele botezului, euharistiei şi preoţiei, scrie despre ,,succesiunea organică a tradiţiei apostolice” şi despre ,,principiile succesiunii istorice a tradiţiei apostolice” fără a aminti un cuvânt de succesiunea apostolică.

Din fericire, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Ruse, prezidat de Patriarhul Moscovei şi al întregii Rusii Pimen, în ,,Epistola cu privire la cea de-a V-a Adunare a C.E.B., şi la rezultatele ei”, a reacţionat negativ cu privire la preoţia femeilor: ,,Biserica Ortodoxă nu se poate alătura poziţiei majorităţii protestante, care admite posibilitatea preoţiei femeilor şi care adesea îşi exprimă atitudinea faţă de această problemă în categorii străine revelaţiei dumnezeieşti privind unitatea tainelor. Toate mădularele Trupului lui Hristos sunt posesoare ale unei comori inestimabile a vieţii. Însă chemarea tuturor către sfinţenie, către moştenirea vieţii veşnice şi către apostolatul general nu înseamnă chemarea tuturor pentru slujirea preoţească sacramentală. Înţelepciunea dumnezeiască a lui Hristos – Ziditorul Bisericii ne-a arătat dinainte rezolvarea acestei probleme. Între persoanele apropiate de Hristos erau şi femei, nici una însă n-a fost inclusă în rândul celor 12 apostoli. Noi nu putem admite ca Hristos, procedând astfel, să fi făcut o concesie spiritului timpului. Biserica Ortodoxă socoate drept obligatoriu pentru ea să urmeze în această chestiune tradiţiei ecleziastice generale de totdeauna, stabilită astfel de Însuşi Domnul Iisus Hristos. Istoria Bisericii nu cunoaşte exemple de slujire sacramentală a femeilor”.

De altfel, aceste raţionamente se referă la adevărata ierarhie bisericească posesoare a harismelor şi alcătuită de Dumnezeu, descinzând prin succesiune de la Sfinţii Apostoli, ierarhie pe care o are Biserica Ortodoxă a lui Hristos ca cel mai preţios dar dumnezeiesc. Mişcarea anglicană, ‘ierarhia’ ei nu are succesiune apostolică şi, prin urmare, nu diferă câtuşi de puţin de aşa-numita ‘ierarhie’ a comunităţilor religioase protestante.

 

 

F) Biserica este infailibilă

Mărturisirile heterodocşilor în favoarea Bisericii Ortodoxe şi împotriva ‘infailibilităţii’ papale

Caracteristicile Bisericii adevărate pot fi completate cu încă o trăsătură distinctă ce-i este proprie – infailibilitatea. Biserica Ortodoxă este infailibilă în mărturisirea credinţei pe care a dat-o în seama ei Hristos prin Sfinţii Săi Apostoli.

Părintele Vladimir Guettée (1816-1892), renumit istoric francez al Bisericii, fost abate catolic, care s-a convertit la Ortodoxie din profundă convingere, scrie într-un articol intitulat „Principiile fundamentale ale Ortodoxiei”: ,,Din punctul de vedere al învăţăturii Bisericii Ortodoxe, dogma privind infailibilitatea Bisericii este absolut logică şi poate fi acceptată de cea mai pretenţioasă filozofie; în fapt ea se rezumă la mărturisirea sinceră a acelei învăţături pe care Hristos şi apostolii au transmis-o societăţii creştine şi pe care această societate a perpetuat-o fără greşeală. Autenticitatea acestei mărturii este confirmată, ca fapt istoric, de neîncetate mărturii, care încep din secolele primare prelungindu-se până în zilele noastre. O dovadă de asemenea natură este atât de neîndoielnică încât pentru contestarea ei ar fi trebuit respinsă toată istoria, pentru că nu există un alt fapt istoric care să dureze necontenit de atâta vreme ca mărturie a întregii acestei societăţi, societate vie în toate epocile şi afirmând neîncetat învăţătura adoptată de ea ... Prin consecvenţa sa uimitoare în învăţătură, Biserica Ortodoxă reprezintă o privelişte cu adevărat minunată ! Ea a văzut multe dispute; a rezistat în faţa a numeroase atacuri vrăjmaşe; ea a fost expusă unor cruzimi şi prigoane nemaipomenite ...

Dar şi în timpurile de prigoană şi profanări, ca şi în zilele de slavă, ea şi-a păstrat învăţătura: principiile ei fundamentale au rămas identice cu principiile adevăratului creştinism. Ea şi în zilele noastre poate propune ‘Bisericilor’ eretice cea mai minunată învăţătură de care lumea a putut auzi cândva !”

În continuare, părintele Guettée opune învăţăturii ortodoxe erorile Bisericii de la Roma în ceea ce priveşte dogma infailibilităţii, care ,,după cum se vede, rezultă din erorile însuşite de ea în învăţătura despre Biserică”. Încă înainte ca această Biserică să fi decis împărţirea arbitrară în Biserică călăuzitoare şi Biserică călăuzită, episcopii ei îşi atribuiau în exclusivitate rolul de mentori, care ar reieşi din caracterul lor episcopal; după aceea ei au plasat această infailibilitate în societatea episcopală, în frunte cu căpetenia acesteia, adică cu papa. Iar mai târziu (la Conciliul I Vatican din 1870) papa le-a spus episcopilor săi: ‘Numai eu unul pot emite dogmele; episcopii nu au decât vot consultativ; eu unul sunt infailibil !’ În felul acesta, eroarea, care a reprezentat cândva doar o nevinovată născocire a unor subtilităţi teologice, în cele din urmă a adus Biserica de la Roma la erezie şi absurditate. Astăzi se remarcă un faliment total al falsei doctrine romano-catolice privind ‘infailibilitatea’ papală, pe care o neagă în fapt chiar şi un apărător zelos al ‘tradiţiei’ papistaşe cum este arhiepiscopul francez Marcel Lefevre. După Conciliul Vatican II (1962-1965) el s-a declarat în opoziţie faţă de Roma, neacceptând inovaţiile sinodale, şi a întemeiat în Elveţia (Econ) un seminar ‘tradiţionalist’ propriu.

De atunci încoace Lefevre hirotoneşte preoţi tradiţionalişti, iar la 30 iunie 1988, fără autorizaţia papei, a hirotonisit patru episcopi, pentru care fapt a fost supus excomunicării din partea Papei Ioan Paul II. Întrebat cum se simte în faţa proximei excomunicări, Lefevre a răspuns: „Sunt liniştit, deoarece o asemenea excomunicare nu are nici o importanţă: voi fi excomunicat de un papă modernist, deşi înşişi moderniştii, până la Ioan al XXII-lea, au fost excomunicaţi de papi. Însăşi Roma contemporană se află în schismă, întrucât se depărtează şi chiar se opune Tradiţiei ... Aşadar, suntem în schismă cu cei care ei înşişi sunt în schismă cu premergătorii lor”.

Nu numai ortodocşi luminaţi, ci şi mulţi teologi heterodocşi imparţiali văd în Ortodoxie unica Biserică care a rămas de-a lungul secolelor credincioasă lui Hristos şi învăţăturii lăsate moştenire de El prin mijlocirea Sfinţilor Apostoli. Iată câteva exemple.

Anglicanul M.A. Hodj, în cartea „Mişcarea anglicană şi Ortodoxia” (Londra, 1955, p. 45-47), scrie că „credinţa ortodoxă, păstrată neschimbată de Biserica Ortodoxă, reprezintă credinţa creştină în forma ei adevărată şi esenţială”. Franz von Baader (1765-1841), filozof şi teolog, a ajuns – pe baza cercetărilor sale ecleziologice – la concluzia că „Biserica Ortodoxă a rămas mai fidelă spiritului iniţial al creştinismului decât Biserica Occidentală”. „Trebuie să recunoaştem, scrie Baader, că Biserica Ortodoxă are un mai mare drept decât cea Romană, să se numească apostolică şi devotată epocii vechi”. Baader vede cauza acestei situaţii în faptul că Biserica Ortodoxă, spre deosebire de statul ecleziastic al papismului şi de biserica de stat a protestantismului, păstrează organizarea sobornicească, în care rezidă unica ei salvare. Căci „ceea ce în chip vizibil nu are cap, nu poate fi decapitat de o putere vremelnică”. Biserica Ortodoxă, condusă în chip nevăzut de Hristos (Efeseni 1, 10) şi nerecunoscând nici un centru pământesc (Evrei 13, 14), este invulnerabilă pentru tentativele antihristului !

Teologul protestant din secolul al XIX-lea, Overbeck, comparând Ortodoxia cu catolicismul, scrie: „Biserica Ortodoxă este neschimbată în credinţă şi în canoanele sale. Este aceeaşi credinţă care a fost cu 1.000 de ani în urmă. Pe când Roma a găsit de cuviinţă să schimbe credinţa inamovibilă, s-o facă mobilă, s-o dezvolte. Numai una Biserica Ortodoxă a păstrat-o şi a întărit-o în acea formă, în care ea a fost predată Bisericii de tradiţia apostolică”.

„După ce papa a separat Biserica Occidentală de cea Orientală, scrie Overbeck în altă lucrare, Biserica Orientală, potrivit atestărilor istoriei, şi-a conservat neschimbată până în timpurile noastre străvechea sa învăţătură, în mod unic universală (catolică)”. Cunoscutul teolog - istoric catolic din secolul XIX, Gueffelées, în pofida ataşamentului său faţă de Roma, s-a văzut nevoit să recunoască că „în slujba religioasă şi în învăţătura Bisericii greceşti (adică Ortodoxe) nu s-au produs nici cele mai mici schimbări din timpul scindării ei de Roma”.

Părintele Guettée, despre care am amintit mai sus, după convertirea sa la Ortodoxie, scrie: ,,Pentru creştinismul ortodox Biserica reprezintă comunitatea creştină existentă din timpurile apostolice; ea trăieşte o viaţă unitară, ea nu se schimbă, pentru că nu schimbă nimic în învăţătura revelată de Dumnezeu; primind această învăţătură de la început, ea o transmite din secol în secol în forma în care a primit-o. Credincioşii (mirenii) reprezintă în ea o parte la fel de esenţială ca şi episcopii. Aceştia din urmă au datoria specială de a veghea asupra comunităţilor creştine, ca în ele să nu poată pătrunde rânduieli noi; dar şi toţi credincioşii au şi ei dreptul să participe la păstrarea Ortodoxiei, şi ei sunt datori să pună în gardă chiar pe episcopul însuşi în cazul în care acesta, nesocotindu-şi datoria, ar dori să introducă rânduieli străine.

În Biserica Romană sunt înfieraţi oamenii care protestează împotriva erorilor şi abuzurilor puterii episcopale. Acest lucru s-a dezvăluit evident în timpul proclamării ultimelor dogme false privind imaculata concepţiune şi infailibilitatea papei. Când câţiva clerici conştiincioşi au protestat împotriva acestei noutăţi, ei au fost blamaţi şi persecutaţi prin toate mijloacele posibile şi dezonoraţi în măsura în care minciuna poate dezonora adevărul.

În Biserica Ortodoxă este cu neputinţă ca toţi episcopii să nu-şi îndeplinească datoria, pentru că ei nu au în fruntea lor o aşa-numită persoană infailibilă; de altfel, un episcop sau altul, ca de pildă, Nestor, ar putea cădea în greşeală. În acest caz însă, un preot sau chiar şi un simplu credincios, care a dat în vileag pe eretic, nu numai că nu va fi admonestat, ci va fi vrednic de lauda şi recunoştinţa întregii Biserici Ortodoxe”.

Ours Curiée, episcopul catolic de rit vechi al Bernei, subliniază că „Biserica Ortodoxă Răsăriteană cunoaşte o viaţă creştină de o mare intensitate şi curăţenie, şi în ea s-a păstrat de-a lungul secolelor vechea Tradiţie bisericească, pierdută în mare măsură în Biserica apuseană”.

De aceeaşi părere este şi profesorul dr. Ernest Benz: „În lumea creştină modernă Ortodoxia străluceşte ca o mărime unică în felul ei. Măreţia ei rezidă în faptul că ea şi-a păstrat cu credinţă, în toate sferele vieţii sale, slujba bisericească, integritatea catolică a vechii Biserici. În serviciul său divin continuă să existe concepţia vechii Biserici şi practica liturgică a vechii Biserici. În serviciul său divin există întreaga plinătate a învăţăturii vechii Biserici. Aici nu există diviziune între slujba religioasă şi teologie, între rugăciune şi învăţătură. Această Biserică şi-a păstrat conştiinţa primară a caracterului său universal-catolic. Autodeterminarea ei ca Biserică Unică, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească nu se întemeiază pe ideea de drept, ci pe conştiinţa că reprezintă trupul mistic al lui Hristos ... În acest trup mistic se manifestă cu adevărat darurile Sfântului Duh şi rugăciunea unuia pentru celălalt, care se extinde şi asupra împărăţiei celor adormiţi, căci Dumnezeu nu este un Dumnezeu al celor morţi, ci al celor vii (Matei 22, 32) ...

Ortodoxia a păstrat cu maximă fidelitate, până în zilele noastre, moştenirea dogmatică a vechii Biserici”.

Profesorul dr. Fritz Lieb găseşte drept foarte important faptul că „Biserica Răsăriteană a păstrat neîntinate şi intacte dogmele creştine vechi, fără a le denatura prin raţionalism scolastic”.

Salutând aceste declaraţii făcute de teologi occidentali în beneficiul Bisericii Ortodoxe, am putea adăuga următoarele: Sfânta Biserică Ortodoxă îşi datorează înaltul prestigiu de unică purtătoare constantă şi neîntinată a Adevărului devotamentului său statornic pentru acea credinţă dogmatică pe care a moştenit-o de la Însuşi Domnul Iisus Hristos şi Sfinţii Săi Apostoli şi pe care a întărit-o la Sinoadele Ecumenice şi locale recunoscute.

De aici este evident că moştenirea dogmatică, pe care Sfânta Biserică a primit-o de la Mântuitorul şi şi-a însuşit-o de la ucenicii Săi direcţi, reprezintă temelia cea tare şi de nezdruncinat (comp. Luca 1, 4) pe care ea stă de-a lungul secolelor întotdeauna neschimbătoare şi indivizibilă.

Biserica Ortodoxă reprezintă un bastion împotriva oricăror erezii pe teren ideologic-dogmatic; ea păstrează până astăzi Adevărul, în care crede spre mântuire (II Tesaloniceni 2, 13), şi îl va păstra până la sfârşitul lumii, pentru ca adevăraţii fii ai lui Dumnezeu să poată deosebi adevărul de neadevăr şi în vremurile de pe urmă - vremurile antihristului. În felul acesta Biserica Ortodoxă a lui Hristos va ajuta tuturor celor care doresc sincer să dobândească adevărul în timpurile lepădării generale de credinţă (II Tesaloniceni 2, 3), astfel încât să nu se lase înşelaţi de învăţătura mincinoasă şi vicleană a potrivnicului lui Hristos, iar în situaţia trădării generale a lui Hristos să continue a fi credincioşi Domnului şi Mântuitorului lor, şi pe calea unei credinţe drepte şi a unei vieţi virtuoase conforme, să dobândească legătura veşnică cu El în Împărăţia nemuririi.

Sfânta Biserică Ortodoxă trebuie şi astăzi să-şi îndeplinească nobila misiune de păstrătoare a Adevărului prin respectarea fidelă a dogmelor şi canoanelor formulate temeinic odată şi pentru totdeauna, întru împlinirea făgăduinţei neschimbate date ei de Mântuitorul că porţile iadului nu o vor birui (Matei 16, 18).

 

Creştinul ortodox nu poate să fie ecumenist, fiindcă:

1) ecumenismul nu crede în existenţa Bisericii Unice, Sfinte, Soborniceşti şi Apostoleşti;

2) subminează în chip eretic ecleziologia ortodoxă;

3) manifestă neîncredere în puterea cuvintelor lui Hristos, neschimbate până la sfârşitul lumii despre invincibilitatea Bisericii (Matei 28, 20);

4) propovăduieşte o învăţătură cu totul nouă despre Biserică, potrivnică credinţei ortodoxe.

 


[1] N.r.: Traducerea nu este fericită: am spune mai degrabă mai presus de fire sau în chip suprafiresc, decât cale supranaturală. Termenul supranatural are astăzi multe alte conotaţii.

[2] N.r.: Abia astăzi, în Biserica Anglicană, femeile sunt hirotonite preot şi episcop. A se vedea articolele: Noiembrie-decembrie 2014. Biserica Anglicană permite femeilor să devină episcopi; Ianuarie-februarie 2015. Biserica Anglicană a întronizat prima femeie episcop.

[3] N.r.: Iată cât de vechi sunt încercările ... Astăzi, există în Biserica Anglicană preoţi şi episcopi homosexuali, ca şi ceremonii de binecuvântare a cuplurilor homosexuale. Se încearcă a se introduce acelaşi lucru în Biserica Ortodoxă, a se vedea Ianuarie-februarie 2015. Comisia inter-ortodoxă specială pentru pregătirea Sinodului din 2016 ia în discuţie drepturile minorităţilor … sexuale.

[4] E posibil să fie o greşeală de tipar. La Ieşirea 19, 6 regăsim preoţie împărătească, nu împărăţie preoţească.