----------------

 

Carti in site

 

--------------------

O EXAMINARE ŞTIINŢIFICĂ A CALENDARULUI

BISERICII ORTODOXE

de Ieromonah Casian


Capitolul IV

Esenţa calendarului bisericesc

Binecuvântaţi soare şi luna pre Domnul, lăudaţi-l şi-l preaînălţaţi
pre dânsul în veci. Binecuvântaţi frigul şi căldura pre Domnul,
lăudaţi şi-l preaînălţaţi pre dânsul în veci. Binecuvântaţi nopţi
şi zile pre Domnul, lăudaţi şi-l preaînălţaţi pre dânsul în veci
(Cântarea celor trei tineri în cuptorul
Vavilonului, vers. 39, 44, 46)

Calendarul bisericesc a fost conceput pentru a servi necesităţilor şi cerinţelor credinţei ortodoxe şi, prin urmare, este supus doar Bisericii Ortodoxe. Cu toate acestea, el nu a fost gândit ca ceva abstract, ca ceva izolat, nici de viaţă în general, nici de ştiinţă în particular. Având scopul de a crea o interconexiune dinamică între toate evenimentele vieţii, prin modelarea lor potrivit Sfintei Scripturi, calendarul bisericesc nu a contrazis niciodată descoperirile ştiinţifice, ci, mai degrabă, dintotdeauna şi în orice privinţă, a constituit un ajutor nepreţuit pentru cei ce-L caută pe Dumnezeu.

Calendarul bisericesc funcţionează precum un cronometru duhovnicesc, potrivit după ritmul evenimentelor scripturistice, în special al celor din Noul Testament. Dintre toate cărţile care au fost sau vor fi scrise, din ziua creaţiei pînă în ziua judecăţii, doar cele aparţinând Bisericii Ortodoxe vorbesc cu autoritate despre o stăpânie asupra timpului: ,,Cel mai presus decât toată vremea, ca un Făcător al vremilor, din tine, Fecioară, de voie prunc S-a făcut”[1].

Dumnezeu şi-a exercitat stăpânia asupra timpului prin Sfinţii Părinţi de la Sinoadele Ecumenice[2]. Acest lucru este exprimat limpede prin hotărârile sinodale, în care sunt rostite cuvintele Sfintei Scripturi: ,,S-au părut Sfântului Duh şi nouă”[3]. Deşi calendarul este o invenţie omenească, acceptarea sa definitivă de către Sfânta Biserică Ortodoxă îi înalţă statutul la nivel dumnezeiesc. De aceea, modificarea calendarului este un păcat, şi potrivit hotărârilor Sinoadelor Ecumenice, este un păcat împotriva Sfântului Duh, care a insuflat aceste sinoade. În plus, urmând cuvintelor Evangheliei Sfântului Apostol Luca: ,,Şi tot cela ce va zice cuvânt împotriva Fiului Omului, se va ierta lui; iar celui ce va huli împotriva Duhului Sfânt, nu se va ierta”[4], înţelegem că acesta este cel mai grav păcat.

Strict vorbind, calendarul iulian nu este un calendar creştin, ci păgân. Când Iulius Cezar a inaugurat calendarul care-i poartă numele în anul 46 î.Hr., acesta urma să intre în uzul civil general în Imperiul Roman, şi aşa a fost până la Primul Sinod Ecumenic (figura 4).

 

O examinare stiintifica 04

Figura 4

Primul Sinod Ecumenic de la Niceea a fost o adevărată adunare a celor mai cunoscuţi Părinţi ai Bisericii. Printre cei 318 Părinţi s-au aflat luminători aleşi, precum Sfinţii Alexandru al Alexandriei († 328), Nicolae al Mirelor († 330), Ahile al Larisei († 330), Evstatie al Antiohiei († cca 345), Spiridon al Trimitundei († 348), Iacov de Nisibe († 350), Osie de Cordova († cca 357), Pafnutie Mărturisitorul († cca 360), Atanasie cel Mare († 373), şi, prin intermediul reprezentanţilor, Sfinţii Mitrofan al Constantinopolului († 325) şi Silvestru al Romei († 335). Introducerea de către acest sinod al unui calendar bisericesc universal a instituit o tradiţie incontestabilă a uniformităţii liturgice înlăuntrul Ortodoxiei, care a durat vreme de 16 secole, până la reforma calendarului a Congresului pan-ortodox de la Constantinopol din 1923, ce a divizat lumea ortodoxă.


Reunit la Niceea, un oraş din Asia Mică, cu o săptămână mai înainte de praznicul Cincizecimii din anul 325, acest sinod preamărit nu numai că a apărat câteva dintre cele mai importante principii dogmatice ale creştinismului, dar a adoptat, de asemenea, calendarul iulian pentru uzul ecleziastic. Părinţii Bisericii au introdus astfel un calendar născut din îmbinarea calendarului iulian cu cel evreiesc, în vederea obţinerii unei calculări uniforme a Paştelui - Pascalia. Această calculare urma să înlocuiască diversele practici locale care cauzaseră până atunci confuzii liturgice înlăuntrul Bisericii.

Prin urmare, s-a introdus o schemă universală de calculare a timpului, marele indiction sau ciclul de la facerea lumii[5], care a rămas până astăzi ca temelie a tuturor cărţilor de slujbă ale Bisericii Ortodoxe. Slujbele dumnezeieşti, imuabil determinate de calendarul bisericesc, constau din două cicluri concurente: ciclul neschimbător al sărbătorilor care au o dată calendaristică fixă, şi ciclul schimbător al sărbătorilor care sunt legate de Învierea Domnului şi au dată variabilă (După reforma calendarului, toate sărbătorile au devenit variabile, după cum vom arăta mai târziu, în capitolul ,,Dezastrul liturgic produs de calendarul «nou iulian»”). De aceea, atunci când vorbim despre calendarul Bisericii, noi înţelegem atât ciclul neschimbător, Mineiul (de la grecescul μήν, ,,lună”), cât şi pe cel schimbător, variabil, ciclul pascal.

Rolul esenţial al calendarului iulian în slujbele dumnezeieşti constă în legătura sa cu primul ciclu, cel al sărbătorilor cu dată fixă. Calendarul iulian serveşte drept cadru pentru ciclul Mineiului; cu toate acestea, cele două nu sunt echivalente. Ciclul Mineiului diferă de calendarul iulian, având în vedere faptul că el are anumite caracteristici modelate după evenimentele scripturistice, care îl deosebesc de calcularea civilă a timpului.

De pildă, ziua liturgică sau bisericească decurge întotdeauna de seara până seara, urmând calculului scripturistic: ,,Şi s-a făcut seară şi s-a făcut dimineaţă; zi una”[6]. Din acest motiv, rânduiala liturgică zilnică începe la vecernie. Însă, potrivit calculării iuliene a timpului, ziua civilă începe la miezul nopţii şi se sfârşeşte la miezul nopţii. Această discordanţă nu este lipsită de importanţă, deoarece diferenţa dintre calcularea liturgică şi cea civilă va fi de o zi întreagă, pentru evenimentele dintre amurg şi miezul nopţii.

Există, de asemenea, o discordanţă analogă în calcularea evenimentelor anuale: anul ecleziastic (adică, indictionul) începe la 1 septembrie, în timp ce anul civil începe la 1 ianuarie. Ca urmare, apare o diferenţă de un an între calcularea ecleziastică şi cea civilă, pentru evenimentele cuprinse între 1 septembrie şi 31 decembrie. În plus, orele liturgice sunt denumite diferit de orele civile ale calendarului iulian: ceasul întâi corespunde orei civile 7,00 a.m., ceasul al treilea orei civile 9,00 a.m., şi aşa mai departe.

Deci, Mineiul (în slavonă, ,,Mesetsoslov”)[7] este o carte liturgică care detaliază ciclul sărbătorilor ecleziastice pentru creştin, pe când calendarul iulian calculează perioade de timp, în general, şi este destinat folosirii în afara Bisericii.

Aparte de acest ciclu fix al sărbătorilor este ciclul pascal, care derivă din şi este corelat cu vechiul calendar evreiesc. Această corelaţie este rezultatul legăturii directe dintre patimile lui Hristos şi paştele evreiesc; păstrând cu stricteţe secvenţa evenimentelor descrise în Sfânta Scriptură, Biserica Ortodoxă sărbătoreşte întotdeauna Învierea lui Hristos după paştele evreilor.

Din antichitate, poporul ales al evreilor sărbătorea paştele potrivit calendarului său lunar[8], un obicei respectat întocmai de Domnul Iisus Hristos. Cuvântul întrupat al lui Dumnezeu era un evreu care S-a supus rânduielilor Vechiului Testament, pentru că El nu a venit să distrugă Legea, ci să o împlinească[9]. Ca Dumnezeu-Om, Hristos a împlinit ceea ce lipsea Legii, oferindu-se pe Sine ca Jertfă pentru răscumpărarea lumii din păcat, moarte şi blestem, devenind, în felul acesta, un nou Paşte - ,,Soarele dreptăţii”[10] - pentru toţi cei ce cred în El.

Astfel, paştele Vechiului Testament[11], prin care evreii sărbătoreau ieşirea lor din pământul Egiptului, a fost înlocuit cu paştele Noului Testament, prin care creştinii sărbătoresc izbăvirea sufletelor lor din robia Egiptului noetic, adică al păcatului[12]. Sfântul Ioan Gură de Aur trasează o paralelă teologică între paştele Vechiului Testament şi cel al Noului Testament:

,,Paştele evreilor era o prefigurare, în timp ce cel creştin este adevărul … Primul era o eliberare din moartea trupească, în timp ce ultimul punea capăt mâniei lui Dumnezeu, sub care căzuse întregul univers; primul era eliberarea din Egiptul de demult, ultimul era o izbăvire de idolatrie; primul l-a înlăturat pe Faraon, ultimul pe diavol; după primul a urmat pământul făgăduinţei, în vreme ce după al doilea, raiul”[13].

În concluzie, calendarul Bisericii este o combinaţie a două cicluri armonios întreţesute: ciclul Mineiului, care utilizează calendarul iulian solar, şi ciclul pascal, care se bazează pe calendarul evreiesc lunar, şi doar sub aceste nume poate fi întâlnit calendarul bisericesc în cărţile de slujbă. Rod al eforturilor ingenioase ale atâtor învăţaţi şi teologi, calendarul Bisericii este singurul care îndeplineşte cerinţele canonice şi dogmatice ale credinţei ortodoxe.

Toate celelalte calendare nu pot îndeplini practic aceste cerinţe, deoarece combinaţia dintre cele două cicluri, fix şi variabil, este univocă şi unică. Calendarul bisericesc este indisolubil legat de ciclurile soarelui şi lunii, cam în acelaşi fel în care copia unei fotografii este inseparabilă de original: fără original, copia nu ar exista şi, tot aşa, calendarul bisericesc oglindeşte ciclurile solare şi lunare. De aceea, orice încercare de înlocuire a calendarului bisericesc este sortită eşecului, deoarece, prin definiţie, calendarul Bisericii nu este niciodată în contradicţie cu rânduielile scripturistice, canonice şi liturgice ale vieţii ecleziastice. Dar, să dovedim aceasta.

În secolele imediat următoare după Hristos, creştinismul s-a răspândit iute în tot imperiul (şi dincolo de hotarele lui). Cu toate acestea, dificultăţile de comunicare din acea vreme au permis tradiţiilor locale să se dezvolte cu o tărie excesivă. Aşa s-a întâmplat că primii creştini nu au sărbătorit neapărat Paştile în acelaşi timp. Prin urmare, a devenit imperios necesar a se da o formă legală învăţăturii apostolice cu privire la prăznuirea acestei sărbători a sărbătorilor printr-o regulă inviolabilă.

Cel de-al 7-lea canon apostolic declară: ,,Dacă un episcop, preot sau diacon ar serba Sfintele Paşti mai înainte de echinocţiul de primăvară, cu iudeii, să se caterisească”. Această regulă strictă este criteriul fundamental al Pascaliei creştine. Ea stipulează că Sfintele Paşti trebuie prăznuite după paştele evreiesc[14] şi după echinocţiul de primăvară. Paştele evreiesc este sărbătorit întotdeauna pe 14 Nisan (martie/aprilie), care este data primei luni pline a primăverii în calendarul evreiesc. Prin urmare, luna plină pascală este determinată de calendarul lunar, în timp ce echinocţiul de primăvară este determinat de calendarul solar.

Părinţii niceeni care au alcătuit Pascalia s-au confruntat cu următoarea problemă: cum să combine calendarele lunar şi solar respectând cerinţele celui de-al 7-lea canon apostolic. Ţelul lor principal era de a lega ciclul lunar de cel solar într-un chip statornic, atât în teorie cât şi în practică, ca prin aceasta să obţină o relaţie indivizibilă şi armonioasă între cele două calendare cu temelii diferite. Acest lucru ar păstra succesiunea evenimentelor din ultimele zile ale Domnului nostru Iisus Hristos, aşa cum sunt descrise în Sfânta Evanghelie.

Pentru a aprecia ingeniozitatea calendarului bisericesc, este necesar a-l evalua din punctul de vedere al Părinţilor niceeni. Trebuie să luăm în considerare scopul lor clar de a alcătui un calendar creştin, problemele cu care s-au confruntat în asumarea acestei sarcini şi modul în care au abordat aceste probleme. Pentru sinodul de la Niceea, preocuparea primordială era cum să fie îndeplinite cerinţele canonice în alcătuirea Pascaliei. Prin urmare, ţelul său era de a armoniza cu exactitate ritmurile ciclurilor lunii şi soarelui. Acest tip de exactitate este cu totul diferit de ceea ce căutau reformatorii gregorieni. Spre deosebire de Sfinţii Părinţi de la Niceea, aceştia şi-au fixat ca ţel obţinerea unui calendar ,,precis din punct de vedere astronomic”, după cum se afirma în bula papală ,,Inter Gravissimas[15].

După cum vom vedea mai târziu, noţiunea de ,,precizie astronomică” este pe deplin relativă şi extrem de nesigură. Ştiinţa contemporană recunoaşte fără greutate faptul că alcătuirea unui calendar ,,precis din punct de vedere astronomic” în raport cu calcularea timpului fictiv - precum este calendarul gregorian - este irealizabilă. Astfel, reformatorii gregorieni au eşuat în cele din urmă în a-şi atinge scopul, în vreme ce Părinţii niceeni au reuşit să obţină tot ceea ce şi-au propus, precum am spus, pentru că au urmărit cu totul altceva. Dar acum să vedem cum au făcut aceasta.

Pentru a sincroniza cele două calendare cu temelii diferite – adică, calendarul iulian, care este solar, şi calendarul evreiesc, care este lunar – este necesar a se stabili o perioadă de timp după care datele fiecărui calendar se vor ,,realinia”. De exemplu, haideţi să spunem că un ciclu începe în ziua în care 1 martie din calendarul iulian este 1 Nisan din calendarul evreiesc. Acest ciclu va fi considerat complet atunci când 1 martie şi 1 Nisan vor cădea din nou în aceeaşi zi. Am discutat deja despre ciclul de 19 ani atribuit lui Meton din Atena – un ciclu pe care l-au descoperit independent unele de altele mai multe civilizaţii antice, răsăritene şi apusene (Babilon, Grecia, China şi altele), la jumătatea primului mileniu î. Hr.. Meritul principal al ciclului metonic constă în aceea că stabileşte cel mai mic multiplu comun pentru ciclurile lunii şi soarelui.

Din nou, precum am explicat mai devreme, în ciclul metonic, anul lunar are 354 de zile, pe când anul solar are 365 de zile. Adăugarea a şapte luni, fiecare a câte 30 de zile, ,,realiniază” anii lunar şi solar după o perioadă de 19 ani. Această armonizare lunisolară le-a plăcut Părinţilor niceeni, deoarece ei aveau nevoie exact de acest tip de relaţie între fazele lunare şi echinocţiul de primăvară, pentru a fi în concordanţă cu hotărârile celui de-al 7-lea canon apostolic. Cu toate acestea, pentru scopurile lor, ciclul metonic avea un mic neajuns: era întocmit pentru un an solar de 365 de zile, în vreme ce Sfinţii Părinţi intenţionau să folosească calendarul iulian cu anul său solar de 365,25 de zile. Când ciclul metonic este aplicat calendarului iulian, pe parcursul a 19 ani, cele şase ore în plus ale anului iulian solar însumează 4 zile şi 18 ore.

Astfel, primul Sinod Ecumenic s-a confruntat cu o dilemă. Dacă, într-un an anume, 1 Nisan coincidea cu 1 martie, după 19 ani, ziua de 1 Nisan ar începe aparent cu 6 ore mai devreme decât cea de 1 martie, cu toate că diferenţa reală dintre cele două date ar fi de 4 zile şi 18 ore. Aici, încă o dată, trebuia găsit cel mai mic multiplu comun al acestei diferenţe. Aceasta era destul de uşor: după 4 cicluri de 19 ani (adică, 76 ani), diferenţa aparentă de 6 ore se cvadruplează, ajungând la o zi întreagă. Însă, în realitate, diferenţa efectivă de 4 zile şi 18 ore se cvadruplează de asemenea, ceea ce înseamnă că echinocţiul de primăvară are loc cu 19 zile mai târziu, adică în punctul de unde a plecat – şi în acest fel este completat un ciclu întreg.

Aceste calcule simple au fost efectuate în anul 330 î. Hr. de către astronomul grec Callipus, care a descoperit un fenomen natural uluitor: la fiecare 76 de ani, anii lunar şi solar încep nu doar în aceeaşi zi, ci şi la aceeaşi oră. Astfel, cvadruplând ciclul metonic - un ciclu callipic - anul evreiesc lunar este sincronizat cu anul iulian solar. Deşi calendarul iulian are o oarecare lipsă de precizie, aceasta se regăseşte aproape în aceeaşi măsură în calendarul evreiesc. În acest mod, echinocţiul de primăvară, care merge înainte prin calcularea iuliană, merge înainte de asemenea potrivit celei evreieşti.

De aceea, ciclul callipic face posibilă calibrarea ciclului metonic la anul iulian solar. Dar pentru ca această ajustare să funcţioneze întocmai, era absolut necesar a se cunoaşte lungimile medii ale lunii lunare şi anului solar[16]. Este nerezonabil să presupunem, aşa cum fac unii învăţaţi moderni, că Părinţii niceeni nu cunoşteau măsurătorile precise ale acestor intervaluri, pentru că aceste măsurători erau deja cunoscute din timpuri străvechi. De exemplu, în Babilon, la jumătatea mileniului al treilea î. Hr., şi în China, în jurul anului 104 î. Hr., precizia determinărilor lor a atins aproape acurateţea metodelor ştiinţifice contemporane. În plus, luând în considerare calculele astronomului american Simon Newcomb (1835-1909) referitoare la schimbările din timpul unei zile de-a lungul unui mileniu, corespondenţa dintre datele antice şi cele contemporane este uluitoare. Noi putem doar să ne imaginăm ce metode astronomice foloseau cei din antichitate pentru a atinge o asemenea precizie.

În orice caz, pentru scopurile cronologiei creştine, Sfinţii Părinţi de la Niceea au admis ca lungimea unei luni lunare să fie de aproximativ 29,53 zile, iar lungimea anului solar de 365,25 zile. Ulterior, vom vedea cum exactitatea acestor socoteli este adeseori considerată satisfăcătoare, chiar şi de cele mai recente cercetări.

Aceste calcule sunt esenţiale pentru întocmirea marelui indiction, al cărui scop este, precum am arătat, combinarea ciclului solar cu cel lunar. Am discutat deja faptul că, după o perioadă de 19 ani, luna nouă şi cea plină cad la aceleaşi date ca la începutul perioadei. În mod analog, după o perioadă de 28 ani, soarele încheie un ciclu după care datele calendaristice cad din nou în aceleaşi zile ale săptămânii ca la începutul ciclului. Astfel, marele indiction, o perioadă de 532 ani, este constituit prin unirea ciclului lunar de 19 ani cu ciclul solar de 28 ani, în limbaj aritmetic: 19 x 28 = 532. Cu alte cuvinte, marele indiction poate fi considerat fie ca fiind 19 cicluri solare de 28 ani, fie 28 cicluri lunare de 19 ani[17].

Aşadar, acesta este modul în care a fost obţinută succesiunea astronomică, matematică şi pascală unică a calendarului bisericesc. Când marele indiction se încheie, ciclurile soarelui şi lunii şi zilele săptămânii revin la ordinea lor iniţială. Din anul 1941 suntem în cel de-al 15-lea indiction; Paştele din acel an a fost sărbătorit la aceeaşi dată cu Paştele din anul 1409, adică cu 532 ani mai înainte. În acelaşi chip, Paştele din anul 1998, prăznuit pe 6 aprilie stil vechi, a fost sărbătorit la aceeaşi dată în anii 402, 934 şi 1466.

Nouăsprezece ani solari iulieni depăşesc 19 ani lunari evreieşti cu 1h, 28’ şi 15’’[18]. Aceasta înseamnă că după scurgerea a 19 ani solari, fazele lunare au loc din nou la aceleaşi date ale lunii, doar că ele se petrec cu 1h, 28’ şi 15’’ mai devreme; iar după trecerea a 16 cicluri de 19 ani (adică 304 ani), ele au loc cu aproape o zi mai devreme[19]. Acesta este motivul pentru care începând din vremea Primului Sinod Ecumenic, luna plină pascală a apărut din ce în ce mai devreme faţă de apariţia ei în 325. În acea vreme, 14 Nisan a coincis cu echinocţiul de primăvară; acum rămâne în urma echinocţiului cu aproape 10 zile. Cu alte cuvinte, cea mai timpurie lună plină pascală cădea pe atunci în data de 21 martie stil vechi, în timp ce acum cade pe 18 martie stil vechi.

De asemenea, această rămânere în urma echinocţiului de primăvară poate fi remarcată în calendarul iulian: în anul 325 a fost lună plină pe 21 martie stil vechi, iar astăzi este pe 8 martie stil vechi. Uimitor lucru este faptul că pascaliştii niceeni au reuşit să îmbine cele două calendare – inexacte ele însele – astfel că, în final, au obţinut un ciclu de 19 ani care are un mare merit ştiinţific, acela că socoteşte fără eroare, chiar până astăzi, fazele lunare şi legătura lor cu echinocţiul de primăvară.

Mai mult, când succesiunea evanghelică a evenimentelor dintre paştele evreiesc şi cel creştin este păstrată aşa cum este în Pascalia niceană, de-a lungul timpului, sărbătoarea evreiască şi cea creştină se depărtează una de alta încetul cu încetul, tocmai pentru că rămânerea în urma echinocţiului de primăvară a calendarului iulian este puţin mai mare decât cea a calendarului evreiesc. Această rămânere în urmă a Paştelui ortodox a fost numită ,,un avantaj” de către eminentul canonist bizantin, ieromonahul Matei Blastares din Thessaloniki (secolul al XIV-lea). Opinia sa este contrarul a ceea ce susţin ecumeniştii contemporani, care numesc această întârziere ,,un defect”.

Fenomenul demonstrează accelerarea vitezei relative a lunii în raport cu pământul de-a lungul secolelor. Pentru oamenii de ştiinţă, alcătuirea unui calendar lunisolar precis este o problemă complicată, lucru pe care-l vom trata în amănunt în capitolul ,,Ştiinţa în sprijinul calendarului Bisericii”. Cineva nu poate decât să se minuneze în faţa soluţiei ingenioase a acestei probleme astronomice complexe. În plus, depărtarea paştelui evreiesc de cel creştin are o semnificaţie teologică profundă, arătând cu claritate ostilitatea iudaismului faţă de creştinism, ce a crescut proporţional cu trecerea timpului. Acest fapt aminteşte cuvintele Mântuitorului: ,,Că vine stăpânitorul lumii acesteia şi întru mine nu are nimic”[20].

Prin urmare, această depărtare cronologică a principalei sărbători ortodoxe de cea evreiască dezvăluie, în mod providenţial, depărtarea duhovnicească dintre cele două credinţe, cu alte cuvinte faptul că Ortodoxia nu are nimic în comun cu iudaismul. Pentru susţinătorii Pascaliei gregoriene, lucrurile stau exact invers, de vreme ce ei sărbătoresc adesea Paştele lor împreună cu evreii sau înaintea acestora.

Astfel, în practică, există un fenomen natural de nedezminţit, ce poate fi observat de-a lungul unei vieţi omeneşti, fenomen care serveşte ca bază pentru calendarul Bisericii[21]. Scopul nostru nu este să prezentăm în detaliu cum a fost conceput acesta: cei care doresc să ştie acest lucru pot consulta cărţile Pascaliei ortodoxe; mai degrabă, noi căutăm să dovedim că este destul de uşor a dobândi o înţelegere a calendarului Bisericii Ortodoxe, ţinând cont de cunoştinţele elementare deja prezentate.

Din punct de vedere ecleziastic, un studiu al Pascaliei nu necesită detalii astronomice, aşa cum acestea nu sunt necesare scopului teologiei. Este suficient a se familiariza cu structura calendarului bisericesc şi a surprinde sincronizarea ciclurilor mobil şi fix, uşor de descoperit în Tipicul Bisericii, care stabileşte ordinea cuvenită a slujbelor dumnezeieşti. Nu este nevoie ca un preot obişnuit să investigheze probleme ştiinţifice complexe, care sunt greu de înţeles pentru o persoană cu cunoştinţe medii. Pentru un preot ortodox, este esenţial ca, atunci când deschide cărţile de slujbă, să aibă abilitatea de a stabili sărbătoarea fixă a zilei şi relaţia sa cu ciclul pascal, pentru a putea săvârşi slujbele dumnezeieşti potrivit cu cerinţele Tipicului Bisericii. Spre exemplu, pentru a afla pasajele de citit din Apostol şi Evanghelie pentru liturghia din fiecare zi a anului, este necesar să ştie câte săptămâni au trecut de la praznicul mobil al Cincizecimii.

Această perspectivă conştientă asupra aspectului astronomic al Pascaliei ortodoxe este adeseori o sursă de îndoială pentru minţile înclinate către raţionalism. Oricum, astfel de îndoieli dovedesc o necunoaştere a esenţei şi scopului Pascaliei. Tradiţia perpetuă a Sfinţilor Părinţi a stabilit o metodă de calculare a datei Paştelui extrem de simplă şi totuşi exactă - fără calendare -, bazată pe cel mai important criteriu: cel exprimat de canonul 7 apostolic. Această metodă este atât de perfectă în practică încât, chiar până în prezent, determinarea echinocţiului de primăvară, a lunii pline şi a Paştelui evreiesc pe baza ei corespunde cu fenomenele reale.

Concordanţa totală dintre teorie şi practică, pe care o are calendarul Bisericii din antichitate până în prezent, oferă certitudinea că acesta nu este doar rodul filozofării raţionaliste omeneşti, ci este afierosit pentru uzul liturgic de Dumnezeu Însuşi, potrivit cuvintelor Sfintelor Sinoade Ecumenice: ,,S-au părut Sfântului Duh şi nouă”[22].

Faptul că Biserica Ortodoxă l-a uşurat pe credincios de îndatorirea de a cunoaşte detaliile astronomice ale Pascaliei nu este o slăbiciune; dimpotrivă, este o putere. Aşa cum şcolarii nu sunt nevoiţi să inventeze iar şi iar literele şi numerele, tot aşa se întâmplă cu ortodocşii care au Pascalia. Fără a se adânci într-un studiu semiologic al simbolurilor alfanumerice, elevii nu pun la îndoială aceste simboluri grafice convenţionale, odată ce le-au învăţat; în acelaşi fel, de când a fost alcătuit şi verificat de Sfinţii Părinţi, calendarul bisericesc a fost lăsat moştenire fiecărei noi generaţii de creştini spre folosul practic, liturgic.

În mod firesc, este imposibil a crea un alt calendar similar: chiar şi cea mai mică schimbare ar conduce la o discrepanţă între ciclul solar şi cel lunar şi, mai important, ar îngădui intervenţia omenească în textele liturgice insuflate dumnezeieşte. Acest lucru nu este nici permis, nici necesar. Prin urmare, orice ortodox care crede că credinţa trebuie ,,îndreptată” arată că nu doreşte să se supună Sfintei sale Mame, Biserica Ortodoxă, ci mai degrabă, vrea să o ,,reformeze”. Aceasta înseamnă că nu o acceptă aşa cum este, protestând împotriva esenţei ei.

Un astfel de individ poate fi numit ,,reformator”, ,,protestant”, sau în orice alt fel, dar nu poate fi considerat pe drept cuvânt ortodox. Ortodox este acela care respectă cu sârguinţă şi dârzenie învăţăturile Bisericii Ortodoxe, care a sfinţit cu mult timp în urmă ceremoniile credinţei noastre, scutindu-ne de necesitatea de a le ,,reinventa”. Creştinii ortodocşi au griji mult mai presante decât astronomia, prima dintre acestea fiind preocuparea pentru viaţa duhovnicească, adică lupta cu păcatul şi patimile, atât cele aflate înlăuntrul omului, cât şi cele din afara lui, din preajma sa. Această ştiinţă a ştiinţelor îl implică direct pe om în viaţa cea veşnică, viitoare, care este infinit mai importantă decât viaţa vremelnică, actuală, în ciuda faptului că astăzi, din nefericire, ea este neglijată şi dată uitării.

Sfinţii Părinţi ne-au eliberat de sarcina împovărătoare de a alcătui un calendar liturgic şi slujbele bisericeşti, astfel ca, folosind ceea ce ei ne-au transmis, prin Sfânta Tradiţie, să putem duce lupta esenţială dintotdeauna pentru mântuire, nestingheriţi de probleme tehnice. Având drept punct de referinţă mântuirea sufletului, problema imaginară a ,,meticulozităţii”, ridicată de reformatorii calendarului gregorian, nu numai că păleşte, ci chiar piere fără urmă, în acelaşi mod în care, în matematică, fiecare număr finit, în comparaţie cu infinitul, este egal cu zero.

Drept aceea, chiar dacă ,,preocuparea” pascaliştilor gregorieni era bine fondată, dacă ea strămută ţelul nostru cel mai important: mântuirea, îşi pierde orice temei şi sens. Ce nevoie este să ,,reinventezi” ceea ce a fost deja stabilit odată pentru totdeauna ?

Fenomenul natural care constituie baza calendarului Bisericii Ortodoxe l-a impresionat într-atât de mult pe strălucitul matematician şi astronom german Carl Friedrich Gauss (1777-1855), încât acesta şi-a construit propria ,,Pascalie”, prezentată în anexa 2, sub titlul ,,Formula gaussiană pentru calcularea ortodoxă a datei Paştelui”.

În măsura în care este implicată ştiinţa modernă, metoda lui Gauss este pur şi simplu fizică clasică. Oricum, teoria relativităţii, introdusă întâi pe tărâmul fizicii, a revoluţionat gândirea noastră prin descoperirea pe care o face, aceea că nu există fenomene constante în natură. Totuşi, este uimitor a observa cum teoria pascală proprie Ortodoxiei rămâne în picioare în faţa tuturor acestor noi descoperiri şi, mai mult, nu numai că nu le contrazice, ci dimpotrivă, serveşte ca bază pentru cele mai moderne măsurători astrofizice şi cronometrice. Probabil, aceasta dovedeşte că ştiinţa autentică pur şi simplu redescoperă adevărurile scripturistice şi ar trebui, ca urmare, să se ghideze după acestea.



[1] Canonul Născătoarei de Dumnezeu, din cadrul canonului Învierii Domnului, glasul al 2-lea, cântarea a 3-a, troparul întâi.

[2] Un Sinod Ecumenic este o convocare a episcopilor din toate Bisericile locale pentru rezolvarea problemelor care privesc Biserica ca întreg (T. Koev, Catehism ortodox şi Epistola patriarhilor răsăriteni cu privire la credinţa ortodoxă, Sofia: Texim Ltd., 1991, p. 34).

[3] Faptele Apostolilor 15, 28.

[4] Luca 12, 10.

[5] Punctul de pornire al marelui indiction este duminică, 1 septembrie 5508 î.Hr..

[6] Facerea 1, 5.

[7] Mineiul este utilizat ca un nume comun pentru mineie – cele 12 volume care corespund lunilor anului, în care sunt prezentate sărbătorile cu dată fixă.

[8] N.ed.: Calendarul evreiesc antic era rezultatul perspicacităţii duhovniceşti şi ştiinţifice a Sfântului Moisi de Dumnezeu Văzătorul († cca 1430 î.Hr.). Acest sfânt prooroc a trăit vreme de 120 ani: primii 40 de ani din viaţă i-a petrecut ca prinţ la curtea lui Faraon, unde a primit cea mai bună educaţie, studiind inclusiv astronomia şi cronologia; după ce a omorât un egiptean care bătea un evreu, el şi-a petrecut următorii 40 de ani din viaţă ca un fugar în Madiam, unde, păstorind oi pentru Iotor, socrul său, a avut din plin ocazia să-şi ascută priceperea ca observator astronomic; şi, după ce a avut minunata vedenie în rugul ce ardea, şi nu se mistuia, din Muntele Sinai, când el a primit misiunea dumnezeiască de a scoate poporul iudeu din robie către pământul făgăduinţei, el a aplicat cunoştinţele sale de mişcare a aştrilor pe cer pentru a construi calendarul evreiesc, câtă vreme a pribegit în pustie cu poporul ales, în ultimii 40 de ani din viaţă.

[9] Potrivit Matei 5, 17.

[10] Maleahi 4, 2.

[11] N.ed.: În Sfânta Scriptură, cuvântul utilizat pentru a indica paştele evreiesc este acelaşi cu cel folosit pentru sărbătoarea creştină a Învierii Domnului: ,,Πάσχα”.

[12] Sfântul Dorotei al Gazei, Predici, Thessaloniki, 1991, p. 120.

[13] Sfântul Ioan Gură de Aur, Opere, vol. I, 1985, p. 667.

[14] Deşi canonul 7 apostolic vorbeşte explicit doar despre interzicerea sărbătoririi Paştelui ,,împreună cu evreii”, tâlcuirea patristică socoteşte întotdeauna că aceasta include, de asemenea, sărbătorirea Paştelui înaintea paştelui evreiesc. Vinerea Mare, ziua răstignirii lui Hristos, a căzut în data de 14 Nisan, ziua prăznuirii paştelui evreiesc, în acelaşi timp când Mielul pascal a fost jertfit. Prin urmare, sărbătorirea Învierii Sale înaintea paştelui evreiesc ar distruge legătura teologică importantă dintre aceste evenimente.

[15] Istoria sa este prezentată în capitolul 5.

[16] Dar nu lungimea anului lunar, de vreme ce nu are un număr constant de luni.

[17] Ciclul callipic are loc de 7 ori în timpul marelui indiction (76 x 7 = 532), corespunzând cu numărul zilelor săptămânii.

[18] Nouăsprezece ani solari iulieni (fiecare conţinând 365 zile şi 6 ore) sunt egali cu 6.939 zile şi 18 ore, în timp ce 19 ani lunari evreieşti (adică, 235 de luni lunare) sunt egali cu 6.939 zile, 16 h, 31’ şi 45’’.

[19] Diferenţa reală după 304 ani este de 23 ore şi 32 minute.

[20] Ioan 14, 30.

[21] Cercetările ştiinţifice contemporane arată că, de-a lungul mileniilor, viteza pământului scade, în timp ce viteza lunii creşte în raport cu pământul; însă, această diferenţă este atât de mică, încât nu afectează în nici un fel scopul preciziei calendarului Bisericii.

[22] Faptele Apostolilor 15, 28.