----------------

 

Carti in site

 

--------------------

O EXAMINARE ŞTIINŢIFICĂ A CALENDARULUI

BISERICII ORTODOXE

de Ieromonah Casian

 

Capitolul IX

Dezastrul liturgic produs de calendarul ,,nou iulian”

 

Lunile cele nouă ale voastre, şi sâmbetele, şi ziua cea mare nu le voiu suferi;
postul şi sărbătorile şi praznicele voastre le-a urât sufletul meu, făcutu-v-aţi mie spre saţiu,
nu voiu mai suferi păcatele voastre. Când veţi tinde mâinile voastre către mine, întoarce-voiu
ochii mei de către voi, şi de veţi înmulţi rugăciunea voastră, nu voiu asculta pre voi (Isaia 1, 14-15)

 

Noi, ortodocşii tradiţionalişti, ştim şi credem că slujbele dumnezeieşti ale Sfintei Biserici au fost create de Dumnezeu Însuşi. Aşezarea lor de către Mântuitorul a păstrat o continuitate a duhului cu riturile Vechiului Testament, pentru că El a spus: ,,Să nu socotiţi că am venit să stric legea sau proorocii; nu am venit să stric, ci să plinesc” (Matei 5, 17). Dumnezeiasca liturghie a Bisericii Ortodoxe, aşa cum este săvârşită astăzi în diferitele ei forme, poate fi esenţialmente urmărită înapoi în decursul istoriei până la Sfântul Apostol Iacov († 63), primul episcop al Ierusalimului, care a fost învăţat în această taină de Fratele său, Domnul Iisus Hristos[1].

Treptat, în dezvoltarea vieţii liturgice a Bisericii, au apărut detalii şi particularităţi în slujbele dumnezeieşti, care, după cum a fost cazul cu sfintele canoane, au fost în cele din urmă consemnate în Tipicon. Aici este explicată succesiunea caracteristică a slujbelor dumnezeieşti; orice modificare a acestei ordini liturgice are drept rezultat o ruptură brutală a ciclului praznical al Bisericii. De exemplu, Evanghelia istoriseşte că Sfântul Arhanghel Gavriil a vestit prea sfintei Născătoare de Dumnezeu zămislirea Domnului Iisus Hristos ,,în luna a şasea” (Luca 1, 26) a îngrecării Sfintei Elisabeta; prin urmare, la 3 luni de la sărbătoarea Bunei Vestiri, pe 25 martie (stil vechi), este prăznuită naşterea Sfântului Ioan Înaintemergătorul, pe 24 iunie (stil vechi). La 6 luni de la acest praznic şi 9 luni de la Buna Vestire, este sărbătorită Naşterea lui Hristos, pe 25 decembrie (stil vechi).

De asemenea, tăierea împrejur a Domnului este comemorată la 8 zile de la Naşterea Sa (Luca 2, 21), pe 1 ianuarie (stil vechi), în timp ce Întâmpinarea Domnului la templu este serbată la 40 de zile de la Naşterea Sa (Luca 2, 22), pe 2 februarie (stil vechi). Astfel, viaţa liturgică a Bisericii Ortodoxe este într-o totală armonie cu Evanghelia. Sfânta Tradiţie hotărăşte în mod similar relaţiile dintre alte praznice; de exemplu, zămislirea Maicii Domnului de către Sfânta Ana este sărbătorită pe 9 decembrie (stil vechi), pe când naşterea prea sfintei Născătoare de Dumnezeu este prăznuită 9 luni mai târziu, pe 8 septembrie (stil vechi).

Sfânta noastră Mamă, Biserica Ortodoxă, ne-a avertizat în chip înţelept în ce priveşte schimbarea ciclului ei praznical prin folosirea în multe tropare şi condace ale marilor praznice a cuvântului ,,astăzi”, plin de semnificaţie: ,,Fecioara astăzi pe Cel mai presus de fiinţă naşte ...”[2]; ,,Astăzi este începătura mântuirii noastre ...”[3]; ,,Astăzi înainte însemnarea bunei voinţe a lui Dumnezeu ...”[4]; ,,Ceea ce mai înainte era stearpă, astăzi pe Înaintemergătorul lui Hristos naşte ...”[5].

Dintr-un punct de vedere superficial, literal, cuvântul ,,astăzi” este anacronic când este folosit în aceste imne, dar dintr-o perspectivă mai profundă, teologică, el accentuează cu fermitate legătura neschimbătoare dintre o sărbătoare şi ziua statornicită pentru prăznuirea sa. Prin tulburarea acestei relaţii mistice ce leagă trecutul istoric de prezentul liturgic, ortodocşii de stil nou încalcă nu numai cerinţele canonice, ci şi batjocoresc ordinea rânduită dumnezeieşte a evenimentelor din viaţa Bisericii. De exemplu, prin noile lor calcule, Pruncul Hristos S-a născut cu 13 zile mai devreme; desigur, aceasta este o bagatelizare blasfemiatoare a firii Sale dumnezeieşti.

Cu toate acestea, calendarul ,,nou iulian” a făcut mult mai mult decât să deplaseze pur şi simplu cu 13 zile sărbătorile cu dată fixă. El a dus la bun sfârşit un scop cu mult mai perfid, acela de a devasta cu desăvârşire validitatea istorică a ciclului praznical. Să ne aducem aminte că Vaticanul a căutat să îndepărteze diferenţa de 11 minute şi 14 secunde dintre calendarul iulian şi anul tropical[6]. A făcut aceasta prin introducerea ,,anilor comuni centezimali”, adică anii centezimali indivizibili prin 400 (anume, 1700, 1800, 1900 etc), care sunt calculaţi a avea doar 365 de zile. Iată de ce reformatorii papali pretind că la aproximativ fiecare 128 de ani, calendarul iulian rămâne în urma calendarului gregorian cu 24 de ore.

Chiar dacă calculele gregoriene ar fi fost corecte (să nu uităm că lungimea anului tropical fluctuează aleatoriu), diferenţa dintre anul calendarului iulian şi anul tropical trebuia să fi fost socotită succesiv de-a lungul secolelor. Acest fapt este încă mai evident în cazul reformatorilor calendarului ,,nou iulian”, care, pe neaşteptate şi cu o lipsă grosolană de clasă, au tăiat ,,eroarea cumulativă” de 13 zile din calendarul Bisericii. A fost ,,congresul pan-ortodox” înţelept şi consecvent în aplicarea principiilor sale calendaristice ? Sărbătorile introduse în ciclul liturgic al Sfintei Biserici în secolul al XIX-lea trebuia să fie ajustate doar cu 12 zile, sărbătorile din secolul al XVIII-lea doar cu 11 zile, şi aşa mai departe.

Dacă ,,precizia” a fost realmente o aşa preocupare, atunci doar sărbătorile datând din secolul al XX-lea ar fi trebuit deplasate cu maximum de 13 zile, deoarece această discrepanţă a crescut, după cum se presupune, din vremea Sinodului Ecumenic I. Cu toate acestea, noi vedem că nici unul din Sfinţii Părinţi nu a remarcat vreodată vreo necesitate de a ,,corecta” calendarul Bisericii; în general, atitudinea lor a fost: ,,Dacă nu este stricat, nu-l reparaţi”. Însă, Metaxakis şi cei de un soi cu el şi-au însuşit cu insolenţă privilegiile rezervate autorităţii patristice, au ,,reparat” calendarul Bisericii şi, făcând aceasta, prosteşte s-au arătat pe ei înşişi a fi ,,mai înţelepţi” decât cei insuflaţi de Sfântul Duh.

De exemplu, Sfântul Serafim de Sarov a trecut la Domnul într-o zi de luni, 2 ianuarie 1833 (stil vechi). Potrivit calendarului ,,nou iulian” (gregorian), această zi particulară de luni a fost 14 ianuarie 1833 (stil nou). Astfel, pentru a fi consecvenţi, cei de stil nou ar trebui să ţină ziua de prăznuire a Sfântului Serafim pe 14 ianuarie (stil nou), nu pe 2 ianuarie (stil nou); 2 ianuarie 1833 (stil nou) a fost o zi de miercuri, care corespundea datei de 21 decembrie 1832 (stil vechi), adică cu 12 zile mai înainte ca Sfântul Serafim să fi trecut la cele veşnice !

De asemenea, prăznuirea Sfântului Eftimie, patriarhul de Târnovo, care a trecut la Domnul pe 20 ianuarie 1401 sau 1402 (stil vechi) este actualmente ţinută de cei de stil nou pe 20 ianuarie (stil nou), cu toate că ziua sa de prăznuire ar fi trebuit ,,corectată” cu 9 zile, deci la 29 ianuarie (stil nou). Din nou, atât Sfântul Ioan al Damascului cât şi Sfânta Mare Mucenică Varvara au trecut la Domnul pe 4 decembrie (stil vechi), el în anul 749, ea în anul 306; dacă cei de stil nou ar fi fost serioşi cu privire la necesitatea ,,preciziei” în cronologia ecleziastică, ei i-ar fi comemorat pe Sfântul Ioan pe 8 decembrie (stil nou) şi pe Sfânta Varvara pe 5 decembrie (stil nou), în loc de practica lor actuală ilogică de a-i ţine pe ambii sfinţi pe 4 decembrie (stil nou).

O şi mai provocatoare şi complicată sarcină pentru reformatorii calendarului ,,nou iulian” implică datele de prăznuire ale personajelor din Vechiul Testament. Când ar trebui prăznuit cu precizie Sfântul Ilie Tesviteanul (cca secolul IX î.Hr.) ?[7] Dar toţi ceilalţi prooroci ? Lăsăm asemenea întrebări în seama celor cărora le plac strădaniile fără sens[8]. Prin urmare, doar sărbătorile din secolul al XX-lea ar fi trebuit să fie ,,reaşezate” cu 13 zile.

Aplicarea retroactivă a unui calendar secolelor dinaintea inventării sau introducerii lui, aşa cum tocmai am ilustrat cu calendarul ,,nou iulian”, este cunoscută sub numele de ,,ajustare proleptică”. Ne întrebăm de ce cei de stil nou par a fi cu totul necunoscători ai acestei metode de compensare cronologică când şi comuniştii erau pe deplin conştienţi de ea:

,,În decursul secolului trecut (adică, al XIX-lea), diferenţa dintre calendare era de doar 12 zile. Iată de ce ziua de naştere a lui Lenin, 10 aprilie 1870, potrivit stilului vechi, corespunde datei de 22 aprilie, potrivit stilului nou”[9] (figura 22).

 

O examinare stiintifica 22

Figura 22

Ce au în comun Vladimir Lenin şi George Washington ? Pe lângă faptul de a fi fost revoluţionari, ambii s-au născut pe calendarul vechi, un fapt de care s-a ţinut cont când zilele lor de naştere au fost făcute sărbători de stat. De ce cei de stil nou nu ajustează în acelaşi fel, proleptic, zilele de prăznuire ale sfinţilor ?

 

Dacă guvernele necreştine sunt capabile de a ajusta proleptic calendarul gregorian de dragul păstrării preciziei istoriei lor, de ce nu pot cei de stil nou să facă la fel cu calendarul ,,nou iulian” ? Dacă ,,precizia astronomică” este o aşa de mare preocupare pentru cronologia ecleziastică – după cum pretind reformatorii calendarelor gregorian şi ,,nou iulian” – de ce nu sunt preocupaţi de ,,precizia istorică” ?

Imprecizia grosolană de a deplasa cu 13 zile două milenii de zile de sărbătoare în masă este notată în manualele seminariilor noastre despre Pascalie:

,,Ajustările de la stilul vechi la stilul nou şi viceversa. Pentru a deplasa o anumită dată a lunii dintr-un an pe stilul vechi la data corespunzătoare pe stilul nou, este necesar:

- să se adauge 10 zile la datele dintre 5 octombrie 1582 - 19 februarie 1700
- să se adauge 11 zile la datele dintre 19 februarie 1700 - 18 februarie 1800
- să se adauge 12 zile la datele dintre 18 februarie 1800 - 17 februarie 1900
- şi să se adauge 13 zile la datele dintre 17 februarie 1900 - mai departe.

Pentru o deplasare inversă, adică pentru a deplasa o anumită dată a lunii dintr-un an pe stilul nou la data corespunzătoare pe stilul vechi, este necesar:

- să se scadă 10 zile din datele dintre 15 octombrie 1582 - 1 martie 1700
- să se scadă 11 zile din datele dintre 1 martie 1700 - 1 martie 1800
- să se scadă 12 zile din datele dintre 1 martie 1800 - 1 martie 1900
- şi să se scadă 13 zile din datele dintre 1 martie 1900 - mai departe[10].

Contradicţia şi inconsecvenţa dezvăluite aici sunt şocante. Perioadele de timp date în această schemă sunt categoric brute şi inexacte. Un seminarist bun, dornic să găsească aceste corecţii în calendarul său de buzunar, nu va putea să o facă. Dacă ar fi trebuit să aplice aceste corecţii calendarului său de buzunar, el ar fi avut nevoie să-l restructureze considerabil, în timpul acestui proces ajungând fără îndoială la concluzia că întreaga rânduială a slujbelor dumnezeieşti despre care a învăţat la seminar este îndoielnică. Şi ce i-ar fi rămas de făcut unui asemenea elev, decât să cadă într-o neîncredere cumplită în credinţa sa ? Iată de ce mulţi seminarişti evlavioşi şi studioşi, după ce au realizat că noul calendar nu este altceva decât un joc înşelător care transformă ciclul praznical al Bisericii într-o absurditate arbitrară, s-au întors către dreapta învăţătură cu privire la calendarul bisericesc.

Mai mult decât atât, dacă reformatorii calendarului ,,nou iulian” erau pe deplin consecvenţi în străduinţele lor pentru exactitatea cronologică, ar fi fost necesar ca ei să alcătuiască un nou Minei, în care datele tradiţionale ale sărbătorilor Bisericii, după cum am arătat, nu ar mai avea nimic în comun cu Mineiul actual. Desigur, orice astfel de încercare de a compune noi Mineie şi cărţi de slujbă ar conduce doar către o confuzie totală şi impas final, atât în teorie cât şi în practică. Dar fiindcă au iniţiat reforma calendarului, să-i lăsăm pe modernişti să-şi termine lucrarea. Deoarece ei insistă în menţinerea unei ,,precizii” de 11 minute şi 14 secunde, atunci să-i lăsăm să pună în practică ceea ce propovăduiesc, ,,corectând” cărţile de slujbă, care conţin ,,erori” însumând nu doar câteva minute, ci zile întregi – aproape 2 săptămâni, de fapt.

Cei de stil nou ştiu că este o sarcină imposibilă să ,,corecteze” cărţile de slujbă; în schimb, ei continuă să utilizeze cărţile de slujbă existente şi pur şi simplu să prăznuiască toate sărbătorile cu dată fixă cu 13 zile mai devreme decât timpul lor stabilit în calendarul bisericesc. Optând pentru cea mai uşoară cale de a ieşi din impas, cei de stil nou nu au rezolvat problema ,,acurateţei” cronologice, însuşi scopul pentru care au pornit reforma. Încă o dată, această deplasare cu 13 zile produce un dezastru în cronologia ortodoxă tradiţională, deoarece datele calendarului ,,nou iulian” nu corespund realităţii evenimentelor istorice, nici potrivit calendarului Bisericii, nici potrivit calendarului gregorian. Aşadar, adevăratul obiectiv al calendarului ,,nou iulian” este limpede ca lumina zilei: este un cal troian liturgic, ascunzând înlăuntrul măruntaielor sale forţele distrugătoare ale ecumenismului.

Calendarul Bisericii nu este o invenţie izolată, independentă sau pur şi simplu omenească, supusă modificărilor arbitrare – modificări precum reforma papală şi, ca o imitare a ei, reforma calendarului ,,nou iulian”. Sistemul de calcul al timpului încuviinţat de Sfinţii Părinţi în toate timpurile s-a dovedit şi continuă să se dovedească a fi de obârşie dumnezeiască, neîncetat, prin sincronizarea minunată cu manifestarea evenimentelor importante. Scepticii pot numi aceste sincronizări întâmplătoare, dar un credincios ortodox ştie că nu există de fapt un astfel de lucru precum coincidenţa, ci doar pronia dumnezeiască. O mare parte din mărturiile pe care le-am expus până acum, ce confirmă corectitudinea calendarului bisericesc, pot fi considerate doar roade ale raţiunii umane. Prin urmare, vom invoca mai bine mărturia dumnezeiască.

Cea mai mare minune care are loc legat de calendarul Bisericii este apariţia an de an a Sfintei Lumini în Biserica Sfântului Mormânt al Domnului din Ierusalim. Acest fenomen peste fire are loc doar în ajunul Paştelui ortodox calculat potrivit calendarului bisericesc. Când se pogoară Sfânta Lumină, ea aprinde doar lumânarea patriarhului ortodox al Ierusalimului, pe care el o aşează neaprinsă pe Sfântul Mormânt al Domnului; apoi patriarhul împarte Sfânta Lumină tututor celor prezenţi (figura 23). Înainte de ceremonia O examinare stiintifica 23în sine a Sfintei Lumini, poliţia întreprinde percheziţii publice amănunţite ale mormântului şi patriarhului, pentru a lua măsuri împotriva oricărei înşelătorii posibile.

 

Figura 23

Ritul Sfintei Lumini datează încă din secolul al IV-lea, când Sfânta Elena cea întocmai cu apostolii († 327), mama Sfântului Constantin cel Mare, a construit Biserica Sfintei Învieri a Domnului din Ierusalim. Această slujbă dumnezeiască, modelul pentru sărbătorirea anuală a Învierii lui Hristos pretutindeni în Biserica Ortodoxă, implică o manifestare peste fire care are loc doar de praznicul ortodox al Paştelui. Împăratul Ioan VI Cantacuzino (cca 1295-1383) o descria în vremea sa după cum urmează: ,,În Ierusalim, în fiecare an în timpul perioadei pascale, are loc o minune la mormântul lui Hristos. (...) La ora la care creştinii sunt adunaţi acolo pentru a cânta imne Învierii lui Hristos, o lumină din cer se pogoară şi aprinde 3 lumânări care se află în mormântul lui Hristos” (J.-P. Migne, Patrologia Græca, vol. CLIV, col. 517).

 

Pogorârea Sfintei Lumini este un eveniment vădit dumnezeiesc legat în mod inextricabil de calendarul Bisericii[11]. Oameni de toate credinţele din întreaga lume – evrei, copţi, armeni, iacobiţi, latini, musulmani, protestanţi etc – se îngrămădesc în fiecare an în Oraşul Sfânt pentru a fi ei înşişi martorii acestei legături vii dintre tărâmurile pământesc şi ceresc, care are loc doar potrivit adevăratei cronologii ecleziastice, cu alte cuvinte calendarului Bisericii Ortodoxe. Mărturisind legătura peste fire dintre minunea Sfintei Lumini şi calendarul bisericesc, arhimandritul Serghie Iazadjiev istoriseşte următoarele:

,,În august 1971, Nicolae (astăzi, ieromonahul Teofan) şi cu mine ne întorceam de la odihnă şi tratament medical la Narechen. Trecând prin oraşul Plovdiv, am mers la metocul Mânăstirii Zographou pentru a ne închina la mormântul Sfântului Rege Boris († 906). Schimonahul Serafim de Zographou era de rând cu slujba la mormânt. El ne-a spus că de curând (1969-70), sub presiunea Consiliului Mondial al Bisericilor cu sediul la Geneva, Patriarhia Ierusalimului a introdus calendarul ,,nou iulian” (precum au făcut bulgarii, macedonenii şi celelalte patriarhii, deoarece exista o presiune imensă la acea vreme de a introduce noul calendar). În acelaşi an, în Sâmbăta Mare, când din vremuri imemoriale Sfânta Lumină se pogoară la mormântul Domnului, nu a venit Lumina. Şocat, Patriarhul Benedict al Ierusalimului a poruncit ca vechiul calendar, care fusese în uz până atunci, să fie reintrodus numaidecât în jurisdicţia patriarhiei sale. În anul următor, Sfânta Lumină s-a pogorât din nou la mormântul Domnului în Sâmbăta Mare; aceeaşi minune se petrece chiar până astăzi”.

Aceasta este o mărturie incontestabilă a credinţei adevărate. Şi astăzi, când ortodocşii prăznuiesc Paştele în aceeaşi vreme în care semnificaţia primei şi celei de-a opta zi veşnice este revelată, când ei comemorează Patima, Pogorârea la iad şi Învierea lui Hristos, ţinând seama de cuvintele Domnului: ,,Aceasta faceţi întru pomenirea mea” (Luca 22, 19), şi sărbătoresc Paştele în duminica după prima lună plină a echinocţiului de primăvară, atunci Domnul îi învredniceşte de Lumina cea dătătoare de har de la mormântul Său[12].

În acest fel, Domnul arată într-adevăr necesitatea respectării fidele a adevărurilor Sale dumnezeieşti în viaţa liturgică a Bisericii Sale. Ortodoxia a pecetluit sărbătoarea sărbătorilor, Paştele Domnului, în slujbele ei dumnezeieşti cu cuvintele ,,astăzi”, ,,acum” şi ,,în această zi”: ,,Paştile cele sfinţite astăzi nouă s-au arătat”[13]; ,,Acum toate s-au umplut de lumină, şi cerul şi pământul şi cele dedesubt”[14]; ,,Această numită şi sfântă zi ..., întru care binecuvântăm pe Hristos întru toţi vecii”[15]; ,,Aceasta este ziua care o au făcut Domnul ...”[16]. Este dovedit că Sfintele Scripturi, sfintele canoane şi slujbele dumnezeieşti arată de comun acord că această zi nu poate fi sărbătorită la nici o altă dată decât cea stabilită de Biserica Ortodoxă.

O altă minune importantă ce confirmă natura sfântă a Paştelui ortodox este descrisă într-o scrisoare a Episcopului Paschasinus de Lilybæum (Marsala), Sicilia[17] către Sfântul Leon cel Mare († 461). Cu privire la o discrepanţă între calculele romane şi cele alexandrine ale Paştelui, episcopul Paschasinus scrie:

,,După multă cercetare şi dezbatere, noi am găsit că ceea ce patriarhul Bisericii din  Alexandria a scris prea sfinţiei voastre este corect. Deoarece calculul roman pentru anul în cauză (444), cel de-al 63-lea an din ciclul său ..., era 26 martie, noi am fost înclinaţi să ne îndoim că această dată a Paştelui era corectă, căci în realitate era 23 aprilie. Dezorientaţi şi şovăind, noi am consultat calculul evreiesc, acum ignorat de romani – motiv pentru care ei cad uneori în greşeală ...

Pentru moment, haideţi să nu ne temem de întârzierea datei Paştelui, ca nu cumva încercând să o evităm, să cădem în greşeală, aşa cum s-a întâmplat în timpul domniei predecesorului vostru, Zosima († 418) ... La acea vreme, grăbind sărbătorirea Paştelui de la data sa de 22 aprilie la cea de 25 martie ..., s-a comis o foarte gravă eroare; atât de gravă încât că adevărata dată a fost dovedită de o minune săvârşită de harul Sfântului Duh ...

Această minune este după cum urmează: În munţii cei înalţi, în mijlocul pădurilor stufoase, era o regiune foarte săracă cu numele de ’Meltinas’. Prin strădanii nefireşti, a fost construită acolo o mică biserică. În baptisteriu, în timpul sfintei nopţi de Paşti, la vremea stabilită pentru botezuri, în ciuda faptului că acolo nu existau nici conducte, nici apeducte, nemaivorbind de orice apă în apropiere, cristelniţa se umplea de la sine. După ce puţinii oameni care erau prezenţi acolo erau sfinţiţi [botezaţi], apa se împrăştia în acelaşi fel în care apărea.

Cu toate acestea, în vremea binecuvântatului Papă Zosima, când apusenii erau în greşeală cu privire la calculul datei pascale, în timpul nopţii de Paşti, săvârşind de citit Evanghelia, preotul a aşteptat, ca de obicei, vremea botezului; aşteptând, într-adevăr, până dimineaţă. Fiindcă apa nu a apărut, cei care aşteptau să fie botezaţi, au plecat la casele lor nesfinţiţi [nebotezaţi].

Continuând, îngăduiţi-mi să spun că în ajunul Paştelui la 10 calende ale lui mai (adică, la data alexandrină de 22 aprilie), cristelniţa s-a umplut cu apă la vremea potrivită. Prin această minune clară s-a dovedit că apusenii erau în eroare cu privire la data Paştelui”[18].

O altă arătare însemnată a obârşiei dumnezeieşti a calendarului praznicar, mai cu seamă pentru noi, cei de stil vechi, este semnul ceresc care a apărut deasupra suburbiilor Atenei în 1925, la un an după ce Biserica oficială a Greciei a adoptat noul calendar. În ajunul sărbătorii Înălţării Sfintei Cruci, pe 14 septembrie (stil vechi), o mare mulţime de mai bine de 2.000 de oameni s-a adunat pentru priveghere de toată noaptea în mica biserică a Sfântului Ioan Teologul. Un detaşament de poliţie a fost trimis să verifice mulţimea, deoarece era practic interzis să se mai ţină sărbători potrivit vechiului calendar.

Chiar înainte de miezul nopţii, o cruce luminoasă şi măreaţă a apărut pe cer deasupra Casei lui Dumnezeu. Atât de strălucitoare că stelele au pălit înaintea luminii ei, această cruce a fost văzută de martorii oculari a fi fost înfăţişată distinctiv asemenea unei cruci bizantine tradiţionale, cu 2 braţe orizontale. Apariţia a durat vreme de jumătate de oră, timp în care crucea de lumină s-a ridicat vertical încetul cu încetul, imitând înălţarea crucii săvârşite de preot în timpul sărbătoririi acestui praznic, până când a dispărut. Această minune cerească a adeverit în sufletele închinătorilor îngenuncheaţi – inclusiv ale poliţiştilor – corectitudinea calendarului Bisericii[19]. Există numeroase alte evenimente minunate, asemănătoare cu acestea, pe tot parcursul istoriei Bisericii Ortodoxe[20].

În vieţile drepţilor, noi întâlnim multe alte ,,coincidenţe” comparabile. Sfinţii se arată adeseori unora dintre credincioşi în zilele lor de prăznuire calculate potrivit calendarului bisericesc. De exemplu, Sfânta Mucenică Fecioară Fevronia din Nisibe († 310) a apărut odată stând în locul său obişnuit printre surorile mânăstirii ei în timpul unei privegheri de toată noaptea când se prăznuia ziua sa, 25 iunie (stil vechi); cei 5 tovarăşi din Sevastia, Sfinţii Mucenici Evstratie, Avxentie, Evghenie, Mardarie şi Orest († 296), au binecuvântat odată o mânăstire construită în cinstea lor cu belşug de alimente în timpul unei lipse acute de hramul mânăstirii, 13 decembrie (stil vechi); şi, într-adevăr, mult mai multe exemple ale acestui fenomen ar putea fi pomenite[21].

Un fenomen asemănător este minunata adormire întru Domnul a unui sfânt într-o zi de sărbătoare aparte. De exemplu, Sfântul Teofan Zăvorâtul († 1894) a trecut la Domnul în ziua numelui său, de praznicul Teofaniei (Botezul Domnului), 6 ianuarie (stil vechi) – neîndoios un semn al recunoaşterii dumnezeieşti a vieţii sale plăcute lui Dumnezeu; binecuvântatul Arhiepiscop Serafim de Boguchar, care şi-a închinat toate puterile sale păstoreşti luptei împotriva relelor modernismului şi inovaţionismului înlăuntrul Ortodoxiei, şi-a prevestit trecerea la cele veşnice, în timpul ultimelor sale zile, şi s-a învrednicit să adoarmă, îndeajuns de cuvenit, de praznicul Biruinţei Ortodoxiei (adică, Duminica Ortodoxiei); şi, desigur, numeroase alte cazuri ar putea fi citate[22]. Astfel de legături limpezi între calendarul bisericesc şi evenimente duhovniceşti importante pot fi numite de către unii coincidenţe; dar, încă o dată, pentru creştinii ortodocşi, nu există coincidenţe[23].

De dragul rânduielii liturgice, trebuie să existe o relaţie între ciclurile mobile şi fixe ale calendarului, astfel ca îmbinarea unuia cu celălalt să fie dobândită armonios. Calendarul Bisericii reuneşte în mod strălucit ciclul Mineiului cu ciclul pascal prin sincronizarea calendarului evreiesc lunar cu calendarul iulian solar. Însă, această armonizare este imposibil de transpus în practică utilizând calendarul ,,nou iulian”, motiv pentru care cei de stil nou folosesc încă stilul vechi (adică, calendarul Bisericii) pentru ciclul pascal; nu există nici o şansă ca ei să reuşească să armonizeze într-o manieră inteligibilă noul calendar cu ciclurile lunare.

La prima vedere, utilizarea incorectă a calendarului bisericesc de către cei de stil nou trece neobservată. Cu toate acestea, este un fapt limpede şi simplu. Ei sunt inconsecvenţi faţă de reforma calendarului pe care au făcut-o, deoarece pentru ciclul sărbătorilor fixe ei folosesc noul calendar, în timp ce pentru ciclul sărbătorilor mobile utilizează vechiul calendar. Pe de o parte, din aceasta putem conchide că noul calendar este defectuos la un nivel esenţial, deoarece este complet incapabil să îndeplinească cerinţele cronologiei ecleziastice. Pe de altă parte, putem conchide, de asemenea, că cei de stil nou au fie puţină înţelegere, fie puţin respect (sau cel mai probabil ambele) faţă de nuanţele calculării timpului, întrucât ei au complicat inutil şi vătămător, în cel mai naiv şi artificial mod, calculele cronologice, forţând mecanic 2 calendare cu totul diferite să funcţioneze împreună în slujbele lor de stil nou, fără nici un temei evanghelic sau cu adevărat ştiinţific pentru a face aceasta[24].

Nicăieri altundeva nu întâlnim o asemenea discordanţă, adică folosirea simultană în acelaşi scop a 2 calendare incompatibile. A încercat cineva vreodată, de exemplu, să combine calendarul sotic cu cel chinezesc ? Ideea este absurdă. Mai mult decât atât, dacă moderniştii urmau să aplice calendarul nou ciclului sărbătorilor mobile exact aşa cum l-au aplicat ciclului sărbătorilor fixe, Paştele ar fi trebuit deplasat cu 13 zile – caz în care ar fi căzut întotdeauna într-o zi de luni, o încălcare canonică şi liturgică atât de flagrantă că şi moderniştii ar găsi ideea ridicolă.

Sfânta Biserică Ortodoxă a rânduit ca în fiecare mânăstire şi parohie să fie numită o persoană care să aibă responsabilitatea păstrării ordinii canonice a slujbelor dumnezeieşti. Această persoană se numeşte ,,canonarh” şi principala sa îndatorire este de a cerceta toate aspectele slujbelor dumnezeieşti în raport cu cerinţele din Tipicon astfel ca regulile liturgice să fie corect ţinute. Această îndatorire este considerată extrem de importantă, deoarece prăznuirea după cum se cuvine a slujbelor dumnezeieşti este o caracteristică a unei vieţi bineplăcute lui Dumnezeu; în mod corespunzător, greşelile din neglijenţă sau neascultare în slujbele dumnezeieşti sunt considerate a fi păcate grave ce merită să fie canonisite cu asprime.

Din acest punct de vedere, amestecul arbitrar şi nedorit al reformatorilor calendarului este imposibil de apărat. Tipiconul are prevederi complete pentru diferite concordanţe ale sărbătorilor fixe şi mobile, ca şi pentru posturile determinate de ele, specificând o rânduială liturgică exactă cu instrucţiuni detaliate. De aceea, din multe puncte de vedere, ea este cea mai vitală carte de slujbă; şi totuşi cei de stil nou au distrus practic Tipiconul. De exemplu, haideţi să luăm în considerare faptul că, urmând calendarul ,,nou iulian”, sărbătoarea Bunei Vestiri a Maicii Domnului nu poate avea loc niciodată în timpul Săptămânii Patimilor sau nu poate coincide cu Paştele. Această ultimă posibilitate, când Paştele cade pe 25 martie (stil vechi), de praznicul Bunei Vestiri, Biserica Ortodoxă a sărbătorit-o din antichitate cu o bucurie liturgică aparte, numind-o ,,Κυριοπασχα”, sau ,,Paştele Domnului”[25] (figura 24). Prin urmare, cei de stil nou se lipsesc pe ei înşişi de un O examinare stiintifica 24eveniment liturgic unic, plin de dar, şi acelaşi lucru este adevărat în ce priveşte multe alte praznice[26].

 

Figura 24

Acest fragment dintr-un Tipicon slavonic arată rânduielile specifice făcute de Biserică pentru concordanţa sărbătorii Învierii Domnului cu cea a Bunei Vestiri a Maicii Domnului – κυριοπασχα. Cu toate acestea, Bisericile de stil nou au desfiinţat cu totul această coprăznuire unică a evenimentelor mântuitoare.

 

O încălcare mai cu seamă sfruntată, săvârşită prin introducerea noului calendar, priveşte respectarea postului Sfinţilor Apostoli. Sfârşitul acestui post este hotărât de ciclul sărbătorilor fixe, fiindcă el se termină întotdeauna pe 28 iunie (stil vechi), adică cu o zi mai înainte de praznicul Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel; însă, prima zi a postului depinde de ciclul sărbătorilor mobile şi, de vreme ce el începe în lunea de după sărbătoarea tuturor sfinţilor (prima duminică după Cincizecime), această zi poate cădea oricând între 18 mai (stil vechi) şi 21 iunie (stil vechi), inclusiv.

Astfel, Sfânta Biserică a stabilit că postul Sfinţilor Apostoli ar trebui să dureze de la 8 până la 42 zile. Pentru cei de stil nou, acest post este fie redus cu asprime, fie cu totul desfiinţat (a se vedea Anexa 1, ,,Prăznuirea târzie a Paştelui în 1983”). Cei care încalcă postul în acest fel ar face bine să ţină seama de canonul 219 din Nomocanon: ,,Dacă un monah, în afară de caz de boală, ar cădea în mândrie şi ar încălca posturile statornicite de Biserică a fi respectate de toţi credincioşii, şi dovedind că este stăpân pe mintea sa, să fie anatema”. Ce fel de persoană ar aduce asupra sa cu bună ştiinţă o anatemă ?

Mulţi din cei de stil nou pretind că o abrogare a Tipiconului nu este un păcat, şi mai cu seamă unul grav, deoarece nu constituie o abatere de la, sau tăgăduirea dogmelor de credinţă. Un asemenea argument dovedeşte o ignorare cruntă a unui concept de bază, acela că Sfânta Tradiţie este esenţa creştinismului ortodox. A călca în picioare Tipiconul, ca şi cum ar fi doar o lucrare omenească lipsită de inspiraţie dumnezeiască, este echivalent cu un atac asupra Bisericii însăşi, fiindcă Tipiconul întruchipează viaţa ei liturgică. Cei de stil nou refuză să recunoască faptul incontestabil că nu este posibil să desparţi dogmatica de liturgică fără a distruge credinţa, tot aşa cum nu este posibil să scoţi sufletul unui om din trupul său fără a-l ucide.

După cum spune Sfântul Ioan Gură de Aur, Biserica Ortodoxă este ,,Casa Înţelepciunii” şi dacă un mădular cade bolnav în această casă, întreaga familie suferă[27]. Celor care resping aceste avertismente, noi le trimitem răspunsul sobru al Domnului Însuşi: ,,Şi de nu va asculta nici de sobor, să-ţi fie ţie ca un păgân şi vameş” (Matei 18, 17).

Noi am comparat în mai multe rânduri reforma calendarului cu istoria calului troian. Haideţi să cercetăm cu atenţie similarităţile dintre această istorie şi introducerea noului calendar în Biserica Ortodoxă. Grecilor care duceau război împotriva oraşului Troia le-a venit o idee genială. Ei au construit un cal de lemn imens pe care l-au oferit în dar troienilor. Aceştia din urmă nu ştiau că acest cal de lemn era scobit înăuntru şi ascundea un detaşament de soldaţi. Crezând că fortăreaţa lor era de necucerit şi nevăzând nici un pericol într-un cal de lemn, troienii l-au împins pe roţile sale înăuntrul porţilor oraşului. În acea noapte, la adăpostul întunericului, soldaţii ascunşi înăuntru au ieşit, au deschis porţile oraşului tovarăşilor lor care aşteptau afară, şi împreună au trecut prin sabie întregul oraş.

În acelaşi mod, duşmanii lui Hristos au propriul cal de lemn în noul calendar, pe care se străduiesc să-l introducă pretutindeni în Biserica Ortodoxă, cu râvnă înfrigurată. Acest cal troian calendaristic a ascuns înlăuntrul său un duh anti-ortodox virulent care, odată ce ,,congresul pan-ortodox” l-a primit în citadela Sfintei Biserici, a dezlănţuit un atac surpriză asupra Ortodoxiei. Noul calendar a deschis porţile de apărare ale sfintelor canoane, permiţând celor mai distrugătoare inovaţii să năvălească în Biserică. Acum, aceste inovaţii lovesc mai departe creştinismul ortodox, şi, dacă li se permite să continue, vor ruina în întregime credinţa din sufletele oamenilor şi vor pricinui moartea spirituală a lumii.

Aceasta este o situaţie mai gravă decât cea cu care s-au confruntat locuitorii vechii Troie, căci Mântuitorul ne avertizează: ,,Şi să nu vă temeţi de cei ce ucid trupul, iar sufletul nu pot să-l ucidă, ci să vă temeţi mai vârtos de cela ce poate să piarză şi trupul şi sufletul, în gheena” (Matei 10, 28). Astfel, învăţând o lecţie valoroasă din istoria calului troian, haideţi să îndepărtăm de la noi, dincolo de zidurile Sfintei Biserici, acea armă distrugătoare incomparabil mai teribilă, noul calendar, care ameninţă să ucidă atât trupul, cât şi sufletul.



[1] N.ed.: În practica contemporană, dumnezeiasca liturghie a Sfântului Iacov este săvârşită doar de anumite Biserici Ortodoxe locale, pe 23 octombrie, ziua de prăznuire a acestui apostol.

[2] Condacul Naşterii lui Hristos.

[3] Troparul Bunei Vestiri a Maicii Domnului.

[4] Troparul Intrării Maicii Domnului în Biserică.

[5] Condacul naşterii Sfântului Ioan Înaintemergătorul.

[6] Lungimea anului gregorian este de 365 zile, 5 ore, 48 minute şi 46 secunde, pe când anul iulian are 365 zile şi 6 ore. Cu alte cuvinte, ultimul este mai lung decât primul cu 11 minute şi 14 secunde.

[7] N. ed.: În ce priveşte sărbătorirea ortodoxă a acestei figuri particulare, episcopul Nicolae Velimirovici († 1956) relatează următoarea istorie demnă de reţinut. Odinioară era în Belgrad un creştin ortodox a cărui soţie era catolică. În ziua praznicului ortodox al Sfântului Prooroc Ilie, pe 20 iulie (stil vechi), el i-a poruncit ei să nu lucreze; cu toate acestea, fiindcă soţia lui urma calendarul latin, ea i-a răspuns cu impertinenţă că ziua Sfântului Ilie fusese deja cu 2 zile (întocmai după original) în urmă. În mod sfidător, ea a început să frământe nişte aluat, dar în loc să se prefacă în pâine, aluatul s-a prefăcut în mâinile ei în piatră. La acea vreme era în Belgrad un oarecare stareţ Paisie, de la Ierusalim, a cărui mânăstire era închinată Sfântului Prooroc Ilie. Luând o bucată din această piatră şi ducând-o în Sfânta Cetate, el a aşezat-o înaintea unei icoane a Sfântului Prooroc Ilie care se afla în mânăstire, ca mărturie a naturii insuflate dumnezeieşte a Mineiului ortodox (a se vedea episcopul Nicolae Velimirovici, ,,Proloagele de la Ohrida”, trad. Maica Maria, vol. III, Birmingham: Lazarica Press, 1986, p. 87).

[8] Din secolul al IV-lea până în secolul XX, ,,corectarea” calendarului gregorian faţă de calendarul iulian a crescut de la o zi la 13 zile; prin analogie, în secolele care-l preced pe cel de-al IV-lea, ar fi necesar să se introducă o ,,corecţie” negativă, deoarece echinocţiul de primăvară ar trebui mutat înapoi potrivit calendarului iulian. Astfel, de exemplu, cei de stil nou nu ar trebui să sărbătorească Naşterea lui Hristos pe 25 decembrie, ci pe 23 decembrie, cu o ,,corecţie” de 2 zile în direcţia opusă, deoarece 25 decembrie potrivit vechiului calendar, în timpul perioadei dintre primul secol î.Hr. şi primul secol d.Hr., ar fi corespuns datei de 23 decembrie potrivit noului calendar.

[9] S.I. Seleşnikov, ,,Istoria calendarului şi cronologiei”, 1985, p. 174. N. ed.: Îndeajuns de straniu, acest lucru este ceva ce liderul revoluţiei americane are în comun cu liderul revoluţiei ruse. George Washington (1732-1799) s-a născut pe 11 februarie 1732 (stil vechi), într-o vreme în care coloniile americane ţineau încă vechiul calendar (a se vedea capitolul V – Istoria reformei calendarului Papei Grigorie al XIII-lea). Astfel, ziua de naştere a lui Washington, o sărbătoare legală pretutindeni în Statele Unite ale Americii, este dată în mod oficial ca 22 februarie 1732 (cu toate că este ţinută formal în cea de-a treia zi de luni din februarie, o concesie făcută slăbiciunii americane pentru ,,sfârşitul de săptămână de 3 zile”).

[10] Tchaikovski, ,,Manualul Pascaliei”, p. 18.

[11] N. ed.: Pentru o examinare amănunţită a acestui fenomen, a se vedea Episcopul Avxentie de Foticeea, Lumina pascală de la Ierusalim: un studiu al ritului Sfintei Lumini din Biserica Sfântului Mormânt al Domnului, Berkeley, CA: St. John Chrysostom Press, 1993. De asemenea, un fenomen peste fire uluitor de asemănător are loc an de an pe 6 august (stil vechi), de praznicul Schimbării la Faţă a Domnului, la mânăstirea greacă aflată pe Muntele Taborului; a se vedea o relatare a unui martor ocular în T. şi F. Markovtsy, ,,O minune pe Muntele Tabor”, Orthodox Life, vol. XLIII, nr. 5 (septembrie-octombrie 1993), p. 17-18.

[12] Arhimandrit Naum, Lumina dătătoare de har de la mormântul Domnului, Moscova, 1991, p. 39.

[13] Stihira pascală, troparul 1.

[14] Canonul pascal, cântarea a 3-a, troparul 1.

[15] Canonul pascal, cântarea a 8-a, irmos.

[16] Stihira pascală, stihul 4.

[17] Mai târziu, el a fost prezent la cel de-al IV-lea Sinod Ecumenic de la Chalcedon (451).

[18] J.-P. Migne, Patrologia Latina, vol. LVIII, col. 606-609. N. ed.: Această minune deosebită şi minunea din ziua Sfântului Ilie pomenită mai devreme sunt ambele menţionate de Sfântul Nicodim din Sfântul Munte († 1809), în prezentarea pe care a făcut-o canonului 7 apostolic, ca mărturie a naturii sfinte a calendarului bisericesc. Sfântul Nicodim citează mai departe un alt exemplu neobişnuit: ,,În regiunea Heliopolis-ului, în Egipt, unde sunt marile piramide, Dumnezeu săvărşeşte următorul paradox bizar în fiecare an, anume: în seara Sfintei Joi a noastră (nu a latinilor), pământul scoate afară vechi rămăşiţe şi oase omeneşti, care acoperă solul unei câmpii întinse şi care rămân pe loc până în Joia Înălţării, şi apoi ele intră la loc acoperindu-se şi nu se mai arată deloc până când vine din nou Sfânta Joi. Acesta nu este un mit sau o fabulă, ci este un fapt adevărat şi cert, fiind confirmat de istoricii mai vechi şi recenţi ... De fapt, aceste oseminte omeneşti proorocesc învierea viitoare a morţilor, întocmai precum le-a văzut şi Proorocul Iezechiil (cca secolul VI î.Hr.)” (Cârma, trad. D. Cummings, Chicago: The Orthodox Christian Educational Society, 1957, p. 10-11).

[19] N. ed.: Pentru o relatare completă a acestei minuni, cu istorisiri ale martorilor oculari, a se vedea anexa din Papa Nicolae Planas: păstorul simplu al turmei simple, Boston, MA: Holy Transfiguration Monastery, 1981, p. 113-119.

[20] N. ed.: Iată încă una: ,,De Paştele din 1996, o cunună de spini moartă şi uscată, aşezată pe o cruce cu o icoană a lui Hristos răstignit, care împodobeşte capela Sihăstriei Sfinţii Chiprian şi Iustina, o comunitate monahală mică din Pyrgos, Grecia, aflată sub jurisdicţia Mitropolitului Chiprian de Oropos şi Fili, a început să dea frunze verzi. Această imagine mişcătoare a vieţii pe care noi, creştinii ortodocşi, o găsim chiar şi în moarte este o mărturie potrivită pentru taina Paştelui lui Hristos şi moartea Sa dătătoare de viaţă şi Învierea Sa. Arhimandritul Grigorie, conducătorul comunităţii din Pyrgos, relatează că această cunună, neudată şi de altfel cu totul moartă şi uscată, continuă până astăzi să dea frunze verzi şi dovezi de viaţă” (Orthodox Tradition, vol. XIV, nr. 2 & 3 (1997), p. 44).

[21] N. ed.: Nu trebuie să trecem cu vederea a pomeni apariţia Sfântului Prooroc Elisei (cca secolul IX î.Hr.) de curând proslăvitului Sfânt Nicolae al Atenei († 1932). După reforma calendarului din 1924, când cei care păstrau vechiul calendar începuseră să fie prigoniţi, Sfântul Nicolae a vrut să slujească praznicul Sfântului Prooroc Elisei în biserica închinată lui din Atena (între timp a fost dărâmată), dar s-a răzgândit după ce a luat în considerare posibilele confruntări care puteau rezulta din aceasta; de aceea, el a aranjat să slujească în schimb la Biserica Sfântului Spiridon din Mantouka. Cu toate acestea, a doua zi, 14 iunie (stil vechi), l-a găsit pe Sfântul Nicolae în Biserica Sfântului Elisei, slujind dumnezeiasca liturghie în cinstea sfântului prooroc. În mare nedumerire, fiii săi duhovniceşti l-au întrebat de ce s-a răzgândit, la care Sfântul Nicolae a răspuns cu simplitatea lui caracteristică: ,,În această dimineaţă l-am văzut pe prooroc şi el mi-a spus să vin aici să slujesc şi să nu mă tem de nimic, pentru că el va veghea asupra mea”.” (Papa Nicolae Planas, op. cit., p. 54).

[22] N. ed.: Următoarele exemple includ 2 sfinţi contemporani care au trecut la Domnul de praznicul Bunei Vestiri a Maicii Domnului, potrivit vechiului calendar. Primul este Sfântul Sava cel Nou († 1948), care a urmat vechiul calendar în timpul lungii sale vieţuiri la Muntele Athos şi la Ierusalim. Însă, el a trecut la Domnul în Mânăstirea Tuturor Sfinţilor din Kalymnos, o mânăstire de maici care, din ascultare faţă de episcopul locului, a adoptat noul calendar. Cu toate acestea, când Sfântul Sava a trecut la cele veşnice pe 7 aprilie (stil nou), una dintre maici s-a învrednicit să vadă sufletul lui înălţându-se către ceruri şi să-l audă pe el cântând ,,Vesteşte, o pământule, mare bucurie” – un imn al Bunei Vestiri a Maicii Domnului, sărbătoare pe care chiar în acel timp o prăznuiau cei de stil vechi (a se vedea Constantine Cavarnos, Sfântul Sava cel Nou, Belmont, MA: Institute for Byzantine and Modern Greek Studies, 1985, p. 78).

Al doilea este Sfântul Iustin de Chelije († 1979), care a urmat vechiul calendar întreaga sa viaţă. Născut pe 25 martie 1894 (stil vechi), el a fost botezat cu numele de ,,Blagoje” în cinstea Blagoveşteniei, adică a Bunei Vestiri a Maicii Domnului. El a trecut la Domnul 85 de ani mai târziu, pe 25 martie 1979 (stil vechi), chiar în aceeaşi sărbătoare (a se vedea Părintele Daniel Rogich, Patericul sârb, vol. I, Platina, CA: St. Herman of  Alaska Brotherhood, 1994, p. 247-248, 260).

În plus, Sfântul Bede de Wearmouth-Jarrow († 735) relatează un caz în a sa Istorie a Bisericii şi poporului englez, care dovedeşte corectitudinea ciclului mobil al calendarului bisericesc: când a devenit stareţ de Iona, Sfântul Egbert († 729) s-a străduit îndelung să-i convingă pe monahii lui că trebuie să renunţe la versiunea celtică veche a quartodecimanismului şi să adopte în schimb Pascalia niceană universală. Consimţind în cele din urmă la sfatul părintelui lor duhovnicesc, frăţia a sărbătorit pentru prima oară Paştele potrivit Pascaliei ortodoxe pe 24 aprilie 729 (stil vechi). Sfântul Egbert însuşi a slujit liturghia pascală şi a trecut la Domnul imediat după aceea. Monahii săi au recunoscut în acest fapt un semn clar că hotărârea lor a fost cu adevărat plăcută lui Dumnezeu (a se vedea [Cinstitul] Bede, O istorie a Bisericii şi poporului englez, trad. Leo Sherley-Price, Baltimore, MD: Penguin Books, 1955, p. 321-322).

[23] N. ed.: Viaţa Sfântului Cneaz-Mucenic Lazăr al Serbiei († 1389) îmbină fenomenul ca un sfânt să se arate în ziua sa de prăznuire cu fenomenul ca un sfânt să treacă la Domnul în ziua sărbătoririi patronului său. Bătălia decisivă de la Kosovo, când Sfântul Lazăr şi-a aflat sfârşitul său mucenicesc, a avut loc de Vidovdan, adică de sărbătoarea Sfântului Mucenic Vit de Lucania († cca 303), pe 15 iunie (stil vechi). Aceasta este de asemenea data de prăznuire a Sfântului Prooroc Amos din Tecoe (cca secolul VIII î.Hr.), care era Крсна Слава, sau sfântul patron al Sfântului Lazăr. Din marea sa evlavie, Sfântul Lazăr a sărbătorit cu smerenie slujba tăierii Слава Колач – o comemorare unică şi specială ţinută de ortodocşii sârbi, în care pâinea şi vinul sunt binecuvântate în cinstea sfântului patron al cuiva – în noaptea dinaintea bătăliei.

Ca răsplată pentru fidelitatea sa, Dumnezeu i-a trimis Sfântului Lazăr 2 soli cereşti pentru a-l mângâia şi întări mai înainte de încercarea ce avea să-i vină: unul era înveşmântat în alb, în vreme ce celălalt era înveşmântat în roşu aprins. Sfântul în alb era un înger care l-a prezentat Sfântului Lazăr pe celălalt sfânt: ,,Acest om în haina unui mucenic al Bisericii este fratele meu, Sfântul Prooroc Amos. El este sfântul tău patron, Krsna slava ta, pe care ai început să o prăznuieşti noaptea trecută cu pâine şi vin, dar pe care astăzi o vei prăznui cu sânge şi moarte ...” (Episcopul Nicolae Velimirovici, ,,Testamentul cneazului”, în Taina şi semnificaţia bătăliei de la Kosovo, trad. episcop Todor Mika şi preot Stevan Scott, Grayslake, IL: The Free Serbian Orthodox Diocese of America and Canada, 1989, p. 55).

[24] N. ed.: Tocmai această ,,măsluire legiuită” a Pascaliei ortodoxe cu calendarul gregorian de către cei de stil nou – şi nu aderarea fidelă a celor de stil vechi la îmbinarea armonioasă a Pascaliei ortodoxe cu calendarul iulian – a condus la o ruptură a unităţii liturgice în sânul Bisericii Ortodoxe astăzi. Precum explică arhimandritul Chiprian de Fili, inovaţia noului calendar a ,,dezbinat profund” pe ortodocşi: ,,1) O fracţiune ... respectă calendarul patristic şi Pascalia Părinţilor; 2) altă parte respectă noul calendar şi Pascalia patristică; 3) a treia parte respectă noul calendar şi o nouă Pascalie (Finlanda şi Estonia); şi 4) o ultimă fracţiune ţine simultan calendarele nou şi patristic şi Pascalia Părinţilor !” (Arhimandritul Chiprian Aghiochiprianitul, Ortodoxia şi mişcarea ecumenistă, Etna, CA: Center for Traditionalist Orthodox Studies, 1997, p. 63-64).

[25] N. ed.: Cineva şi-ar putea imagina că eliminarea completă a Κυριοπασχα din viaţa liturgică a Bisericii Ortodoxe i-ar ofensa pe grecii patrioţi, deoarece exact de concordanţa sărbătorilor Bunei Vestiri şi Paştelui pe 25 martie 1821 (stil vechi) Grecia s-a ridicat împotriva jugului turcesc – o altă minune socotită în mod tradiţional drept un semn al bunăvoinţei dumnezeieşti faţă de calendarul Bisericii. Κυριοπασχα şi-a arătat darul ei minunat şi generaţiei noastre prin cea mai recentă dată a ei, în 1991; în acel an, a căzut comunismul în Rusia, o cădere care, mai mult, s-a terminat cu o ultimă şi disperată convulsie sub forma unei lovituri comuniste contracarate pe 6 august (stil vechi), de praznicul Schimbării la Faţă a Domnului.

[26] N. ed.: Îmbinarea nepotrivită a calendarului ,,nou iulian” cu Pascalia niceană împiedică într-adevăr harul care izvorăşte din slujbele dumnezeieşti prin crearea de situaţii fără noimă din punct de vedere liturgic. De exemplu, sărbătoarea Sfinţilor 40 de Mucenici ai Sevastiei, din 9 martie, cade întotdeauna în cele 40 de zile ale Postului Mare, când se calculează potrivit calendarului bisericesc. În imnele acestei sărbători se face o paralelă evidentă între cei 40 de mucenici şi cele 40 de zile ale postului: ,,Purtătorilor de biruinţă ai lui Hristos, cu pomenirea slăvitei voastre pătimiri, aţi făcut cinstitul post şi mai luminat. Că patruzeci fiind la număr, sfinţiţi postul cel de patruzeci de zile, urmând cu pătimirea voastră pentru Hristos, patimii Lui celei mântuitoare” (Slavă la Laude).

Cu toate acestea, când este prăznuită potrivit calendarului ,,nou iulian”, 9 martie cade uneori înainte ca cele 40 de zile ale Postului Mare să fi început (încă în marţea săptămânii Fiului Risipitor), prin aceasta stricând duhul de post al imnografiei sărbătorii Sfinţilor 40 de Mucenici. Un lucru similar are loc în ce priveşte prăznuirea Sfântului Gheorghe purtătorul de biruinţă, pe 23 aprilie. Când 23 aprilie este ţinut potrivit calendarului Bisericii, cade întotdeauna în timpul perioadei Penticostarului (şi în acele cazuri când Paştele cade pe 23, 24 sau 25 aprilie, Tipiconul mută sărbătoarea Sfântului Gheorghe în lunea luminată, adică cu 1-3 zile mai târziu).

Imnele acestui mare mucenic cinstit pretutindeni sunt, prin urmare, pline de imaginea pascală: ,,Primăvară ne-a strălucit nouă, luminata şi dumnezeiasca Înviere a Stăpânului, care ne trece pe noi, de pe pământ la Paştile cele cereşti, cu care împreună străluceşte şi pomenirea cea cu raze luminoase a preamăritului mucenic Gheorghe, pe care luminat să o săvârşim, ca să ne învrednicim de dumnezeiescul har de la Hristos Mântuitorul” (Luminânda sfântului). Însă, potrivit calendarului ,,nou iulian”, 23 aprilie cade uneori în timpul Postului Mare (încă în sâmbăta săptămânii a cincea de post), lăsând dilema dacă să se cânte slujba dumnezeiască cu toată imaginea sa pascală neatinsă – chiar înainte ca Paştele să fi fost prăznuit – sau să mute sărbătoarea cu 14-16 zile mai târziu în lunea luminată.

[27] Potrivit I Corinteni 12, 26.