----------------

 

Carti in site

 

--------------------

ADEVĂRUL DESPRE MINUNILE DIN ŢARA SFÂNTĂ

- Minunea Sfintei Lumini de la Mormântul Domnului -


III. Minunea care are loc an de an la Sfântul Mormânt al Domnului

Biruinţa Mântuitorului Hristos asupra iadului şi morţii şi redeschiderea porţilor raiului a fost pecetluită cu o minune înfricoşătoare care are loc an de an, la Sfântul Mormânt al Domnului: venirea Sfintei Lumini, lumină neaprinsă de mână omenească, ci trimisă oamenilor de Însuşi Dumnezeu, pentru a ne încredinţa că El este cu noi până la sfârşitul veacului.

Lumina vine în acelaşi loc, la aceeaşi dată şi în acelaşi mod: vine la Sfântul Mormânt al Domnului din Biserica Învierii, în ajunul praznicului Învierii Domnului după Pascalia iuliană, alcătuită de Sfinţii Părinţi de la primul Sinod Ecumenic – mai precis la vecernia din Sâmbăta Mare care se săvârşeşte între orele 12,30-13,30 şi în acelaşi fel în fiecare an.

Nu se cunoaşte nici o altă minune, în întreaga istorie a omenirii, care să se petreacă cu atâta precizie şi regularitate pe o perioadă atât de îndelungată de timp. Ea poate fi urmărită de-a lungul secolelor în jurnale de călătorie în Ţara Sfântă, în care există relatări amănunţite ale acestui eveniment unic.


Ceremonia Sfintei Lumini

Minunea are loc în cadrul unei ceremonii speciale, numită ritul Sfintei Lumini, care este una dintre cele mai vechi ceremonii din întreaga Biserică Ortodoxă. Ea este menţionată începând din secolul al IV-lea în diferite surse.

Ceremonia începe încă din Vinerea Patimilor, când, la sfârşitul slujbei Prohodului Domnului, după ce se citeşte Evanghelia ,,Iar ei mergând au întărit mormântul, pecetluind piatra împreună cu custodia” (Matei 27, 66), se sting candelele din Sfântul Mormânt. Apoi, pe lespedea mormântului este aşezat un strat gros de vată pentru venirea Sfintei Lumini.

Poliţia israeliană face un control extrem de strict, verifică toate obiectele din interiorul mormântului, pentru a nu exista nici o sursă care ar putea produce sau întreţine focul, verifică lespedea Sfântului Mormânt şi pe arhiereul care presară vata pe mormânt. În final, uşa Sfântului Mormânt este închisă şi pecetluită cu două benzi de pânză albă în formă de X, peste care se aşează o bucată mare de ceară şi pecetea poliţiei israeliene, precum a fost pecetluit odinioară mormântul de căpeteniile iudeilor împreună cu soldaţii romani.

Totul se petrece în prezenţa credincioşilor, poliţiei, reprezentanţilor ortodocşi, copţi şi armeni (catolicii prăznuiesc Învierea Domnului cel mai adesea la o dată diferită), a musulmanilor şi credincioşilor altor religii. La urmă, sunt stinse toate cele 2.770 de candele şi toate lumânările din biserică.

Asemenea soldaţilor romani care străjuiau odinioară mormântul pecetluit, la uşă rămân de pază, până a doua zi la vecernie, câţiva poliţişti necreştini. Începând de vineri, creştinii umplu până la refuz biserica, curtea lăcaşului şi străduţele alăturate, căutând să fie martorii minunii ce are loc aici în Sâmbăta Mare. Ei ţin în mâini mănunchiuri de câte 33 de lumânări albe, pe care este imprimată icoana Învierii, sau sunt pregătiţi cu felinare speciale pentru a putea duce acasă Sfânta Lumină.

Procesiunea pentru vecernia Sâmbetei Mari se formează la sediul Patriarhiei Ortodoxe şi este alcătuită din patriarh, sinodul său, obştea Sfântului Mormânt, stareţii mânăstirilor din Ţara Sfântă, însoţiţi de clerici şi monahi ortodocşi veniţi din întreaga lume. Înaintea lor merg patru dragomani – civili greci în ţinută specială, cu toiege în mâini, care anunţă începerea procesiunii. Urmează doi diaconi care duc pe mâini o cruce care are în ea lemn din crucea Mântuitorului şi apoi vine alaiul sutelor de slujitori, care străbate culoarul zecilor de mii de credincioşi, ce umplu uliţele, curtea, biserica, galeriile.

În biserică, clericii se retrag în altarul Bisericii Învierii, aşteptând ora începerii vecerniei. Patriarhul se aşează pe scaunul patriarhal al Sfântului Iacov, iar reprezentanţii armenilor, copţilor şi arabilor trec şi îi sărută mâna pentru a putea primi Sfânta Lumină.

La ora 11, soseşte un grup de arabi creştini, care înconjoară Sfântul Mormânt, cântând cântece tradiţionale şi rugându-se să vină Sfânta Lumină. Cântecele lor datează de la ocuparea Ierusalimului de către turci în secolul al XIII-lea, perioadă în care creştinii nu aveau voie să cânte decât în biserici. ,,Noi suntem creştini, creştini am fost de secole şi vom fi în veci. Amin”, cântă cu toată puterea, acompaniaţi de tobe şi bătăi din palme. Toboşarii sunt duşi pe umerii altora care dansează în jurul mormântului.

La ora 13, cântecele amuţesc, se instalează o linişte deosebită, încărcată de tensiune în aşteptarea minunii. O delegaţie a autorităţilor locale îşi face loc prin mulţime pentru a fi martoră minunii.

În sunetul clopotelor tuturor bisericilor din Ierusalim, în cântări bisericeşti care-L slăvesc pe Mântuitorul, în miros de tămâie şi cu prapuri, înconjurat de clerici, patriarhul vine înaintea Sfântului Mormânt, unde este dezbrăcat de omofor, sacos şi mitră şi rămâne într-un stihar alb, cu epitrahil, mânecuţe şi brâu. Stiharul alb al patriarhului simbolizează giulgiul în care a fost aşezat Mântuitorul în mormânt. El este percheziţionat cu multă atenţie de autorităţi, în prezenţa reprezentanţilor celorlalte culte, pentru a nu avea asupra sa vreo sursă de foc.

Se desigilează uşa mormântului prin ruperea peceţilor şi se sting toate luminile, astfel că în rotonda Anastasis mai pătrunde doar lumina de afară, prin cele câteva ferestre aflate în partea de sus. Ceara sigiliului se adună într-o cupă de argint şi se duce în altar, unde se păstrează până anul viitor. Patriarhul ortodox, însoţit de un reprezentant al clerului armean, intră în Capela Îngerului şi apoi, singur, pătrunde în Sfântul Mormânt.

El îngenunchează înaintea Mormântului dătător de viaţă şi rosteşte o rugăciune specială, cerându-I lui Dumnezeu să trimită Sfânta Lumină. Se simte ca o adiere de vânt lin, vata aşezată pe lespede se umezeşte cu o rouă de lumină alb-albăstruie, fosforescentă, care nu arde. Patriarhul adună vata, o aşează în două vase de aur, cu găuri, special pregătite, de unde lumina ţâşneşte ca razele soarelui. Trece în Capela Îngerului, aprinde două lumânări mari de la lumina din vase, iar vasele sunt luate de doi diaconi, care le duc unul în altarul Bisericii Învierii şi altul la Biserica Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena de la Patriarhie. Patriarhul iese în uşa mormântului şi strigă de trei ori: ,,Hristos a înviat ! Veniţi de luaţi lumină !”

În timp ce patriarhul se află în Sfântul Mormânt, credincioşii văd venind Sfânta Lumină de sus, dinspre cupola rotondei: ea pătrunde în mormânt şi aprinde vata, dar aprinde şi cele 40 de candele de aur de deasupra uşii mormântului, apoi candelele de la Piatra Ungerii, alte candele din biserică, şi lumânările unora dintre cei prezenţi.

Sfânta Lumină este văzută diferit în ani diferiţi de martorii oculari: ,,Lumina este ca o scânteie luminoasă de fulger, coborând în zig-zag prin cupola mare a rotondei. Scânteia dumnezeiască coboară deasupra kuvuklionului, ca un glob de lumină ce se sfărâmă în mici bucăţi. Apoi intră înăuntru ca o rază subţire de foc, coboară pe lespedea Mormântului şi aprinde vata presărată deasupra”.

Sau, într-alt an: ,,Când s-a făcut rugăciunea pentru Sfânta Lumină, deodată a venit un stâlp de foc care a stat deasupra Sfântului Mormânt şi s-a despicat în trei, un stâlp de foc a mers la Golgotha, unul la Mormânt şi unul la Biserica Sfintei Învieri. În trei stâlpi s-a făcut Lumina aceasta, căci nu vine în fiecare an la fel, aici sunt taine mari”. În alţi ani, Mormântul este văzut de credincioşi ca ,,un cuptor mare de văpaie de foc, o văpaie albăstruie albă”.

În 2007, Sfânta Lumină a venit ,,sub formă de raze. Raza a venit de sus, a ricoşat în lumânarea unui arab ortodox, apoi a aprins lumânarea unui călugăr. După ce a aprins şi lumânarea acestuia, raza de lumină a mers direct în mănunchiul de lumânări ce le ţinea în mână un copil. Se deplasa de la o lumânare la alta cu multă repeziciune. O altă rază a mers direct spre altarul grecesc”.

Timp de câteva minute, lumina pe care patriarhul o împarte nu arde, după cum mărturisesc cei de faţă, care îşi trec flacăra pe faţă, prin păr, pe haine. Din toate părţile se aude ,,Hristos a înviat !” în toate limbile şi, în strigăte de bucurie şi cântări de laudă, oamenii împart Lumina cât mai repede tuturor, unii ies din biserică pentru a o da celor aflaţi în curte şi a o răspândi în tot Ierusalimul.

Când se aprind lumânările, încep să bată toacele de argint şi clopotele şi, în glasul lor, este înconjurată biserica şi se cântă ,,Învierea Ta, Hristoase Dumnezeule, îngerii o laudă în ceruri”, în aer pluteşte mireasmă de tămâie, iar biserica pare o mare de foc.

Martorii oculari vorbesc şi despre ,,clopotul cel mare de la Mormântul Domnului, făcut din aur, care, în Vinerea Sfintelor Paşti, Îl plânge pe Mântuitorul pentru că a murit, şi se trage singur, rar şi cu jale. Iar când vine Învierea, tot singur se trage şi sună foarte repede şi cu veselie şi acoperă toate celelalte clopote”. În altarul Bisericii Învierii Domnului se continuă liturghia Sâmbetei celei Mari.


PC. Pagini duhovnicesti 07-01

Biserica Învierii Domnului, în care se află Sfântul Mormânt al Domnului
Turla mare a bisericii (de fapt, o cupolă), care se vede în partea stângă, se află deasupra mormântului

 

PC. Pagini duhovnicesti 07-03

Altarul Golgotei. Acest altar este înălţat pe locul unde a fost răstignit Hristos pe Golgota.
Se poate vedea sub sfânta masă (acoperită cu veşmânt purpuriu, brodat pe margine) o icoană
cu Mântuitorul pătimind sub care se află un inel de argint aşezat în marmură. Acel inel indică
locul în care a fost înfiptă Sfânta Cruce în pământ, pe care a fost răstignit Domnul Hristos

 

PC. Pagini duhovnicesti 07-04

Piatra ungerii. Se află chiar la intrarea în Biserica Învierii Domnului. Este o piatră de calcar roz, înconjurată
de sfeşnice şi având deasupra 8 candele, situată pe locul vechiului Paraclis al Ungerii, care a fost
desfiinţat în cursul transformărilor arhitectonice ale clădirii (Biserica Sfântului Mormânt a
suferit de-a lungul timpului diferite intemperii, printre care şi un incendiu grav, după care ea
a fost restaurată). Acesta este locul în care Mântuitorul, după ce a fost coborât de pe cruce,
a fost uns cu miruri şi aromate şi a fost plâns de Maica Domnului

 

PC. Pagini duhovnicesti 07-05

Altarul Sfântului Mormânt, aflat în mijlocul Bisericii Învierii Domnului


Este construit chiar pe mormântul Mântuitorului, descoperit de Sfânta Împărăteasă Elena, cea întocmai cu Apostolii, mama Sfântului Constantin cel Mare, în secolul al IV-lea. Se intră într-o primă încăpere mai mare, cunoscută sub numele de Capela Îngerului. Un fragment de piatră indică locul exact unde a stat îngerul când a vestit femeilor mironosiţe Învierea Domnului.

Mormântul propriu-zis este o nişă cu arcadă, mică, dar sugestivă, plină de simboluri. O piatră de marmură acoperă stânca mormântului care se afla în grădina Sfântului Iosif din Arimateea. Deasupra mormântului se află multe candele de argint, aparţinând mai multor confesiuni creştine, ca şi reprezentări iconografice ale Învierii în versiunile greacă, latină şi armeană.

 

PC. Pagini duhovnicesti 07-06

Aşa arată Sfântul Mormânt împodobit şi pregătit pentru Învierea Domnului. Oamenii mişună în
jurul mormântului cu o zi înainte, încercând să-şi găsească locuri pe care le ţin ocupate până a
doua zi. Altfel, puţine şanse să poată fi prezenţi la venirea Sfintei Lumini

 

PC. Pagini duhovnicesti 07-07

În această imagine se vede prima încăpere din mormânt, Capela Îngerului
şi în spate uşa către mormântul propriu-zis

 

PC. Pagini duhovnicesti 07-08

Mormântul Domnului, împodobit pentru Înviere

 

PC. Pagini duhovnicesti 07-09

PC. Pagini duhovnicesti 07-10

PC. Pagini duhovnicesti 07-11

Se pregăteşte sigiliul pentru uşa Sfântului Mormânt


Este un obicei să se sigileze uşa mormântului, pentru a se asigura cei mai puţin credincioşi că venirea Sfintei Lumini nu este o înşelătorie. În preajma uşii mormântului se află mai multe autorităţi venite pentru a confirma sigilarea uşii. În a treia imagine se poate vedea sigiliul aplicat pe uşă şi uşa străjuită de un copt şi un ortodox

 

PC. Pagini duhovnicesti 07-12

Se anunţă venirea patriarhului şi a soborului său.
Prapurii merg înaintea întâistătătorului Bisericii din Ierusalim

 

PC. Pagini duhovnicesti 07-13

În mijloc, patriarhul. Biserica arată aşa întotdeauna, an de an, plină de oameni, care vor
să fie prezenţi la venirea Sfintei Lumini. De asemenea, nu lipsesc aparatele de fotografiat,
camerele de luat vederi şi chiar reprezentanţi ai unor posturi de televiziune care
transmit în direct evenimentul

 

PC. Pagini duhovnicesti 07-14

Se pot vedea forţele de ordine, care sunt şi ele prezente aici. Este nevoie, din când în când,
de prezenţa lor. În jurul patriarhului se află în permanenţă 5-6 gărzi de corp, care fac loc
patriarhului prin mulţime. Sunt atât de mulţi oameni încât uneori gărzile de corp
cu greu reuşesc să-i facă loc patriarhului să ajungă la mormânt.
Din mulţime se vede doar toiagul arhieresc al patriarhului …

 

PC. Pagini duhovnicesti 07-15

PC. Pagini duhovnicesti 07-16

Patriarhul ieşind din mormânt cu Sfânta Lumină. El ţine în mâini două torţe cu
Sfânta Lumină de la care oamenii vin să ia lumină. Torţele sunt de fapt mănunchiuri
formate din 33 de lumânări. De-a stânga uşii mormântului se pot vedea 2 copţi
care sunt prezenţi şi ei, alături de ortodocşi, la acest eveniment minunat

 

PC. Pagini duhovnicesti 07-17

PC. Pagini duhovnicesti 07-18

PC. Pagini duhovnicesti 07-19

Sfânta Lumină, care vreme de câteva minute, nu arde. O lumină minunată,
care vine să ne lumineze sufletele pentru încă un an de zile


Mărturia Patriarhului Diodor al Ierusalimului

Patriarhul Diodor al Ierusalimului (1923-2000, patriarh între anii 1981-2000) a venit la Ierusalim în anul 1938 şi de atunci a luat parte an de an la ceremonia Sfintei Lumini. El ne-a lăsat următoarea mărturisire:

,,Rugăciunea în Sfântul Mormânt este un moment foarte sfânt, într-un loc foarte sfânt. De aici a înviat cu slavă Domnul şi de aici Şi-a răspândit lumina în lume. Îngenunchind în faţa acestui loc unde El a înviat din morţi, suntem aduşi în imediata apropiere a Învierii Sale slăvite. Învierea este pentru creştinii ortodocşi centrul credinţei. Prin Învierea Lui, Hristos a câştigat biruinţa finală asupra morţii, nu doar asupra morţii Sale, ci şi asupra morţii celor ce sunt aproape de El. Nu cred că este o întâmplare că Focul Sfânt apare exact pe locul acesta. Hristos vrea să ne reamintească faptul că Învierea Sa este o realitate, nu un mit.

După ce au fost stinse toate luminile din biserică, mă înclin şi intru în prima încăpere a mormântului (Capela Îngerului). De acolo îmi găsesc drumul prin întuneric spre camera interioară unde a fost îngropat Hristos. Aici îngenunchez cu frică sfântă în faţa locului unde a zăcut trupul lui Hristos după moarte şi de unde a înviat. Spun anumite rugăciuni care ne-au fost transmise de-a lungul secolelor şi după aceea aştept. Uneori aştept câteva minute, dar de obicei minunea are loc imediat după ce am spus rugăciunile. Din mijlocul lespezii pe care a fost culcat Iisus se revarsă o lumină nedefinită, care are o tentă albăstruie, dar culoarea poate căpăta multe nuanţe. Nu poate fi descrisă în cuvinte omeneşti.

Lumina răsare din piatră ca ceaţa care se ridică deasupra unui lac, lespedea pare a fi acoperită de un nor, dar este lumină. Lumina se comportă diferit în fiecare an. Uneori acoperă piatra, alteori luminează tot Mormântul, aşa încât oamenii de afară văd Mormântul plin de lumină. Lumina nu arde, nu mi-am ars barba niciodată în cei 16 ani de când sunt patriarh al Ierusalimului şi am primit Focul Sfânt. Lumina are altă consistenţă, diferită de lumina focului care arde în candelă. La un moment dat, Lumina se înalţă şi formează o coloană în care focul este de natură diferită, aşa că pot aprinde lumânările mele de la ea. După ce am primit flacăra, ies şi dau Focul întâi patriarhului armean, apoi patriarhului copt şi după aceea tuturor celor prezenţi în biserică”.

 

 

Mărturii istorice care adeveresc minunea Sfintei Lumini şi vechimea sa

Mărturiile despre Sfânta Lumină se regăsesc în două izvoare principale: în tipicele sau documentele liturgice ce vorbesc despre rânduiala slujbelor de peste an, şi în relatările pelerinilor în Ţara Sfântă. Există şi alte surse, la fel de demne de crezare, precum vieţile sfinţilor, cronici istorice creştine şi necreştine, scrisori, diferite tratate religioase. În mod firesc, relatările din primele veacuri creştine sunt puţine la număr, iar pe măsura trecerii secolelor, istorisirile se înmulţesc şi oferă mai multe amănunte.

Aceste relatări mărturisesc faptul că minunea nu are loc decât la slujba săvârşită de ierarhii ortodocşi, şi niciodată la cei catolici sau monofiziţi; există cazuri în care aceştia din urmă au încercat să ia locul ortodocşilor pentru a primi Lumina şi de fiecare dată au avut loc minuni înfricoşate. De asemenea, lumea musulmană nu a rămas indiferentă la ea, mai mulţi cronicari musulmani redând în scrierile lor minunea, care de altfel a fost pricină de convertire la Ortodoxie pentru unii din coreligionarii lor.

Prima mărturie o aduc Sfinţii Părinţi ai Bisericii care spun că Sfinţii Apostoli Petru şi Ioan, primii care au ajuns la mormântul Domnului după vestirea mironosiţelor, au văzut Lumina dumnezeiască. Deşi îngerul plecase, deşi era încă întuneric, ei au văzut giulgiurile şi mahrama pentru că mormântul era plin de lumină. În Cuvântarea a II-a, Despre Învierea lui Hristos, Sfântul Grigorie al Nyssei scrie: ,,Şi când le-a văzut (giulgiul şi mahrama), Petru a crezut, pentru că Mormântul era plin de lumină, deşi era încă noapte; interiorul Mormântului era vizibil într-un chip îndoit: atât pentru simţuri, cât şi pentru minte”.

Tot aşa scrie dumnezeiescul Ioan Damaschin: ,,Şi degrabă alergând Petru, a stătut înaintea mormântului şi, văzând lumină în groapă, s-a spăimântat, pentru că a văzut într-însa giulgiurile singure zăcând, fără dumnezeiescul Trup” (Octoih, glasul al 8-lea, sedelnă la utrenia duminicii).

În Istoria Bisericească, Eusebiu de Cezareea descrie o minune legată de sărbătorile pascale. Pe vremea Sfântului Patriarh Narcis al Ierusalimului (secolul al II-lea), în timpul marii privegheri de toată noaptea a Paştilor, s-a terminat untdelemnul din candele. Credincioşii s-au întristat foarte tare, iar patriarhul a poruncit ca toate candelele să fie umplute cu apă din izvorul Siloamului. La rugăciunea lui, apa s-a transformat în untdelemn şi a ars câtă vreme a ţinut slujba de Paşti.

Cea mai timpurie mărturie cu privire la o ceremonie a Luminii Sfinte la Ierusalim se găseşte în notele de călătorie ale monahiei Egeria. În anul 384, ea a făcut un pelerinaj în Ţara Sfântă şi şi-a notat impresiile de călătorie într-un jurnal intitulat Peregrinatio Egeriae, în care scria următoarele:

,,Nu există însă slujbă la ceasul al nouălea în Sâmbăta Mare pentru că pregătirea pentru privegherea pascală se face în biserica mare, Martyrion. Privegherea este săvârşită aici exact la fel cum o săvârşim noi acasă. La ceasul al zecelea, care aici este numit Licinicon, ori cum spunem noi vecernie, o mare mulţime este adunată în Biserica Învierii Domnului. Toate făcliile şi lumânările sunt aprinse, iar acest fapt produce o lumină puternică. Însă lumina nu este adusă înăuntru de afară, ci este luată din interiorul grotei (Sfântului Mormânt), adică din interiorul grilajului unde întotdeauna, zi şi noapte, arde o candelă”.

Alături de această scriere a monahiei Egeria stă Lecţionarul Armean, care cuprinde informaţii despre tipicul folosit de Biserica Învierii Domnului din Ierusalim între anii 417-439. În lecţionar este specificată o ,,ceremonie a Sfintei Lumini asociată sărbătorii privegherii pascale”, asemănătoare cu ritul Sfintei Lumini din zilele noastre.

Lecţionarul Georgian, dintre anii 640-720, aduce şi el mărturie despre existenţa unei slujbe speciale în Sâmbăta Mare: ,,Când soarele a apus, ne adunăm în Biserica Învierii Domnului, închidem uşile, pregătim trei cădelniţe şi facem mijlociri şi rugăciuni”. Slujba continuă cu întreita înconjurare a Mormântului, tămâierea bisericii, binecuvântarea noii lumânări, a lumânărilor ţinute de credincioşi, deschiderea uşilor şi procesiunea către Biserica Martyrion.

Codicele Patriarhiei Ierusalimului Hagios Stavros 43, care datează din secolele VIII-IX, descrie pe larg ce se petrece în Sâmbăta Mare în Biserica Învierii Domnului: ,,Iar când purtătorii de mir au sfârşit umplerea şi pregătirea candelelor, patriarhul sigilează Sfântul Mormânt şi ia cheile cu el, după care toate candelele din biserică sunt stinse. Patriarhul merge împreună cu clerul, toţi în veşminte albe, în Biserica Sfintei Învieri a Domnului, fără a avea vreun mijloc de aprindere a candelelor şi fără cădelniţă şi începe în linişte vecernia”. Urmează tămâierea, înconjurarea mormântului de 3 ori, închiderea lui şi celelalte, toate fiind redate într-amănunt.

O altă relatare amplă a venirii Sfintei Lumini se găseşte în Itinerarul scris de călugărul apusean Bernard, care a fost martorul minunii în anul 870: ,,Merită să spunem ce se întâmplă în Sâmbăta Sfântă la privegherea de Paşti. Se merge în procesiune cântându-se Doamne miluieşte până ce vine îngerul şi aprinde lumina în candelele care atârnă deasupra Mormântului. Patriarhul trece o parte din această lumină episcopilor şi mulţimii oamenilor”.

Din secolele VIII-IX încep să se înmulţească istorisirile musulmanilor. Astfel, într-o sursă islamică anonimă de la sfârşitul secolului al IX-lea se scrie: ,,Când încep Paştile la creştini, în ziua Sâmbetei Mari, poporul iese de la locul mormântului la locul pietrei în jurul căreia este o galerie. De acolo ei privesc locul mormântului şi toţi se roagă şi cad jos înaintea Preaînaltului Dumnezeu, din timpul rugăciunii de dimineaţă şi până la apusul soarelui. Emirul şi Imamul moscheii sunt prezenţi şi ei. Un străjer închide uşa mormântului şi stă înaintea ei. Ei toţi rămân astfel, până ce văd o lumină asemănătoare unui foc alb ieşind din interiorul mormântului. Străjerul deschide apoi uşa mormântului şi intră înăuntru. În mâinile lui se află o lumânare, pe care o aprinde de la foc şi o duce apoi afară. Deşi e aprinsă, lumânarea nu arde. El o dă imamului, care ia lumânarea şi aprinde candelele moscheii. Când lumânarea este trecută unei a treia persoane, ea începe să ardă şi se preschimbă în foc”.

O altă scurtă relatare se regăseşte într-o scrisoare a Mitropolitului Aretha al Cezareei Capadociei către emirul Damascului, care datează de la începutul secolului al X-lea: ,,În fiecare an până acum sfântul şi scumpul Său Mormânt lucrează minuni în ziua Învierii. Emirul Ierusalimului stând lângă Sfântul Mormânt, ale cărui uşi el le sigilează, iar creştinii stând în nava Bisericii Învierii strigând Doamne miluieşte, cu o bruscă fulgerare candela se aprinde şi de la ea iau lumină toţi locuitorii Ierusalimului, aprinzându-şi făcliile lor”. Se remarcă că mitropolitul spune că în fiecare an are loc venirea Sfintei Lumini.

În anul 947, un cleric de la curtea împăratului bizantin Constantin al VII-lea Porfirogenetul, anume Niketas, îi trimite o scrisoare împăratului, în care îi descrie încercarea unui emir furios de a pune capăt ceremoniei Luminii Sfinte. Acesta era mânios deoarece ,,prin săvârşirea minunii voastre celebrate cu artificii magice, aţi umplut întreaga Sirie cu religia creştinilor şi aţi distrus aproape toate obiceiurile noastre, făcând din aceasta o ţară de creştini”.

Cererii emirului de a nu se mai săvârşi ceremonia de la Mormântul Domnului, creştinii îi răspund că astfel s-ar pierde veniturile colectate de autorităţile musulmane de la pelerinii creştini prezenţi la minune. Emirul născoceşte alt plan, iar Niketas descrie în scrisoarea sa minunile înfricoşate săvârşite de Dumnezeu spre zădărnicirea planului acestuia.

Emirul ,,a cerut patriarhului, sub ameninţarea interzicerii sărbătorii populare a Învierii lui Hristos, o plată de 7.000 de galbeni. Dar în timp ce patriarhul era ţinut închis sub pază în pretoriu, Dumnezeul minunilor a umplut două din braţele unei candele triple ce atârna deasupra locului unde trupul lui Hristos a fost dat jos de pe cruce pentru a fi spălat (Piatra Ungerii). Când vestea minunii a ajuns la pretoriu, creştinii şi musulmanii au alergat la biserică.

Patriarhul a sosit şi el urmat de cler şi, văzând că nu avusese loc aprinderea Luminii Sfinte, a închis cu ajutorul musulmanilor Sfântul Mormânt şi a început să se roage împreună cu creştinii. Spre ceasul al şaselea, fixând cu privirea Mormântul, el a văzut arătarea suprafirească a luminii. A intrat în Mormânt a cărui intrare i-a fost arătată de un înger. Când a luat o lumânare spre a da din focul dumnezeiesc tuturor celor din biserică care aveau făclii, abia a ieşit afară din mormânt că a şi văzut biserica umplută dintr-odată de o lumină dumnezeiască.

Musulmanii înşişi erau plini de uimire, deoarece până atunci arătarea luminii se petrecea doar la una din candelele dinlăuntrul Mormântului, în vreme ce în această zi întreaga biserică se umpluse de lumină. Emirul, care privise de undeva de sus, a fost martorul unei minuni încă şi mai mari. Cea mai mare dintre candelele suspendate în faţa sa a lăsat să scape untdelemnul şi apa pe care le conţinea şi s-a umplut de focul dumnezeiesc, deşi nu avea defel fitil”.

 

 

Al doilea mileniu creştin

La începutul secolului al XI-lea, în lucrarea sa despre sărbătorile diferitelor popoare din lumea islamică, istoricul musulman al-Biruni notează: ,,În legătură cu Sâmbăta Învierii se spune o istorie ce uimeşte pe cercetătorii ştiinţelor naturale şi al cărei fundament este cu neputinţă de descoperit. Dacă asupra fenomenului n-ar fi existat acordul venit din partea unor persoane cu concepţii diferite şi care relatează că el este fundamentat pe declaraţiile martorilor oculari şi a fost transmis de învăţaţi deosebiţi şi de alţi oameni în cărţile lor, nu i s-ar putea da vreo crezare. Am aflat despre el din cărţi şi am auzit despre el de la al-Faraj ibn Salih din Bagdad.

Pe această temă se face un raport, care este trimis în capitala califului de îndată ce focul coboară. Cel care mi-a povestit despre aceasta mi-a spus că unele din autorităţi (musulmane) au înlocuit feştila candelei cu un fir de aramă, cu scopul ca acesta să nu se aprindă şi ceremonia să fie astfel întreruptă. Dar când focul a coborât, ea s-a aprins totuşi”.

În anul 1009, Biserica Învierii este distrusă din temelii la porunca califului al-Hakim. Istoricul sirian Ibn al-Qualanisi, care a scris la jumătatea secolului al XII-lea cea mai amănunţită relatare a acţiunilor califului al-Hakim, consideră că distrugerea s-a datorat în exclusivitate reacţiei califului faţă de coborârea Luminii Sfinte în Sâmbăta Paştilor în acest lăcaş din Ierusalim. Violenţa extremă a campaniei califului arată popularitatea pe care o avea în epocă minunea Luminii şi credinţa creştinilor în aceasta.

Următorul martor însemnat este egumenul rus Daniil, care a vizitat Ţara Sfântă în 1106-1107, în vremea stăpânirii cruciate a Ierusalimului: ,,La ceasul al şaselea al Sâmbetei Sfinte, toţi se adună la Biserica Învierii, oameni de pretutindeni, în număr mare şi cu anevoie de socotit. Mulţimea a umplut locul din jurul bisericii, numai preoţii erau înăuntru şi fiecare, clerici şi laici, aşteptam sosirea prinţului şi a curţii sale (prinţul latin al Ierusalimului).

Prinţul mi-a poruncit … să merg … deasupra uşilor Sfântului Mormânt, în partea opusă marelui altar, aşa că puteam vedea peste uşile mormântului, trei dintre ele toate sigilate cu sigiliul regal. În ce priveşte clericii latini, ei au rămas la altarul mare. La ceasul al optulea, clerul ortodox a început să cânte vecernia. Spre sfârşitul ceasului al nouălea, când au început să cânte stihul ,,Cânta-voi Domnului”, un nor mic venind dinspre răsărit s-a oprit dintr-o dată deasupra cupolei deschise a bisericii şi o ploaie torenţială de lumină a căzut peste Sfântul Mormânt şi peste noi cei ce eram deasupra Mormântului. Atunci Sfânta Lumină a luminat dintr-o dată Mormântul, strălucind luminos şi frumos. Episcopul a deschis uşile mormântului şi a mers cu lumânarea pentru a fi aprinsă şi apoi pentru a trece focul celorlalţi oameni.

Acest foc sfânt nu este ca o flacără obişnuită, ci arde într-un fel foarte neobişnuit, cu o strălucire de nedescris şi o culoare roşie asemenea scorţişoarei”.

La sfârşitul veacului al XII-lea, Itinererium regis Ricardi înfăţişează vizita lui Saladin la Sfântul Mormânt în Sâmbăta Mare a anului 1192. Autorul cronicii scrie: ,,Saladin, cu suita sa, a făcut o vizită la Sfântul Mormânt al Domnului nostru, pentru a se asigura el însuşi de adevărul unui fapt, anume de pogorârea din cer a Luminii, o dată pe an, pentru a aprinde candela. După ce urmărise pentru un timp cu mare atenţie evlavia şi căinţa multor captivi creştini care implorau mila lui Dumnezeu, el şi toţi ceilalţi turci au văzut, pe neaşteptate, focul dumnezeiesc pogorând şi aprinzând candela, aşa că au fost puternic mişcaţi, în timp ce creştinii se veseleau şi slăveau cu glas tare faptele puternice ale lui Dumnezeu.

Dar saracinii nu au crezut această minune atât de minunată şi vădită, deşi au fost martori la ea cu propriii lor ochi, ci susţineau că era o născocire mincinoasă şi o fraudă amăgitoare. Pentru a dezvălui frauda, Saladin a poruncit să fie stinsă candela; însă aceasta a fost reaprinsă numaidecât de puterea dumnezeiască; iar când necredinciosul a poruncit să fie stinsă a doua oară, aceasta a fost aprinsă din nou, şi tot aşa şi a treia oară. Atunci, zăpăcit, sultanul a strigat în chip profetic: ‘Da, în curând voi muri sau voi pierde Ierusalimul’ ”.

La 9 martie 1238, Papa Grigorie al IX-lea a emis o bulă papală, prin care interzicea explicit orice participare a latinilor la ceremonia Luminii Sfinte, pe care o condamna ca fraudă. Faptul că papa a considerat necesar să alcătuiască o bulă arată că ceremonia Luminii Sfinte era suficient de cunoscută în secolul al XIII-lea, încât să atragă atenţia autorităţilor papale, şi indică sfârşitul oricăror reacţii de simpatie ale apusenilor faţă de Sfânta Lumină.

În 1360, împăratul Ioan al VI-lea Cantacuzino, unul din cei mai învăţaţi conducători bizantini, a scris cel de-al patrulea tratat apologetic asupra credinţei musulmane. Vorbind despre minunea Sfintei Lumini ca despre un argument pentru adevărul religiei creştine, el scrie: ,,În Ierusalim, în fiecare an de Paşti se petrece o minune la Sfântul Mormânt. În ceasul în care creştinii sunt adunaţi acolo cântând imne Învierii lui Hristos, o lumină din cer se pogoară şi aprinde cele trei candele aflate în mormântul lui Hristos”.

În secolul al XVII-lea, Arhiepiscopul Gavriil al Nazaretului istoriseşte: ,,În 1580, în timpul Patriarhului Sofronie al Ierusalimului, s-a întâmplat următoarea minune în Sâmbăta Mare. Lumina Sfântă a ieşit printr-un stâlp (de piatră) despicat, vizibil chiar şi acum lângă uşile bisericii, din următorul motiv: Armenii erau în acel timp rău-intenţionaţi faţă de ortodocşi. Ei au făgăduit să dea guvernatorului Ierusalimului o sumă importantă de bani ca el să intervină şi să împiedice pe patriarhul ortodox să intre în Biserica Învierii în Sfânta şi Marea Sâmbătă. Din pricina lăcomiei, guvernatorul s-a învoit.

 

Adevarul despre minuni 15

Stâlpul de piatră (care se află la intrarea în Biserica Învierii Domnului)
de unde a ieşit Sfânta Lumină în 1580, când armenii i-au împiedicat
pe ortodocşi să intre în biserică de Sfintele Paşti

Adevarul despre minuni 16

 

Astfel numai armenii, cu mare veselie, au intrat în biserică, nădăjduind să primească Sfânta Lumină, în timp ce ortodocşii stăteau cu patriarhul lor afară în curte şi plini de mâhnire rugau pe Dumnezeu cu inimile pline de căinţă să-şi arate mila îndurării Sale. În timpul rugăciunii lor, sus-pomenita coloană s-a despicat şi Lumina Sfântă a ieşit prin ea. Văzând aceasta, patriarhul s-a ridicat repede şi închinându-se cu evlavie a aprins lumânările pe care le avea în mâna sa şi a împărţit Lumina ortodocşilor spre sfinţirea lor.

Când au văzut minunea, portarii musulmani au deschis de îndată porţile bisericii. Patriarhul şi marea mulţime împreună cu el au intrat în biserică cântând: ,,Cine este Dumnezeu mare ca Dumnezeul nostru ?” şi astfel a fost săvârşită liturghia. Ca urmare a acestei minuni, unul din acei portari a mărturisit tare pe Hristos ca Fiu al lui Dumnezeu şi a crezut în El. Când au auzit aceasta, foştii săi coreligionari s-au umplut de mânie şi l-au ars în curtea sfântă, şi aşa el a primit o moarte de mucenic”. Până în ziua de astăzi, arabii ortodocşi ai locului prăznuiesc această întâmplare minunată printr-o procesiune tumultuoasă, vestind biruinţa religiei lor asupra celor care ar fi furat Lumina Sfântă de la păstrătorii ei de drept”.

Un Codice al Patriarhiei Ierusalimului datând din 1634 relatează evenimentele din acel an. O nouă discordie s-a ivit între ortodocşi şi armeni, ultimii calculând că Învierea Domnului urma să aibă loc cu o săptămână mai târziu decât grecii. Încă o dată, arhiereul armean Karkour a dat bani autorităţilor locale musulmane pentru a-i împiedica pe ortodocşi să intre în Sfântul Mormânt în Sâmbăta Mare.

La ceasul al nouălea, pământul a început să se cutremure şi trei pocnituri puternice s-au auzit dinăuntrul Mormântului. Apoi, ca o flacără de fulger, Lumina Sfântă a apărut tuturor. Din nou s-a cutremurat pământul şi mulţi dintre paznicii Sfântului Mormânt au căzut cu feţele la pământ de frică. În mijlocul marii tulburări, toţi spuneau: ,,Credinţa creştinilor este cea adevărată”. Istoria este întărită de o scrisoare despre cele petrecute a Patriarhului Teofan al Ierusalimului (1608-1645) către ţarul rus Mihail.

În 1846, monahul rus Partenie vizita Ţara Sfântă şi era martorul minunii. Notele lui de călătorie cuprind numeroase evocări ale evenimentelor Ierusalimului acelui timp. El acordă o atenţie deosebită ceremoniei Luminii Sfinte şi o descrie pe larg: ,,Lumina curgea asemenea a două râuri de foc, unul de la apus, de la Mormântul lui Hristos, iar altul de la răsărit, din altar. Întreaga biserică se prefăcuse în foc. Nimic nu putea fi văzut în biserică decât Lumina cerească. Deasupra şi dedesubt şi în jurul balcoanelor, Lumina se revărsa mereu. După ieşirea patriarhului cu Sfânta Lumină, oamenii s-au grăbit înăuntru ca să se închine. Şi am socotit potrivit să fac şi eu la fel. Întreg Mormântul lui Hristos era ud, de parcă îl umezise ploaia”.

În cartea sa, Am văzut Sfânta Lumină, arhimandritul Sava Achilleos relatează istorisirea unui monah din Ierusalim, părintele Mitrofan Papaioannou. În anul 1926, acesta s-a ascuns sub o arcadă înlăuntrul kuvuklionului. Reuşind cu greu să se ascundă, el a scăpat neobservat la nenumăratele percheziţii făcute în Mormânt înainte ca acesta să fie sigilat. El mărturiseşte: ,,Tocmai în momentul în care chinul meu ajunse în punctul unei încordări groaznice, din cauza captivităţii în mica nişă, în acea neţărmurită linişte de moarte, am auzit un şuierat slab. Era asemenea unei şuviţe luminoase de vânt. Şi îndată – o privelişte de neuitat – o lumină albastră a umplut toate ungherele Sfântului Mormânt. În mijlocul acestei lumini l-am văzut limpede pe patriarh de pe a cărui faţă se rostogoleau uriaşe picături de sudoare.

Pe măsură ce se răspândea în mormânt, mişcându-se de colo-colo, chiar aşezându-se pentru un moment deasupra capului patriarhului, lumina albastră căpăta în cele din urmă o culoare albă. Atunci, aflată în plină vedere, candela aşezată pe Sfântul Mormânt s-a aprins de la sine. Patriarhul s-a ridicat apoi, s-a închinat înaintea Mormântului şi s-a dus în Capela Îngerului”.

Acestea sunt doar câteva dintre nenumăratele mărturii despre venirea Luminii Sfinte în chip minunat la Mormântul Domnului din Ierusalim. Lumina minunată a Învierii lui Hristos care a umplut toate l-a făcut pe Sfântul Ioan Damaschin să scrie în canonul Învierii: ,,Acum toate s-au umplut de lumină, şi cerul şi pământul şi cele dedesubt”.

Iar noi, la ceasurile Paştilor, cântăm: ,,Ca un purtător de viaţă, mai frumos decât raiul, şi cu adevărat mai strălucitor decât orice cămară împărătească s-a arătat Mormântul Tău, Hristoase, izvorul învierii noastre”.

 

Adevarul despre minuni 17

Prăznuirea Sfintelor Paşti la Ierusalim, în anul 1941
Patriarhul ortodox al Ierusalimului, Timotei (1935-1955)

 

Adevarul despre minuni 18

Armenii, în procesiune către Sfântul Mormânt

 

Adevarul despre minuni 19

Catolicii, săvârşind slujba Învierii

 

Adevarul despre minuni 20

Sfintele Paşti din anul 1905
Curtea Bisericii Învierii Domnului