----------------

 

Carti in site

 

--------------------

CĂTRE UN AL VIII-LEA SINOD ECUMENIC

 
Regimul sovietic a pregătit minuţios ani în şir organizarea unui Sinod Ecumenic
la Moscova urmărind să proclame că Biserica Rusă este noua Patriarhie Ecumenică,
cea de-a Treia Romă, dar în final ceea ce a reieşit nu s-a putut numi decât
Conferinţa pan-ortodoxă de la Moscova din 1948
 
 

 

 

Pe 4 septembrie 1943, un reprezentant al SovNarKom[1] i-a telefonat mitropolitului Serghie Stragorodski, care se afla în Ulianovsk, pentru a-l informa cu privire la dorinţa lui Stalin de a avea o întrevedere urgentă cu el. Un telefon similar au primit mitropolitul Alexie Simanski, care se afla în Leningrad, şi mitropolitul Nicolai Iaruşevici; ei au fost transportaţi cu avionul chiar în aceeaşi zi la Moscova, şi la ora 9 seara au fost aduşi la Kremlin. În afară de Stalin, la întâlnirea care a durat două ore au luat parte vice-preşedintele SovNarKom al URSS, Viaceslav Molotov, şi general-maiorul NKVD Gheorghe Karpov.

Contextul istoric necesita o astfel de întrunire. La începutul toamnei anului 1943, se întrezărea la orizont o cotitură politică importantă: liderii puterilor aliate în coaliţia anti-hitleristă se pregăteau pentru prima lor întâlnire personală la Teheran. Stalin îşi punea mari speranţe în ce priveşte întrunirea de la Teheran şi căuta diverse mijloace prin care să influenţeze mersul lucrurilor. În primul rând, mişcărilor publice din Anglia şi SUA care susţineau URSS li se dăduse un ajutor nelimitat. Printre liderii acestor organizaţii, care întreţineau o corespondenţă personală cu Stalin, se număra Hewlett Johnson, vicarul catedralei din Canterbury. De altfel, la mijlocul lunii septembrie 1943, Stalin aştepta vizita unei delegaţii anglicane la Moscova. În plus, întreaga opinie publică mondială aştepta dovezi din partea sovieticilor că există libertate religioasă în URSS; aceste dovezi ar fi făcut din sovietici un partener demn de a se purta orice fel de discuţii.

Prin urmare, relaţiile sovieticilor cu Biserica Ortodoxă Rusă reprezentau o miză uriaşă[2]. Stalin şi cei doi tovarăşi ai săi discutaseră în prealabil situaţia şi erau dispuşi să facă diverse concesii Bisericii.

Ierarhii ruşi dăduseră multe dovezi de loialitate de la Revoluţia din octombrie 1917 încoace. În acel moment, se poate spune că instituţia Bisericii Ruse reuşise să convingă conducerea sovietică că îşi plecase capul în faţa regimului ateu. Drept urmare, după această perioadă destul de lungă ‘de probă’, mitropolitului Serghie i se va oferi rangul de patriarh. Pe 4 septembrie, el a fost chemat de Stalin; pe 8 septembrie a fost convocat un Sinod al episcopilor ruşi – la care au luat parte 19 episcopi, dintre care 6 erau foşti renovaţionişti care fuseseră hirotoniţi în grabă, nu cu multă vreme înainte de sinod, şi câţiva episcopi loiali care fuseseră eliberaţi din închisoare în mod special şi trimişi la Moscova cu avionul – la care mitropolitul Serghie a fost ales patriarh; iar pe 12 septembrie el era înscăunat patriarh[3] ...

Nu numai reîntemeierea patriarhiei s-a făcut cu o viteză uluitoare, dar şi evenimentele imediat următoare vor cunoaşte o desfăşurare la fel de promptă. De notat însă că exact în aceeaşi zi în care a avut loc Sinodul episcopilor care l-a ales pe noul patriarh, Stalin a înfiinţat un nou Consiliu, al Afacerilor Bisericii Ortodoxe Ruse şi l-a numit în funcţia de preşedinte pe Gheorghe Karpov. Începând din 1940, el fusese şeful Directoratului V al NKVD, a cărui sarcină era de a combate ‘clerul contra-revoluţionar’. În NKVD, datoria lui Karpov era de a lupta împotriva Bisericii, în Consiliu era de a o asista[4] ...

Aşadar, pe 7 octombrie 1943, prin hotărârea Comitetului Central al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice[5], a fost creat pe lângă guvern Consiliul pentru Afacerile Bisericii Ortodoxe Ruse[6]. Regulamentul Consiliului, adoptat de CC al PCUS, punea în sarcina conducerii şi a împuterniciţilor ei pe teren supravegherea activităţii Bisericilor de pe întreg teritoriul Uniunii Sovietice.

Stalin personal i-a încredinţat lui Karpov responsabilitatea de a introduce ceea ce el a numit un ,,concordat”, chiar dacă prevederile acestuia erau favorabile statului sovietic, fără nici o ieşire pentru Biserică dacă statul s-ar fi dezis de promisiunile sale. Concordatul era un gest convenabil politic pentru ca Biserica să promoveze în continuare patriotismul, care era necesar pentru opoziţia faţă de ocupaţia germană şi înfrângerea acesteia. Stalin realizase că trebuia să facă unele concesii pentru a câştiga sprijinul deplin al populaţiei Rusiei, încă foarte evlavioasă, şi că persecutarea Bisericii în această perioadă crucială nu era în interesul său. El gândea că, după sfârşitul războiului, ideologia statului ateu va fi reinstaurată şi Biserica va fi prigonită din nou.

Aşadar, sub supravegherea atentă a lui Karpov, Patriarhia Moscovei îşi reface ierarhia decimată în lagăre. Ea va iniţia un şir de hirotonii de o canonicitate îndoielnică, majoritatea noilor arhierei fiind oamenii NKVD-ului[7]. Apoi, într-un timp extrem de scurt, ea îşi va pune rânduială în problemele interne, din teritoriile sovietice postbelice: în eparhiile vestice vor fi instalaţi episcopii săi; schisma estoniană va fi depăşită; chestiunea autocefaliei georgiene va fi rezolvată; uniaţii ucraineni şi transcarpatici vor fi reuniţi; eparhia Mukachevo va fi integrată.

În plus, Patriarhia Moscovei îşi va întinde jurisdicţia asupra parohiilor ruse din Europa de Răsărit şi Centrală, ca şi asupra Bisericii Ortodoxe din Cehoslovacia. De asemenea, reunirea comunităţilor bisericeşti ruse din zonele libere de control militar sovietic părea un scop realizabil. Chiar şi disputa dintre Moscova şi ortodocşii polonezi, cărora Patriarhia Constantinopolului le acordase autocefalia, în ciuda Patriarhiei Moscovei care-şi aroga drepturi asupra lor, părea să fie în curând rezolvată. În acelaşi timp, conducerea Bisericii Ruse stabilea relaţii apropiate cu Bisericile Ortodoxe din blocul comunist şi devenea un factor decisiv în dezvoltarea lor postbelică. În fine, influenţa sa penetra până şi comunităţile ortodoxe din Orientul Mijlociu.

Este de notat că tot în această perioadă s-a stins schisma renovaţionistă. Biserica Renovaţionistă, cunoscută şi sub numele de Biserica Vie, a constituit o structură paralelă cu Biserica Ortodoxă Rusă, care a dăinuit între anii 1922-1946, şi a avut rolul de a-i ţine în şah pe ierarhii ortodocşi ruşi. Creaţie a comuniştilor, ea se va stinge încetul cu încetul, ca urmare a faptului că existenţa sa nu mai era necesară. Patriarhia Moscovei devenise ea însăşi renovaţionistă, urmând toate ţelurile de odinioară ale renovaţioniştilor; în plus, avea mult mai multă credibilitate în faţa poporului.

Aşa cum scria un episcop din catacombe: ,,Din septembrie 1943 până în ianuarie 1945, cu o mişcare a unei baghete magice, toţi renovaţioniştii s-au pocăit brusc înaintea mitropolitului Serghie. Pocăinţa a fost simplificată, fără impunerea vreunor canoane celor care pricinuiseră atât de mult rău Bisericii. Şi în cel mai scurt timp, ‘renovaţioniştii pocăiţi’ au primit demnităţi mari, locuri şi ranguri, în ciuda canoanelor bisericeşti şi a hotărârii privind primirea renovaţioniştilor [a patriarhului Tihon] din 1925”[8]. Această acceptare a renovaţioniştilor a fost dictată, bineînţeles, de voinţa bolşevicilor, care socoteau acum că serghianiştii le sunt mai utili decât renovaţioniştii. Pe 12 octombrie 1943, Karpov le scria lui Stalin şi Molotov: ,,Anterior, mişcarea renovaţionistă a jucat un rol constructiv, dar în anii din urmă şi-a pierdut importanţa şi fundamentul pentru care era susţinută. Având în vedere acest lucru şi luând în considerare poziţia patriotică a Bisericii lui Serghie, CABOR a decis să nu împiedice dezintegrarea Bisericii renovaţioniste şi transferul clerului şi parohiilor renovaţioniste către Biserica patriarhală, a lui Serghie”[9]. Pe 16 octombrie, Karpov trimitea instrucţiuni secrete în raioane pentru a nu stingheri transferul renovaţioniştilor în Biserica lui Serghie. În iunie 1946, Alexandru Vvedenski, principalul lider al Bisericii Vii, moare şi la câteva zile după funeraliile sale ce a mai rămas din această structură bisericească trece în administraţia Patriarhiei Moscovei.

Într-un cuvânt, colaborarea dintre Patriarhia Moscovei şi guvernul sovietic se dovedea de succes ...

Drept urmare, pe 14 februarie 1947, Gheorghe Karpov raporta către Comitetul Central că autoritatea Patriarhiei Moscovei pe plan internaţional atinsese un punct care-i permitea să preia conducerea Ortodoxiei mondiale. Acesta era sfârşitul fazei iniţiale a proiectului lui Stalin de a crea un Vatican ortodox[10].

 

 

Karpov plănuieşte un congres mondial al Bisericilor

Victoria sovietică din cel de-al doilea război mondial nu a adus însă odată cu ea libertatea religiei în URSS, în ciuda aşteptărilor aliaţilor săi vestici. Dimpotrivă, mulţi observatori străini vor remarca o sporire a restricţiilor religioase. Dar Patriarhia Moscovei se va bucura încă de o scurtă perioadă de înflorire administrativă. Ea îşi va restaura aproape în întregime jurisdicţia asupra fostelor teritorii imperiale ruse şi o va extinde chiar dincolo de graniţele sovietice postbelice.

Pe 15 martie 1945, Karpov îl va aborda pe Stalin cu o propunere de a convoca un congres creştin internaţional la Moscova[11]. Scopul său era de a uni toate Bisericile ne-catolice împotriva pretenţiilor Vaticanului de hegemonie mondială.

Lista provizorie a participanţilor includea reprezentanţi nu numai din Bisericile Ortodoxe, ci şi din alte denominaţiuni creştine, precum Biserica Anglicană, vechii catolici, diverse Biserici protestante şi metodiste din Europa şi SUA, şi Biserica Coptă. În acest document, Karpov prezenta de asemenea tezele majore ale viitorului forum. Participanţii trebuiau să condamne învăţătura catolică despre pontiful roman ca vicar al lui Hristos pe pământ ca fiind lipsită de temei; să declare dogma infailibilităţii papei ca fiind contradictorie cu Sfintele Scripturi, istoria şi logica; să demaşte implicarea Vaticanului în activităţi fasciste şi anti-democratice, îndeosebi sprijinul său pentru nazişti în timpul războiului; şi aşa mai departe. Totodată, congresul trebuia să sublinieze deosebirea dintre Biserica Catolică şi Patriarhia Moscovei, arătând lupta anti-fascistă a celei din urmă şi sprijinul pe timpul războiului pe care l-a primit de la creştinii ne-catolici. Potrivit lui Karpov, CABOR avea capacitatea de a organiza forumul în 5-6 luni.

 

 

Planul pentru un congres mondial al Bisericilor avansează

Pregătit într-o vreme în care Armata Roşie avansa victorios către Berlin, planul lui Karpov părea să aibă o mare şansă de succes. El se baza pe alianţa cu Marea Britanie, atribuind astfel un rol major Bisericii Anglicane.

Pe 5 mai 1945, Moscova ura bun venit vicarului de Canterbury, Hewlett Johnson, care încă din 1939 îşi exprimase sentimentele sale pro-sovietice într-o carte intitulată Al şaselea socialist al lumii (The Socialist Sixth of the World). Pe atunci, el era de asemenea ,,vice-preşedintele Societăţii pentru Relaţii Culturale cu URSS şi preşedintele Comitetului Comun pentru Ajutor către Uniunea Sovietică, responsabil cu strângerea a mii de lire sterline pentru asistenţa Armatei Roşii”[12].

Kremlinul a fost extrem de grijuliu cu acest musafir, în timpul şederii sale de 2 luni în URSS. I s-a decernat ordinul sovietic Stindardul Muncii (foto) şi a vizitat multe locuri unde străinilor nu le era permis să meargă de la revoluţia bolşevică încoace. Unul dintre ele era Erevan, unde vicarul de Canterbury a asistat la înscăunarea catholicosului, adică a conducătorului Bisericii Apostolice Armene. Evenimentul a fost descris de Johnson ca unul ,,utilizat pentru a promova ideea de unire a celorlalte Biserici Creştine, în opoziţie cu un Vatican anti-sovietic şi reacţionar”. Altă destinaţie a călătoriei sale a fost Georgia; acolo, el a vizitat locul de naştere al lui Stalin în Gory şi Seminarul Teologic din Tbilisi, unde a studiat conducătorul sovietic. La sfârşitul şederii sale, pe 6 iulie, Hewlett Johnson a avut o întrevedere de aproape o oră cu Stalin şi Molotov.

Contemporanii au fost nedumeriţi de atenţia cu care Kremlinul l-a înconjurat pe Hewlett Johnson, care nu era o figură semnificativă a Bisericii Anglicane. Istoricii au studiat acest episod, căutând ceva logică în el. În lumina accesului la arhivele sovietice secrete disponibile începând din 1991, pare că vizita vicarului de Canterbury era unul din paşii făcuţi către îndeplinirea planului CABOR de a organiza un congres mondial anti-catolic, programat a avea loc în toamna anului 1945. Şederea musafirului anglican a coincis cu eforturile Kremlinului de a garanta participarea Bisericilor ne-catolice situate în ţările din afara controlului Armatei Roşii. Aceasta a devenit tema centrală a discuţiilor pe care le-au purtat delegaţii Bisericii Ruse în timpul călătoriilor lor în Orientul Mijlociu şi la Londra în iunie 1945.

Cu toate acestea, în ultimele luni de război, în Marea Britanie şi mai cu seamă în sânul Bisericii Anglicanie s-au făcut auzite mai multe voci de opoziţie. Ele contestau afirmaţiile mitropolitului Nicolai potrivit cărora atrocităţile de la Katyn au fost înfăptuite de nazişti, nu de sovietici. Vizita pe care arhiepiscopul Garbett a făcut-o la Atena în aprilie 1945 a pus la grea încercare relaţiile sale bune cu Patriarhia Moscovei[13]. În timpul discuţiilor pe care le-a avut cu Arhiepiscopul Damaschin al Atenei, care era pe atunci şi regentul Greciei[14], prelatul anglican a fost impresionat de atitudinea puternic anti-comunistă şi anti-sovietică a gazdei sale. Ierarhul grec a ţinut să-i spună că ,,[regimul] sovietic se folosea acum de Biserica Rusă pentru a-şi extinde influenţa în Balcani”[15]. La rândul său, Garbett a continuat să susţină că ,,renaşterea religioasă din Rusia era larg răspândită şi autentică”. În opinia sa, Biserica Ortodoxă Rusă din Uniunea Sovietică nu era un simplu apendice al statului, ci o instituţie religioasă similară cu Biserica Angliei[16].

Ulterior, într-o scrisoare către Ministerul de Externe al Marii Britanii, Garbett şi-a exprimat preocuparea privind soarta postbelică a Bisericii Ortodoxe Ruse, când el se aştepta la o reînnoire a activităţilor anti-religioase ale regimului stalinist. Din aceste motive, arhiepiscopul anglican conchidea că ,,genul de primire pe care delegaţia Bisericii Ruse o va primi aici [în Marea Britanie] va ajuta la întărirea ei, cu condiţia bineînţeles ca noi să fim foarte atenţi să nu facem sau să spunem nimic care arată ca şi cum noi susţinem Biserica criticând statul”[17].

În acelaşi timp, diplomaţii britanici au informat Ministerul de Externe că guvernul sovietic probabil va ,,încuraja Biserica Rusă în încercările de a deveni centrul lumii ortodoxe”. Potrivit unuia dintre aceşti diplomaţi, exista o paralelă între modul în care Republica Franceză ireligioasă din secolul XIX utilizase ordinele catolice în Orientul Mijlociu şi ‘binecuvântarea’ postbelică a Kremlinului dată delegaţilor Patriarhiei Moscovei trimişi în străinătate.

Ţinând cont de aceste avertizări, în cursul vizitei mitropolitului Nicolai la Londra din iunie 1945, guvernul britanic şi Biserica Anglicană au continuat linia lor de prietenie din timpul războiului. Ei au trecut sub tăcere rolul sovieticilor în masacrul de la Katyn şi represiunile religioase reînviate din Rusia. De asemenea, ierarhii ruşi au mers în audienţă la regele George al VI-lea la Palatul Buckingham şi s-au întâlnit cu Geoffrey Fisher (1945-1961), noul arhiepiscop de Canterbury, la Palatul Lambeth. Pe 19 iunie, ei au participat chiar la o slujbă anglicană de la Catedrala Westminster Abbey.

 

Mitropolitul Nicolai sosind la dineul care a urmat slujbei ortodoxe de Înălţarea Domnului, găzduită de arhiepiscopul Geoffrey Fisher de Canterbury (stânga) şi decanul Catedralei Saint Paul din Londra

 

Acesta a fost apogeul apropierii dintre Biserica Anglicană şi Biserica Ortodoxă Rusă. Drept urmare, trimişii Moscovei au avut impresia că guvernul britanic şi Biserica Anglicană preţuiau profund alianţa cu Uniunea Sovietică, ca şi relaţia cu Patriarhia Moscovei. Planul CABOR pentru un congres mondial anti-catolic al Bisericilor părea mai posibil ca oricând.

Însă în vara anului 1945, prestigiul internaţional crescând al Patriarhiei Moscovei în Orientul Mijlociu şi Balcani a provocat autorităţilor britanice unele îngrijorări. Cu toate acestea, ele nu au considerat necesar să intervină. Potrivit ambasadei lor din URSS, ,,Patriarhia Moscovei are slăbiciunile şi neajunsurile ei şi acestea vor deveni tot mai evidente pentru Bisericile Ortodoxe din Europa de Răsărit şi Levant pe măsură ce se intensifică contactele cu ea. Noi credem că putem lăsa la latitudinea lor să preîntâmpine infiltrarea rusă necorespunzătoare, fără ca noi înşine să încurajăm un conflict direct între propriii protejaţi din Atena şi posibil Istanbul şi protejaţii guvernului sovietic”[18].

Kremlinul a început de asemenea să realizeze că scenariul său pentru un congres mondial al Bisericilor necesita nişte actualizări. Evoluţiile postbelice dezvăluiau că ipoteza lui Karpov – anume că apropierea dintre Patriarhia Moscovei şi Bisericile din statele aliate împotriva hitlerismului ar putea fi transformată cu uşurinţă într-o alianţă anti-catolică – era eronată. Acum ieşea la iveală că planul său concura cu un proiect similar avansat de mişcarea ecumenistă[19]. Mişcarea ecumenistă unea deja multe Biserici necatolice, inclusiv ortodoxe, şi nu manifesta o atitudine anti-catolică. O altă slăbiciune a planului lui Karpov era că nu ţinea cont de specificităţile teologice, ecleziastice şi istorice importante ale diferitelor denominaţiuni creştine; el prevedea doar o unire mecanică a unei varietăţi de Biserici doar pe baza naturii lor non-catolice. În fine, scenariul său nu lua în considerare nici libertatea religioasă, care era o condiţie prealabilă crucială ca societăţile occidentale şi Bisericile lor să-l susţină.

Planul său pentru un congres al creştinătăţii mondiale la Moscova prevedea participarea a 11 Biserici Ortodoxe locale, adică, Patriarhiile [istorice] de Constantinopol, Alexandria, Antiohia, Ierusalim, Patriarhiile Rusiei, Serbiei, României, şi Bisericile Georgiei, Bulgariei, Greciei şi Finlandei[20]. Este neclar de ce Karpov a inclus Biserica Ortodoxă a Finlandei în lista Bisericilor autocefale, ca participant separat la această întrunire. Fiind autonomă, această Biserică trebuia să fie reprezentată de Biserica mamă Rusă, eventual reprezentanţii săi puteau să facă parte din delegaţia Patriarhiei Moscovei.

Dar situaţia Bisericii Finlandeze era mai complicată de atât: din 1923, Patriarhia Constantinopolului pretindea de asemenea că este Biserica mamă a finlandezilor ortodocşi. Era neîndoios o încălcare a jurisdicţiei Patriarhiei Moscovei, care putea fi scuzată, la nevoie, de faptul că în timpul persecuţiei bolşevice scaunul patriarhal rus nu a putut purta de grijă eparhiilor sale din străinătate, nici nu a putut răspunde necesităţilor Bisericilor dependente de ea. Însă după 1943, când guvernul sovietic a dat dovadă de o atitudine favorabilă faţă de Biserica Ortodoxă Rusă, s-a pus problema întoarcerii Bisericii Ortodoxe a Finlandei în sânul Bisericii sale mamă istorice. Astfel, după victoria asupra Germaniei naziste, patriarhul Alexie I a întreprins paşii pentru reunirea finlandezilor ortodocşi cu Patriarhia Moscovei. În ultimele luni de război, acest ţel părea a fi cu totul realizabil.

În acelaşi timp, preşedintele CABOR omitea din lista Bisericilor Ortodoxe locale pe cele ale Poloniei, Albaniei şi Ciprului, în ciuda largii lor recunoaşteri ca fiind autocefale în perioada interbelică. Reţinând poziţia Patriarhiei Moscovei, potrivit căreia eparhiile ortodoxe din Polonia aparţineau jurisdicţiei sale, absenţa Bisericii Ortodoxe Poloneze de pe lista lui Karpov nu este o surpriză. Absenţa celorlalte două Biserici din listă ar putea fi explicată prin lipsa de claritate privind soarta postbelică a Albaniei şi Ciprului.

De asemenea, planul prevedea participarea celor mai influente Biserici care se aflau în afara controlului Armatei Roşii. Participarea lor era esenţială, deoarece ele aveau autoritatea necesară pentru a da o aparenţă canonică promovării Patriarhiei Moscovei la statutul de lider mondial al creştinătăţii. Acest scop nu putea fi atins cu ajutorul puterii militare sovietice.

Deci, când planul pentru un congres creştin mondial a eşuat, a fost înlocuit cu unul nou, care se baza din nou pe Ortodoxie. Acest nou plan prevedea convocarea unui sinod pan-ortodox sub egida patriarhului Alexie. De această dată, Consiliul a încredinţat Patriarhiei Moscovei aspectele ecleziastice şi canonice ale acestei întreprinderi.

 

 

O etapă nouă în colaborarea dintre regimul sovietic şi Patriarhia Moscovei: ierarhii preiau cârma afacerilor ecleziastice

În februarie 1945, cu ocazia alegerii unui nou patriarh şi a înscăunării lui[21], Biserica Ortodoxă Rusă a avut prilejul de a investiga opiniile oaspeţilor săi străini cu privire la o viitoare conferinţă a conducătorilor tuturor Bisericilor Ortodoxe locale. Acelaşi subiect a fost abordat de delegaţiile Bisericii Ruse în timpul vizitelor lor în Orientul Mijlociu şi Balcani. Răspunsurile primite erau raportate lui Karpov şi noul plan al Consiliului lua în considerare informaţia strânsă. În acest fel, colaborarea dintre Consiliu şi Patriarhia Moscovei a intrat în funcţiune înainte de elaborarea propriu-zisă a planului pentru un sinod pan-ortodox.

Deşi conducătorul acestui sinod avea să fie patriarhul Alexie I, de detaliile tehnice se ocupa mitropolitul Nicolai (Iaruşevici). Mitropolitul (foto) întocmise o schemă prin care să aibă loc transferul canonic al statutului ecumenic al patriarhului Constantinopolului către cel al Moscovei. Pentru atingerea acestui scop, el considera că este necesară convocarea unui Sinod Ecumenic, al VIII-lea[22].

Pentru ca un asemenea sinod să fie considerat canonic, la el trebuiau să participe conducătorii tuturor Bisericilor Ortodoxe locale; altfel, deciziile sale nu ar fi avut obligativitate pentru Ortodoxie ca întreg. Dacă un conducător bisericesc nu putea lua parte la sinod personal (de exemplu, din cauza unei boli), el trebuia să împuternicească pe altcineva pentru a reprezenta Biserica sa la această adunare ecleziastică. Potrivit scrisorii patriarhului Alexie I către Gheorghe Karpov, la întrunire trebuiau să participe conducătorii celor 12 Biserici Ortodoxe autocefale existente atunci[23]. Această atenţie a liderilor bisericeşti moscoviţi faţă de aspectele canonice ale sinodului au deosebit abordarea lor de cea pe care Karpov o dezvoltase în planul său pentru un congres mondial anti-catolic.

Patriarhia Moscovei nu era un pionier în încercarea sa de a convoca un Sinod Ecumenic. Primele încercări din secolul XX aparţineau Patriarhiei Constantinopolului, care propusese încă din anii ‘1920 întrunirea unui astfel de sinod. În 1930, ea organizase sesiunile pre-sinod speciale la Mânăstirea Vatopedi din Muntele Athos, al căror scop era de a pregăti primul Sinod pan-ortodox din timpurile bizantine încoace. Din cauza represiunilor bolşevice, însă, Patriarhia Moscovei nu a putut participa. Absenţa sa, ca şi o sumă de discuţii ivite între ortodocşi a sortit eşecului întregul proiect.

Pentru a evita o asemenea evoluţie, mitropolitul Nicolai a recomandat studierea în prealabil a proceselor verbale întocmite la sesiunile pre-sinod de la Mânăstirea Vatopedi. Având în vedere că la aceste sesiuni nu luaseră parte reprezentanţi ai Bisericii Ortodoxe Ruse, mitropolitul Nicolai a cerut copii ale acestor procese verbale de la Biserica Sârbă şi patriarhiile ortodoxe din Orientul Mijlociu ai căror reprezentanţi asistaseră la sesiunile din 1930.

În opinia sa, un Sinod Ecumenic ar permite Patriarhiei Moscovei:

 

  1. să stabilească relaţii mai apropiate cu toate Bisericile Ortodoxe locale;
  2. să sporească şi să întărească autoritatea Bisericii Ortodoxe Ruse asupra celorlalte Biserici Ortodoxe;
  3. să treacă la noul calendar;
  4. să condamne activitatea schismatică a mitropolitului Anastasie, preşedintele Sinodului Karlovci[24], şi a mitropolitului Teofil[25] din America;
  5. să declare catolicismul o erezie şi să condamne politica pro-fascistă a Vaticanului.

 

În analiza sa, mitropolitul a acordat de asemenea atenţie unor puncte nevralgice existente în acel moment în sânul Patriarhiei Moscovei. El era îngrijorat în mai multe privinţe. În primul rând, în lipsa teologilor a căror prezenţă era absolut necesară pentru o asemenea iniţiativă, mitropolitul Nicolai propunea să fie invitaţi astfel de specialişti din URSS şi străinătate. În plus, mitropolitul Anastasie Gribanovski lua deja în discuţie, la nivel teologic, natura ‘ecumenică’ a sinodului plănuit. Pentru a contracara această subminare a întreprinderilor lor, care venea dinspre ierarhii ruşi aflaţi în afara zonei de influenţă sovietică, mitropolitul propunea o amnistie pentru episcopii ortodocşi care fuseseră reprimaţi înainte de 1941 şi reaşezarea lor în scaunele eparhiale. În al doilea rând, el recomanda un studiu mai atent al atitudinii Bisericilor Ortodoxe din afara Uniunii Sovietice faţă de iniţiativa Moscovei. Socotea chiar necesară, pentru succesul viitorului Sinod pan-ortodox, convocarea unei conferinţe pre-sinodale cu participarea reprezentanţilor tuturor Bisericilor Ortodoxe locale, în cadrul căreia Patriarhia Moscovei să fie înfăţişată drept cea mai mare autoritate din lumea ortodoxă.

În al treilea şi ultimul rând, mitropolitul era preocupat de agenda propriu-zisă a Sinodului. În opinia sa, un Sinod Ecumenic nu era locul adecvat pentru a trata schismele din sânul unei Biserici Ortodoxe particulare, deoarece prerogativele sale se întind doar asupra ereziilor care ameninţă Ortodoxia ca un întreg. Prin urmare, el sugera ca discuţia privind comportamentul schismatic al ruşilor din diaspora să fie încredinţată unei delegaţii bisericeşti separate. De asemenea, el se aştepta ca Bisericile Constantinopolului, Alexandriei şi Greciei să se opună ridicării Moscovei la rangul de patriarhie ecumenică. Aceleaşi Biserici ar fi putut de asemenea să refuze să condamne poziţia pro-fascistă a Vaticanului din timpul celui de-al doilea război mondial. În sfârşit, ierarhul rus s-a arătat neliniştit de faptul că reprezentanţii Patriarhiei Moscovei ar putea fi puşi într-o situaţie neplăcută dacă participanţii la Sinodul Ecumenic ar fi luat în discuţie lupta împotriva ateismului.

Guvernul sovietic a luat în considerare sugestiile mitropolitului Nicolai. Pe 29 mai 1946, Consiliul de Miniştri a emis decretul nr. 1132-465/cc, care permitea Consiliului pentru Afacerile Bisericii Ortodoxe Ruse (CABOR) să aprobe Patriarhiei ţinerea unei conferinţe pre-sinodale a conducătorilor tuturor Bisericilor Ortodoxe locale la Moscova. Agenda sa includea subiecte precum organizarea unei platforme comune pentru lupta împotriva Vaticanului şi a mişcării ecumeniste şi convocarea unui Sinod Ecumenic. Conferinţa pre-sinodală a fost programată pentru octombrie 1947[26].

De asemenea, Kremlinul pare să fi luat o sumă de măsuri pentru a populariza, în afara Uniunii Sovietice, ideea convocării unui Sinod Ecumenic. Pe 15 iunie 1946, cotidianul Uniunii Preoţilor Democraţi, o asociaţie pro-comunistă bulgară, publica un articol intitulat ,,Un al VIII-lea Sinod Ecumenic”[27]. În el se sublinia că, după cel de-al VII-lea Sinod Ecumenic (787), Biserica Catolică începuse să-şi ţină propriile sinoade. Deşi aceasta aducea cu sine o abatere de la adevăratul creştinism, aceste sinoade au devenit un instrument care permitea Bisericii Catolice să se adapteze la schimbările din societate.

Eforturi de a răspunde la necesităţile de astăzi, prin iniţierea unei mişcări ecumeniste, erau făcute şi de Biserica Anglicană. Doar Biserica Ortodoxă nu făcea nimic. Existau întruniri ocazionale ale ierarhilor ortodocşi, dar nu sinoade.

În această privinţă, articolul puncta vizitele pe care reprezentanţii celor 4 patriarhii străvechi le făcuseră la Moscova după cucerirea Constantinopolului de către otomani, în 1453. De asemenea accentua sprijinul material pe care aceşti ierarhi ortodocşi îl primiseră din Rusia. Pe aceste temeiuri, articolul avansa întrebarea: cine va lua iniţiativa pentru un nou Sinod Ecumenic ? Potrivit autorului, iniţiatorul ,,celui de-al VIII-lea Sinod Ecumenic nu numai că va primi slava ci şi recunoştinţa, devotamentul şi sprijinul tuturor celorlalte Biserici Ortodoxe”.

Articole similare apăreau în Jurnalul Patriarhiei Moscovei (JPM) avansând ideea unei a Treia Rome[28]. Şi în cercurile bisericeşti din România se discuta despre rolul de conducător al Ortodoxiei mondiale pe care avea să-l joace patriarhul Alexie, ca şi despre dorinţa sa de a convoca un Sinod Ecumenic şi a crea un front al Ortodoxiei împotriva Vaticanului. Dudu Velicu, odinioară secretar personal al patriarhului Miron Cristea, dar şi al şefului SSI Eugen Cristescu şi al prim-ministrului Armand Călinescu, notează în însemnările sale[29] că, în ianuarie 1946, patriarhul Nicodim a primit vizita nunţiului papal în România, Andrea Cassulo. ,,Vizita aceasta nu este un simplu act de curtoazie, ci ea face parte din acţiunea pe care o duce papa, de veacuri, în Răsărit, unde în anumite epoci ea s-a arătat mai accentuată. Ştiind că Patriarhia din Moscova (Alexei) şi-a extins sfera ei de acţiune, în cadrul unităţii între Bisericile Ortodoxe, Roma trimite pe nunţiul său la şeful Bisericii Ortodoxe Române, pentru a discuta formarea unui front comun împotriva patriarhului Alexei (Moscova). Căci reluarea legăturilor tradiţionale între Biserica Rusă şi Română, etc. constituie pentru Vatican o tendinţă a patriarhului Alexei de a deveni patriarh ecumenic”.

În mai 1947, înaintea vizitei patriarhului Alexie în România, încă se vorbea despre aceasta, clerul văzând în această vizită în sine ,,un pas spre atragerea Bisericii Române spre recunoaşterea patriarhului Alexie ca patriarh ecumenic”. Pe 30 mai 1947, Dudu Velicu consemnează sosirea patriarhului Alexie la Bucureşti: ,,Patriarhul a făcut o impresie foarte bună, ca vigoare, supleţă în mişcări, privire ageră şi tinerească, iar mai presus de toate, un eminent diplomat. Mai puţin un ierarh care să miroasă a ‘mirodenii’ şi chilie ‘călugărească’, mai mult laicizat, într-un cuvânt, ‘omul nou clerical sovietic’”. Apoi, el susţine că, în cuvântul rostit de ierarhul rus duminică, 1 iunie 1947, după slujirea sfintei liturghii în catedrala patriarhală, el ,,şi-a exprimat bucuria de a fi vizitat România, etc., sfârşind cu invitaţia ca în toamna acestui an patriarhul Nicodim să meargă la Moscova, pentru ca într-un Sinod (Ecumenic), alături de şefii celorlalte Biserici Ortodoxe autocefale, să rezolve problemele bisericeşti generale”. De asemenea, în timpul dejunului de la palatul patriarhal, ,,patriarhul Alexie a arătat că Moscova trebuie să devină centrul Ortodoxiei”.

 

Vizita Patriarhului Alexie I al Moscovei şi întregii Rusia în România (28 mai - 11 iunie 1947)

 

Şi alte informaţii de acelaşi gen au traversat epoca, atât în mediul clerical catolic, cât şi în cel ortodox, ambele preocupate de ascensiunea politico-religioasă a Moscovei. Însă, în toamna anului 1947, se remarca schimbarea încadrării de la ‘Sinod Ecumenic’ la ‘consfătuire pan-ortodoxă’, care este amânată pentru vara anului 1948. Dudu Velicu oferă o informaţie cu totul inedită, notată 28 octombrie 1947: ,,În cercurile clericale şi la Ministerul Cultelor se afirmă că patriarhul este într-adevăr bolnav, totuşi printr-un act de voinţă s-ar fi putut deplasa la Bucureşti pentru alegerile apropiate de ierarhi, ceea ce nu face, fiindcă ‘bătrânul este tare şiret’, zic unii, ‘diplomat’, spun alţii şi iată de ce: 1. spre a nu da pastorala pentru ajutorarea poporului grec; 2. spre a nu participa la alegerile de ierarhi; 3. spre a nu da o pastorală în legătură cu o eventuală recunoaştere a patriarhului Alexei ca patriarh ecumenic”.

Pe 3 iulie 1948, cu ocazia unui Te Deum oficiat în legătură cu plecarea delegaţiei Bisericii Ortodoxe Române la consfătuirea pan-ortodoxă de la Moscova, patriarhul Justinian ,,relevă importanţa conferinţei inter-ortodoxe de la Moscova pentru ortodoxie: front comun, unic, pentru a arăta tuturor forţa de care dispune Ortodoxia. S-a exprimat că poate se va ţine mai târziu şi un Sinod Ecumenic la Moscova”.

La 1 februarie 1948, Foaia Diecezană, oficiosul eparhiei ortodoxe a Caransebeşului titra: ,,Se creează un front al Ortodoxiei”, titlu sub care tipărea declaraţiile P.S. Iosif al Argeşului. După o scurtă trecere în revistă a relaţiilor amiabile dintre conducerea statelor comuniste şi Bisericile Ortodoxe – fiind enumeraţi mareşalul Tito, Gheorghi Dimitrov, dr. Petru Groza –, episcopul român vorbeşte despre ,,coordonarea tuturor acţiunilor individuale în acel ‘front al Ortodoxiei’, preconizat de P.F. Patriarh Alexei când ne-a vizitat vara trecută precum şi de prim-ministrul dr. Petru Groza, la conferinţa de la Patriarhie ce a avut loc cu acest prilej”. ,,Rezolvarea unor probleme de interes general pentru întreaga Biserică Ortodoxă, precum şi a unor probleme speciale fiecăror dintre Biserici destul de importante pentru a interesa şi pe celelalte; cunoaşterea popoarelor ortodoxe şi sub acest aspect profund caracteristic lor, cel al Ortodoxiei; netezirea asperităţilor dintre popoarele ortodoxe, în vederea creării acelui ‘FRONT UNIC AL ORTODOXIEI’, iată doar câteva aspecte ale problemelor care vor forma obiectul consfătuirii de la Moscova, suficiente, cred, pentru a evidenţia însemnătatea covârşitoare a ei”.

Presa bisericească din România duduia: ,,drum de loială colaborare cu conducerea de stat”, ,,înlăturarea asperităţilor dintre popoare”, ,,mărturiile autentice ale marilor bărbaţi de stat”, ,,strânsa colaborare dintre Biserică şi conducerea de stat pe care Biserica o ajută la împlinirea tuturor reformelor sociale interne …”, ,,acolo unde este frăţie este pace şi progres, muncă, viaţă şi umanitate şi multă, multă omenie ...”.

Campania propagandistică era în toi.

 

 

Cum a reuşit Patriarhia Moscovei să asigure o participare cât mai largă la întrunirea plănuită. Cât de profundă era relaţia dintre Biserică şi puterea sovietică

Pentru a ajunge să înţelegem cum a cooptat Patriarhia Moscovei rând pe rând Bisericile care vor lua parte la ceea ce se va numi Conferinţa pan-ortodoxă de la Moscova din 1948, şi cum le va convinge să subscrie la politica dusă de ea, trebuie să ne întoarcem în timp şi să aruncăm o privire mai detaliată asupra culiselor istoriei.

Promovarea mascată a Bisericii Serghiene – cum a fost denumită de istorici Biserica Ortodoxă Rusă aflată sub conducerea mitropolitului Serghie Stragorodski – care a început cu anexarea zonelor de frontieră vestice[30] în septembrie 1939 a devenit vizibilă pentru observatorii exteriori doar 4 ani mai târziu, când locum tenens Serghie a fost ales patriarh al Moscovei. Această schimbare a început cu audienţa particulară pe care Stalin a acordat-o celor 3 mitropoliţi ruşi Serghie, Nicolai şi Alexie (a se vedea episodul I). William Fletcher defineşte această întâlnire ca începutul ,,concordatului neoficial dintre Biserică şi Stat” care a furnizat temeliile pentru relaţiile postbelice dintre Biserică şi stat[31].

Tot Fletcher scrie: ,,În 1939, Biserica Ortodoxă Rusă era la un pas de dizolvare totală, şi dispăruse efectiv ca instituţie în societate. Doar venirea celui de-al doilea război mondial a oprit procesul de dezintegrare, deoarece statul a descoperit cu întârziere că avea nevoie de Biserică (sau de orice alt grup, pentru acea problemă, care i-ar putea oferi sprijin în criza războiului). S-a încheiat un târg cu Biserica, şi acest târg s-a dovedit a fi baza întregii activităţi religioase ulterioare din afacerile internaţionale”.

Arhivele sovietice şi străine deschise după sfârşitul Războiului Rece au aruncat o lumină nouă asupra acestui eveniment. În mare măsură, ,,concordatul” era răspunsul lui Stalin la evoluţiile internaţionale din timpul războiului. Până în toamna lui 1943, liderul sovietic părea să-şi fi schimbat atitudinea faţă de Biserică ca răspuns la presiunea anglo-americană pentru mai multă toleranţă religioasă. În ciuda măsurilor luate, influenţa sovietică în Europa şi America a rămas mai degrabă slabă. La începutul anului 1942, Mitropolitul Nicolai [Iaruşevici] al Kievului plănuia să viziteze SUA, unde comunitatea ortodoxă rusă număra 500.000 de suflete, dar călătoria sa a fost anulată deoarece i s-a refuzat viza de intrare.

Deosebit de periculoasă pentru reputaţia internaţională a Kremlinului a fost descoperirea gropilor comune ale miilor de ofiţeri polonezi din Pădurea Katyn în aprilie 1943. Drept urmare, regimul sovietic trebuia să facă noi concesii aliaţilor săi. Pe 20 mai 1943, Joseph E. Davies, trimisul special al lui Roosevelt şi fostul ambasador american la Moscova (1936-1938) i-a vizitat pe Stalin şi Molotov pentru a le înmâna o scrisoare de la preşedintele american[32]. El le-a informat pe gazdele sale că ,,imaginea sovietică în occident se va îmbunătăţi, dacă ei vor dizolva Cominternul şi vor furniza ceva dovezi de libertate religioasă”. El a sugerat de asemenea că dacă vor fi date – într-un moment favorabil – câteva declaraţii despre libertatea religioasă în URSS, acestea ,,vor cunoaşte o evoluţie foarte utilă printre cetăţenii americani”.

Cominternul a fost desfiinţat chiar înainte de plecarea lui Davies de la Moscova. Sovieticii erau gata să facă acest pas; pregătiseră toate instituţiile care aveau să ia locul Cominternului. Răspunsul la chestiunea religioasă, însă, venea cu întârziere de la Kremlin.

Schimbarea în politica externă şi religioasă a lui Stalin a avut loc abia când victoria în bătălia pentru patria mamă era garantată de înfrângerea naziştilor la Moscova, Leningrad şi Stalingrad, şi când lupta pentru lumea postbelică era pe cale să înceapă. De îndată ce a fost îndepărtată ameninţarea care plana asupra regimului sovietic, orizontul politic s-a lărgit şi strategii Kremlinului au început să plănuiască o expansiune sovietică pentru a-şi asigura controlul asupra Europei de Est.

În acest context, Biserica a apărut în ochii lor drept un potenţial instrument eficient pentru atingerea acestui scop. Putea avea un rol considerabil nu numai în ţările ortodoxe din această zonă particulară, ci şi în alte părţi ale lumii unde existau misiuni şi parohii ortodoxe ruse. Principalul său avantaj era că scopurile politice sovietice puteau fi prezentate ca fiind pur religioase. Pornind de la aceasta, pe 4 septembrie 1943, Stalin a făcut o ofertă clară ierarhilor conducători ai Bisericii Serghiene: ,,Voi trebuie să înfiinţaţi propriul Vatican”[33]. Cu toate că iniţial ideea de Vatican a fost folosită în înţelesul ei restrâns – prin care Stalin înţelegea o restaurare a Patriarhiei Moscovei ca centru bisericesc instituţional cu facilităţile necesare, precum o academie ecleziastică, biblioteci, tipografii şi alte instituţii necesare –, ea s-a transformat curând într-o politică pentru organizarea Patriarhiei Ruse ca un centru instituţionalizat al creştinismului ortodox răsăritean global.

Deşi partea activă a concordatului dintre Biserica Serghiană şi guvernul sovietic a fost jucată de cel din urmă, ar fi greşit să credem că Biserica era doar un pion pe tabla de şah a lui Stalin. Odată restaurată, instituţia patriarhală a Moscovei şi-a urmărit propriile interese tot aşa de bine[34]. Unele din ele erau în acord cu scopurile politice ale Kremlinului – o circumstanţă care a înlesnit dobândirea lor. Cel mai bun exemplu în această privinţă îl constituie alegerea mitropolitului Serghie Stragorodski în poziţia de patriarh al Moscovei şi întregii Rusii. În acest fel, Serghie a devenit urmaşul de drept al patriarhului Tihon şi acest act a dat legitimitate conducerii sale temporare dintre anii 1926-1943, contestată de o sumă de ierarhi, clerici şi chiar de popor, ca şi aparenţa unei continuităţi a conducerii canonice a Bisericii Ruse. În plus, alegerea unui patriarh echivala cu faptul că Biserica Serghiană câştigase lupta împotriva principalei sale rivale, Biserica Vie, şi crea condiţiile pentru restaurarea prestigiului Patriarhiei Moscovei în lumea creştină.

 

Ierarhii participanţi la Sinodul Bisericii Ruse pentru alegerea unui nou patriarh al Moscovei şi întregii Rusii, 8 septembrie 1943. În mijloc, purtând camilăfci albe, de la stânga la dreapta, mitropoliţii Alexie Simanski, Serghie Stragorodski şi Nicolai Iaruşevici

 

 

Care era planul întocmit de strategii Kremlinului şi cum a fost tradus în practică ?

Potrivit documentelor de arhivă, în primăvara anului 1943, Stalin a început să-şi schiţeze planurile sale pentru lumea postbelică. El a luat măsuri speciale pentru a risipi neîncrederea aliaţilor săi, ca şi a popoarelor din Europa de Est şi Centrală, prin care trebuia să treacă Armata Roşie în drumul său către Berlin. Răspândirea influenţei sovietice în aceste regiuni a fost facilitată de lupta anti-nazistă dusă de naţiunile cucerite; s-a stabilit o relaţie între acestea şi Armata Roşie care lupta eroic împotriva lui Hitler. De asemenea, în Balcani, credinţa ortodoxă comună şi-a spus cuvântul. O atare posibilitate de a aduna popoarele în jurul armatei sovietice l-au făcut pe Stalin să se gândească la un ,,Vatican ortodox”.

Pe 5 iunie 1943, Comitetul de Apărare al Statului a emis un decret secret pentru îmbunătăţirea activităţilor sovietice de spionaj în străinătate. Pentru prima oară, el includea instituţiile religioase în sfera politicii externe sovietice[35]. Pe 4 septembrie, Malenkov[36], Beria[37] şi Karpov[38] au fost invitaţi de Stalin la casa sa din Kunţevo pentru a discuta noua politică în sfera religioasă. Ei au acordat o atenţie specială relaţiilor dintre Patriarhia Moscovei şi Bisericile Ortodoxe din Europa de Est. În această privinţă, Stalin a propus înfiinţarea Consiliului pentru Afacerile Bisericii Ortodoxe Ruse (CABOR). Potrivit liderului sovietic, principala sarcină a acestui organism era de a media relaţiile dintre guvern şi patriarh[39]. Totodată, Consiliul nu avea dreptul de a lua decizii singur, ci trebuia să supună versiunile sale preliminare guvernului şi doar apoi să transmită rezoluţia finală a Kremlinului conducătorilor bisericeşti pentru îndeplinire[40].

După aceste discuţii, Karpov i-a invitat pe cei trei mitropoliţi – locum tenens Serghie Stragorodski, Alexie Simanski, care-i va urma pe scaunul patriarhal lui Serghie, în ianuarie 1945, şi Nicolai Iaruşevici, care va fi primul conducător al Departamentului pentru Relaţii Externe al Patriarhiei Moscovei – să-l viziteze pe Stalin, vizită pe care am evocat-o pe scurt în primul episod. La sfârşitul conversaţiei lor cu Stalin, mitropoliţii au fost informaţi de decizia de a înfiinţa Consiliul pentru Afacerile Bisericii Ortodoxe Ruse, condus de Gheorghe Karpov, cărora ei trebuiau să-i înainteze cererile lor în viitor.

La rândul ei, Patriarhia Moscovei va înfiinţa Departamentul pentru Relaţii Externe, care, supravegheat de CABOR, va urmări îndeaproape atingerea a două obiective ale politicii sovietice externe[41]:

 

În primul rând, guvernul sovietic vroia să stabilească un control cât mai strâns asupra ţărilor din blocul răsăritean prin contactele dintre Biserica Ortodoxă Rusă şi Bisericile Ortodoxe naţionale ale acestor ţări predominant ortodoxe. Acum, că influenţa URSS se extindea asupra teritoriilor canonice ale Bisericilor Ortodoxe din Serbia, România, Bulgaria, Polonia, Albania şi Cehia, şi avea control asupra a circa 85% din populaţia ortodoxă a lumii[42], strategii sovietici căutau în mod activ căi pentru a uni ortodocşii din întreaga lume mai degrabă în jurul Moscovei decât al Constantinopolului. În paralel cu preluarea controlului asupra Bisericilor Ortodoxe din blocul răsăritean, politica sovietică externă dorea de asemenea să minimalizeze influenţa catolică din zonele respective. Acest obiectiv a fost împlinit cu repeziciune prin suprimarea, până în punctul eliminării fizice, a Bisericilor Greco-Catolice din Ucraina, România, Cehoslovacia şi regiunea carpatică în circa 5 ani după încheierea celui de-al doilea război mondial[43].

 

În al doilea rând, guvernul vroia să-şi extindă influenţa dincolo de aliaţii săi est-europeni. Căuta căi pentru a cultiva simpatia pentru ideologia şi politica URSS printre popoarele Europei occidentale. Poziţia anti-comunistă a Vaticanului era văzută ca un obstacol major în atingerea acestui obiectiv. Aceasta trebuia contracarată printr-un asalt ideologic intens, ale cărui linii principale erau bine sumarizate în renumita Marea Enciclopedie Sovietică, publicată în 1951, unde statul papal era numit ,,un opresor al gândirii umane libere, un mesager al obscurantismului, o unealtă a imperialismului anglo-american, şi un instigator activ al unui nou război mondial imperialist”[44]. În contrast cu această forţă anti-democratică papală în slujba opresorilor capitalişti, URSS era promovat ca un adevărat apărător al intereselor poporului. Războiul ideologic avea şi menirea de a crea nemulţumire în rândurile ierarhiei bisericeşti din sânul Bisericii Romano-Catolice însăşi cu un scop vast de a fărâmiţa această mega-Biserică într-un număr de Biserici locale prin dizolvarea legăturilor lor cu Sfântul Scaun.

Acest din urmă obiectiv – cucerirea lumii occidentale – se va urmări prin aderarea Bisericii Serghiene la mişcarea ecumenistă şi, în general, prin dezvoltarea relaţiilor dintre Patriarhia rusă şi confesiunile heterodoxe.

Dar să revenim la pregătirea celui de-al VIII-lea Sinod Ecumenic – precum vroiau strategii Kremlinului – care avea să declare că Patriarhia Moscovei prelua conducerea Ortodoxiei din întreaga lume şi dicta direcţia în care aceasta avea să se îndrepte.

 

 

Kremlinul nu renunţă la Sinodul Ecumenic

Cu ‘binecuvântarea’ lui Stalin, Patriarhia Moscovei a programat conferinţa pre-sinodală pentru toamna anului 1947 şi cel de-al VIII-lea Sinod Ecumenic pentru anul 1948[45]. În acest fel, transferul titlului ecumenic de la scaunul patriarhal din Constantinopol la cel al Moscovei avea să coincidă cu aniversarea a 500 de ani de autocefalie a Bisericii Ortodoxe Ruse. Potrivit Kremlinului, sarcina cheie a viitorului Sinod Ecumenic era de a distruge influenţa internaţională a Vaticanului, care era considerat cel mai mare duşman al Uniunii Sovietice în plan religios. Conducerea sovietică avea o atitudine deosebit de negativă faţă de principiul supremaţiei papale, care făcea ca influenţa Sfântului Scaun în afacerile internaţionale să fie considerabilă.

Ţinând cont de acest aspect, general-maiorul NKVD Gheorghe Karpov, preşedintele CABOR, a avansat ideea că Biserica Catolică trebuia să fie eliberată de centralismul ei şi divizată în Biserici naţionale în maniera ortodoxă[46]. În opinia lui, nemulţumirea faţă de politica Vaticanului era aproape nesemnificativă printre cei care ar fi putut schimba ceva şi, prin urmare, nu exista posibilitatea de a apărea schimbări în lumea catolică. El credea că există o soluţie simplă pentru această problemă: Patriarhia Moscovei trebuia să iniţieze o mişcare creştină internaţională pentru a acuza Vaticanul de ruinarea temeliei ecleziastice a creştinismului.

Pentru acest scop, patriarhul Alexie trebuia să emită un ,,Apel către creştinii din întreaga lume”. Karpov chiar a formulat tezele sale majore. Prima dintre ele proclama Biserica Catolică vinovată de păcatul închinării la papă. Potrivit celei de-a doua, prin utilizarea religiei în scopuri politice, Sfântul Scaun pervertise adevăratul creştinism. Următoarea teză afirma că Vaticanul trădase spiritul vechilor Sinoade bisericeşti şi vătămase interesele credincioşilor catolici. Cea de-a patra teză susţinea că Biserica Catolică a fost transformată într-o organizaţie politică internaţională care sprijinea puterile reacţionare. În sfârşit, Vaticanul era acuzat că periclitase interesele umanităţii şi se aliase cu instigatorii la război. Apelul se încheia cu concluzia că era de datoria fiecărui creştin adevărat să-i elibereze pe catolici de autoritatea papală[47].

Karpov se aştepta ca apelul să sporească sprijinul internaţional pentru acţiunea iniţiată de Patriarhia Moscovei împotriva Vaticanului nu numai printre Bisericile Ortodoxe, ci şi printre cele ne-ortodoxe. Potrivit planului său actualizat, conferinţa pre-sinodală urma să aibă loc în septembrie 1947. Participanţii la această conferinţă trebuiau să lanseze o mişcare anti-Vatican şi să înfiinţeze un comitet executiv care urma să aibă sediul central la Moscova. Datoria majoră a acestui organism era de a organiza conferinţe, sponsorizate de Bisericile care s-au alăturat mişcării. La sfârşitul raportului său, preşedintele CABOR propunea publicarea unui volum intitulat ,,O Biserică din această lume”, a cărui proiect, pregătit de ierarhi, era aproape gata de publicare.

Mişcarea ecumenistă era următorul subiect important pe agenda Consiliului pentru conferinţa pre-sinodală. Moscova era alarmată de deciziile luate de Comitetul Provizoriu al Consiliului Mondial al Bisericilor (CMB) din Geneva în 1946. Kremlinul era iritat mai ales de cererea pentru o reexaminare a rezoluţiilor de la Postdam asupra Germaniei naziste şi de apelul pentru o luptă împotriva marxismului. Patriarhia Moscovei era de asemenea neliniştită deoarece sprijinul anglican pentru această nouă organizaţie ecumenistă submina frontul comun anti-Vatican plănuit[48]. Viitorul Consiliu mondial ameninţa de altfel ambiţiile sale pentru conducerea lumii. Din cele 90 locuri din organismele sale de conducere, Consiliul alocase doar 17 reprezentanţilor Bisericilor Ortodoxe, care corespundeau la doar 85 delegaţi din cei 450 participanţi la sesiuni. O asemenea proporţie nu ar fi permis Bisericii Rusiei să direcţioneze evoluţiile în acord cu interesele sovietice.

Drept urmare, Kremlinul a decis să renunţe la condiţiile pe care trebuia să le îndeplinească Biserica Ortodoxă Rusă pentru a se alătura CMB. După ce s-au consultat cu Karpov, ierarhii ruşi au adresat Bisericii Anglicane o cerere de a-i ajuta în ce priveşte creşterea numărului de locuri pentru reprezentanţii ortodocşi, îndeosebi pentru cei ai Bisericii Ruse. Patriarhia Moscovei s-a adresat şi CMB cerându-i să-şi limiteze activităţile la sfera religioasă şi să respingă orice declaraţie politică[49]. Până când aveau să se aşeze lucrurile, departamentelor religioase din Bulgaria, România, Iugoslavia, Cehoslovacia, Polonia şi Ungaria li s-a poruncit să adopte politici anti-ecumeniste dure şi să interzică Bisericilor Ortodoxe corespunzătoare să participe la conferinţe ecumeniste şi să se alăture CMB[50]. În paralel, Patriarhia Moscovei exercita presiuni asupra acelor conducători bisericeşti care menţineau contacte cu ecumeniştii.

Pe 14 ianuarie 1947, patriarhul Alexie l-a vizitat pe Karpov în biroul său pentru a discuta despre conferinţa pre-sinodală. Ei au căzut de acord să înfiinţeze o comisie specială, condusă de mitropolitul Nicolai Iaruşevici. Sarcina sa era de a pregăti programul conferinţei, tezele şi comunicările sale majore. Patriarhul a cerut ajutorul CABOR pentru transferul profesorului Serghie Troiţki[51] de la Belgrad la Moscova, care trebuia să se alăture comisiei ca expert în drept canonic ortodox. Ei au discutat de asemenea planul conferinţei, care trebuia să includă subiecte precum atitudinea ortodoxă faţă de Biserica Romano-Catolică şi măsurile pentru a stopa activităţile Vaticanului, atitudinea ortodoxă faţă de mişcarea ecumenistă, cel de-al VIII-lea Sinod Ecumenic şi calendarul bisericesc. Cei doi au hotărât şi ca delegaţiile străine să nu depăşească mai mult de 6 membri.

La conferinţă urmau să participe de asemenea episcopi ruşi din străinătate, anume Mitropolitul Nestor de Harbin, Arhiepiscopul Victor de Shanghai, Arhiepiscopul Elefterie al Pragăi şi a toată Cehoslovacia, exarh al Patriarhiei Moscovei, Mitropolitul Veniamin al Americii de Nord, exarh al Patriarhiei Moscovei, Mitropolitul Serafim, exarh al Patriarhiei Moscovei în Europa Occidentală, Arhiepiscopul Alexandru de Bruxelles şi Arhiepiscopul Serghie al Vienei, exarh al Europei Centrale, fiecare din ei însoţiţi de una sau două persoane.

Să aruncăm o scurtă privire asupra biografiilor acestor episcopi. Mai înainte, să remarcăm câteva aspecte: cu excepţia arhiepiscopului Elefterie, sunt ierarhi care se aflau în străinătate din anii ‘1920 sau mai devreme, şi făceau parte chiar din Biserica Ortodoxă Rusă din Diaspora, care nu avea legături de comuniune cu Patriarhia Moscovei[52]. Istoricii contemporani au consemnat faptul că serviciile secrete sovietice nu au fost cu totul străine de ‘convingerea’ unor ierarhi să se întoarcă sub omoforul Patriarhiei Moscovei.

 

 

Cine erau arhiereii ruşi care urmau să participe la conferinţă ?

Mitropolitul Nestor (Anisimov) de Harbin (1884-1962) s-a numărat printre numeroşii episcopi ruşi care au emigrat după Revoluţia din 1917 şi au făcut parte din Biserica Ortodoxă Rusă din Diaspora. În 1916, el a devenit episcop de Kamchatka şi Petropavlovsk şi a luat parte la Sinodul Bisericii a toată Rusia din 1917-1918. El a emigrat în Harbin când nu s-a mai putut întoarce în eparhia sa din cauza regimului comunist. Din 1933, el a fost numit arhiepiscop şi conducător al Misiunii Coreene din acea vreme, cu titlul de arhiepiscop de Kamchatka şi Seul pe ,,durata şederii sale temporare în Harbin”.

În 1945, odată cu invazia Armatei Roşii în Manciuria, el a părăsit Biserica Ortodoxă Rusă din Diaspora şi s-a alăturat Patriarhiei Moscovei. În 1946 este numit mitropolit şi exarh al Patriarhiei Moscovei pentru Asia Răsăriteană. Între anii 1947-1956, el a fost probabil arestat şi exilat. În 1956 este numit mitropolit de Novosibirsk şi Barnaul, iar în 1958 se retrage.

 

Azilul pentru orfanii ruşi ,,Casa Milei" din Harbin. În centru, de la stângă la dreapta, arhiepiscopul Nestor (Anisimov), mitropolitul Meletie (Zaboroski) şi episcopul Victor (Sviatin), conducătorul Misiunii Bisericeşti Ruse din Beijing. În stânga părintele Filaret (Voznesenski), viitorul întâistătător al Bisericii Ortodoxe Ruse din Diaspora

 

Arhiepiscopul Victor (Sviatin) de Shanghai (1893-1961) a emigrat în China în 1918-1919 şi a intrat în Mânăstirea Adormirea Maicii Domnului din Beijing a Misiunii Bisericeşti Ruse. În 1932, el călătoreşte în Iugoslavia pentru a participa la cel de-al II-lea Sinod al Bisericii Ortodoxe Ruse a toată Diaspora, unde a fost hirotonit episcop de Shanghai. În 1937 devine arhiepiscop, iar în 1945 părăseşte Biserica Ortodoxă Rusă din Diaspora pentru a intra în comuniune cu Patriarhia Moscovei.

În 1950 este numit exarh pentru Asia Răsăriteană şi conducător al Misiunii din China. După răscoala de acolo din 1956, el s-a întors în URSS, unde a devenit arhiepiscop de Krasnodar şi Kuban, din 1961 cu rangul de mitropolit.

 

Arhiepiscopul Elefterie (Voronţov) al Pragăi a fost mai înainte episcop de Rostov şi Taganrog, fiind numit în aprilie 1946 exarh al Patriarhiei Moscovei şi arhiepiscop al Pragăi şi a toată Cehoslovacia. Potrivit unui raport al lui Gheorghe Karpov către Consiliul de Miniştri al URSS, patriarhul moscovit a făcut aceasta ,,la cererea” guvernului cehoslovac. Această cerere a fost făcut în februarie 1946 de ambasadorul la Moscova, Jaroslav Horak, şi de vice-ministrul educaţiei, Karel Cermak, care era de asemenea însărcinat cu problemele religioase. Faptul că preşedintele CABOR nu a menţionat temeiurile ecleziastice pentru numirea lui Elefterie sugerează faptul că Kremlinul s-a folosit de Patriarhia Moscovei pentru scopuri pur politice. Însă conducerea politică sovietică a luat măsuri speciale pentru a prezenta actele prin care Moscova îşi extindea jurisdicţia ca fiind justificabile din punct de vedere canonic.

 

Mitropolitul Veniamin (Fedcenko), exarh al Patriarhiei Moscovei în America de Nord (1880-1961) a luat parte la Sinodul Bisericii a toată Rusia din 1917-1918 ca reprezentant al clerului inferior. În 1919 devine episcop de Sevastopol şi în acelaşi an este numit episcop al Armatei şi Marinei Albe şi conducător al capelanilor militari ai Armatei Albe. În 1920, a fost evacuat în Constantinopol; în 1925, mitropolitul Evloghie [Gheorghievski], care administra la acea vreme parohiile Europei Occidentale, l-a numit membru al comitetului fondator al Institutului Sfântul Serghie din Paris.

După ruptura care a avut loc între mitropoliţii Evloghie şi Antonie [Hrapoviţki, întâistătătorul din acea vreme al Bisericii Ortodoxe Ruse din Diaspora], el a rămas alături de mitropolitul Evloghie, iar din 1927 s-a alăturat împreună cu el Patriarhiei Moscovei. În 1931, când mitropolitul Evloghie a părăsit jurisdicţia Patriarhiei Moscovei, el a rămas cu aceasta din urmă, fiind numit conducătorul comunităţilor patriarhale din Europa Occidentală. În 1933, este numit exarh temporar al Patriarhiei Moscovei în America de Nord. Sarcina sa era de ,,a investiga afacerile Bisericii Americane şi a le pune în rânduială”. În 1938 este ridicat la rangul de mitropolit al Insulelor Aleutine şi America de Nord.

În ianuarie 1945, mitropolitul Veniamin a vizitat URSS pentru prima oară pentru a participa la Sinodul local al Bisericii Ortodoxe Ruse care avea drept scop alegerea unui nou patriarh, după moartea patriarhului Serghie. În 1947, el s-a întors definitiv în URSS, ca ierarh al Eparhiei de Riga şi Letonia, iar în 1951 a fost numit mitropolit de Rostov şi Novocherkassk, iar din 1955 mitropolit de Saratov şi Volsk. În 1958, din cauza vârstei înaintate, el se va retrage la Mânăstirea Pecerska.

 

Mitropolitul Serafim (Lukianov), exarh al Patriarhiei Moscovei în Europa Occidentală (1879-1959) a luat parte la Sinodul Bisericii a toată Rusia din 1917-1918 fiind în acea vreme episcop de Sortavala, în Karelia. La sfârşitul anului 1917, după declararea independenţei Finlandei, el a continuat să fie episcop de Sortavala între anii 1918-1920; apoi, între anii 1921-1923, a devenit arhiepiscopul Bisericii Autonome a Finlandei, ca arhiepiscop de Vyborg, fiind ultimul ierarh rus care a condus Biserica Ortodoxă a Finlandei. Din 1923, Biserica Finlandei a intrat în jurisdicţia Patriarhiei Constantinopolului, care, în 1925, l-a înlocuit pe arhiepiscopul Serafim cu Herman Aav.

În 1926, arhiepiscopul Serafim a fost exilat din Finlanda şi s-a alăturat emigranţilor ruşi din Europa Occidentală, mai întâi în Londra, apoi în Paris, unde a devenit vicarul mitropolitului Evloghie [Gheorghievski]. După ruptura dintre mitropolitul Evloghie şi Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Ruse din Diaspora din 1926, arhiepiscopul Serafim a rămas credincios diasporei ruse care, în schimb, i-a încredinţat conducerea Eparhiei Europei Occidentale, cu scaunul în Paris. În 1938, a fost ridicat la rangul de mitropolit, la cel de-al II-lea Sinod al Bisericii Ortodoxe Ruse a toată Diaspora din Sremski-Karlovci, Iugoslavia. În august 1945, însă, mitropolitul Serafim schimbă tabăra, alăturându-se Patriarhiei Moscovei, împreună cu o parte din parohiile sale. În 1946, la moartea mitropolitului Evloghie (1868-1946), care se alăturase şi el Patriarhiei Moscovei, a devenit exarhul Patriarhiei Moscovei pentru Europa Occidentală.

Unii istorici afirmă că, după căderea Berlinului pe 8 mai 1945, patriarhul Alexie i-a invitat pe finlandezii ortodocşi să se întoarcă în sânul Patriarhiei Moscovei, iar mitropolitul Serafim părea omul cel mai potrivit pentru a-i păstori. Profitând de faptul că mitropolitul Anastasie [Gribanovski], întâistătătorul diasporei ruse, l-a acuzat pe mitropolitul Serafim de colaborare cu germanii în timpul războiului şi că poziţia sa în sânul diasporei era şubredă, se pare că mitropolitul Nicolai Iaruşevici i-a oferit să se întoarcă în Finlanda; de asemenea, este posibil ca atitudinea sa favorabilă faţă de această propunere să fi fost folosită de sovietici pentru a face presiuni asupra conducătorului real al Bisericii Finlandei, arhiepiscopul Herman Aav.

Dar proiectul reatragerii pe orbita sa a Bisericii Finlandei a eşuat, iar la moartea mitropolitului Evloghie, Patriarhia Moscovei l-a numit pe mitropolitul Serafim pentru a contracara opoziţia din Paris. În 1949, mitropolitul Serafim s-a retras ,,din motive de sănătate”, unii istorici afirmând că el s-a întors la comuniunea cu diaspora rusă.

 

Arhiepiscopul Alexandru (Nemolovski) de Bruxelles (1876/1880-1960) a fost hirotonit în 1909 ca primul episcop vicar al Arhiepiscopiei Americii de Nord a Bisericii Ortodoxe Ruse, purtând titlul de episcop de Sitka, Alaska. În anii 1914-1915, el a fost administratorul temporar al arhiepiscopiei, iar apoi în 1917 a fost numit arhiepiscop, în perioada 1917-1922 confruntându-se cu probleme financiare cumplite pe care nu le-a putut ţine în frâu. În 1921 ia parte la Primul Sobor a toată diaspora rusă la Sremski-Karlovtsy. În 1922, el va părăsi definitiv America, lăsându-l pe mitropolitul Platon Rojdestvenski să conducă comunitatea de acolo.

 

În timpul vizitei din 1921 în SUA, Meletie Metaxakis s-a întâlnit cu diferiţi episcopi ortodocşi în New York. De la stânga la dreapta: viitorul mitropolit Ghermano Polyzoides; Episcopul Alexandru [Demoglou] de Rodostolon, împreună cu care Meletie venise în SUA pentru a organiza diaspora greacă într-o arhiepiscopie unificată; mitropolitul Platon [Rojdestvenski] care preluase conducerea Arhiepiscopiei ruse a Americii de Nord; arhiepiscopul Meletie Metaxakis, care fusese depus din scaunul de arhiepiscop al Atenei, iar pe 9 decembrie 1921 avea să fie ales patriarh al Constantinopolului; arhiepiscopul Alexandru [Nemolovski], predecesorul mitropolitului Platon la conducerea Arhiepiscopiei ruse; episcopul Eftimie Ofiesh, conducătorul eparhiei ruso-siriene şi arhidiaconul Vsevolod Andronov, diacon la catedrala mitropolitului Platon

 

În anii imediat următori îl regăsim în Constantinopol şi în Muntele Athos. În 1923 ia parte împreună cu arhiepiscopul Anastasie Gribanovski (1873-1965, întâistătător al Bisericii din diaspora între anii 1936-1964) la Congresul pan-ortodox de la Constantinopol convocat de patriarhul Meletie al IV-lea. Congresul va marca începutul înrăutăţirii relaţiilor dintre Patriarhia Ecumenică şi Biserica Ortodoxă Rusă din Diaspora; arhiepiscopul Anastasie va fi purtătorul de cuvânt al opoziţiei faţă de propunerile de reformă ale patriarhului Meletie. De asemenea, mitropolitul Antonie Hrapoviţki (1863-1936, întâistătător al Bisericii din diaspora între anii 1920-1936) va ridica glasul împotriva lui Meletie Metaxakis, cu atât mai mult cu cât acesta din urmă îi va recunoaşte pe renovaţionişti şi va ridica pretenţii jurisdicţionale în Polonia, Finlanda şi Estonia[53].

În fine, Meletie Metaxakis le va cere atât arhiepiscopului Anastasie Gribanovski, cât şi arhiepiscopului Alexandru Nemovolski, care vieţuiau la acea vreme în Constantinopol, să-l recunoască drept conducător al lor jurisdicţional şi să-l pomenească pe el în locul patriarhului Tihon la slujbele bisericeşti. De asemenea, ambilor ierarhi li s-a cerut să-şi întrerupă relaţiile cu Sinodul din Sremski-Karlovtsy şi cu ,,orice altă putere rusă”. Le-a mai cerut ca în viitor să nu ia nici o poziţie anti-bolşevică sau să atingă vreo temă politică în predicile lor. Drept urmare, ambii episcopi au părăsit Constantinopolul: arhiepiscopul Anastasie va pleca la Ierusalim şi va vieţui la Misiunea Ecleziastică Rusă din Ierusalim, iar arhiepiscopul Alexandru se va retrage în Muntele Athos, unde va vieţui în Schitul Sfântul Andrei.

În Muntele Athos, arhiepiscopul Alexandru va trece în jurisdicţia Patriarhiei Constantinopolului. Sinodul Bisericii din Diaspora i-a cerut să revină în America pentru a-şi relua funcţia de arhiepiscop, dar el a refuzat să se întoarcă. În 1928, el se va alătura Mitropolitului Evloghie [Gheorghievski] de Paris, care se desprinsese de diaspora rusă şi se afla în jurisdicţia Patriarhiei Ecumenice, şi care îl va numi arhiepiscop de Bruxelles şi Belgia. În 1940, el va fi arestat de germani şi dus la Berlin, unde va fi ţinut sub arest la domiciliu. În 1945, după căderea Berlinului, el s-a alăturat Patriarhiei Moscovei.

 

Arhiepiscopul Serghie (Korolev) al Vienei, exarh al Europei Centrale (1881-1952) a fost hirotonit în 1921 episcop de Bely, iar la câteva luni după hirotonirea sa a fost arestat fiindcă s-a opus încercărilor Bisericii Ortodoxe Poloneze de a-şi dobândi autocefalia. În 1924, el este expulzat din Polonia, împreună cu alţi ierarhi care s-au opus autocefaliei, şi se îndreaptă către Praga; în acelaşi an, cu consimţământul Sinodului Bisericii Ortodoxe Ruse din Diaspora, mitropolitul Evloghie [Gheorghievski] l-a numit episcop vicar de Praga şi rector al Bisericii Sfântul Nicolae de acolo. În 1926, când mitropolitul Evloghie se va rupe de Sinodul diasporei şi va intra în jurisdicţia Constantinopolului, episcopul Serghie îl va urma.

În timpul ocupaţiei germane, episcopul Serghie s-a bucurat de dreptul de a săvârşi liturghia, pe când episcopilor cehi li s-a interzis; acest drept îl dobândise ca urmare a faptului că aparţinea – pentru a doua oară – de jurisdicţia Bisericii Ortodoxe Ruse din Diaspora. În timpul războiului, pentru teritoriile ocupate de germani, la cererea conducătorilor nazişti, se înfiinţase Mitropolitanatul European Central, sub conducerea mitropolitului Serafim Lade (un german nativ), aparţinând de diaspora rusă. Serghie Korolev va trece sub păstorirea mitropolitului Serafim, ceea ce Alexandru Nemolovski va refuza şi va fi ţinut sub arest la domiciliu. De asemenea, în octombrie 1943, episcopul Serghie va lua parte la Conferinţa de la Viena, convocată de Sinodul de la Karlovtsy, dar nu va semna verdictul ei împotriva patriarhului Serghie [Stragorodski].

După război, statutul său era neclar, din cauză că el nu avea nici cetăţenie cehoslovacă, nici sovietică. Mai mult, el nu avea relaţii bune cu cehii ortodocşi din cauza criticilor sale faţă de unele elemente protestante din slujbele lor bisericeşti. În octombrie 1945, Patriarhia Moscovei îl va trimite la Praga pe arhiepiscopul de Orlov, Fotie Tapiro. El va avea misiunea de a negocia reunirea parohiilor emigranţilor ruşi din Cehoslovacia cu Biserica mamă şi, în acest scop, va lua legătura cu administratorul lor, episcopul Serghie Korolev. Discuţia cu arhiepiscopul Fotie se va încheia cu cererea episcopului Serghie de a se reuni cu Patriarhia Moscovei.

Pe 2 aprilie 1946, Patriarhia Moscovei l-a numit pe Elefterie Voronţov, fost episcop de Rostov şi Taganrog, ca exarh al său şi arhiepiscop de Praga. Parohiile ruse din Cehoslovacia au fost de asemenea transferate sub păstorirea sa, iar Serghie Korolev va fi ridicat la rangul de vicar al Exarhatului European Occidental al Patriarhiei Moscovei şi mutat la Viena. În 1950, el va deveni arhiepiscop de Kazan şi Chistopol[54].

 

* * *

 

Aceste biografii succinte nu vorbesc îndeajuns de mult despre vremurile deosebit de tulburi pe care le-au traversat aceşti ierarhi, nici despre adversităţile cu care au avut de-a face în încercarea lor de a-şi îndeplini misiunea de arhipăstori. De asemenea, ele vorbesc prea puţin sau chiar deloc despre strădaniile neobosite ale Patriarhiei Moscovei de a convinge – prin orice mijloace – atât pe ierarhii şi clericii ruşi din diaspora, cât şi pe credincioşii ruşi să se întoarcă în sânul său. Interesul său nu era legat doar de prestigiul său în lume, ci şi de presiunea inimaginabilă şi neîncetată care se făcea asupra Bisericii Serghiene pentru a sluji scopurilor bolşevice. [Am vorbit pe scurt despre obiectivele politicii sovietice externe în episodul IV.]

La câteva săptămâni după ocuparea ţărilor est-europene de către Armata Roşie, emisarii Patriarhiei Moscovei au călătorit în aceste ţări pentru a inspecta parohiile emigranţilor ruşi de acolo. Episcopul Serghie (Larin) de Kirovgrad a vizitat Iugoslavia în aprilie 1945; tot în aprilie 1945, Arhiepiscopul Grigorie (Ciukov) de Pskov a vizitat parohiile ruse din Bulgaria; Arhiepiscopul Fotie (Tapiro) de Orlov a vizitat parohiile din Austria şi Cehoslovacia. Slovacii de est, care alcătuiau Eparhia de Mukacevo-Preşov – care se aflase în jurisdicţia Patriarhiei Serbiei – fuseseră deja primiţi în Patriarhia Moscovei în toamna anului 1944. ‘Reunificarea’ oficială a acestei eparhii a avut loc pe 22 octombrie 1945.

Rapoarte ale unor asemenea călătorii făcute de emisarii Patriarhiei Moscovei, aşa cum au fost publicate în Jurnalul Patriarhiei Moscovei, susţin că reunificarea a avut loc cu consimţământul necondiţionat al credincioşilor şi preoţilor lor, care au căutat în mod unanim să fie primiţi sub omoforul Patriarhiei Moscovei. Cu siguranţă, au existat preoţi şi laici care au fost de acord cu unirea, dar majoritatea s-a opus. Oriunde era percepută o opoziţie faţă de planurile Moscovei, acele grupuri de persoane erau arestate şi deportate în URSS. Această soartă au avut-o laicii şi clericii deopotrivă. Astfel, de exemplu, arhimandritul Isaac, asistentul episcopului Serghie Korolev, şi preotul M. Vazneţov au fost arestaţi în Praga şi condamnaţi la 10 ani muncă silnică. Motivul oficial pentru astfel de arestări era în cele mai multe cazuri ,,colaborarea cu germanii” în timpul războiului; motivul real era refuzul de a se alătura Patriarhiei Moscovei.

Această soartă îi ‘aştepta’ nu numai pe emigranţii ruşi. Încercările de a subordona parohii ortodoxe mai mici erau întâmpinate uneori cu o opoziţie înverşunată. Ortodocşii vorbitori de limba maghiară au refuzat să se supună Moscovei. Aceasta a condus la arestarea a numeroşi credincioşi şi preoţi, inclusiv a arhimandritului Janos Peterfalvi, care se afla în jurisdicţia Constantinopolului. Refuzul său de a se supune Moscovei şi loialitatea sa canonică faţă de Patriarhia Ecumenică i-au ‘câştigat’ 10 ani de muncă silnică în Siberia. Motivul oficial al arestării lui a fost că spiona împotriva autorităţilor sovietice în Ungaria.

Emisarii Patriarhiei Moscovei au ‘bătut’ întreaga lume – nu doar Europa de Est – pentru a-i aduna pe ‘fiii risipitori’. Să vedem itinerarele unui astfel de emisar, de exemplu ale arhiepiscopului de Pskov, ulterior mitropolit de Leningrad, Grigorie Ciukov: în martie 1941, el a mers la Tallinn pentru a soluţiona schisma estoniană; în aprilie 1945, pe când devenise deja mitropolit de Leningrad, a mers la Sofia. Invitat în semn de mulţumire faţă de Patriarhia Moscovei, care soluţionase – pe cale politică – schisma bulgară (1872-1945), el va inspecta parohiile ruse de aici, cărora le purtase de grijă până atunci diaspora rusă. În octombrie 1945 merge în Finlanda, unde a ‘primit’ cereri de intrare în jurisdicţia Patriarhiei Moscovei.

 

De la stânga la dreapta: Episcopul Grigorie [Ciukov] de Saratov, Arhiepiscopul Ştefan [Proţenko] de Ufa, Locum tenens patriarhal Mitropolitul Serghie [Stragoroski] al Moscovei şi Kolomnei, Arhiepiscopul Alexie [Paliţin] de Kubîşev, Arhiepiscopul Alexie [Sergheev] de Ryazan. Ulyanovsk, 14 octombrie 1942

 

Între 12 noiembrie - 16 decembrie 1946, o delegaţie rusă va călători în Orientul Mijlociu, în frunte cu mitropolitul Grigorie, care va purta discuţii nu numai cu liderii religioşi, ci şi cu cei politici; misiunea principală a acestei delegaţii va fi de a pregăti terenul pentru cel de-al VIII-lea Sinod Ecumenic programat pentru anul 1948. Pe 2 decembrie, mitropolitul Grigorie vorbea cu Patriarhul Hristofor al Alexandriei, apoi va merge în Siria şi Palestina, lăsând 25.000 dolari Patriarhului Alexandru al Antiohiei şi 35.000 dolari Patriarhului Timotei al Ierusalimului; aceste sume au fost justificate ca necesare pentru iniţiativa Patriarhiei Moscovei de a convoca o conferinţă pre-sinodală în 1947 spre a pregăti cel de-al VIII-lea Sinod Ecumenic plănuit a avea loc în 1948.

Fondurile au fost aprobate prin decretul nr. 1132-465 de Consiliul pentru Afacerile Bisericii Ortodoxe Ruse (CABOR)[55], emis pe 29 mai 1946. În acest fel, Stalin restabilea tradiţia imperială rusă de subvenţii financiare pentru patriarhii răsăriteni. La rândul lor, beneficiarii au declarat că vor susţine Patriarhia Moscovei în afacerile ecleziastice internaţionale. Ei au promis de asemenea să întrerupă relaţiile cu Sinodul mitropolitului Anastasie şi să întreprindă paşi pentru a-i convinge pe credincioşii lui din Orientul Mijlociu să părăsească jurisdicţia sa şi să se alăture Moscovei. În caz de refuz, patriarhii aveau să impună o interdicţie asupra parohiilor care ţineau de Sinodul Karlovtsy, situate pe teritoriile lor canonice.

Altă sarcină la fel de importantă pentru trimişii Moscovei era de a reuni parohiile ruse din Orientul Mijlociu cu Biserica mamă; cu alte cuvinte, au fost vizitate comunităţile din Beirut, Iran, Ierusalim – la Ierusalim miza era enormă, proprietăţile ruse fiind deosebit de extinse –, Egipt etc.

Pe 30 mai 1947, mitropolitul Grigorie îl va însoţi pe patriarhul Alexie în România; scopul principal al acestei vizite era de a asigura participarea Bisericii Ortodoxe Române la o conferinţă pre-sinodală pan-ortodoxă la Moscova programată pentru toamna anului 1947 [despre care am scris în episodul III]. Între lunile iulie – octombrie 1947, mitropolitul Grigorie se va afla în Statele Unite ale Americii unde va negocia o reunire cu Mitropolia Americii de Nord condusă de Teofil Paşkovski, care nu-l va primi bine.

Iată un episcop rus care bătea lumea în lung şi-n lat în timpul lui Stalin, folosind banii bolşevicilor pentru a crea contacte ecleziastice şi a întări prestigiul Bisericii Ortodoxe Ruse în lume ! Şi el este doar un exemplu, alţi episcopi fiind însărcinaţi cu alte misiuni. De exemplu, Arhiepiscopul Fotie de Orlov[56] va străbate Europa Centrală, trecând prin Viena, Praga, Carlsbad, Marienbad, Pilsen şi alte locuri pentru a primi cereri scrise de la emigranţii ruşi de acolo. El va ‘pescui’ de pe unde trece feluriţi episcopi ruşi: fostul arhiepiscop de Kherson, Antonie Martsienko şi fostul arhiepiscop de Brest, Ioan Lavrinenko şi arhiepiscopul Daniil Yuzviuk se vor reuni cu Patriarhia Moscovei. Ei vor fi invitaţi să se întoarcă la Moscova ca mai apoi să fie numiţi potrivit condiţiilor din URSS. În această privinţă, patriarhul rus Alexie a făcut o remarcă interesantă: în opinia lui, întoarcerea clericilor emigraţi în patria mamă era o oportunitate nu numai pentru a-i reintegra în administraţia bisericească locală – care suferea de lipsuri cumplite după ce bolşevicii omorâseră cea mai mare parte din ierarhi – ci, mai important, de a-i ţine sub observaţie. Orice ,,abatere de la linia Patriarhiei Moscovei ar putea fi remarcată şi oprită încă de la început”. Dacă aceşti clerici ar fi rămas în străinătate, ei ar fi putut pricinui mai mult rău[57].

După întoarcerea lor în URSS, pe care o părăsiseră doar cu câteva săptămâni mai devreme, episcopii Antonie, Ioan şi Daniil vor scrie un articol în Jurnalul Patriarhiei Moscovei despre primele lor impresii privind viaţa bisericească în patria mamă, lăudând libertatea deplină a religiei şi a Bisericii. Articole asemănătoare aveau să apară în aceste luni în Jurnalul Patriarhiei Moscovei, scrise în cea mai mare parte de episcopi şi clerici din diaspora care fuseseră siliţi de evenimentele politice ale acestor ani să devină parte a Patriarhiei Moscovei.

 

 

Pregătirea pentru conferinţa pre-sinodală

Pe lângă ierarhii ortodocşi ruşi din străinătate şi diferiţi alţi ierarhi ortodocşi – din ţările est-europene aflate în blocul comunist, din partea patriarhiilor istorice etc –, patriarhul Alexie a sugerat şi participarea unei delegaţii anglicane. De fapt, el primise deja acordul guvernului sovietic pentru a-l invita pe arhiepiscopul de Canterbury, care era aşteptat să susţină iniţiativele anti-Vatican ale Patriarhiei Moscovei[58].

Lucrarea pregătitoare pentru conferinţă includea stabilirea multor chestiuni tehnice în prealabil. Unele dintre acestea erau legate de bisericile şi clădirile pe care guvernul sovietic trebuia să le repare şi să le înapoieze patriarhiei. Sinodul a cerut restituirea întregului complex al Mânăstirii Sfânta Treime din Zagorsk. Până la acea vreme, Biserica Rusă primise doar o parte din el, dar scenariul conferinţei imagina delegaţii străini cazaţi în complexul mânăstiresc Zagorsk. În plus, complexul trebuia să găzduiască seminarul şi academia bisericească a Moscovei, editura sinodală şi alte departamente bisericeşti.

Altă problemă serioasă era de a găsi bisericile adecvate pentru a deveni aşezăminte ale Bisericilor Ortodoxe străine. Iniţial, cele pentru patriarhiile Ierusalimului şi Serbiei trebuiau să fie selectate dintre bisericile moscovite, în timp ce cele pentru patriarhiile Alexandriei şi Antiohiei aveau să se găsească în Kiev şi Leningrad. Nu era o sarcină uşoară. De exemplu, existau doar 10 biserici funcţionale în Leningrad: 3 catedrale, 5 biserici în cimitire, şi 2 în afara oraşului. Nici una din acestea nu era adecvată pentru a fi aşezământ. Singura posibilitate era de a repara câteva din bisericile închise din centrul oraşului.

 

Mânăstirea Sfânta Treime din Zagorsk, adică Marea Lavră Serghiev Posad, aflată în oraşul Serghiev Posad [Zagorsk, în epoca sovietică], la 75 km nord-vest de Moscova. În 1945, lavra a fost dată înapoi Bisericii Ortodoxe Ruse. Pe 16 aprilie 1946, a fost săvârşită din nou liturghia în catedrală. Lavra a continuat să fie reşedinţa scaunului patriarhal până în 1983, când patriarhului i s-a permis să se aşeze la Mânăstirea Danilov din Moscova. După aceea, mânăstirea a continuat să fie un centru important de educaţie religioasă

 

De asemenea, trebuia hotărâtă durata exactă a conferinţei. Potrivit patriarhului Alexie, trebuia ţinută în perioada 1-10 octombrie 1947; dar după întâlnirea sa cu Karpov, forumul a fost reprogramat pentru cea de-a doua jumătate a lunii septembrie. Moscova avea ambiţia de a aduna laolaltă conducătorii tuturor Bisericilor Ortodoxe autocefale, însă nu era sigură de participarea patriarhului Constantinopolului, deoarece conferinţa reprezenta o ameninţare la adresa poziţiei sale în lumea ortodoxă. Prin urmare, lista invitaţilor conţinea remarca: ,,patriarhul Constantinopolului sau reprezentantul său”. Potrivit estimărilor iniţiale, trebuia pregătită cazarea şi celelalte pentru aproximativ 50 de persoane.

Comisia Bisericii Ruse care trebuia să pregătească conferinţa pre-sinodală era condusă de mitropolitul Nicolai [Iaruşevici] al Kievului şi avea 8 membri: Episcopul Macarie de Mojaevsk; preotul N. Kolchiţki; arhimandritul Ioan, administratorul Lavrei Sfânta Treime din Zagorsk, preotul profesor N. Cepurin, rectorul Academiei Bisericeşti din Moscova; preoţii G. Razumovski, S. Markov şi P. Ţvetkov; şi secretarul comisiei, S. Filipov. Comisia s-a întrunit în 7 sesiuni înainte ca invitaţiile oficiale să trebuiască trimise conducătorilor Bisericilor Ortodoxe la începutul lunii aprilie[59].

La prima dintre aceste sesiuni, ţinută pe 22 ianuarie 1947, a participat şi patriarhul Alexie. În timpul acestei sesiuni, comisia a decis să-l invite pe părintele Kostelnik din Ucraina. El trebuia să ia parte la comisie ca principal vorbitor despre Vatican. Altă invitaţie a fost trimisă profesorului Serghie Troiţki în Belgrad. La început însă, numirea sa nu a fost susţinută de guvernul sovietic, care prefera să-i ţină la distanţă pe emigranţi de învăţaţii aflaţi sub control sovietic[60]. Comisia a numit de asemenea conferenţiarii responsabili pentru lucrările cheie ale conferinţei: preotul profesor N. Cepurin avea să vorbească despre apărarea organizată a Ortodoxiei împotriva agresiunii catolice; profesorul asociat A. Gheorghievski despre calendarul bisericesc, profesorul asociat V. Vertogradov şi V. Sretenski despre relaţiile ortodoxo-anglicane; profesorul asociat N. Doktusov despre Biserica Armeano-Gregoriană; arhimandritul profesor asociat Veniamin (Milov) şi profesorul S. Troiţki despre probleme canonice; şi profesorul V. Platonov despre ecumenism. Proiectele acestor lucrări au fost programate a fi completate la mijlocul lui februarie.

Între timp, noi subiecte erau adăugate pe agenda pre-sinodală. Unul dintre ele a fost ocazionat de o cerere din partea arhiepiscopului de Canterbury de recunoaştere a hirotoniilor anglicane de către Biserica Ortodoxă Rusă. În plus, patriarhul Alexie a sugerat să fie stabilite contacte cu Bisericile monofizite care au fost declarate eretice de cel de-al IV-lea Sinod Ecumenic de la Calcedon (451), adică Bisericile Siriană Iacobită şi Coptă, ai căror adepţi erau răspândiţi în Siria, Palestina şi Egipt. În paralel cu aceasta, Biserica Rusă a stabilit contact cu patriarhul catholicos sirian, Mar-Gheorghe, în Anglia. Comisia a discutat de asemenea posibilitatea unei reuniri cu vechii catolici din Europa Occidentală. În acest fel, ea spera o susţinere internaţională lărgită pentru proiectul său.

Discuţia despre articolele plănuite a fost încheiată la sfârşitul lunii martie, când comisia i-a trimis lui Gheorghe Karpov un raport despre ,,Conferinţa reprezentanţilor tuturor Bisericilor Ortodoxe”. Potrivit acestui raport, 11 Biserici autocefale aveau să trimită delegaţii a câte 6 membri. Biserica Ortodoxă Rusă va fi reprezentată de 14 clerici: patriarhul, 3 mitropoliţi, şi 10 conferenţiari. Exarhatele Patriarhiei Moscovei, ca şi Mitropolia Americii vor trimite delegaţii a câte 3 membri. În acest fel, aproximativ 100 clerici ortodocşi erau aşteptaţi să ia parte la întrunire: 60 străini, 20 ruşi şi georgieni din URSS, şi 20 ruşi din străinătate. Comisia stabilea Mânăstirea Novodevici ca loc de întrunire a conferinţei şi propunea două variante în ce priveşte perioada: 18-29 octombrie sau 29 septembrie - 10 octombrie 1947. Toate delegaţiile străine erau planificate a sosi prin zbor special, doar românii şi georgienii urmau să călătorească cu trenul.

Programul conferinţei includea şi documentare despre Sinodul de la Lvov al reunirii uniaţilor ucraineni cu Biserica mamă Rusă, vizitare a monumentelor, liturghie comună şi ceremonii cu ocazia acordării bisericilor ruseşti ca aşezăminte Bisericilor Ortodoxe străine. În sfârşit, cantităţi considerabile de valută erau pregătite ca daruri pentru patriarhii Constantinopolului şi Serbiei, ca şi pentru exarhul bulgar, Arhiepiscopul Damaschin al Greciei şi Arhiepiscopul Leontie de Cipru. Exarhii ruşi Serghie Korolev, Serafim Lukianov, Veniamin Fedcenko şi Teofil Paşkovski erau şi ei incluşi în lista beneficiarilor. Un astfel de dar a fost oferit conducătorului Bisericii Albaniei în timpul vizitei sale la Moscova în iulie 1946.

Între timp, CABOR era preocupat cu ediţia finală a agendei conferinţei pre-sinodale. El a dat prioritate luptei Bisericii Ortodoxe cu Vaticanul, Sinodului Arhieresc din diaspora al mitropolitului Anastasie [Gribanovski] şi mişcării ecumeniste. De asemenea, Consiliul trebuia să coordoneze poziţiile Bisericilor Ortodoxe din Europa de Răsărit asupra acestor subiecte. În cazul Bisericii Catolice, Karpov s-a gândit că întâlnirea pre-sinodală din 1947 trebuia ,,să condamne papalitatea dintr-un punct de vedere dogmatic” şi să recomande reunirea Bisericilor uniate cu Bisericile Ortodoxe din Cehoslovacia, Iugoslavia şi România.

Consiliul plănuia şi publicarea unui volum special cu materiale anti-Vatican care trebuia difuzat în străinătate. În 1947, Biserica Ortodoxă Rusă din Uniunea Sovietică, un volum de materiale adunate de Karpov, a fost publicat în câteva limbi est-europene; scopul ei era de a convinge celelalte naţiuni că exista libertate religioasă în Uniunea Sovietică şi de a creşte autoritatea Patriarhiei Moscovei. În acelaşi timp, altă carte, Patriarhul Serghie şi moştenirea sa spirituală, îl prezenta pe noul patriarh Alexie ca pe păzitorul moştenirii lui Serghie şi adevăratul lider al Ortodoxiei.

Sărbătoarea Sfintelor Paşti a fost folosită de patriarhul moscovit ca prilej pentru a anunţa conferinţa pre-sinodală. Pe 8 aprilie 1947, el trimitea invitaţiile oficiale conducătorilor Bisericilor Ortodoxe împreună cu urările sale de Paşti; el scria celorlalţi întâistătători că iniţiativa sa era cauzată de necesitatea discutării chestiunilor care s-au acumulat în creştinismul ortodox de la ultimul Sinod Ecumenic încoace şi care necesitau soluţii urgente. Una dintre ele era ,,ura duşmănoasă a creştinismului ne-ortodox” şi propaganda sa anti-ortodoxă, care în mod tipic nu era nimic altceva decât activitate politică. Altă problemă privea schismele din Biserica Ortodoxă Rusă; patriarhul rus susţinea că Biserica sa nu vroia să acţioneze singură, ci dorea să respecte dreptul canonic prin rezolvarea lor împreună cu Bisericile surori.

Prin urmare, el invita conducătorii celorlalte Biserici Ortodoxe la Moscova în toamna anului 1947; de asemenea, trimitea programul conferinţei şi îi ruga pe întâistătători să propună alte chestiuni spre dezbatere şi să trimită liste cu numele reprezentanţilor care vor asista la forum. Pe 2 iunie, patriarhul Alexie trimitea din nou telegrame conducătorilor Bisericilor Ortodoxe întrebându-i dacă sfârşitul lunii septembrie era potrivit pentru ei[61]. Părea că proiectul lui Stalin pentru un Vatican ortodox avea să-şi atingă scopurile sale.

 

 

Conducătorii ortodocşi greci boicotează conferinţa pre-sinodală

Patriarhul Alexandru al III-lea al Antiohiei a fost primul conducător bisericesc care a confirmat participarea la conferinţa pre-sinodală. El şi-a exprimat bucuria de a fi martorul unei renaşteri a străvechii tradiţii a discutării problemelor ecleziastice de către un sinod bisericesc şi a declarat ,,deplinul său asentiment cu şi aprobarea” planului viitorului forum[62]. El a fost de acord cu 21 septembrie ca dată de începere a conferinţei, dar a cerut ca un avion sovietic să fie trimis din Teheran la Damasc pentru transportul său la Moscova. Potrivit lui Karpov, guvernul sovietic trebuia să aprobe această cerere, deoarece Alexandru al III-lea era singurul patriarh din Orientul Mijlociu care avea să participe la conferinţă.

Bisericile statelor balcanice, cu excepţia celei greceşti, au confirmat de asemenea participarea la conferinţa pre-sinodală. Singura persoană care a produs tulburare a fost exarhul bulgar Ştefan, care a pus sub semnul întrebării unele subiecte ale conferinţei. Într-o epistolă trimisă patriarhului Moscovei pe 10 iunie 1947, exarhul Ştefan a subliniat faptul că multe Biserici Ortodoxe locale au participat la mişcarea ecumenistă încă de la începutul ei şi erau chiar coautoare ale ideii de Consiliu Mondial al Bisericilor. Mai mult decât atât, aceleaşi Biserici Ortodoxe au recunoscut deja hirotoniile anglicane. Din aceste motive, exarhul bulgar insinua că poziţia rusă asupra acestor subiecte era excepţională şi sugera că aceste teme ar trebui reconsiderate înainte de includerea lor finală pe ordinea de zi a conferinţei. El a amintit de asemenea starea sa precară de sănătate şi a exprimat îndoieli privind participarea sa la conferinţă.

Însă, pe 15 iunie, exarhul Ştefan a purtat discuţii cu liderul Partidului Comunist Bulgar, Georgi Dimitrov, privind statutul Bisericii sale în viitoarea constituţie. Cel din urmă a promis ceva destindere în sfera religioasă, mai ales prin restituirea drepturilor de proprietate ale Bisericii asupra seminariilor ecleziastice din Sofia şi Plovdiv şi prin păstrarea Facultăţii de Teologie ca parte a Universităţii din Sofia. În aceste circumstanţe, Ştefan a făcut unele concesii. Pe 28 iunie, el a trimis o nouă epistolă patriarhului Alexie. De această dată, conducătorul Bisericii Ortodoxe Bulgare arăta mai mult entuziasm faţă de iniţiativa Moscovei. El scria:

,,Potrivit înţelegerii de astăzi şi aşteptărilor Sfintei noastre Biserici, iniţiativa pentru acest [Sinod] aparţine în mod firesc celei mai mari surori, biruitoare în trecut şi devotată lui Dumnezeu – Sfânta Biserică Rusă. Astfel, ea îşi păstrează responsabilităţile, care îşi au obârşia în puterea şi slava sa, şi a luat iniţiativa de a consolida unitatea duhovnicească şi pacea viitoare şi dragostea dintre sfintele Biserici locale”[63].

Cu toate acestea, exarhul bulgar nu a renunţat la sprijinul său pentru mişcarea ecumenistă. El a evitat de asemenea să confirme participarea sa la conferinţa pre-sinodală sub pretextul sănătăţii precare. Pe 26 iulie 1947, guvernul de la Sofia l-a trimis pe Ştefan la Karlovy Vary pe cheltuiala bugetului de stat[64]. Potrivit planului preliminar, el avea să urmeze două luni de tratament medical şi după aceea să meargă direct la Moscova, unde va participa la conferinţa pre-sinodală. Se pare că de când exarhul sovietic Elefterie[65] fusese instalat în Cehoslovacia, Karlovy Vary devenise un loc unde personalităţi religioase cheie primeau nu numai tratament medical, ci şi ideologic (de exemplu, Patriarhul Gavriil al Serbiei).

 

Timbru comemorativ [în partea stângă jos]. În stânga, mitropolitul Ştefan, exarh al Bisericii Bulgare; în dreapta purtătorul de cuvânt al Parlamentului bulgar Dimitar Peşev care, alături de alţi ierarhi şi oameni politici bulgari, a luptat între anii 1943-1945 pentru salvarea evreilor care trăiau în Bulgaria de teroarea nazistă. Trenurile naziste au ajuns în Bulgaria pe 10 martie 1943, dar deportarea plănuită nu a avut loc.

În 2017, Biserica Ortodoxă Bulgară a fost nominalizată pentru a doua oară la Premiul Nobel pentru Pace.

 

În pofida acestor măsuri, conferinţa pre-sinodală a trebuit anulată după ce Bisericile aşa-numite greceşti au refuzat să ia parte la ea. Grupul lor includea Patriarhiile Constantinopolului, Alexandriei şi Ierusalimului şi Bisericile Ortodoxe ale Greciei şi Ciprului. Locum tenens al întâistătătorului Bisericii Ciprului, arhiepiscopul Leontie era în Cairo când a primit invitaţia de la consulatul rus de acolo[66]. El a refuzat să ia parte la conferinţă, susţinând că patriarhul Constantinopolului era singurul care avea dreptul canonic de a convoca Sinoade Ecumenice. Mitropolitul Nicolai (Iaruşevici) a încercat să-l convingă pe arhiepiscopul Leontie că nu a priceput corect însemnătatea conferinţei; ierarhul rus a afirmat că nu avea să fie ,,un Synedrion pan-ortodox”, ci pur şi simplu o întrunire pentru discutarea subiectelor deopotrivă de importante pentru întreaga Biserică Ortodoxă[67]. De asemenea, el i-a amintit arhiepiscopului cipriot că ideea pentru Sinod a fost tratată cu conducătorii celorlalte Biserici Ortodoxe în timpul Sinodului reunit pentru alegerea unui nou patriarh al Rusiei, în 1945, ca şi de delegaţiile postbelice schimbate între Patriarhia Moscovei şi celelalte Biserici Ortodoxe.

Între timp, invitaţia adresată arhiepiscopului Leontie a provocat un val de proteste anti-ruseşti în comunităţile greceşti din Orientul Mijlociu. Pe 1 iulie 1947, ziarul ortodox Fis din Cairo publica un articol intitulat ,,Un sinod necanonic: Un sinod al neascultării”. Potrivit acestui articol, adevăratele Biserici Ortodoxe nu vor lua parte la ,,conferinţa bisericească sovietică” deoarece ea era o întreprindere politică. Moscova era acuzată că a neglijat statutul ecumenic şi drepturile patriarhului Constantinopolului şi că a încercat să aducă toate Bisericile Ortodoxe locale sub dominaţia tronului patriarhal rus. Ziarul declara că grecii ortodocşi nu vor cădea în capcana Kremlinului. Se sublinia şi faptul că doar un ierarh de origine non-greacă, patriarhul Antiohiei, a fost de acord să ia parte la conferinţa din Moscova.

Articolul preciza că, fără participarea patriarhului Constantinopolului, acest forum avea să se transforme într-o parodie. În consecinţă, el nu merita numele de ,,pan-ortodox”, ci trebuia să fie privit ca un soi de conferinţă bisericească slavă ale cărei ţeluri nu aveau nimic în comun cu religia. Autorul sublinia că deciziile acestui forum vor fi respectate doar în Bisericile expuse constrângerii comuniste sau cu o cultură canonică slabă; el susţinea că guvernul sovietic s-a folosit de patriarhul Alexie ca momeală în timp ce urmărea participarea Bisericii Ortodoxe a Greciei. Dar autorul era încredinţat că nici un grec din naştere nu va accepta iniţiativele Patriarhiei Moscovei, deoarece ea devenise un apendice al statului sovietic.

În acelaşi timp, proiectul Kremlinului pentru un nou Sinod Ecumenic avea efecte secundare asupra creştinismului mondial. Tensiunile vechi de secole dintre Biserica Catolică şi unele Biserici se atenuaseră şi avea loc o apropiere între ele, dar aceasta se petrecea doar în aparenţă. În realitate, poziţia Vaticanului faţă de conferinţa pre-sinodală nu era departe de cea a Bisericilor greceşti. Potrivit Sfântului Scaun de la Roma, întrunirea de la Moscova era ,,parte a noii cruciade a Bisericii Ortodoxe Ruse, ai cărei conducători erau prieteni apropiaţi ai Kremlinului”. Totodată, Biserica Angliei luase o poziţie neutră şi evitase intervenţia directă în discuţie. Ea şi-a limitat reacţia la o exprimare a temerii că neînţelegerea dintre scaunele patriarhale ale Moscovei şi Constantinopolului ameninţau Ortodoxia cu dezbinarea.

Patriarhul Hristofor al Alexandriei a refuzat de asemenea invitaţia la Moscova. În general, el era de acord cu necesitatea unui Sinod Ecumenic şi a afirmat că această idee fusese crezul său încă de la hirotonia sa, dar găsea nepotrivită iniţiativa Moscovei şi recomanda amânarea sa. Întâistătătorul a amintit că situaţia internaţională nu a permis în trecut înfăptuirea unui asemenea forum. El a făcut referire şi la discuţiile sale cu mitropolitul Grigorie Ciukov[68] din 1946, când ei au discutat acest subiect; la acea vreme, patriarhul Hristofor a sugerat chiar Sfântul Munte Athos şi Ierusalimul ca locuri unde ar putea avea loc un astfel de Sinod înainte de sfârşitul anului 1947, dar nu a fost nicicând de acord cu convocarea sa la Moscova. El s-a opus şi programului propus de Biserica Rusă. În opinia sa, cele mai multe din subiectele propuse spre dezbatere erau probleme interne ale Bisericii Ortodoxe Ruse care trebuiau rezolvate de un Sinod bisericesc local.

Patriarhul Timotei al Ierusalimului a fost mai laconic. Pe 3 iulie, el a răspuns cu o telegramă în care declara că nu era dornic să participe la o ,,conferinţă ipotetică”[69]. Este interesant de notat faptul că, mai înainte cu o zi, Patriarhul Alexandru al III-lea al Antiohiei a discutat cu ambasadorul sovietic în Liban o scrisoare pe care el o primise de la patriarhul Hristofor. Potrivit acestui document, conducătorului Bisericii Alexandriei îi era teamă că forumul de la Moscova va fi supus influenţei bolşevice. Alt argument pe care l-a adus Hristofor a fost ,,lipsa dreptului patriarhului Alexie de a convoca o astfel de conferinţă”[70].

Însă, ultimul cuvânt privind această iniţiativă aparţinea din punct de vedere canonic Patriarhiei Ecumenice. În februarie 1947, Karpov a propus guvernului sovietic să aloce 50.000 de dolari pentru Patriarhul Maxim al Constantinopolului; această sumă trebuia să asigure participarea sa la conferinţa bisericească de la Moscova. Planul a fost ruinat de demisia patriarhului Maxim. Din punct de vedere oficial, acest act a fost justificat prin boala sa, dar adevăratul său scop era de a preîntâmpina influenţa Moscovei asupra Patriarhiei Constantinopolului[71]. Pe 30 iunie 1947, locum tenens al patriarhului ecumenic, mitropolitul Dorotei a anunţat refuzul Bisericii sale de a lua parte la conferinţa pre-sinodală, argumentând că iniţiativa era o încălcare a dreptului canonic.

Copii ale acestui document au fost trimise conducătorilor tuturor Bisericilor Ortodoxe autocefale. În ciuda acordului de principiu cu necesitatea unui Sinod Ecumenic, mitropolitul Dorotei a negat în mod categoric dreptul patriarhului moscovit de a convoca o astfel de întrunire; dar având în minte frământările interne ale Bisericii Ruse şi lunga sa izolare de celelalte Biserici Ortodoxe locale, locum tenens al patriarhului ecumenic înclina către a scuza întreprinderea sa anti-canonică şi îşi exprima speranţa că în viitor Biserica Rusă va respecta canoanele[72].

Această scrisoare a pus capăt nu numai conferinţei pre-sinodale programată pentru toamna anului 1947, ci şi întregului plan al Moscovei pentru un al VIII-lea Sinod Ecumenic.

 

 

Kremlinul pregăteşte un nou scenariu

Cu toate că opoziţia Bisericilor greceşti a distrus conferinţa pre-sinodală, Moscova nu s-a dat bătută. Pe 1 august 1947, patriarhul Alexie i-a informat pe conducătorii celorlalte Biserici Ortodoxe locale că această conferinţă a fost amânată. Patriarhia Moscovei şi autorităţile sovietice au pregătit un nou scenariu: au renunţat la ideea mitropolitului Nicolai cu un al VIII-lea Sinod Ecumenic şi au închipuit doar o întrunire a conducătorilor tuturor Bisericilor Ortodoxe autocefale programată pentru iulie 1948. În acest fel, ea va precede adunarea Consiliului Mondial al Bisericilor fixată pentru august acelaşi an. Alt avantaj îl oferea aniversarea, în 1948, a 500 de ani de autocefalie a Bisericii Ruse. Aceasta permitea Patriarhiei Moscovei să-i acuze pe cei care refuzau să asiste la noua conferinţă că amestecă chestiunile politice cu cele bisericeşti[73].

Noua ediţie a conferinţei bisericeşti de la Moscova era un produs al Războiului Rece şi reflecta polarizarea postbelică a lumii creştine. Dezbinarea sa mai degrabă de-a lungul liniilor politice decât ale celor denominaţionale submina eforturile Kremlinului de a uni diverse Biserici ne-catolice într-un front comun anti-Vatican. Războiul Rece sporise şi opoziţia internaţională faţă de politica lui Stalin de a promova Patriarhia Moscovei ca noul lider al creştinismului mondial. În aceste circumstanţe, Kremlinul a abandonat planul de a transfera conducerea ecumenică a Constantinopolului la Moscova; noul său scenariu păstra forma religioasă a eşuatei conferinţe pre-sinodale, dar acum urmărea ţeluri pur politice. Noua conferinţă pan-ortodoxă trebuia să consolideze Bisericile Ortodoxe din democraţiile popoarelor din jurul Patriarhiei Ruse şi să coordoneze lupta lor comună împotriva centrelor religioase din occident.

Numărul participanţilor a fost redus de asemenea. Potrivit estimărilor Consiliului pentru Afacerile Bisericii Ortodoxe Ruse (CABOR), la conferinţă trebuiau să participe 25-30 clerici ruşi şi georgieni din Uniunea Sovietică şi 40-45 oaspeţi din străinătate. Agenda sa păstra chestiunile despre Vatican, mişcarea ecumenistă şi calendarul bisericesc şi prevedea în plus o dezbatere despre hirotoniile anglicane.

 

 

Muntele Athos – prins la mijloc în confruntarea dintre Moscova şi Constantinopol

Între timp, Războiul Rece a spulberat ultimele speranţe de unitate ortodoxă. Tensiunile dintre Bisericile greceşti şi Patriarhia Moscovei au ajuns să afecteze o zonă atât de izolată precum Sfântul Munte Athos, care fusese locuit de veacuri de monahi din diverse Biserici şi naţionalităţi ortodoxe. Până în 1913, când această zonă a fost inclusă în teritoriul statal al Greciei, bunăstarea comunităţii sale monahale era o responsabilitate comună a tuturor naţiunilor ortodoxe. Însă, noul statut al Muntelui Athos a dat întâietate călugărilor de origine greacă, provocând tensiuni între ei şi cei care nu erau de origine greacă. Această evoluţie a fost inspirată nu numai de naţionalismul modern, ci şi de interesele economice ale statelor ortodoxe care priveau mânăstirile locuite de compatrioţii lor de pe sfântul munte ca fiind ale lor. În această privinţă, abordarea sovietică nu a diferit de cea a ţarilor ruşi. În iulie 1946, această zonă a fost vizitată de diplomatul sovietic V.D. Karamanov, care a raportat cu privire la proprietăţile mânăstirilor ruseşti din Muntele Athos care obişnuiau să aparţină fostului Imperiu Rus.

El credea că Uniunea Sovietică avea îndeajuns de multă dreptate să le revendice, dar că aceasta va fi o sarcină dificilă. Potrivit lui Karamanov, restituirea posesiunilor şi averilor monahale ruse din Muntele Athos necesita implicarea activă a Patriarhiei Moscovei pentru a câştiga loialitatea monahilor ruşi de acolo. Pe aceste temeiuri, în noiembrie 1946, Ministerul de Externe sovietic şi-a dat acordul iniţial pentru stabilirea de relaţii între Patriarhia Moscovei şi monahii ruşi din Muntele Athos[74].

Patriarhia Moscovei a făcut propriile investigaţii privind cele petrecute în Muntele Athos. În iunie 1945, patriarhul Alexie îi cerea părintelui Veniamin Platonov să pregătească o lucrare despre situaţia din Muntele Athos. În 1946 însă, părintele Vasilie Krivoşein de la Mânăstirea rusă Sfântul Panteleimon din Muntele Athos, care manifesta simpatii faţă de Patriarhia Moscovei, a fost îndepărtat din guvernul monahal din Karyes. La scurt timp după aceasta, grecii l-au acuzat de ,,activităţi pro-bulgare” şi au iniţiat proceduri împotriva lui.

În acelaşi timp, statutul specific al Muntelui Athos ca entitate autonomă conectată politic la statul grec şi aflată sub jurisdicţia canonică a Patriarhiei Ecumenice a blocat efectiv încercările sovieticilor de a interveni. Autorităţile greceşti au refuzat să emită vize pentru monahii din Uniunea Sovietică şi nu au permis Moscovei să ofere ajutor material sau financiar monahilor ruşi din Muntele Athos. Drept urmare, patriarhul Alexie a pierdut contactul cu comunitatea monahală rusă de acolo. Între timp, monahii bulgari şi sârbi din Muntele Athos au fost de asemenea afectaţi de conflictul ruso-grec. Exista un pericol real ca monahismul slav vechi de secole din acest unic loc sfânt al Ortodoxiei să dispară.

În mai 1947, patriarhul Alexie a protestat împotriva acestor acte şi a acuzat guvernul grec că împiedică contactul dintre monahii ruşi şi Biserica lor mamă[75]. Pe 9 august, el a apelat la Gheorghe Karpov cerându-i să iniţieze o acţiune comună a Patriarhiei Moscovei şi guvernului sovietic în apărarea minorităţilor naţionale din Muntele Athos[76]. El sugera chiar o schimbare a statutului Muntelui Athos. Potrivit patriarhului rus, această zonă trebuia scoasă din Grecia şi declarată o entitate monahală independentă sau, dacă era păstrată ca parte a statului grec, să i se ofere ex-teritorialitatea similară celei a Vaticanului înainte de încheierea Tratatului de la Lateran cu Italia. De asemenea, el a cerut permisiunea Consiliului pentru Afacerile Bisericii pentru a trimite o delegaţie bisericească la Muntele Athos să investigheze situaţia la faţa locului. În opinia sa, ,,o restabilire a politicii ruse tradiţionale de protejare a comunităţii monahale ruse din Muntele Athos ar putea aduce o stabilizare radicală a poziţiilor sale, crescând astfel influenţa Uniunii Sovietice asupra naţiunilor ortodoxe din Balcani şi Orientul Mijlociu”[77].

Însă, situaţia internaţională nu a permis punerea în practică a acestei propuneri. Între timp, prăpastia dintre Bisericile slave şi cele greceşti a continuat să crească. În toamna anului 1947, ea a fost agravată suplimentar de procesul monahilor athoniţi ruşi şi bulgari care a avut loc la Atena. Drept urmare, patriarhul rus a îndreptat dispreţul său pentru Biserica Catolică spre greci, afirmând: ,,Nu numai Vaticanul, ci şi prelaţii greci ... se unesc unii cu alţii într-un bloc pentru a opri ,,pericolul slav” prin orice mijloace. Deci noi trebuie să nu uităm aceasta în interesul legitimei noastre apărări şi să depăşim această tensiune prin unitatea noastră puternică. Îmi pare foarte rău că patriarhul Constantinopolului ia parte la dezbinarea din Europa de Vest şi în pofida tuturor eforturilor mele de a soluţiona această chestiune, el nici nu ne răspunde, nici nu ne ascultă”[78].

 

 

Argumentele canonice ale convocării unei conferinţe pan-ortodoxe de către Moscova

Deschiderea unui front religios anti-grec a permis Kremlinului să întărească alianţa Bisericilor Ortodoxe din ,,lagărul păcii şi democraţiei” profitând de conflictele pe care ortodocşii bulgari, sârbi, români şi albanezi le-au avut cu Patriarhia Constantinopolului de-a lungul secolelor. Dar aceasta nu era suficient pentru a asigura succesul plănuitei conferinţe pan-ortodoxe din 1948. Conducătorul Bisericii Ortodoxe Ruse trebuia să prezinte argumente canonice că el avea dreptul de a organiza un astfel de forum fără binecuvântarea patriarhului ecumenic.

Înainte de cel de-al doilea război mondial, Biserica Ortodoxă Rusă din Diaspora a adus o sumă de acuzaţii Patriarhiei Ecumenice. La cel de-al II-lea Sobor a Toată Diaspora Rusă, care a avut loc în 1938 la Sremski-Karlovtsy, Serbia – unde îşi avea reşedinţa Sinodul Episcopilor diasporei ruse –, o serie de experţi în drept canonic au luat în discuţie preluarea necanonică de către Patriarhia Constantinopolului a unor eparhii care aparţinuseră Bisericii Ortodoxe Ruse pre-revoluţionare, ca şi întreaga politică interbelică a Patriarhiei Ecumenice cu privire la populaţia ortodoxă din Europa de Răsărit[79]. Unul dintre aceşti experţi, Constantin Nicolaev, va critica deosebit de aspru atitudinea Patriarhiei Ecumenice, introducând termenul de ,,papism grec”[80].

Dintre experţii prezenţi la cel de-al II-lea Sobor, doar Serghie Troiţki va schimba tabăra diasporei ruse pentru tabăra Patriarhiei Moscovei. El era extrem de apreciat de conducerea Patriarhiei Moscovei, care a insistat asupra transferului său de la Belgrad la Moscova încă de la începutul anului 1947. Iniţial, Kremlinul nu a dat atenţie acestei cereri, dar după eşecul conferinţei pre-sinodale a fost de acord cu recrutarea lui Troiţki pentru noul proiect.

În noiembrie 1947, teologul rus a publicat studiul său despre ,,Limitele autorităţii patriarhului Constantinopolului asupra diasporei”. Potrivit acestui studiu, conducătorii celor 5 patriarhii străvechi erau adeseori expuşi tentaţiei puterilor lumeşti şi ,,doar conştiinţa sinodală, luminată de sus, poate pune capăt acestui duh străin”[81]. Prima victimă a acestei ispite a fost Biserica Romană, care ,,a apostaziat de la unitatea Bisericii Universale”. Biserica Constantinopolului era de asemenea înclinată ,,către a se pune pe sine deasupra celorlalte Biserici autocefale, transformând primatul de onoare moştenit de la Biserica Romană în primat de autoritate”.

În studiul său, Troiţki folosea de asemenea unele argumente prezentate de Iuri Grabbe şi Constantin Nicolaev la cel de-al II-lea Sobor al Diasporei Ruse. El afirma că statutul ecumenic al Patriarhiei Constantinopolului nu-i conferea patriarhului un primat de autoritate, ci doar unul de onoare. Pe aceste temeiuri, acest învăţat respingea pretenţiile oricărui drept canonic al patriarhului Constantinopolului de a interveni în afacerile care priveau teritoriile şi jurisdicţia Bisericii Ortodoxe Ruse. Potrivit lui Troiţki, patriarhul ecumenic trebuia să-şi limiteze activităţile în hotarele Turciei contemporane. Teologul rus susţinea şi că expansiunea jurisdicţiei Constantinopolului în trecut nu avea temeiuri canonice, ci era un rezultat al ,,evenimentelor politice favorabile”.

Între timp, Patriarhia Moscovei a modificat ,,papismul grec” al lui Nicolaev în ,,papism răsăritean”. Probabil, această schimbare a fost provocată de pretenţiile avansate de Patriarhul Hristofor al Alexandriei că doar cele 3 patriarhii străvechi aveau dreptul de a convoca sinoade pan-ortodoxe[82]. Aşadar, dacă ,,papismul grec” aducea în discuţie doar Patriarhia Constantinopolului, versiunea sa postbelică ataca şi patriarhiile din Orientul Mijlociu ca autorităţi clasice în creştinismul ortodox răsăritean.

Singura excepţie la această schemă era Patriarhul Alexandru al Antiohiei, care avea sentimente pro-ruse puternice. Pe 2 iulie 1947, el l-a vizitat pe ambasadorul sovietic din Beirut şi a discutat cu el rezistenţa patriarhului Hristofor faţă de iniţiativa Moscovei pentru o conferinţă pan-ortodoxă. El i-a trimis o scrisoare patriarhului Alexie în care-l avertiza cât de sensibile erau Bisericile greceşti în ce priveşte drepturile patriarhului ecumenic de a convoca un forum pan-ortodox.

Însă toate aceste argumente, puse la dosar de Patriarhia Moscovei, dovedeau doar că Patriarhia Ecumenică a Constantinopolului dusese o politică nu prea ortodoxă – ca să spunem aşa – în ce priveşte Bisericile Ortodoxe surori şi jurisdicţiile lor, ca şi faptul că pretenţiile sale de lider al lumii ortodoxe depăşeau cu mult limitele canonice. Toate acestea nu demonstrau însă că Patriarhia Moscovei, sau oricare altă Biserică Ortodoxă locală, ar fi putut face exact acelaşi lucru ...

 

 

Ultimele evenimente dinainte de conferinţă

În pofida opoziţiei continue a Bisericilor greceşti, Patriarhia Moscovei a luat decizia de a ţine o conferinţă pan-ortodoxă în 1948. Drept urmare, patriarhul Alexie i-a abordat din nou pe patriarhii Constantinopolului, Alexandriei şi Ierusalimului, care refuzaseră invitaţia sa pentru conferinţa pre-sinodală din 1947. El a încercat să-i convingă de dreptul Bisericii sale de a organiza un asemenea forum. Pe 31 decembrie 1947, el i-a scris patriarhului Alexandriei exprimându-şi regretul privind neînţelegerea dintre cele două Biserici[83]; Alexie a respins acuzaţiile lui Hristofor că Moscova intenţiona să convoace un Sinod Ecumenic. Patriarhul rus a declarat că singurul său scop era de a organiza ,,o conferinţă a ierarhilor întâistătători ai Bisericilor Ortodoxe”.

El a insistat că participanţii şi competenţa sa erau cât se poate de diferite de cea a unui Sinod Ecumenic. Potrivit lui Alexie, la un astfel de forum trebuiau să participe toţi episcopii ortodocşi, şi dacă cineva nu putea să ia parte la el, ar fi trebuit să-şi trimită reprezentantul. În plus, el sublinia încă o diferenţă care privea deciziile conferinţei: în cazul unui Sinod Ecumenic, ele ar avea putere obligatorie pentru întreaga Biserică Ortodoxă, pe când deciziile conferinţei vor fi valide doar pentru acele Biserici ale căror sinoade episcopale le-au aprobat. În final, patriarhul rus a menţionat că forumul iniţiat de Biserica sa nu a introdus nici o noutate în Ortodoxie, ci pur şi simplu a urmat tradiţia statornicită. În această privinţă, el a dat ca exemple întrunirea pro-sinod de la Muntele Athos din 1930 şi conferinţa de la Ierusalim a celor 3 patriarhi din Orientul Mijlociu din 1940.

De asemenea, patriarhul Alexie a respins argumentele patriarhilor Constantinopolului şi Alexandriei potrivit cărora Biserica Ortodoxă Rusă nu avea dreptul de a convoca o conferinţă pan-ortodoxă. El a adus în discuţie conceptul de pentarhie şi schimbările survenite în secolul al XVI-lea, când Patriarhia Moscovei s-a alăturat alianţei celor 5 Biserici Ortodoxe conducătoare. El a enumerat şi acele documente ecleziastice şi canoane care au aşezat Patriarhia Moscovei pe cel de-al 5-lea loc de cinste. Pe aceste temeiuri, ierarhul rus a tras concluzia privind egalitatea Bisericii sale cu cele 4 patriarhii ortodoxe străvechi. În plus, Alexie a acuzat Patriarhia Alexandriei de a fi subordonat bisericile ne-greceşti (inclusiv pe cea a Antiohiei) celor greceşti. El a subliniat faptul că nici un patriarh nu avea dreptul de a-şi exercita drepturile asupra altor Biserici Ortodoxe.

În ultima parte a scrisorii sale, patriarhul rus a tratat aspectele politice ale problemei; el i-a reamintit patriarhului Alexandriei propriile cuvinte potrivit cărora guvernul de la Cairo considera participarea unei delegaţii bisericeşti la conferinţa de la Moscova drept o susţinere a Uniunii Sovietice. Dar, în timp ce-i spunea patriarhului Hristofor că ar înţelege dacă ar refuza să participe la conferinţă, nu uita să menţioneze că potrivit proceselor verbale de la negocierile cu mitropolitul Grigorie Ciudov, el fusese de acord cu conferinţa pre-sinodală de la Moscova din 1947.

În ciuda tuturor eforturilor depuse, participarea patriarhiilor străvechi a rămas o chestiune deschisă până la începutul conferinţei pan-ortodoxe din iulie 1948. Soluţionarea sa depindea de o serie de factori. Deşi Biserica Ortodoxă Rusă dobândise o oarecare influenţă în Orientul Mijlociu susţinând lupta arabilor ortodocşi împotriva dominanţei elene în regiune, rezultatele erau modeste deoarece majoritatea ierarhiei ortodoxe locale consta din greci nativi. În plus, toate veniturile Bisericii Ortodoxe din Palestina erau controlate de monahii greci şi, ca urmare, ei erau cei care dictau comportamentul patriarhului Ierusalimului[84]. Singura excepţie era Patriarhia Antiohiei, unde grecii pierduseră controlul.

În 1948, situaţia s-a complicat suplimentar din cauza înfiinţării statului Israel. În decembrie 1947, Patriarhul Hristofor al Alexandriei i-a cerut patriarhului Alexie ca, împreună cu guvernul sovietic, să întreprindă măsuri pentru a stopa aşezarea evreilor la Sfintele Locuri. În februarie 1948, rabinul şef al Palestinei s-a adresat de asemenea patriarhului Moscovei, cerându-i să lanseze un apel către lume, ca şi către poporul din Palestina, pentru a se declara o interdicţie a armelor de foc la Sfintele Locuri creştine, moscheile musulmane şi sinagogile evreieşti. Ministerul de Externe sovietic a decis că o intervenţie a patriarhului Alexie în favoarea evreilor ar putea fi folosită pentru scopurile propagandei anti-sovietice în Orientul Mijlociu şi, în consecinţă, ar putea prejudicia relaţiile Patriarhiei Moscovei cu Bisericile Ortodoxe din regiune. Cu o zi înainte de începerea conferinţei, Patriarhul Alexandru al III-lea al Antiohiei i-a cerut de asemenea colegului său de la Moscova să apere drepturile arabilor ortodocşi din Palestina[85]. Tăcerea patriarhului rus nu a avut un efect pozitiv asupra relaţiilor sale cu arabii ortodocşi.

În acelaşi timp, Orientul Mijlociu era urmărit îndeaproape de Marea Britanie. În martie 1948, autorităţile civile de acolo au făcut o încercare de a preîntâmpina participarea patriarhilor ortodocşi din Alexandria, Antiohia şi Ierusalim la conferinţa pan-ortodoxă de la Moscova.

Fiind informată de invitarea patriarhului Antiohiei de a vizita Moscova, şi de intenţia patriarhului de a zbura la Alexandria pentru a-l consulta pe patriarhul de acolo, British Council[86] din Beirut a telegrafiat la Cairo cerând autorităţilor britanice de acolo să sfătuiască Alexandria să nu accepte invitaţia şi să-l facă pe patriarhul Antiohiei să renunţe[87]. Iniţial, el a fost de acord să refuze invitaţia Moscovei, dar la întoarcerea sa la Damasc, el s-a răzgândit şi a trimis o delegaţie la conferinţa pan-ortodoxă.

În ajunul conferinţei, patriarhul Alexandriei şi-a înmuiat de asemenea poziţia; el a trimis o telegramă la Moscova împuternicindu-l pe conducătorul delegaţiei antiohiene să reprezinte şi Biserica sa. Până în ultimul moment a părut că Patriarhia Ecumenică şi Biserica Greciei vor boicota conferinţa pan-ortodoxă. Însă, în momentul începerii sale, locum tenens al scaunului patriarhal al Constantinopolului a decis să-l trimită pe Mitropolitul Ghermano de Thyateira. Arhiepiscopul Greciei a trimis de asemenea o mică delegaţie. Kremlinul nu-i aştepta.

Potrivit unei investigaţii a Consiliului pentru Afacerile Bisericii Ortodoxe Ruse, sosirea lui Ghermano era o iniţiativă a exarhului bulgar Ştefan. Cu toate că oaspeţii greci au stat la Moscova până pe 18 iulie, ei au luat parte doar la evenimentele dedicate aniversării a 500 ani de autocefalie rusă şi nu au asistat la sesiunile forumului pan-ortodox. Patriarhul Ierusalimului a înştiinţat Sinodul rus că nu putea trimite o delegaţie din cauza izbucnirii războiului arabo-israelian şi a asediului oraşului său. În acelaşi timp, conducerea Bisericii Ciprului a rămas fermă în ce priveşte boicotul forumului moscovit şi nu a trimis nici o delegaţie, nici o telegramă de scuze.

Biserica Anglicană a luat o poziţie neutră faţă de conferinţa pan-ortodoxă şi s-a referit la ea ca la o ,,chestiune ortodoxă pur internă în care ar dori să nu intervină în nici un fel”[88]. Această atitudine era motivată de teama că o cruciadă anti-comunistă împotriva Bisericilor Ortodoxe din Rusia şi Europa de Răsărit ar avea un efect dezastruos asupra credincioşilor lor. Mulţi episcopi anglicani de frunte credeau la acea vreme că Patriarhia Moscovei era singura forţă care ,,avea influenţă cât de cât independentă de regimul sovietic, şi era singura speranţă pentru influenţa anti-comunistă acolo”. În ce priveşte conferinţa pan-ortodoxă, ei susţineau că ,,acceptarea invitaţiilor de către ierarhii greci nu-i vor converti pe ei cu siguranţă la comunism sau la simpatie faţă de Rusia”. Drept urmare, Biserica Angliei nu a închis uşa unui dialog cu Patriarhia Moscovei.

Participarea Bisericilor Ortodoxe din aşa-zisele democraţii populare era partea cea mai puţin problematică a pregătirii pentru conferinţa pan-ortodoxă. În acest caz, Kremlinul s-a bazat şi pe presiunea pe care guvernele comuniste est-europene o vor exercita asupra conducerilor Bisericilor Ortodoxe locale. Cu toate acestea, la începutul anului 1948, existau încă unele probleme tehnice care trebuiau rezolvate de Patriarhia Moscovei. Cea mai serioasă dintre acestea era autocefalia poloneză. În iunie, Sinodul polonez a renunţat în mod oficial la statutul de autocefalie din 1924, care fusese dobândit fără consimţământul Moscovei. ,,Mitropolitul Dionisie al Varşoviei a fost deposedat în mod oficial de rangul şi îndatoririle sale clericale şi i s-a cerut patriarhului rus să re-acorde autocefalia”[89]. Într-un răspuns trimis pe 22 iunie, Sinodul rus a aprobat statutul de autocefalie al Bisericii Ortodoxe Poloneze.

Între timp, negocierile cu celelalte Biserici est-europene erau mult mai blânde. Pe 28 martie 1948, o delegaţie bisericească română a vizitat Uniunea Sovietică. Ea a adus proiectele articolelor programate a fi prezentate la viitoarea conferinţă pan-ortodoxă. Ele tratau relaţiile dintre Biserica Ortodoxă şi mişcarea ecumenistă, atitudinea Vaticanului faţă de Ortodoxie din 1917 încoace, recunoaşterea hirotoniilor anglicane de către Biserica Ortodoxă, şi Bisericile ne-calcedoniene. Articolele au fost date teologilor ruşi spre evaluare şi apoi discutate la sesiunile comune cu oaspeţii români. Cei din urmă au fost de asemenea informaţi despre tezele şi hotărârile majore ale viitoarei conferinţe. Patriarhia Moscovei a ajuns la o înţelegere deplină cu delegaţia română să păstreze ,,o linie uniformă” la forum.

În Bulgaria, liderii comunişti Georgi Dimitrov şi Vassil Kolarov au suprimat tentativele exarhului Ştefan de a negocia participarea Bisericii Ortodoxe Bulgare la Consiliul Mondial al Bisericilor (CMB). Pe 2 iulie, Karpov îl informa pe Vişinski, pe atunci ministrul adjunct sovietic al afacerilor externe, că scopul viitoarei conferinţe pan-ortodoxe era ,,de a condamna esenţa anti-creştină şi anti-democratică a papismului şi de a tăgădui participarea Bisericilor Ortodoxe la mişcarea ecumenistă”[90].

Această linie a fost de asemenea acceptată de patriarhul sârb Gavriil. În februarie 1948, dornic de relaţii armonioase cu Biserica Rusă, el s-a consultat cu patriarhul Alexie cu privire la răspunsul său la invitaţia de a se alătura CMB. Însă, când totul părea a fi aranjat, ruptura dintre Tito şi Stalin a provocat noi probleme; ea prejudicia participarea lui Gavriil la conferinţa pan-ortodoxă. Pe 5 iulie, Karpov a raportat guvernului sovietic că Tito a interzis vizita delegaţiei bisericeşti sârbe[91]. În cele din urmă, criza a fost depăşită şi Gavriil a participat la conferinţa pan-ortodoxă.

 

Partenie Filipescu

 

Articol apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 109/Almanah 2017

 

 

[1] SovNarKom – Sovetski Narodny Kommissariat (Comisariatul Popular Sovietic).

[2] Despre această miză uriaşă a scris şi academicianul Florin Constantiniu, în articole precum ,,Stalin şi Biserica”. El aduce poate pentru prima oară în istoriografia românească astfel de informaţii. De asemenea, el prezintă pe larg discuţia care a avut loc între Stalin şi cei trei mitropoliţi.

Biserica Ortodoxă nu a fost ‘vânată’ doar de bolşevici, ca aliat, în lupta lor pentru hegemonie; naziştii au căutat de asemenea să ‘capteze atenţia’ ierarhilor ortodocşi, ţintind să dobândească controlul asupra Europei de Est prin intermediul Bisericii (A se vedea ,,The Church of England and ‘Religions Division’ during the Second World War: Church-State Relations and the Anglo-Soviet Alliance” de Dianne Kirby, Journal of International History, 2000).

Această vânătoare a fost urmărită îndeaproape de Marea Britanie şi Biserica Anglicană. Preocupaţi ca Biserica Ortodoxă să nu cadă în sfera de influenţă a naziştilor, ei au căutat să încline balanţa în favoarea URSS. Ministerul de Externe al Marii Britanii, cu ajutorul Bisericii Anglicane, a căutat mijloace prin care să facă să funcţioneze alianţa anglo-sovietică anti-hitleristă, fără a susţine comunismul. Aşa se face, pe scurt, că Biserica Anglicană a încercat să stabilească o legătură cu Biserica Ortodoxă Rusă şi a avansat ideea ca o delegaţie anglicană să meargă în vizită la Moscova. Delegaţia anglicană a sosit la Moscova pe 15 septembrie 1943.

[3] Serghie Shumilo, Regimul sovietic şi ‘Biserica Sovietică’ în anii ’40-’50 ai secolului XX (în rusă); Daniel H. Shubin, A History of Russian Christianity, vol. IV, Biserica Ortodoxă 1894-1990, de la ţarul Nicolai al II-lea la decretul privind libertatea de conştiinţă al lui Gorbaciov, Algora Publishing, New York, 2006, p. 150.

[4] Edward Radzinski, Stalin, New York: Doubleday, 1996, p. 508.

[5] Pentru prescurtare, de acum încolo CC al PCUS.

[6] Pentru prescurtare, de acum încolo CABOR.

[7] A se vedea Martie 2007. Simbioza dintre Biserica Ortodoxă ca instituţie a statului şi ateism nu a luat sfârşit (I).

[8] ,,Cea de-a doua epistolă a episcopului din catacombe A. către F.M.” (în rusă), Russkij Pastyr’ nr. 14, 3/1992.

[9] Edward E. Roslov, Preoţii roşii: Renovaţionismul, Ortodoxia rusă şi Revoluţia, 1905-1946 (Red Priests: Renovationism, Russian Orthodoxy, and Revolution, 1905-1946), Indiana University Press, 2002, p. 194-195.

[10] Arhiva de stat a istoriei socio-politice a Rusiei, f. 17, op. 125, d. 407, p. 34-39. Raport al lui Gheorghe Karpov către CC al PCUS, 14 februarie 1947.

[11] Arhiva de stat a Federaţiei Ruse, f. R-6991, op. 1, d. 29, p. 101-109. Raport al lui Karpov către Stalin privind propunerile CABOR pentru lichidarea Bisericii Greco-Catolice din Ucraina, întărind influenţa Bisericii Ortodoxe Ruse în străinătate, şi organizarea unei conferinţe mondiale a Bisericilor creştine la Moscova, 15 martie 1945.

[12] S.M. Miner, Războiul sfânt al lui Stalin: religie, naţionalism şi alianţe politice, 1941-1945 (Stalin’s Holy War: Religion, Nationalism and Alliance Politics, 1941–1945), Chapel Hill: University of North Carolina Press, 2003, p. 303.

[13] Arhiepiscopul Cyril Forster Garbett, de York, îi cunoştea personal pe ierarhii moscoviţi din acea vreme; în septembrie 1943, el a condus prima delegaţie anglicană care a vizitat Moscova în acea epocă, la sugestia mitropolitului Nicolai de a face un schimb de vizite între Biserica Angliei şi Biserica Ortodoxă Rusă, sugestie socotită benefică de britanici, care doreau ca alianţa anglo-sovietică să funcţioneze. Arhiepiscopul Garbett s-a întors entuziast de la Moscova, iar vizita sa a avut o influenţă foarte mare asupra opiniei publice (,,Biserica Angliei şi ’Divizia Religiilor’ în timpul celui de-al doilea război mondial: relaţiile Stat-Biserică şi alianţa anglo-sovietică” (The Church of England and 'Religions Division' during the Second World War: Church-State Relations and the Anglo-Soviet Alliance), Journal of International History, 2000, nr. 4).

[14] Arhiepiscopul Damaschin al Atenei (1891-1949) a fost întâistătătorul Bisericii Greciei între anii 1941-1949, regent al Greciei între anii 1944-1946, mai precis de la izgonirea forţei de ocupaţie germane până la întoarcerea regelui George al II-lea în Grecia, prim-ministru pentru foarte scurt timp în 1945.

[15] D. Kirby, Biserică, stat şi propagandă (Church, State and Propaganda), Hull, United Kingdom: University of Hull Press, p. 131-132.

[16] Există posibilitatea ca discuţia pe care Garbett a purtat-o cu arhiepiscopul Damaschin să fi avut şi scopul de a-l face pe interlocutorul său să spună mai multe despre ceea ce ştia. Garbett nu era nicidecum un susţinător orb al renaşterii religioase din Rusia; în particular, se exprima cu multă prudenţă cu privire la ceea ce văzuse şi percepuse în Rusia. El dorea pur şi simplu ca alianţa anglo-sovietică să funcţioneze în detrimentul germanilor şi socotea că Biserica Angliei, al cărei reprezentant era, este datoare să ajute statul britanic în iniţiativa sa.

[17] Miner, p. 307.

[18] Kirby, p. 147.

[19] O. Vasilieva, Russkaya Pravoslavnaya Tserkov’ v Politike Sovetskogo Gosudarstva v 1943-1948, Moscova, 1999, p. 195–197.

[20] Arhiva de stat a Federaţiei Ruse, f. R-6991, op. 1, d. 29, p. 101-109.

[21] Pe 15 mai 1944, odată cu moartea lui Serghie Stragorodski (1867-1944, mitropolit şi locum tenens între anii 1926-1943 şi patriarh între anii 1943-1944), primul patriarh de sorginte sovietică, scaunul Moscovei a rămas vacant. În ianuarie 1945 i-a urmat Alexie Simanski (1877-1970, patriarh între anii 1945-1970), sub numele de Alexie I.

Iată cum consemna presa bisericească românească alegerea unui nou patriarh la Moscova:

,,Încă în 4 septembrie 1943, mareşalul Stalin primea la Kremlin pe mitropoliţii Serghie al Moscovei, locţiitor de patriarh, Alexei al Leningradului şi Nicolae al Kievului, punând la cale în deplină înţelegere convocarea unui sobor episcopesc pentru completarea vacanţei patriarhale şi organizarea Sfântului Sinod. Patru zile mai târziu, ambele deziderate ale Bisericii deveneau fapt împlinit. Calea colaborării dintre Biserică şi puterea sovietică odată netezită, instituţia sfântă a început să simtă din ce în ce mai mult solicitudinea conducerii de stat. La 19 mai 1944, anunţând preşedintelui Consiliului de Miniştri al URSS săvârşirea din viaţă a patriarhului Serghie, locţiitorul de patriarh I.P.S. Alexei sublinia preţioasa atenţiune acordată de generalissimul Stalin nevoilor bisericeşti. În aceeaşi scrisoare, citim care a fost linia de conduită a răposatului patriarh Serghie, linie pe care se simte îndatorat în conştiinţă s-o urmeze fără şovăire şi urmaşul său de scaun, împreună cu întreaga Biserică Ortodoxă Rusească: ‘Păzirea pe de o parte a tuturor canoanelor şi poruncilor bisericeşti, iar pe de altă parte neclintita credinţă faţă de patrie şi al ei guvern, în frunte cu Iosif Visarionovici Stalin’” (Revista Teologică, noiembrie-decembrie 1947, p. 397-398).

Acelaşi periodic bisericesc prezenta, cu 2 ani mai înainte (în numărul din mai 1945), o schiţă biografică a patriarhului Serghie şi o schiţă biografică a noului patriarh Alexie I, utilizând limbajul de lemn comunist: ,,apărarea patriei sovietice”, ,,prea fericitul Serghie a fost omul providenţial al Ortodoxiei ruse”, ,,câştigarea încrederii statului printr-o atitudine sinceră de loialitate, dovedită nu numai verbal ci şi faptic”, ,,patriotismul ei luminat” etc. Articolele abundă de laude la adresa ierarhilor ruşi şi a statului sovietic ateu.

[22] Arhiva de stat a Federaţiei Ruse, f. R-6991, op. 2, d. 65, p. 28-30. Consideraţii privind un Sinod Ecumenic de mitropolitul Nicolai, 13 martie 1946.

[23] Ibid., p. 1-4. Scrisoarea patriarhului Alexie I către Gheorghe Karpov, 13 ianuarie 1947. Publicată în rusă. Alexie a enumerat conducătorii bisericeşti care trebuiau să fie invitaţi la sinod într-o ordine care diferă de dipticele tradiţionale ale Bisericii Ortodoxe. El a început cu patriarhul Alexandriei, urmat de cei ai Antiohiei, Constantinopolului, Ierusalimului, Serbiei şi României, exarhul Bulgariei, catholicosul Georgiei, mitropolitul Albaniei şi conducătorii Bisericilor din Cipru şi Atena.

[24] La acea vreme, Biserica Ortodoxă Rusă din Diaspora era condusă de Anastasie Gribanovski (1873-1965, întâistătător al Bisericii din diaspora între anii 1936-1964). A se vedea o scurtă biografie a sa în Mai 2007. De Înălţarea Domnului, Biserica Ortodoxă Rusă din Diaspora s-a reunit cu Biserica Ortodoxă Rusă, condusă de Patriarhul Alexie al II-lea al Moscovei şi întregii Rusii (I).

[25] Teofil Paşkovski (1874-1950; mitropolit al Bisericii Ortodoxe Ruse din America de Nord între anii 1934-1950). La începutul arhipăstoririi sale, relaţiile cu alte elemente ale Bisericii Ruse, inclusiv Patriarhia Moscovei, erau încă nestatornice. În 1935, el a semnat ,,Reglementările temporare privind Biserica Ortodoxă Rusă din Diaspora”, care a adus Mitropolia Americii de Nord sub autoritatea Sinodului Bisericii Ortodoxe Ruse din afara Rusiei (Russian Orthodox Church outside of Russia, ROCOR), dar păstrând o autonomie considerabilă.

Dar unitatea cu ROCOR a fost fragilă. În timpul celui de-al doilea război mondial, pe măsură ce s-au schimbat relaţiile dintre Patriarhia Moscovei şi statul sovietic ateu, a fost iniţiată o apropiere între Biserica din patria mamă şi Mitropolia Rusă a Americii de Nord. Începând din această perioadă, se va da o bătălie strânsă între ROCOR şi Patriarhia Moscovei pentru jurisdicţia asupra Mitropoliei Americii de Nord, bătălie câştigată de Patriarhia Moscovei, prin străduinţele Mitropolitului Nicodim al Leningradului (1929-1978), la începutul anilor ‘1970. Pentru deznodământul acestei bătălii, a se vedea O scrisoare a mitropolitului Filaret către Mânăstirea Sfântul Tihon.

[26] O. Vasilieva, Russkaya Pravoslavnaya Tserkov’ v Politike Sovetskogo Gosudarstva v 1943-1948, Moscova, 1999, p. 164-165.

[27] P. Iconomov, ,,Al VIII-lea Sinod Ecumenic”, Naroden Pastir, 15 iunie 1946, paginile 1 şi 3.

[28] M. Şkarovski, Russkaya Pravoslavnaya Tserkov’ pri Staline i Khrushcheve: Gosudarstvenno-tserkovnye otnosheniya v SSSR v 1939–1964 godakh, Moscova, 1999, p. 301. A se vedea de asemenea Jurnalul Patriarhiei Moscovei (JPM), 1946, 9, p. 56.

[29] Biserica Ortodoxă în perioada sovietizării României. Însemnări zilnice, partea I. 1945-1947 (Bucureşti, 2004), partea a II-a. 1948-1959 (Bucureşti, 2005), de Dudu Velicu, Arhivele Naţionale ale României.

[30] Adică, Polonia de Est, Ţările Baltice, Basarabia şi Bucovina de Nord, care erau ocupate de regimul sovietic în 1939-1940.

[31] William C. Fletcher, Religia şi politica sovietică externă 1945-1970 (Religion and Soviet Foreign Policy, 1945-1970), Londra, Oxford University Press, 1973, p. 14.

[32] D. Dunn, Prinşi între Roosevelt şi Stalin: ambasadorii SUA la Moscova (Caught between Roosevelt and Stalin: America’s Ambassadors to Moscow), Lexington, University Press of Kentucky, 1998, p. 183.

[33] T. Volokitina, G. Muraşko, and A. Noskova, Moskva i Vostochaya Evropa: Vlast’ i tserkov’ v period obshchestvennykh transformatskii 40-50-kh godov XX veka, Moscova, ROSSPEN, 2008, p. 85. A se vedea de asemenea, M. Şkarovski, Russkaya Pravoslavnaya tserkov’ pri Staline i Khrushcheve, Moscova, Krutitskoe podvorye, 1999, p. 285; O. Vasilieva, Russkaya pravoslavnaya tserkov’ v politike Sovetskogo gosudarstva v 1945–1948 gg., Moscova, IRI RAN, 1999, p. 106.

[34] Este semnificativ faptul că astăzi Patriarhia Moscovei nu mai apără vechea sa imagine, de victimă pasivă a regimului sovietic. De ce ? Fiindcă nu-i mai este de folos. Istoricii bisericeşti şi laici de după 1991 socotesc Biserica Serghiană un stâlp al adevăratului creştinism care şi-a păstrat curăţia iniţială în pofida trecutului totalitarist şi conflictelor naţionale (Ne sună cunoscut ? Acelaşi lucru se afirmă pe meleagurile noastre). O astfel de interpretare este în acord cu eforturile actuale ale Patriarhiei Ruse de a păstra neschimbată jurisdicţia sa asupra tuturor credincioşilor şi eparhiilor din fosta Uniune Sovietică.

[35] Şkarovski, p. 286; Vasilieva, p. 105.

[36] Gheorghe Maximilianovici Malenkov (1902-1988), oficial de vază al Partidului Comunist Sovietic. Înainte de izbucnirea războiului cu Germania, el era membru candidat al Politburo-ului. În timpul războiului, el a furnizat avioane Forţelor Aeriene ale Armatei Roşii. După 1943, Stalin s-a bizuit din ce în ce mai mult pe Malenkov. În acel an, Malenkov conducea un comitet al guvernului sovietic pentru restaurarea fermelor din zonele eliberate, şi după mijlocul lui mai 1944, el a fost vice-preşedinte al Consiliului de Miniştri al URSS (al doilea doar după Stalin însuşi). Începând din martie 1946, Malenkov a fost membru al Politburo-ului conducător.

[37] Lavrentie Pavlovici Beria (1899-1953), politician sovietic şi funcţionar al poliţiei, şef al NKVD între anii 1938-1946. După atacul german asupra Uniunii Sovietice în iunie 1941, Beria, ca vice-premier sovietic, a supravegheat enorma lucrare de evacuare a industriilor de apărare din regiunile vestice şi de transformare a industriei din vreme de pace în producţie de război. El a întrebuinţat resursele vastului imperiu de muncă forţată al NKVD pentru a produce armament şi muniţie pentru Armata Roşie, ca şi pentru minele de cărbuni şi metale şi liniile de construcţie de cale ferată. NKVD a fost de asemenea responsabilă pentru securitatea internă, spionaj şi contraspionaj extern, şi miile de trupe de frontieră şi interne ale NKVD au asigurat spatele frontului.

Spre sfârşitul războiului, Beria îşi câştigase o reputaţie de om crud, dar administrator extrem de eficient. Stalin l-a făcut membru deplin al Politburo-ului în 1946 şi l-a însărcinat cu proiectarea bombei atomice sovietice în 1945.

[38] Despre cine era Karpov am vorbit în primul episod.

[39] Vasilieva, p. 107-108.

[40] M. Odinţov, ,,Nu exista a doua şansă”, Nauka i Religiya, 1989, 2, p. 2.

[41] Anastacia Wooden, ,,’Agentul lui Iisus Hristos’: participarea părintelui Vitalie Borovoi la Conciliul Vatican II ca observator din partea Bisericii Ortodoxe Ruse” (“The Agent of Jesus Christ”: Participation of Fr. Vitali Borovoy in the Second Vatican Council as an Observer from the ROC), Occasional Papers on Religion in Eastern Europe: vol. 36: nr. 4, articolul 2.

[42] S. Bolotov, Русская православная церковь и международная политика СССР в 1930е-1950е годы, Moscova, 2011. p. 126.

[43] Campania anti-uniată din Ucraina a fost coordonată personal de viitorul lider al URSS Nichita Hruşciov, care-i raporta direct lui Stalin.

[44] A se vedea intrarea Vatican [Ватикан] în Bolshaya sovetskaya enciklopediya (ediţia a doua), volumul 7, Moscova, BSE, 1951, p. 55.

[45] Arhiva de stat a istoriei socio-politice a Rusiei, f. 17, op. 125, d. 407, p. 34–39. Raportul lui Gheorghe Karpov privind activităţile CABOR în 1946, 17 februarie 1946.

[46] Ibid., d. 506, p. 12–16. Raportul lui Karpov către secretarul CC al PCUS, A. Kuzneţov, privind planul de lucru pentru subminarea influenţei Vaticanului, 1 februarie 1947.

[47] Aceste idei se regăsesc într-adevăr în rezoluţia privind Vaticanul, ca şi în apelul către creştinii din toată lumea, emise de Conferinţa pan-ortodoxă de la Moscova din iulie 1948.

[48] În februarie 1946, o delegaţie numită de Comitetul Provizoriu al CMB a făcut o călătorie în Orientul Mijlociu, investigând atitudinea Bisericilor Ortodoxe şi ne-calcedoniene de acolo cu privire la participarea la Adunarea CMB din 1948. Raportul delegaţiei este publicat în World Council of Churches: Minutes and Reports of the Meeting of the Provisional Committee, Black Hill Falls, PA, aprilie 1947, p. 104-117.

[49] Arhiva de stat a istoriei socio-politice a Rusiei, f. 17, op. 125, d. 407, p. 34–39. Raportul lui Gheorghe Karpov privind activităţile CABOR în 1946, 17 februarie 1946.

[50] Tsarkoven Vestnik, 18 aprilie 1946, p. 3.

[51] Profesor rus de drept canonic ortodox, autor al mai multor cărţi şi articole; a emigrat şi a făcut parte din Biserica Ortodoxă Rusă din Diaspora, stabilindu-se în Serbia. A luat parte la cel de-al II-lea Sobor a Toată Diaspora Rusă din 1938. El nu a reuşit să părăsească în timp util Europa Răsăriteană şi a fost silit să se întoarcă în Uniunea Sovietică, unde el nu s-a distanţat nicicând de lucrările sale anterioare, dar în continuare a scris pur şi simplu opusul. A se vedea, de exemplu, cartea sa Falsitatea schismei de la Karloviţ (The Falseness of the Karlovtsy Schism).

[52] A se vedea Scurtă istorie a Bisericii Ortodoxe Ruse din Diaspora.

[53] A se vedea Epistola circulară a Sfântului Sinod al Episcopilor Bisericii din Diaspora din 1927, în Şcoala pariziană de ,,Ortodoxie” – un laborator de învăţături false şi erezii.

[54] Informaţiile despre ierarhii ruşi au fost compilate dintr-o serie de cărţi şi articole. Informaţii generale se găsesc pe Wikipedia şi alte enciclopedii online; site-uri precum  orthodoxhistory.org, biblicalstudies.org.uk, rocor.studies.org. William C. Fletcher, Religia şi politica sovietică externă 1945-1970 (Religion and Soviet Foreign Policy, 1945-1970), Oxford University Press, 1973; Tatiana Chumachenko, Biserică şi stat în Rusia sovietică. Ortodoxia rusă de la cel de-al doilea război mondial până în anii lui Hruşciov (Church and State in Soviet Russia: Russian Orthodoxy from World War II to the Khrushchev Years), M.E. Sharpe, Inc., 2002; Gernot Seide, Istoria Bisericii Ortodoxe Ruse din afara Rusiei de la începuturile ei până în prezent (History of the Russian Orthodox Church Outside Russia from Its Beginning to the Present), traducere din limba germană de Jacqueline Xenia Endres-Nenchin, 1991; Daniela Kalkandjieva, Biserica Ortodoxă Rusă 1917-1948. De la declin la renaştere (The Russian Orthodox Church, 1917–1948. From decline to resurrection), Routledge, 2015; Vladimir Tsypin, Istoria Bisericii Ruse 1917-1997 (Istoriya Russkoy Tserkvi, 1917–1997), Moscova, 1997; J. Ellis, Biserica Ortodoxă Rusă: supunere şi disidenţă  (The Russian Orthodox Church: Conformity and Dissent), Routledge, 1990; monah Veniamin Gomarteli, O cronologie a evenimentelor bisericeşti în Biserica Ortodoxă începând din 1917 (Letopis’ Tsrekovnikh Sobitiy Pravoslavnoy Tserkvi, nachinaya s 1917 goda), Jordanville, New York, 2008-2009.

[55] Arhiva de stat a istoriei socio-politice a Rusiei, f. 17, op. 125, d. 506, p. 1-6. Similară este informaţia din Arhiva politicii externe a Federaţiei Ruse, f. 7, op. 12, pap. 9, d. 111, 1. p. 8-10. Raportul vice-preşedintelui CABOR, Belişev, către Consiliul de Miniştri al URSS, 21 martie 1947. Publicat de O. Vasilieva, Russkaya Pravoslavnaya Tserkov’ v Politike Sovetskogo Gosudarstva v 1943-1948, Moscova, 1999, p. 164-165.

[56] Un personaj controversat chiar din punct de vedere bisericesc: fost renovaţionist, el se întoarce în sânul Patriarhiei Moscovei pe 7 iulie 1943 [adică, spre sfârşitul existenţei Bisericii Vii, când devenise evidentă prăbuşirea ei] şi este primit ca simplu monah. Câteva zile mai târziu, el este hirotonit episcop de Kuban şi Krasnodar şi face progrese rapide în ierarhia bisericească.

[57] Arhiva de stat a Federaţiei Ruse, f. R-6991, op. 1, d. 129, p. 3-4. Scrisoarea patriarhului Alexie I către Gheorghe Karpov, 26 decembrie 1945.

[58] Arhiva de stat a istoriei socio-politice a Rusiei, f. 17, op. 125, d. 407, p. 38.

[59] Arhiva de stat a Federaţiei Ruse, R-6991, op. 2, d. 65, p. 7-41. Procesele verbale ale Comisiei pentru Sinodul Ecumenic. Prima sa sesiune a avut loc pe 22 ianuarie 1947 şi cea de-a 7-a pe 3 aprilie 1947.

[60] În ciuda multor cereri din partea patriarhului Alexie şi a comisiei, lui Serghie Troiţki nu i s-a permis să părăsească Serbia. El a fost implicat în lucrarea sa doar după eşecul acestui plan, când expertiza sa era necesară pentru cea de-a doua ediţie a conferinţei, cu alte cuvinte când Kremlinul a renunţat la ideea unui Sinod Ecumenic.

[61] Arhiva de stat a Federaţiei Ruse, R-6991, op. 2, d. 65, p. 55. Telegrama patriarhului Alexie către conducătorii tuturor Bisericilor Ortodoxe, 2 iunie 1947.

[62] Arhiva de stat a Federaţiei Ruse, R-6991, op. 2, d. 65, p. 66-67. Scrisoare de la Patriarhul Alexandru al III-lea al Antiohiei către patriarhul Alexie, 12 mai 1947.

[63] Arhiva Institutului pentru Istoria Bisericii al Patriarhiei Bulgare, f. 2, op. 4. Scrisoare de la exarhul Ştefan către patriarhul Alexie, 28 iunie 1947.

[64] Arhiva centrală a statului, f. 165, op. 3, a.e. 35, p. 6. Scrisoare de la exarhul Ştefan către ministrul bulgar al afacerilor externe şi cultelor religioase, 24 iulie 1947.

[65] Arhiepiscopul Elefterie (Voronţov) al Pragăi, despre care am vorbit în episodul V.

[66] Fis (Cairo), 1 iulie 1947, ,,Un sinod necanonic. Un sinod al neascultării”.

[67] Arhiva de stat a Federaţiei Ruse, R-6991, op. 2, d. 65, p. 56-58. Telegrame schimbate între arhiepiscopul Ciprului şi Patriarhia Moscovei la începutul lui iulie 1947.

[68] Pe care l-am prezentat anterior, în episodul VI, ca făcând înconjurul Orientului Mijlociu pentru a-i convinge pe întâistătătorii Bisericilor Ortodoxe de acolo să ia parte la conferinţa pre-sinodală de la Moscova.

[69] O. Vasilieva, Russkaya Pravoslavnaya Tserkov’ v Politike Sovetskogo Gosudarstva v 1943-1948, Moscova, 1999, p. 169.

[70] Arhiva de stat a Federaţiei Ruse, f. R-6991, op. 1, d. 150, p. 20-21.

[71] Potrivit părintelui Patric Ranson (a se vedea Prigonirea monahilor din Muntele Athos de către Patriarhia Constantinopolului), ,,patriarhul Maxim al V-lea, mult mai tradiţionalist ca Athenagora, a fost silit să demisioneze fără nici un motiv şi închis ca nebun în Elveţia unde nu a mai avut dreptul să slujească, nici să acţioneze ca ierarh. Cele câteva persoane care au putut să-l întâlnească la sfârşitul anilor ’1950 au putut să depună mărturie că el nu era nici nebun, nici iresponsabil”.

[72] Arhiva Institutului pentru Istoria Bisericii al Patriarhiei Bulgare, f. 2, op. 4. Scrisoare de la locum tenens al patriarhului Constantinopolului, mitropolitul Dorotei, către patriarhul Alexie, 30 iunie 1947.

[73] Pe 25 februarie 1948, Consiliul de Miniştri al URSS a adoptat un plan pentru pregătirea conferinţei pan-ortodoxe la Moscova în perioada 8-18 iulie 1948. Arhiva de stat a istoriei socio-politice a Rusiei, f. 17, op. 132, d. 8, p. 26-27. Raport de la Karpov, 7 iulie 1948.

[74] Arhiva de stat a Federaţiei Ruse, f. R-6991, op. 1, d. 21, p. 137-138.

[75] Arhiva Institutului pentru Istoria Bisericii al Patriarhiei Bulgare, f. 2, op. 4. Patriarhul Alexie a trimis o copie a scrisorii sale privind Sfântul Munte Athos Exarhului Ştefan al Bulgariei, 17 mai 1947.

[76] Scrisoare de la patriarhul Alexie către Gheorghe Karpov, 9 august 1946. Publicată în N. Krivova (ed.), Pis’ma Patriarkha Alekseya I v Sovet po Delam Russkoy Pravoslavnoy Tserkvi pri Sovete Narodnykh Komissarov – Sovete Ministrov SSSR, 1945–1953 gg., vol. I, Moscova: ROSSPEN, 2009, p. 181-183.

[77] Ibid.

[78] Arhiva Institutului pentru Istoria Bisericii al Patriarhiei Bulgare, f. 2, op. 4. Scrisoare a patriarhului Alexie adresată Exarhului Ştefan al Bulgariei, noiembrie-decembrie 1947.

[79] Opiniile lor au fost expuse în articole prezentate la cel de-al II-lea Sobor a toată diaspora rusă, a se vedea actele Soborului, Deyaniya Vtorogo Vsezarubezhnago. Sobora Russkoy Pravoslavnoy Tserkvi zagranitsey, Belgrad, 1939.

[80] Constantin Nicolaev, Starea postbelică a Bisericii Ortodoxe, în actele Soborului, p. 457-458.

[81] Jurnalul Patriarhiei Moscovei, noiembrie 1947, nr. 11, p. 34-45.

[82] Arhiva de stat a Federaţiei Ruse, f. R-6991, op. 2, d. 65, p.79-85. Scrisoare de la patriarhul Alexie către Patriarhul Hristofor al Alexandriei, 31 decembrie 1947.

[83] Arhiva de stat a Federaţiei Ruse, f. R-6991, op. 2, d. 65, p. 79-85.

[84] Biblioteca Palatului Lambeth, Documentele Fisher, vol. 46, ff. 136-137. Notă secretă, 20 martie 1948.

[85] Scrisoare de la Patriarhul Alexandru al III-lea al Antiohiei şi a tot Răsăritul (Damasc) către patriarhul Alexie, 24 iunie 1948. Publicată în N. Krivova (ed.), Pis’ma Patriarkha Alekseya I, vol. I, p. 388-389.

[86] Organizaţie britanică fondată pentru a promova limba şi cultura engleză în lume.

[87] Biblioteca Palatului Lambeth, Documentele Fisher, vol. 46, ff. 136-137.

[88] Idem.

[89] E. Wynot Jr., ,,Prizonier al istoriei: Biserica Ortodoxă de Răsărit din Polonia în secolul XX” (Prisoner of History: The Eastern Orthodox Church in Poland in the Twentieth Century), Journal of Church and State, primăvara 1997, 39 (2).

[90] T. Volokitina, Moskva i Vostochaya Evropa, p. 99.

[91] Arhiva de stat a istoriei socio-politice a Rusiei, f. 17, op. 132, d. 8, p. 45-47.