----------------

 

Carti in site

 

--------------------

Cine e online?

Avem 62 vizitatori și nici un membru online

Prigonirea monahilor din Muntele Athos

de către Patriarhia Constantinopolului

 de părintele Patric Ranson[1]

 

 
Expulzarea monahilor de la Schitul Sfântul Prooroc Ilie
A. Faptele
B. Persecuţia zeloţilor din 1924 încoace
C. Persecuţiile neo-athoniţilor
 
Drepturile omului în Muntele Athos
Mărturia părintelui Maxim de la Marea Lavră

 

* * *

 

Introducere

Această broşură are drept scop a pune înaintea conştiinţei ortodoxe şi a opiniei publice un exemplu limpede de intoleranţă şi fanatism bisericesc: expulzarea de către Patriarhia Constantinopolului, cu ajutorul poliţiei şi a autorităţilor civile, a unor monahi din Muntele Athos. Vom arăta că acest act nu este justificat nici de canoanele sau rânduielile tradiţiei ortodoxe, nici de legile civile care nu trebuie să intervină în problemele bisericeşti.

Procedând astfel, Patriarhia Constantinopolului arată că are două feţe. În exterior pretinde că a ,,restabilit” dragostea şi că este călăuzită, potrivit cuvintelor patriarhului Athenagora, de ,,ideile umaniste de dreptate, adevăr şi bine, de ideile sociale de pace, colaborare, frăţietate şi unitate”. Dar, în acelaşi timp, în Muntele Athos, loc nobil al conştiinţei ortodoxe şi monahale, ea îşi arată dragostea expulzându-i manu militari[2] pe cei care îi contestă autoritatea. Patriarhia Constantinopolului pretinde oficial că a intrat într-o nouă epocă a istoriei Bisericii, întemeiată pe pace şi dragoste şi acţionează ca şi cum ar fi în plin Ev Mediu apusean – când autoritatea civilă împrumuta braţul său episcopilor feudali şi când seniorul local şi monseniorul se înţelegeau pentru a persecuta orice disidenţă.

În Grecia, patriarhia se plânge regulat în ce priveşte situaţia sa dificilă în Turcia, [rămasă] fără protecţia vreunei autorităţi civile creştine, fără popor şi turmă de la masacrele din Asia Mică comise în 1923-1924 şi diferitele exoduri care au urmat[3]. Dar în singurul ungher de pământ asupra căruia îşi revendică o autoritate, Sfântul Munte Athos, loc al rugăciunii şi păcii duhovniceşti, patriarhia îi izgoneşte şi exilează pe cei care nu i se supun orbeşte.

Nu suntem noi primii care menţionăm situaţia contrară canoanelor ortodoxe ca şi legilor civile care domneşte astăzi în Sfântul Munte Athos. Neîndoios, numeroşi călugări au protestat în Grecia împotriva sorţii care le-a fost făcută. Dar aceste broşuri, scrise în limba greacă sau apărute în publicaţii mici puţin accesibile, au rămas necunoscute cititorilor din occident. Primul care a publicat o lucrare în afara Greciei asupra acestei chestiuni este ieromonahul Maxim de la Marea Lavră. Broşura sa a apărut în Marea Britanie sub titlul Drepturile omului în Muntele Athos. Un apel către lumea civilizată (Human Rights on Mount Athos. An appeal to the Civilized World). Faptul că părintele Maxim de la Marea Lavră[4] nu a întrerupt comuniunea cu Patriarhia Constantinopolului dă protestului său împotriva persecuţiilor din Muntele Athos o garanţie de obiectivitate suficientă. În ciuda acestui fapt şi în ciuda unui ecou important în presa engleză, nici un monah, cleric sau mânăstire complice la persecuţie împotriva fraţilor lor nu a îndrăznit să-i răspundă public şi nici una din acuzaţiile sale grave împotriva încălcărilor drepturilor omului nu a fost combătută până astăzi. Dar această tăcere nu este cea a isihasmului !

Persecuţia, adică folosirea forţei civile pentru a impune dreptul său bisericesc nu este o tradiţie ortodoxă. Categoric, istoria nu a fost în totalitate lipsită de acest gen de atitudine, dar Biserica Ortodoxă nu a îndreptăţit niciodată utilizarea forţei împotriva ,,disidenţilor”. Părinţii Bisericii chiar au scris adeseori împotriva unei asemenea păreri. Mai cu seamă, ei au fost victimele ei în epoca arianismului, iconoclasmului şi a Conciliului de la Lyon. Unii dintre ei sunt sfinţi în calendarul ortodox care, în trecut, în perioadele marii crize hristologice sau ecleziologice au refuzat pomenirea patriarhilor Constantinopolului: astfel, pentru a nu cita decât 3, dintre mulţi alţii, Sfântul Maxim Mărturisitorul, Sfântul Teodor Studitul şi Sfântul Grigorie Palama.

Justificarea persecuţiei este, în schimb, un fel de tradiţie în Biserica din Apus. Într-adevăr, ea a fost fondată teologic pe scrierile Episcopului Augustin al Hipponei, mai precis pe unele scrisori alcătuite în cursul polemicilor cu donatiştii. Scrisoarea către Vichentie şi Scrisoarea către Bonifatie au fost astfel folosite când a trebuit să exileze sau să silească, ba chiar să ucidă, în timpul războaielor religioase, la Sfântul Bartolomeu[5] şi cu ocazia revocării Edictului din Nantes. Unii protestanţi, precum Calvin la Geneva, s-au servit de aceleaşi texte pentru a-i persecuta pe cei care nu erau în acord cu ei[6].

Ortodoxia nu a cunoscut augustinismul politic[7]. Când s-a pus chestiunea toleranţei, mai ales în secolul al XVIII-lea, după atâtea secole de intoleranţă religioasă, unele voci cu autoritate ecleziastică ortodoxă şi-au ridicat glasul pentru a justifica toleranţa.

Astfel, Evghenie Vulgaris, care a fost călugăr în Muntele Athos şi ulterior episcop al Bisericii Ruse, publica în 1768, în urma traducerii sale a lucrării Eseu istoric despre disensiunile Bisericilor din Polonia (Peri tôn dichonoiôn tôn en taîs ekklesiais tês Polonias) de Voltaire, un text intitulat Schiţă despre îngăduinţă (Schediasma peri tês Anexithreskeias), care a fost reeditat în 1890 la Alexandria de Sfântul Nectarie de Eghina. Vulgaris susţine un concept de toleranţă diferit de cel al lui Locke, Bayle sau Voltaire. Pentru Locke, toleranţa trebuie întemeiată pe separarea puterilor[8]. Pentru Bayle, care critică explicit augustinismul politic în lucrarea sa Comentariu filozofic, toleranţa devine necesară din cauza imposibilităţii oricărui dialog autentic între confesiuni şi între creştini, într-un univers religios marcat de predestinare şi păcatul originar, deci din cauza absenţei libertăţii[9]. Pentru Voltaire, toleranţa este justificată de dreptul natural[10]. Una din tezele lui Voltaire este că, prin esenţă, creştinismul este intolerant; deoarece Voltaire nu face diferenţa dintre creştinism şi augustinismul politic.

Dimpotrivă, Vulgaris pleacă de la teologia ortodoxă, care mărturiseşte sinergia sau colaborarea dintre libertatea omului şi harul dumnezeiesc. Dumnezeu l-a creat pe om liber, i-a dat puterea de temut de a refuza harul şi iubirea Ziditorului său. Biserica mărturiseşte şi propovăduieşte comoara evanghelică, adică îl pune pe fiecare înaintea unei alegeri duhovniceşti: să primească sau să refuze revelaţia şi credinţa dreaptă. Ca urmare, a persecuta, a constrânge, a impune cu forţa ar fi o negare a acestei libertăţi a mântuirii la care face apel Biserica. A folosi o asemenea constrângere ar însemna a priva pe cei care pot liber să-I placă lui Dumnezeu de această răsplată, care este vederea slavei lui Hristos în această lume sau în cealaltă.

Adevărata toleranţă pe care trebuie să o practice creştinul nu este prin urmare cea a indiferenţei, ci o dragoste autentică care îl avertizează pe fiecare că este responsabil înaintea lui Dumnezeu de alegerea sa duhovnicească şi că până şi cea mai mare dragoste şi cel mai înalt adevăr nu pot nimic dacă omul nu se asumă pe sine, dacă nu-şi asumă să colaboreze liber cu Cel care i-a fost revelat şi vestit. Din acest motiv, Hristos spune în Evanghelie: Tot cela ce va mărturisi pre mine înaintea oamenilor, voiu mărturisi şi eu pre dânsul înaintea Tatălui meu, care este în ceruri. Iar cela ce se va lepăda de mine înaintea oamenilor, mă voiu lepăda şi eu de dânsul înaintea Tatălui meu care este în ceruri[11]. Hristos va mărturisi pentru acela care L-a mărturisit deoarece această mărturisire a fost liberă. Adevărul nu este constrângător. Spre deosebire de sistemele filozofice, care concep adevărul după modelul adevărurilor raţionale, necesare şi universale, şi care cred prin urmare că doctrina lor trebuie să fie impusă tuturor – deci dacă trebuie, atunci când constituie ideologii, să fie impuse tuturor – vestirea evanghelică se face în chip smerit ca un ,,cuvânt” pe care fiecare este liber să-l primească sau să-l refuze după exigenţele conştiinţei sale[12].

Dimpotrivă, am spune noi, în istoria Bisericii, puterile civile au putut să constate că cea mai mare intoleranţă, cele mai violente persecuţii nu puteau mare lucru împotriva libertăţii duhovniceşti a celui care a ales să se unească cu Hristos. Toată istoria mucenicilor şi mărturisitorilor Bisericii este o dovadă pentru aceasta, de la primii mucenici creştini, până la noii mucenici greci din timpul dominaţiei turceşti şi până la noii mucenici ruşi din timpul puterii sovietice şi atee. Istoria dovedeşte că persecuţia este inutilă împotriva creştinilor autentici care preferă Împărăţia lui Dumnezeu unei puteri sau unui rol politic efemer.

Monahii din Muntele Athos care refuză astăzi să pomenească la liturghie numele patriarhului Constantinopolului s-au aşezat în planul libertăţii duhovniceşti. Procedând astfel, ei nu-şi asumă responsabilitatea în faţa lui Dumnezeu, resping actele patriarhiei pe care le socotesc a fi contrare întregii tradiţii a Bisericii Ortodoxe. Ei nu persecută patriarhia şi nu o împiedică să existe, dar refuză să fie asociaţi cu mărturisirea ei de credinţă de astăzi pe care o estimează a fi, în anumite puncte, opusă celei a Părinţilor şi a Ortodoxiei. Pentru aceasta ei nu sunt nici fanatici, nici fundamentalişti. Fanatic este cel care nu ezită să acţioneze cu violenţă şi să ucidă pentru a-şi impune ideile. Fanatici sunt cei care îi trimit pe ei la poliţie. De asemenea, fundamentalist este în general cel care vrea să impună tuturor şi în special societăţii propria sa concepţie despre tradiţie şi adevărul religios. Fundamentalistul face cruciade[13]. Monahii ,,zeloţi” din Muntele Athos sunt victimele unei cruciade care nu-şi spune numele, pentru că este incapabilă să găsească în istoria Bisericii cea mai mică temelie pentru intoleranţa sa[14].

În occident, fundamentalismul are o altă caracteristică; el presupune paradoxul unei autorităţi pe care o recunoaşte separându-se deplin de ea. Presupune o papalitate infailibilă, pe care o recunoaşte ca atare în materie de dogmă şi de care totuşi se rupe[15]. Or, niciodată în istoria Bisericii Ortodoxe, Patriarhia Constantinopolului nu a fost socotită asemenea unei papalităţi sau un criteriu al credinţei prin sine[16]. Dimpotrivă, a fost adeseori contestată şi numeroşi sunt cei care au fost numiţi mărturisitori separându-se de ea. În mod categoric, în alte momente, a avut un rol decisiv în istoria Bisericii; dar faptul de a se separa de Constantinopol nu a fost niciodată socotit în sine ca un semn de schismă. În funcţie de ceea ce mărturisesc şi propovăduiesc public episcopii unei astfel de patriarhii, a unei asemenea Biserici locale, se vorbeşte sau nu de schismă. În Biserica Ortodoxă, cineva nu este schismatic în raport cu clădiri, cu o Biserică locală, oricare ar fi istoria ei, ci în raport cu conţinutul credinţei, cu dreapta ei credinţă, adică cu modul în care ea respectă comoara scripturistică şi patristică transmisă şi trăită de-a lungul secolelor[17].

Potrivit tradiţiei ortodoxe, monahii zeloţi au dreptul de a socoti că declaraţiile ierarhilor Constantinopolului nu sunt prea corecte. Dacă ei gândesc astfel, au datoria, potrivit canoanelor, de a nu mai pomeni numele patriarhului şi din acel moment de a nu-l mai recunoaşte (ca patriarh). După cum se vede, canoanele bisericeşti sunt făcute pentru a garanta libertatea duhovnicească întru Hristos, despre care vorbeam la început: ele sunt întemeiate pe sinergie. Fireşte, patriarhia are dreptul de a relata ce vrea pentru a se justifica, dar are datoria de a nu persecuta cu ajutorul poliţiei pe cei care nu ar fi de acord cu ea. Are dreptul de a-şi avea sediul la Istanbul, dar nu şi pe acela de a acţiona ca turcii, în mod tradiţional intoleranţi.

Procedând astfel, Patriarhia Constantinopolului nu numai că se plasează în contradicţie cu rânduielile şi istoria Bisericii Ortodoxe, amintind chiar de epoca tragică în care, după Conciliul de la Lyon (1274), patriarhul Vekkos, ales pentru a pune în aplicare unirea cu latinii, a pus să fie arşi în mânăstirile lor călugării care nu-l pomeneau; ci mai mult, încalcă libertatea de conştiinţă care este un drept recunoscut universal în societăţile noastre democratice. În martie, patriarhul Bartolomeu a spus că el se bucură de unificarea europeană, dar el este primul care nu-i respectă drepturile.

Noi nu-l judecăm ca om. Şi el are dreptul de a-şi face alegerea şi de a prefera să se asemene mai degrabă cu patriarhul Vekkos decât cu Sfântul Ioan Gură de Aur sau Sfântul Fotie. Dar şi noi avem alegerea noastră de făcut, şi dreptul de a rămâne fideli mai degrabă credinţei Sfântului Ioan Gură de Aur şi Sfântului Fotie decât celei a patriarhilor Vekkos şi Bartolomeu.

Poliţia nu este un argument. În schimb, monahii zeloţi au argumente bune, din nefericire adeseori înăbuşite în faşă pentru că nu sunt răspândite în afara Greciei. Cuvântul şi scrierile sunt necesare. Desigur, noi nu ne facem iluzii pentru că există o mulţime de interese în joc în toate aceste chestiuni şi noi ştim, de exemplu, că monahii patriarhiei s-au grăbit să pună mâna pe bunurile abandonate şi pe locurile golite de ocupanţii lor de către poliţie. Nu ne facem iluzii, dar credem că turma creştină are dreptul să fie informată despre activitatea propriei ierarhii, a cărei atitudine anti-creştină în Sfântul Munte nu o cunoaşte. Poate că, înainte ca Domnul să o facă pentru noi toţi în ziua Judecăţii Sale, poporul creştin va merge să ceară socoteală episcopilor cărora se presupune că le-a strigat Axios (Vrednic este !) în ziua hirotonirii lor.

Ortodoxia nu cunoaşte clericalismul. Preotul sau episcopul nu are un drept sau putere care i-ar fi proprie şi în virtutea căreia ar putea chiar recurge la puterea civilă pentru a-şi garanta autoritatea. Nu, el este preot sau episcop dacă este gura Evangheliei, dacă el păstrează comoara cu mare grijă ca pe un lucru care nu este bunul său propriu, ci al Sfântului Duh, al Bisericii, al tuturor creştinilor adevăraţi[18]. Domnul nu i-a cerut să acţioneze ca un despot, ci să slujească: Ştiţi că domnii păgânilor îi domnesc pre ei şi cei mari îi stăpânesc pre dânşii. Iar între voi nu va fi aşa; ci, care dintre voi va vrea să fie mai mare, să fie vouă slugă. Şi care dintre voi va vrea să fie întâi, să fie vouă slugă; precum şi Fiul Omului nu au venit să-i slujească lui, ci să slujească şi să-şi dea sufletul său răscumpărare pentru mulţi (Matei 20, 25-28). Nu este sluga mai mare decât domnul său (Ioan 13, 16). Întru aceasta vor cunoaşte toţi că ai mei ucenici sunteţi, de veţi avea dragoste întru voi (Ioan 13, 35).

 

 

Capitolul I
Expulzarea monahilor de la Schitul Sfântul Prooroc Ilie

Expulzarea monahilor, ruşi sau membri ai Bisericii Ruse din Diaspora, care trăiau de multă vreme în rugăciune şi pocăinţă la Schitul Sfântul Prooroc Ilie, are cel puţin 3 cauze generale:

 

1) Dorinţa de a anihila orice opoziţie faţă de Patriarhia Constantinopolului, privită ca o nouă papalitate, şi de a face să dispară prin orice mijloace o rezistenţă care, în Grecia din 1920 încoace, se opune aggiornamento[19]-ului Bisericii Ortodoxe;

2) Preluarea controlului Sfântului Munte de către monahi care nu au ,,tunderea” athonită, adică, monahi care nu sunt călugăriţi în Sfântul Munte şi pentru care s-a convenit să fie numiţi ,,neo-athoniţi”[20]. Aceşti călugări, proveniţi din frăţii sau grupuri de rugăciune străine de monahismul tradiţional, au fost impuşi în Sfântul Munte în epoca dictaturii coloneilor. Puţin câte puţin, cu complicitatea Patriarhiei Ecumenice, ei au preluat controlul unui anumit număr de mânăstiri – în principal Stavronikita, Grigoriou, Simonos-Petra – lucru care le-a permis să obţină majoritatea în Sfânta Chinotită[21].

3) O politică destul de străveche a Patriarhiei faţă de slavi, care urmăreşte să facă din Sfântul Munte un loc pur grecesc şi nu pan-ortodox cum a fost de-a lungul istoriei. Schitul Sfântul Prooroc Ilie era, în realitate, o mânăstire întemeiată de monahii ruşi unde veneau, înainte de Revoluţie, mii de pelerini pe calea către Ierusalim şi Ţara Sfântă. Aceşti neo-athoniţi şi patriarhia se temeau acum că, din cauza noii situaţii politice din fosta URSS, mii de monahi ruşi vor veni în Sfântul Munte şi vor modifica raportul de forţe. Motive asemănătoare au determinat Patriarhia Constantinopolului să interzică după Revoluţie intrarea în Athos a călugărilor ruşi emigraţi. Astfel, mitropolitul Antonie Hrapoviţki nu a primit permisiunea de a se retrage în Sfântul Munte în pocăinţă.

 

Orice ar fi, nici unul din cele 3 motive menţionate nu este întemeiat pe canoanele şi tradiţia bisericească. Şi acest lucru face ca expulzarea monahilor de la Schitul Sfântul Prooroc Ilie să fie nedreaptă, ilegală şi anti-ortodoxă.

 

 

A. Faptele

Pe 20 mai 1992, ziua în care Biserica sărbătoreşte praznicul Înjumătăţirii, dintre Paşti şi Cincizecime, călugării de la Schitul Sfântul Prooroc Ilie au văzut sosind, către amiază, un jeep din care au coborât secretarul guvernatorului civil al Athosului, dl. Omiros Photiadis, şi poliţişti în haine civile. Acest schit rus este subordonat Mânăstirii Pantocrator. Egumenul său este părintele Serafim, un călugăr venit din America, care a reuşit, împreună cu obştea sa, să restaureze acest lăcaş frumos. Zelot, părintele Serafim, care trăia în Muntele Athos de peste 20 de ani, nu pomenea la liturghie numele patriarhului Constantinopolului, şi, din acest motiv, era victimă a presiunilor din partea călugărilor aliniaţi la conduita oficială a Fanarului[22].

Secretarul guvernatorului le-a explicat părinţilor din schit ceea ce tocmai se întâmpla la Mânăstirea Pantocrator: o comisie a patriarhiei introducea cu forţa în mânăstire o duzină de călugări veniţi de la Mânăstirea Xenofont şi, remaniind consiliul conducător al mânăstirii, dădea majoritatea acestor monahi veniţi de la Xenofont. Această intruziune era ilegală, mânăstirile fiind, potrivit Cartei Athosului, autonome.

La mijlocul după-amiezei, aceeaşi comisie patriarhală s-a dus la schit, condusă de Mitropolitul Atanasie de Heliopolis. Din jeepuri şi camioane au ieşit călugări şi poliţişti în haine civile. După ceremonia [de întâmpinare] de la biserică, mitropolitul şi suita sa au fost invitaţi să servească ceva răcoritor. Mitropolitul a anunţat că o nouă obşte se găsea de acum înainte la Xenofont; apoi, după câteva informaţii despre părinţii care vieţuiau la schit, el a întrebat ce episcop pomenesc. Părintele Serafim i-a răspuns: ,,Tot episcopatul ortodox”. Mitropolitul a declarat că părinţii de la schit, nepomenindu-l pe patriarhul Constantinopolului, erau schismatici şi a pronunţat expulzarea lor imediată. În zadar ei au cerut să le arate o hotărâre în ce-i priveşte, o decizie de expulzare; în zadar au cerut o amânare de 2 sau 3 zile pentru a-şi aduna bunurile personale. Tot ce le-a fost permis a fost să meargă să strângă în saci, sub ochii cerberilor de la poliţie, câteva obiecte personale, apoi să se închine pentru ultima oară la icoanele şi sfintele moaşte din biserică şi să cânte, înaintea porţii, troparul Sfântului Prooroc Ilie, înainte de a se urca într-un jeep care i-a dus în portul Daphni. De acolo, unul din aceste vase care slujesc pentru schi nautic i-a transportat până la Uranopolis, unde au fost părăsiţi pe chei. Apunea soarele.

Călugărilor din schit care nu au fost prezenţi la descinderea poliţiei nu li s-a permis să intre în schit. Dimpotrivă, alţi monahi, trimişi de aceiaşi slujitori ai patriarhiei, au luat în stăpânire locurile.

Presa de limbă greacă a relatat faptele, dar publicaţiile au fost împărţite în ce priveşte modul de a le privi. Unele s-au folosit de eveniment pentru a insista asupra laturii naţionale: călugării ar fi fost ruşi sau americani, ba chiar spioni americani ! Altele au protestat împotriva încălcărilor drepturilor omului, constituţiei elene şi Cartei Athosului, pe care le-a implicat această expulzare. Orthodoxos Typos a titrat: ,,Monahi din Athos expulzaţi fără somaţie” (nr. 982, 26iunie 1992); Hagios Kyprianos relatează istoria şi semnalează că monahii alungaţi sunt încă prigoniţi de stat care refuză să le înapoieze paşapoartele lor americane şi conchide: ,,Călugării de la Schitul Sfântul Prooroc Ilie protestează împotriva expulzării lor ilegale din Grădina Preasfintei [Născătoare de Dumnezeu]; ei denunţă comportamentul anti-creştin, anti-frăţesc şi barbar al celor care i-au expulzat, monahi, ieromonahi şi poliţişti; ei anunţă că se pregăteşte o mare prigoană împotriva tuturor părinţilor din Sfântul Munte care se opun liniei ecumeniste şi anti-ortodoxe a patriarhului ecumenic, şi se declară hotărâţi să se folosească de toate mijloacele legale pentru a reveni la schitul lor”.

Hagios Agathangelos publică o scrisoare deschisă adresată prim-ministrului, semnată de 164 călugări, în care ei denunţă faptele care constituie un atentat la libertatea de conştiinţă, şi subliniază că monahii zeloţi s-au văzut privaţi de către Sfânta Chinotită de dreptul de a tunde în monahism pe vreunul din ucenicii lor şi de a-i lăsa moştenire bunurile lor, ceea ce este contrar legii. Ei cred că scopul acestor persecuţii anti-zelotiste este de a îndepărta orice obstacol în calea unei viitoare uniri de tipul celei de la Lyon, care a dat atât de mulţi mucenici în timpul patriarhului Vekkos (1274). Ei adaugă că niciodată conştiinţa ortodoxă nu va accepta o asemenea unire cu heterodocşii, nici cu preţul muceniciei, şi citează o voce care a spus: ,,Persecuţiile religioase au luat sfârşit în Rusia şi încep în Grecia !” (Hagios Agathangelos nr. 130 A, din 23 mai 1992).

În realitate, pentru a înţelege bine această expulzare, trebuie să o plasăm în contextul persecuţiei pe care o suferă, din 1924 încoace, cei care refuză, potrivit cu conştiinţa lor, aggiornamento-ul Bisericii Ortodoxe.

 

 

B. Persecuţia zeloţilor din 1924 încoace

În 1920, Patriarhia Constantinopolului a pregătit aggiornamento-ul Bisericii Ortodoxe, afirmând într-o enciclică faimoasă că diferenţele dogmatice erau mai puţin importante şi nu trebuiau să separe ortodoxia de alte confesiuni. Politica bisericească a Patriarhiei Constantinopolului din acei ani a reprezentat motiv de scandal din mai multe motive. Mai întâi de toate, patriarhia era condusă pe atunci de un aventurier ecleziastic de tristă amintire, Meletie Metaxakis, care, în pofida canoanelor Bisericii, a schimbat de mai multe ori scaunul episcopal şi patriarhal, reuşind succesiv să fie ales arhiepiscop al Atenei, [poziţie] din care a fost depus, apoi patriarh al Constantinopolului, de unde a fost alungat, şi în cele din urmă patriarh al Alexandriei. El avea sprijinul diplomaţiei britanice, atât de puternică atunci în Orientul Mijlociu.

Instruiţi în Anglia, episcopii de Constantinopol au fost pregătiţi ca de acum înainte să accepte teoria ramurilor, al cărei sens este înţeles în protestantism, dar care este străin de tradiţia Bisericii Ortodoxe. Când aceşti ierarhi au vrut să reformeze Ortodoxia pentru a favoriza relaţiile cu anglicanismul, ei nu au consultat celelalte Biserici locale, introducând ecumenismul ca pe o lovitură de stat, într-un moment deosebit de tragic în viaţa popoarelor ortodoxe. Într-adevăr, aceste proiecte de reformă bisericească au fost anunţate şi au primit un început de aplicare în momentul în care ortodocşii din Rusia se aflau în plină persecuţie din partea autorităţilor sovietice. Patriarhul Tihon era întemniţat, numeroşi episcopi ucişi sau deportaţi. Comuniştii creaseră o Biserică paralelă şi revoluţionară, Biserica Vie, care introducea, cu ajutorul autorităţilor atee, o reformă apropiată de cea pe care o propunea Patriarhia Constantinopolului: suprimarea tuturor barierelor care despărţeau Biserica de lume, reforma ritmurilor liturgice – adoptarea calendarului civil –, limitarea monahismului, activism etc.

Patriarhia Constantinopolului s-a grăbit să recunoască această Biserică Vie şi să ceară patriarhului Tihon să se retragă. La Constantinopol, episcopii ruşi şi reprezentanţii lor au fost destul de rău primiţi. În consecinţă, până la izbucnirea celui de-al doilea război mondial, marile hotărâri ale Constantinopolului au fost luate fără consultarea Bisericii Ruse sau împotriva ei.

Masacrarea grecilor din Asia Mică de către turci, exilul celor care au putut să fugă (1923), situaţia politică extrem de confuză din Grecia şi supunerea, începând din secolul al XIX-lea, a ierarhiei Bisericii Greciei în faţa puterii civile au permis Patriarhiei Constantinopolului să înceapă să-şi aplice reforma. În 1924, prin hotărâre guvernamentală, fără consultarea clerului nici a turmei, a fost schimbat calendarul bisericesc nu din raţiuni ştiinţifice, nici din raţiuni liturgice, ci doar pentru ca sărbătorile să fie comune cu anglicanii, care sfârşiseră, şi ei, prin a adopta calendarul gregorian.

Modul autoritar în care a fost schimbat calendarul, alegerea unui calendar[23] care a fost condamnat oficial în secolul al XVI-lea, în vremea patriarhului Ieremia al II-lea, în mai multe sinoade pan-ortodoxe – toate acestea au stârnit o reacţie populară şi monahală puternică.

Totalitatea călugărilor din Muntele Athos – cu excepţia unei mânăstiri care a revenit ulterior – au refuzat reforma, şi într-un mod mai general Enciclica din 1920. Numeroşi credincioşi i-au urmat, care au continuat să se roage potrivit cu rânduielile liturgice care erau ale lor până atunci.

Drama a fost că Biserica Greciei, condusă de arhiepiscopul Hrisostom Papadopoulos, s-a sprijinit pe puterea civilă pentru a-i persecuta pe cei care au fost numiţi atunci în batjocură ,,vechi-calendarişti”[24], dar care constituiau în realitate imensa majoritate a mânăstirilor şi credincioşilor cu adevărat evlavioşi. Poliţia le-a luat bisericile, i-a alungat pe călugări din mânăstirile lor, i-a surghiunit, i-a întemniţat. Au fost arestaţi credincioşi şi clerici, preoţilor le-au fost tăiate bărbile, le-au fost luate veşmintele [clericale], şi unii chiar au fost ucişi în cursul maltratărilor poliţieneşti. Persecuţia a fost mai cu seamă violentă în anii ’1930, apoi în anii ’1950, în epoca Arhiepiscopului Spiridon al Atenei, la sfârşitul dictaturii coloneilor.

Noi nu trebuie să evocăm aici istoria; dar rămâne faptul că acesta este un caz de intoleranţă religioasă în care au colaborat Biserica şi statul împotriva unei părţi a preoţilor şi poporului credincios tradiţiilor sale.

Alegerea lui Athenagora, membru al înaltei masonerii americane şi cunoscător al teoriei ramurilor, ca patriarh al Constantinopolului, a agravat în mod evident lucrurile. În primul rând, el a fost impus de politica americană dornică să asigure cele mai bune relaţii posibile între Grecia şi Turcia, ţară îndeosebi cultivată din raţiuni strategice evidente. Patriarhul Maxim al V-lea, mult mai tradiţionalist ca Athenagora, a fost silit să demisioneze fără nici un motiv şi închis ca nebun în Elveţia unde nu a mai avut dreptul să slujească, nici să acţioneze ca ierarh. Cele câteva persoane care au putut să-l întâlnească la sfârşitul anilor ’1950 au putut să depună mărturie că el nu era nici nebun, nici iresponsabil.

Politica patriarhului Athenagora este cunoscută: oricine ştie că el a iniţiat apropierea de Roma şi a început să promoveze o unire adogmatică pan-creştină şi chiar pan-religioasă. Această politică a fost continuată de urmaşii lui.

În schimb este mai puţin cunoscut că au existat reacţii extrem de profunde în toată lumea ortodoxă, dar în special în Grecia şi Muntele Athos, împotriva răsturnării tradiţiei ortodoxe pe care o lucra Athenagora.

Toate mânăstirile din Muntele Athos au refuzat pur şi simplu să pomenească numele lui la liturghie. În Grecia de Nord, mai mulţi episcopi, care erau subordonaţi direct Bisericii mamă, au procedat la fel sau au protestat energic. Aceştia au fost Mitropoliţii Ambrozie de Elefteropole, Pavel de Paramythia, Policarp de Sisianos şi Siatistis şi Augustin de Florina. În acelaşi timp, s-au înteţit persecuţiile împotriva stiliştilor.

Toţi aceşti monahi, preoţi, episcopi erau în drept să protesteze, pe de o parte, noi vom vedea, potrivit canoanelor Bisericii Ortodoxe, şi pe de altă parte, în virtutea legilor civile despre care se presupune că autorizează pluralismul. În mod evident, odată cu prăbuşirea dictaturii coloneilor în 1974, a devenit mai dificil a reduce la tăcere cu ajutorul poliţiei toată opoziţia de pe teritoriul grec. Dar statutul particular şi independent al Muntelui Athos permitea ,,o preluare a controlului”, care necesita timp, dar atunci era aproape momentul potrivit.

Totul a început cu o primă tentativă de lovitură poliţienească împotriva Mânăstirii Esfigmenou care refuza să cedeze. În 1974, patriarhul Dimitrie I a îndrăznit să-i declare căzuţi din statutul lor monahal pe egumenul Mânăstirii Esfigmenou, părintele Atanasie, şi câţiva monahi. Din pricina ataşamentului lor faţă de ,,credinţa veşnic neschimbătoare şi întocmai cu cea a Părinţilor”[25], călugării care au hotărât să facă corp comun în jurul egumenului lor şi să rămână solidari au fost persecutaţi în mânăstirea lor: forţele de ordine au împresurat mânăstirea, centrala telefonică din Karyes le-a tăiat liniile telefonice, poşta centrală le-a reţinut corespondenţa, toate comunicaţiile pe pământ şi pe mare au fost interzise, călugării nu au mai putut nici să iasă pentru a se ocupa de grădina lor de zarzavaturi … Asediaţi, ei nu au încetat să slăvească Sfânta Treime şi să o laude pe Preasfânta Maică a lui Dumnezeu, stăpâna Sfântului Munte. Deasupra turlelor mânăstirii fluturau două stindarde negre şi mari flamuri cu inscripţia: Ortodoxia sau moartea ! Stăruinţa monahilor şi-a adus rodul: jandarmii înşişi au fost scandalizaţi de lucrarea antihristică care li se cerea să o împlinească.

În cele din urmă, în faţa imposibilităţii de a-i diviza pe călugări prin propunerile cele mai diverse, guvernatorul civil al Athosului a renunţat să mai facă să sufere oameni nevinovaţi într-un mod atât de bătător la ochi.

Din această vreme, în ciuda jignirilor, mânăstirea esfigmenită a devenit simbolul rezistenţei în faţa despotismului patriarhiei. Călugării acceptă mai degrabă să trăiască în sărăcie decât să cedeze: într-adevăr, majoritatea mânăstirilor au bunuri multe, le-au fost date pământuri în afara Muntelui Athos … Autorităţile i-au privat în mod ilegal pe călugării de la Esfigmenou de veniturile mânăstirii lor, ca şi de reprezentarea lor în Sfânta Chinotită, acest guvern monahal al Sfântului Munte. Anumiţi călugări au fost expulzaţi sau ameninţaţi, precum editorul revistei Hagios Agathangelos, părintele Iacov care, în revista sa, denunţă în mod regulat persecuţiile împotriva monahilor zeloţi.

Şi în schituri, aceste mici sihăstrii care sunt legate administrativ de marile mânăstiri ale neo-athoniţilor, dar unde trăiesc în realitate pustnici dedicaţi în întregime isihasmului, s-a năpustit lumea cu frământările şi violenţele sale. Numeroşi monahi au fost alungaţi sau siliţi prin tot felul de mijloace să-şi părăsească locul de metanie.

Să dăm câteva exemple.

În primul rând, părintele Teodorit, autor a numeroase cărţi de teologie şi evlavioase, şi care publica Aghioritul, o mică revistă ortodoxă. Din cauza acestei publicaţii – pe care autorităţile au vrut să i-o interzică – el a fost nevoit să părăsească Sfântul Munte pentru a merge în Paros. În 1987, el a publicat la Atena Apologia unui isihast, în care a relatat toate greutăţile pe care părintele său duhovnicesc Calinic şi el însuşi le-au întâmpinat din partea autorităţilor Muntelui Athos.

Să menţionăm cazul unui alt călugăr zelot, părintele Damian, care trăia de 15 ani în Sfântul Munte şi care a fost alungat cu forţa în ciuda protestelor sale. Părintele Damian a refuzat să recunoască legalitatea actului de expulzare care nu era întemeiat pe drept, scriind printre altele guvernatorului Sfântului Munte, la Karyes:

 

,,Respectabilului guvernator al Sfântului Munte. Karyes.

Domnule guvernator, prin intermediul funcţionarilor poliţiei din Karyes, am aflat că aţi dat ordin să fiu expulzat din Sfântul Munte unde sunt călugăr de 15 ani. Aţi hotărât să puneţi în aplicare şi să acoperiţi cu mantia legalităţii deciziile călugărilor ortodoxomahi[26] din Mânăstirea Dochiariou, care încalcă o mulţime de articole din Carta Sfântului Munte şi din Constituţia statului elen, decizii anti-constituţionale, anti-creştine, împotriva oricărei idei de dreptate şi morală şi care fac din dvs. un vinovat. (...) Prin forţă şi constrângere, vreţi să-mi încălcaţi libertatea religioasă pe care constituţia elenă o recunoaşte oricărui cetăţean. Conduita dvs. aminteşte de regimul sumbru al dictaturii, deoarece mă pedepsiţi fără a-mi da dreptul să mă apăr, drept pe care îl recunosc cetăţenilor lor până şi tiranii jalnici ai ţărilor subdezvoltate”[27].

 

Monahul Damian preciza de asemenea faptul că el promisese, când îşi depusese făgăduinţele monahale, să rămână până la moarte în Sfântul Munte.

Părintele Teodorit a protestat contra atitudinii guvernatorului şi a altor persecutori, scriind în Aghioritul: ,,Noi nu-i plângem pe cei prigoniţi, ci pe prigonitori. Prigoniţii merg pe calea fericită a mărturisitorilor. Vai de cei ce-i prigonesc pentru a plăcea superiorilor lor cacodocşi şi adepţilor lor ! Căci cine nu ştie că ei vor, prin persecuţie, să înăbuşească glasul disident al celor care se opun, pentru ca poporul lui Dumnezeu să nu descopere ce se unelteşte în Grădina Preasfintei ?” Aceeaşi revistă, Aghioritul nr. 34, din septembrie 1985, publica o scrisoare deschisă adresată de un număr mare de credincioşi Sfintei Chinotite a Muntelui Athos, celor 20 de mânăstiri, guvernatorului civil, Ministerului Afacerilor Externe şi Asociaţiei corespondenţilor de presă străini de la Atena. Această scrisoare spunea în special: ,,Cuvioşi părinţi, cu uimire şi durere noi am aflat de unele fapte petrecute în Sfântul Munte, Grădina Preasfintei, şi care, după părerea noastră, compromit monahismul ortodox şi neliniştesc profund turma noastră ortodoxă ... Cuviosul egumen al Mânăstirii Dochiariou a organizat ‘asaltul’ asupra bietei sihăstrii a pustnicului Damian Bulgarides, forţându-i uşa, devastându-i mobilele şi obiectele, prădându-i sărmanele economii făcute din munca sa manuală. Şi acum pregătiţi expulzarea sa ilegală din Sfântul Munte !”

Ulterior, mulţi alţi monahi au fost expulzaţi; dar vizita la Roma a patriarhului Dimitrie care, în decembrie 1987, a participat la liturghia papală, purtând omoforul, şi lăsând pe diaconul său să citească ecteniile şi Evanghelia, a stârnit prea multe reacţii în Sfântul Munte pentru ca momentul propice pentru un atac decisiv împotriva zeloţilor să fie posibil. Atunci unele schituri au refuzat chiar să pomenească numele patriarhului Dimitrie. Chilioţii de la Karyes şi din împrejurimi, monahii dependenţi de mânăstirile din nordul Athosului, ca şi Mânăstirile Grigoriou şi Koutloumoussiou – care nu aparţineau zeloţilor din Athos – au întrerupt astfel pomenirea patriarhului la liturghie[28].

Acesta din urmă a mers ulterior în Muntele Athos şi a apărut în faţa Mânăstirii Esfigmenou, însoţit de numeroşi poliţişti. Potrivit monahilor athoniţi, asaltul împotriva mânăstirii era hotărât dar, pentru a-l evita, egumenul, părintele Eftimie, a refuzat să deschidă porţile.

Mai recent, egumenul unei mânăstiri athonite, părintele Efrem de la Filotheou, mergând în Statele Unite ale Americii şi Canada, a descoperit în ce măsură domnea sincretismul religios în bisericile greceşti din aceste ţări. El a rupt comuniunea cu Patriarhia Contantinopolului şi a intrat în Biserica Rusă din Diaspora a mitropolitului Vitalie care i-a hirotonit preoţi. Părintele Efrem a fost supus atunci unei asemenea persecuţii din partea ,,neo-athoniţilor” încât s-a speriat şi s-a întors în Muntele Athos lăsând Biserica Rusă. Pentru a se răzbuna pe mitropolitul Vitalie, Sfânta Chinotită a proclamat Biserica lui o ,,schismă” fără har şi în afara Bisericii. Această poziţie a stârnit reacţii din partea unor credincioşi evlavioşi. Noi prezentăm în anexă această corespondenţă.

Acum a avut loc expulzarea Schitului Sfântului Prooroc Ilie şi o aşteptăm, probabil, pe cea a monahilor zeloţi din Mânăstirea Esfigmenou – care va fi mai greu de realizat, deoarece ei au de partea lor o mare susţinere populară în Grecia. Între 29 august - 1 septembrie 1992, patriarhul Bartolomeu i-a reunit pe episcopii Patriarhiei Ecumenice în Fanar şi le-a declarat că dorea să meargă în Muntele Athos în noiembrie 1992 şi că dorea să vadă reglată chestiunea Mânăstirii Esfigmenou. Răbdare …

 

 

C. Persecuţiile neo-athoniţilor

Ar fi fals să credem că zeloţii ar fi singurii care ar putea să cadă victime preluării controlului Muntelui Athos de către neo-athoniţi. Chiar sufletele cinstite, care nu au întrerupt comuniunea cu patriarhia, dar care nu sunt gata să accepte orice act de tiranie bisericească, au fost prigonite pentru această grijă lăudabilă pentru libertatea de credinţă şi respectarea canoanelor.

Astfel, dl. Mario Pilavaki, corespondent la Londra al revistei Orthodoxos Typos, a fost expulzat din Athos pentru că a criticat un ,,text despre educaţia naţională”, redactat de doi egumeni deosebit de reformişti, cel de la Stavronikita şi cel de la Grigoriou. Acelaşi text, care implica Muntele Athos în toate certurile politice sau sociale din Grecia, a fost de asemenea criticat de călugărul Maxim de la Marea Lavră, în pofida susţinerii lui [textului] de mai mulţi teologi oficiali foarte cunoscuţi. Consecinţa a fost că părintele Maxim s-a lovit de numeroase greutăţi cu neo-athoniţii. În cele din urmă, a fost nevoit să părăsească Sfântul Munte pentru a merge în Anglia, unde este parohul unei parohii greceşti. Acolo, el şi-a publicat cartea despre Drepturile omului în Muntele Athos, pe care o vom prezenta în rezumat în capitolul următor.

Mai surprinzătoare încă este expulzarea unui mitropolit care are scaunul în Grecia de Nord şi care pomeneşte Patriarhia Constantinopolului, P.S. Augustin de Florina. Într-o scrisoare faimoasă, apărută în aprilie 1985, adresată patriarhului Dimitrie, acest episcop a denunţat toate încălcările canoanelor care, potrivit lui, caracterizează propria lui Biserică. Augustin de Florina continuă spunând că el s-a scandalizat de complicitatea unor monahi din Muntele Athos care, în loc să se ridice împotriva acestor fărădelegi, îi pedepsesc duhovniceşte pe cei care le denunţă: ,,Dacă fiii credincioşi ai Bisericii Ortodoxe îndrăznesc să protesteze împotriva celor care încalcă sfintele canoane, ei sunt persecutaţi de conducătorii Bisericilor Ortodoxe, excomunicaţi şi pedepsiţi de părinţii din Muntele Athos care călătoresc în străinătate şi le dau pedepse aspre, fapt care este un mare scandal”[29].

În ultimii ani, Mitropolitul Augustin de Florina a continuat să pună în gardă turma ortodoxă greacă împotriva acţiunii unora din ierarhii patriarhiei. Astfel, în Australia, arhiepiscopul Stelian a fost acuzat de propriii credincioşi, apoi de călugări din Muntele Athos – precum părintele Teoclit Dionisiatul – de neo-nestorianism. În Australia, au fost organizate Frăţii care refuzau autoritatea arhiepiscopului Stelian. Nu numai Mitropolitul Augustin de Florina, dar şi Patriarhia Ierusalimului i-a susţinut pe foarte numeroşii preoţi şi credincioşi care s-au separat de episcopul nestorian al Australiei.

Când mitropolitul Augustin a fost invitat în Muntele Athos, la Mânăstirea Koutloumoussiou, şi şi-a exprimat opinia privind situaţia bisericească din Australia, el a primit sfatul ferm de a pleca cât mai devreme în dimineaţa următoare din cauza riscului de a fi alungat de poliţie.

La scurt timp după acest incident, Ecclesiasticos Agon, revista Bisericii oficiale, afirma public că se temea de ,,preluarea Muntelui Athos”. Iată ce declara această revistă bisericească grecească importantă, făcând aluzie la diverse evenimente petrecute în Sfântul Munte, mai ales la preluarea controlului mânăstirii ivirilor de către egumenul reformist de la Mânăstirea Stavronikita, părintele neo-athonit Vasilie Gontikakis.

,,În istoria monahismului athonit, întoarcerea mânăstirii ivirilor la cenobitismul tradiţional este un fapt important.

În pofida acestui lucru, anumite evenimente, legate de această întoarcere, justifică unele îngrijorări cu privire la bunul mers al monahismului athonit. Şi iată de ce: turma ortodoxă greacă şi prietenii sinceri ai Sfântului Munte au fost surprinşi de ‘alegerea’ ca egumen a unei persoane străine de obştea mânăstirii ivirite. Potrivit rânduielilor şi ordinii străvechi monahale, egumenul este ales de fraţii mânăstirii dintre fraţii mânăstirii.

La iviriţi există părinţi îmbunătăţiţi, ‘născuţi şi hrăniţi’ de această sfântă mânăstire şi nimic nu-i silea să meargă să ‘împrumute’ sau să ‘aducă’ un egumen din altă mânăstire !

Şi acest egumen ‘ales’ sporeşte îngrijorarea. Părintele Vasilie Gontikakis – despre el este vorba – a fost egumenul Mânăstirii Stavronikita. Cum a acceptat el oare să-şi părăsească mânăstirea săracă şi să se ‘mute’ – căci despre mutare este vorba – într-o mânăstire bogată şi cu vază ?

Mai mult, acest egument ‘adus’ şi ‘împrumutat’ este cunoscut pentru acrobaţiile sale ecumeniste, pentru scrierile sale anti-monahale – destinate a-l susţine pe Arhiepiscopul eretic Stelian al Australiei şi condamnat pentru modernism de athoniţii oficiali – şi pentru ‘incapacitatea’ sa de a se adapta la tradiţia monahismului athonit; în mod evident, el este influenţat de duhul apusean şi străin de tradiţia athonită !

Pe lângă această ‘mutare’ nefericită, comportamentul Patriarhiei Ecumenice nelinişteşte deopotrivă ! Ea pare să fi fost amestecată în această afacere, în detrimentul privilegiilor mânăstirilor athonite şi să fi acţionat potrivit unui plan dinainte stabilit, pentru a pune în funcţiile de egumeni ‘subordonaţi’ ai Fanarului şi ‘purtători’ ai ecumenismului, ca şi ai ‘neo-vekkismului’[30] căruia îi urmează !

Cu titlu informativ, noi am fost înştiinţaţi că arhimandritul Vasilie Gontikakis, ‘cel adus’ şi ‘cel împrumutat’, este la originea calomniilor la adresa Mitropolitului Augustin de Florina şi că el este cel care a grăbit expulzarea mitropolitului din Sfântul Munte, acuzându-l că i-a criticat pe reprezentanţii Patriarhiei Ecumenice în Australia pentru conduita lor anti-ortodoxă !

Tot ce se petrece în jurul acestei ‘treceri la viaţa de obşte’ a mânăstirii iviriţilor îndreptăţeşte îngrijorarea poporului ortodox grec şi a prietenilor sinceri ai Sfântului Munte, care pun întrebarea tragică: ‘A fost stabilit oare un plan pentru preluarea Sfântului Munte ? Se agită la orizontul athonit ‘umbrele nălucilor’ lui Varlaam, Mihail Paleologul şi a abjectului ‘patriarh’ Ioan Vekkos ?”[31]

Un alt jurnal grec, Orthodoxos Typos, legat şi el de Biserica oficială, dar cu o înclinaţie destul de tradiţionalistă, comenta astfel expulzarea mitropolitului Augustin şi declaraţia sa potrivit căreia ,,în Sfântul Munte, deasupra tuturor mânăstirilor, schiturilor şi chiliilor ar trebui să fluture mereu stindardul Ortodoxie sau moarte”: ,,Noi credem că cuvintele înflăcărate ale Mitropolitului Augustin de Florina sunt justificarea şi recompensa unei mânăstiri de obşte athonite care, deja de mai mulţi ani, a ridicat steagul Ortodoxie sau moarte, în ciuda reacţiilor violente ale altor mânăstiri din cetatea athonită; este vorba de Mânăstirea Esfigmenou …”.

În fine, Agathangelos se declara scandalizat de modul de a acţiona al neo-athoniţilor care, la simplul discurs al unui episcop, au răspuns cu expulzarea: ,,Pe 6/19 august, praznicul Schimbării la Faţă a Mântuitorului, mitropolitul Augustin Kantiotis a fost invitat să conducă slujbele de hramul Mânăstirii Koutloumoussiou, în apropiere de Karyes.

Patriarhia Ecumenică şi-a dat acordul şi mitropolitul a mers întâi în vizită la Sfânta Chinotită, care l-a primit cu toată consideraţia cuvenită demnităţii sale, aşa cum face pentru toţi episcopii de stil nou …

Hramul s-a desfăşurat normal, sub protia lui Augustin care a slujit cu egumenul mânăstirii şi ieromonahii prezenţi. În seara zilei principale, în cursul vecerniei şi a slujbei de pomenire a ctitorilor adormiţi, părintele Augustin a vrut să adreseze câteva cuvinte şi să dea câteva sfaturi monahilor mânăstirii şi credincioşilor prezenţi. Erau prezenţi la slujba bisericească reprezentanţii Sfintei Chinotite. Mitropolitul Augustin a vorbit despre vizita atât de aşteptată a ‘patriarhului’, de linia ecumenistă urmată de ‘patriarhul’ Dimitrie, şi de toleranţa acestuia şi a sinodului său care îl menţin în funcţie pe ‘arhiepiscopul Australiei’ Stelian, în ciuda scandalurilor sale şi a activităţii sale anti-ecleziastice şi anti-naţionale printre grecii emigraţi ! ...

Această critică la adresa lui Dimitrie nu a fost apreciată de reprezentanţii ecumenişti fanatici ai Chinotitei, care au protestat şi au plecat furioşi … hotărâţi să-l denunţe, încă de a doua zi, la reuniunea Chinotitei şi să-l expulzeze, prin forţa braţului civil (după obiceiul lor), pe mitropolitul Augustin. Punând în practică aceste ameninţări, dl. Loulis, guvernatorul civil (şi omul patriarhiei), l-a convins … cu ceva timp înainte de ivirea zorilor (!!!) să părăsească Sfântul Munte, pentru a nu fi alungat cu violenţă, în urma hotărârii Chinotitei ! … În pofida protestelor sale, el s-a lăsat convins de Loulis şi l-au făcut să plece în timpul nopţii, deoarece el a avut îndrăzneala de a-şi exprima opoziţia.

Prin toate mijloacele terestre şi maritime pe care le are la dispoziţie guvernatorul civil, el a fost condus la portul Daphni şi de acolo în afara Sfântului Munte ! … A doua zi, Sfânta Chinotită l-a pârât pe mitropolit ‘Patriarhiei Ecumenice’ şi a cerut sancţiuni împotriva lui.

Iată trista şi obraznica dictatură a Sfântului Munte ! Ce mârşăvie !!! Aceasta este autoritatea duhovnicească feudală a ,,ştabilor ecumenişti” ! … Dacă ei ar fi vrut să-l susţină pe ‘patriarh’, ar fi trebuit să-l invite politicos pe părintele Augustin să discute cu Sfânta Chinotită şi să îndrepte o eventuală greşeală a acestuia din urmă. Numai că … ar fi avut ei curajul să contrazică adevărurile pe care el le-ar fi lansat ? Expulzarea le-a convenit mai mult !

Credeţi că ei au acţionat astfel … din dragoste faţă de patriarhul lor ??? … Ei nu au simpatie faţă de nimeni, decât pentru acest veac ! … Şi ei fac totul pentru a nu-l pierde. Patriarhia având astăzi statul de partea ei, şi locurile pe care ei le ocupă fiind nesigure fără favorurile lui Dimitrie, ei se grăbesc în consecinţă să manifeste o slugărnicie plecată faţă de stăpânii lor, insinuând în mod jalnic: ‘Vedeţi cum vă susţinem noi, păstraţi-ne în schimb în funcţiile noastre’ ...

Până la ce înălţime, până la ce respect s-a ridicat autoritatea duhovnicească a Sfântului Munte în zilele noastre !”[32]

Nu am vrut să dăm aici decât câteva exemple pentru această situaţie anti-creştină care domneşte în Sfântul Munte al Athosului împotriva tuturor drepturilor ecleziastice şi civile. Noi ştim că în câţiva ani monahii vor face istorie din aceste persecuţii, vor da toate documentele istorice şi ştiinţifice; dar Sfântul Munte al Athosului va mai exista ca în trecut ? Normalizarea sa nu este decât un prim pas către dispariţia sa, către transformarea sa într-un muzeu al monahismului răsăritean în care monahii, tranformaţi în paznici, vor expune opinia Athosului despre ce se petrece în lume, cum o fac deja neo-athoniţii, şi vor purta conversaţii şi vor organiza conferinţe erudite despre viaţa duhovnicească care va fi astfel învăţată şi nu practicată. Răceală şi plictiseală ucigătoare. Europa va avea muzeul său folcloric despre ,,Părinţii pustiei”, dar monahismul ortodox autentic va lipsi din Sfântul Munte.

 

 

Capitolul II
Drepturile omului în Muntele Athos
Mărturia părintelui Maxim de la Marea Lavră

Începând cu expulzarea de către poliţie, din ordinul Patriarhiei Constantinopolului, a monahilor de la Schitul Sfântul Prooroc Ilie, cartea părintelui Maxim de la Marea Lavră devine o carte de care trebuie să se ţină seama. Părintele Maxim a devenit monah într-o mare mânăstire din Muntele Athos, cea mai veche, Marea Lavră. Iubind monahismul tradiţional, om cultivat, cunoscând bine scrierile Părinţilor Bisericii, părintele Maxim nu s-a supus neo-athoniţilor şi, silit de atunci înainte să trăiască în Anglia, el a publicat acolo o lucrare pe care noi am menţionat-o deja, Drepturile omului în Muntele Athos.

Cartea părintelui Maxim, publicată în limba engleză[33], nu are deloc drept scop să fie o carte de controversă religioasă: el denunţă o stare de fapt, confiscarea Muntelui Athos de către un grup de egumeni care nu respectă nici măcar drepturile cele mai elementare ale celorlalţi monahi, ,,vechi athoniţi”, ,,zeloţi”, monahi de origine slavă, rusă sau sârbă. Nu este vorba despre rânduielile dumnezeiesco-umane ale Evangheliei, ale monahismului şi ale Bisericii, ci de simplele drepturi ale omului, aşa cum sunt ele recunoscute de cartele internaţionale: se pare că ele sunt dispreţuite în Muntele Athos.

Această lucrare se deschide cu o prefaţă scrisă de Sir John Lawrence, preşedintele Colegiului Keston, specialist mai ales în studii privind nerespectarea drepturilor omului în ţările din Răsărit. Importantul ziar britanic, The Independent, a dedicat un articol lung de o pagină dublă prezentării cărţii părintelui Maxim despre care nimeni nu a spus încă nimic în Franţa. Noi vom face aici un rezumat al acestei cărţi:

 

 

Introducere

În Introducerea sa, părintele Maxim aminteşte originile Muntelui Athos şi caracterul său internaţional: ,,Din 963, dată a întemeierii de către Sfântul Atanasie de la Marea Lavră, cu sprijinul împăratului Constantinopolului, Muntele Athos aparţine mânăstirilor ortodoxe care sunt înfiinţate acolo. El depinde de autoritatea duhovnicească a patriarhului Constantinopolului. Începând din această perioadă (secolul al X-lea), aşezările monahale şi anexele lor s-au dezvoltat rapid şi au dobândit un caracter internaţional, incluzând ctitorii nu numai de origine greacă, ci din toate familiile ortodoxiei: Serbia, Georgia, Rusia, Bulgaria, România şi, pentru o vreme, Italia. Această ligă cosmopolită de mânăstiri a socotit oportun, destul de repede, să aibă o adunare comună care să poată furniza un consiliu reprezentativ util; este numită Sfânta (sau Sacra) Comunitate sau Sfânta Chinotită”.

Părintele Maxim notează în continuare că Sfânta Chinotită a funcţionat remarcabil şi că sistemul său confederativ a slujit perfect intereselor Athosului timp de 10 secole. Capitala aleasă pentru această republică a fost Karyes, în centrul peninsulei. Egumenii se reuneau acolo sub conducerea confratelui lor, protosul din Karyes. Fiecare mânăstire rămânea pe deplin autonomă. Independenţa şi imunitatea mânăstirilor au fost păstrate atunci când Muntele Athos a căzut în mâinile invadatorilor succesivi ai Imperiului Roman: latini (franci), slavi, otomani.

El aminteşte de asemenea că autoritatea teologică a Muntelui Athos a fost uriaşă în trecut, mai ales în secolul al XIV-lea, cu mişcarea isihastă care ,,a marcat cu caracterul său specific popoarele ortodoxe din Rusia, Balcani şi Orientul Mijlociu şi care a avut o influenţă considerabilă asupra creştinismului răsăritean a cărui expresie esenţială şi cea mai înaltă a fost”.

În timpul stăpânirii turceşti, Muntele Athos a avut un statut cvasi-autonom acordat de sultan, şi doar în 1917 Sfântul Munte a trecut sub control grec.

În 1922, după catastrofa din Asia Mică care a însemnat exilul forţat a 6 milioane de greci din Anatolia, mai multe sute de refugiaţi au devenit monahi în Muntele Athos, reprezentând ultima generaţie ,,născută şi hrănită în acest mediu tradiţional”. Monahii din Athos nu erau de altfel doar greci; în 1913, erau până la 5.000 de călugări ruşi în Muntele Athos.

Din nefericire, în această epocă, guvernul grec s-a hotărât să-i îndepărteze pe călugării non-greci, pentru a ocroti ideea sa şovină a unei populaţii omogene în acest teritoriu dobândit de puţin timp. Dar tratatele internaţionale (Berlin 1878, Sevres 1913, Lausanne 1923) s-au străduit să facă din menţinerea minorităţilor etnice în Athos o obligaţie. Planurile guvernului grec au găsit un sprijin în situaţia de schismă creată de ,,introducerea calendarului gregorian[34] în unele părţi ale Bisericii Ortodoxe, decisă unilateral de Patriarhia Constantinopolului în 1924. Ea a pricinuit o divizare gravă printre călugării athoniţi, dintre care majoritatea considerau această schimbare ca o inovaţie nedorită, menită să distrugă unitatea popoarelor ortodoxe – lucru care s-a întâmplat: Sfântul Munte însuşi nu urmează noul calendar, alături de Bisericile Ortodoxe din Rusia, Serbia, Bulgaria (până în 1968), Sinai şi Patriarhia Ierusalimului. Au avut – şi au loc încă – prigoane împotriva athoniţilor care protestează împotriva acestei schimbări: aceştia sunt cei numiţi zeloţi şi care au întrerupt orice relaţie liturgică cu ceilalţi monahi. Un mare număr din aceşti călugări persecutaţi – şi chiar de atunci deportaţi din Muntele Athos – proveneau din minorităţile non-greceşti”.

Părintele Maxim aminteşte apoi că, în 1926, noua constituţie greacă a introdus 4 dispoziţii stabilind viitorul mod de administrare al Muntelui Athos:

 

1) egalitatea şi autonomia locală a celor 20 de mânăstiri principale;

2) egalitatea drepturilor şi cetăţenia greacă acordată tuturor monahilor, oricare ar fi naţionalitatea lor;

3) înfiinţarea unei carte constituţionale care să asigure confederaţiei athonite o reglementare administrativă, legislativă şi juridică;

4) numirea unui administrator civil având drept misiune supravegherea aplicării exacte a cartei.

 

Toate constituţiile greceşti au reluat aceste 4 principii. În 1926 încă, carta constituţională, alcătuită din 188 articole, pe care principalele mânăstiri, cu excepţia Mânăstirii ruseşti Sfântul Panteleimon, o aprobaseră, a fost adoptată de Parlamentul grec şi are forţă de lege constituţională.

Carta face distincţie în mod limpede între mânăstirile cenobitice şi cele idioritmice (art. 84 şi 142)[35]. Orice modificare a statutului celor 20 de mânăstiri şi celor 12 anexe ale lor numite schituri[36] este strict interzisă. Mai mult, mânăstirile cenobitice nu au dreptul să devină idioritmice, în timp ce viceversa este posibil dacă marea majoritate a vieţuitorilor săi o cere – şi sub rezerva ca Sfânta Chinotită să fie de acord cu acest lucru (art. 85). Până în 1968, nu s-a pus problema şi nici una din mânăstirile idioritmice nu s-a gândit nici măcar să-şi schimbe modul său de viaţă tradiţional; nici una nu s-ar fi gândit nici de atunci încoace dacă nu ar fi fost constrânse.

Apoi părintele Maxim explică faptul că ceremoniile comemorative ale mileniului de existenţă al Muntelui Athos din 1963 au fost umbrite de declinul în numărul călugărilor: între 1903-1963 s-a trecut de la 7.500 la 1.560, în puţin mai mult de o jumătate de secol.

Să-l cităm în continuare pe părintele Maxim: ,,Când junta militară a luat puterea în 1967, ea a profitat din plin de declinul Sfântului Munte. În 1968, jandarmeria greacă, condusă de guvernatorul civil, a luat cu asalt Mânăstirea Stavronikita. Au năvălit în chilii, i-au aruncat pe vieţuitori afară din ele, apoi i-au alungat din mânăstirea lor. Majoritatea părinţilor au fost nevoiţi să se pună la adăpost sub copaci sau să doarmă sub cerul liber înainte de a găsi unde să meargă. În ziua următoare, guvernatorul civil a anunţat sfârşitul Mânăstirii Stavronikita ca idioritmică, care a devenit cenobitică, şi expulzarea tuturor monahilor pentru imoralitate. Sfânta Chinotită din Karyes nu a reacţionat când guvernatorul a impus, ca egumen ideal, un tânăr ieromonah de la un schit idioritmic, a cărui moralitate a fost garantată de regimul coloneilor !

Acest eveniment marchează, pentru Athos, debutul unei noi epoci. Unele după altele, mânăstirile au schimbat stareţii. Nu numai mânăstirile idioritmice, dar şi cele cenobitice cu călugări bătrâni şi puţin numeroşi au făcut obiectul recuceririi puterii de către oameni din comunităţi mult mai tinere venite din toată Grecia. A fost o ocazie unică, pentru clerici greci necăsătoriţi şi ambiţioşi, de a deveni stareţi în Sfântul Munte. Atunci ca şi înainte, fiecare trebuia să înceapă cu ucenicia într-o mânăstire; iar acum, fără mare efort, putea să devină stareţul unei mânăstiri.

Între 1968-1986, 12 mânăstiri au primit obşti noi. Cinci dintre ele a trebuit de asemenea să părăsească de bunăvoie sau cu forţa modul lor de viaţă anterior şi să devină cenobitice. Modul de viaţă idioritmic a fost defăimat pe o scară atât de largă, încât monahii s-au văzut siliţi să-şi predea mânăstirile …

În sfârşit, vânturile reabilitării Muntelui Athos au exercitat o fascinaţie atrăgătoare asupra oraşelor şi universităţilor. Numeroşi tineri de educaţie bună s-au grăbit să se alăture comunităţilor cenobitice nou formate sau reorganizate, fără să-şi pună nici o întrebare privind autenticitatea lor monahală sau originile lor. Aceşti proaspăt recrutaţi au frânat declinul numeric al populaţiei athonite. Tinerii stareţi aflaţi în fruntea acestor comunităţi erau adesea priviţi ca eroi vrednici de o mare cinste, deoarece ei erau centrul acestor grupuri. Marea majoritate a noilor veniţi – mai ales cei mai inculţi – au cedat în faţa ispitei de a face din aceşti stareţi obiectul unui cult al personalităţii sau a transformării lor în eroi.

Toate aceste lucruri au dat naştere unei mentalităţi excentrice care nu mai are nimic de-a face cu tradiţia monahală anterioară”.

Mişcarea neo-ortodoxă s-a născut astfel cu puţin timp înainte de restabilirea democraţiei în Grecia (1974) şi a cucerit politicieni de dreapta, ca şi pe unii socialişti. Unul dintre aceştia din urmă scria aceste rânduri în prefaţa unui calendar publicat de Centrul de Ocrotire a Patrimoniului Muntelui Athos: ,,Muntele Athos reprezintă o continuitate de viaţă în ortodoxie şi elenism. Timp de 11 secole, el a păzit această flacără, exercitând o influenţă puţin vizibilă dar profundă asupra progresului naţiunii …”. Pe scurt, Hristos nu valorează mai mult decât veşmântul grec cu care L-au împopoţonat.

Această mentalitate, explică părintele Maxim, este puternic orientată către lucrarea misionară în poporul grec, considerat ca o ,,naţiune religioasă”, a cărei funcţie unică este răspândirea în întreaga lume a unui elenism ortodox nostalgic după trecut şi puternic naţionalist. Şi în numele acestor idealuri şi al acestor iluzii Sfântul Munte, până nu demult port al păcii şi rugăciunii, a devenit pentru călugării care refuză arbitrariul neo-ortodocşilor, un loc al nedreptăţii, tulburărilor şi chinurilor.

 

Episoade apărute în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 104-108 / 2017

 


[1] Părintele Patric Ranson (1957-1992) a fost un mare luptător pentru credinţa ortodoxă. Dintre scrierile sale, în limba română nu s-a tipărit decât Noul catehim catolic contra credinţei Sfinţilor Părinţi, scrisă împreună cu P.S. Fotie şi arhimandritul Filaret. Prigonirea monahilor din Muntele Athos de către Patriarhia Constantinopolului este ultima sa carte, el murind la scurt timp după apariţia ei, în decembrie 1992, într-un accident de maşină.

 

De acelaşi autor

Cuvânt înainte la cartea sa în limba franceză ,,Papalitatea”

[2] N.tr.: Prin folosirea forţei armate.

[3] A se vedea

O relatare a exterminării sistematice a populaţiilor creştine de către musulmani şi a vinovăţiei anumitor mari puteri; Adevărata istorie a arderii din temelii a oraşului Smirna
Rolul Marii Britanii, răspunsul Statelor Unite ale Americii şi lecţii pentru astăzi

[4] Marea Lavră este cea mai veche mânăstire din Muntele Athos, întemeiată de Sfântul Cuvios Atanasie în secolul al X-lea.

[5] N.tr.: Se referă la masacrul din ziua Sfântului Bartolomeu – masacrarea hughenoţilor francezi de către catolici cu acordul tacit al regelui, care a început la Paris în ziua Sfântului Vartolomeu, 24 august 1572.

[6] Se ştie că Jean Calvin a pus să fie ars pe rug Michel Servet, care nega Treimea. Calviniştii au fost adeseori adepţi ai persecuţiilor religioase, deşi ei înşişi au fost victima lor în Franţa. Astfel, pentru Jurieu, mare duşman al lucrării lui Bayle (a se vedea mai jos), catolicii nu au dreptul să persecute pentru că învăţătura lor este falsă, dar calviniştii ar putea să folosească forţa deoarece credinţa lor este dreaptă.

[7] Augustinismul politic este o doctrină politico-religioasă întemeiată pe două principii ale episcopului Hipponei:

1. Biserica are dreptul să recurgă la forţă pentru a-i face să revină în sânul ei pe cei care s-au separat de ea;

2. Aleşii sunt singurii proprietari legitimi ai pământului.

Prima axiomă justifică persecuţiile, cea de-a doua războaiele de cucerire ,,în numele lui Hristos” (Fernando Cortez etc).

[8] J. Locke, Scrisori despre toleranţă, 1686-1687. Prima ediţie a fost din 1689. Ediţie critică: R. Klibanski, Paris, 1965; ediţie mai recentă cu prezentarea lui P. Verniere: Geneva, 1980.

[9] Comentariu filozofic despre aceste cuvinte ale lui Iisus Hristos, ,,Siliţi-i să intre”, în care se demonstrează prin mai multe argumente că nu există nimic mai abominabil decât convertirile forţate şi în care se combat toate sofismele celor care convertesc prin constrângere şi apologia pe care Sfântul Augustin a făcut-o persecutorilor, 1686; reluată în Opere diverse, vol. 2, La Haye, 1727, p. 355 şi urm.. N.tr.: Cel mai probabil, se referă la citatul din Scriptură: Nevoiţi-vă [Siliţi-vă] a intra prin uşa cea strâmtă (Luca 13, 24).

[10] Tratat despre toleranţă cu ocazia morţii lui Jean Calas, 1763, în Opere complete, vol. 25, Paris, 1879, p. 39-40. Dicţionarul filozofic, Geneva, 1764, spune: ,,Ce este toleranţa ? Este apanajul omenirii” (art. Toleranţă).

[11] Matei 10, 32-33. Potrivit Sfântului Ioan Gură de Aur, expresia ,,a mărturisi întru mine” (n.tr.: aşa este în limba franceză) implică sinergia, colaborarea dintre libertatea umană şi harul care dă putere omului. Deci ,,a mărturisi întru Hristos” înseamnă nu a-L mărturisi pe Hristos cum înţeleg eu, ci a-L mărturisi pe Hristos cum înţelege El, şi a mărturisi împreună cu Hristos, cu ajutorul harului Lui.

[12] Tertullian scria: ,,Permiteţi unuia să-L slăvească pe adevăratul Dumnezeu, altuia pe Jupiter; unuia să-şi înalţe mâinile către cer, altuia către altarul credinţei; aceluia să numere, cum spuneţi voi, norii, acestuia panourile dintr-un lambriu; în fine, unuia să se ofere pe el însuşi lui Dumnezeu, altuia să ofere un ţap. Luaţi seamă să nu fie un soi de ateism, de a lua libertatea religiei şi alegerea lui Dumnezeu, de a nu-mi permite să mă închin Dumnezeului căruia vreau să mă închin şi să fiu constrâns să mă închin Celui căruia nu vreau să mă închin. Ce Dumnezeu va primi laude silite ? Un om nu le-ar vrea !” (Apologeticum, 24).

,,O religie, scria el încă lui Scapula, proconsulul Africii, trebuie să fie îmbrăţişată din convingere, nu cu sila; deoarece jertfele aduse dumnezeirii cer consimţământul inimii”.

[13] Acest tip de activism a fost odată pentru totdeauna condamnat de Însuşi Domnul nostru Iisus Hristos, care i-a spus lui Petru în Grădina Ghetsimani, unde veneau să-L aresteze: Bagă sabia ta în teacă (Ioan 18, 11).

[14] Mitropolitul Atanasie, care a pus să fie izgoniţi monahii de la Schitul Sfântul Prooroc Ilie nu le-a dat de altfel nici un fel de argument ecleziastic sau tradiţional.

[15] Au existat diferite căi pentru a atenua contradicţia pe care o asemenea atitudine părea să o ascundă. De exemplu, sedevacantiştii recunosc infailibilitatea papei, dar admit că scaunul Romei este în prezent vacant, actualul papă neocupându-l decât prin uzurpare.

[16] Noţiunea însăşi a unui asemenea centru al credinţei este contrară canoanelor Sinoadelor şi conştiinţei Bisericii.

[17] Ideea de bază este că, pentru ortodocşi, nu există ex opere operato (n.tr.: expresie catolică, care înseamnă în temeiul lucrării săvârşite şi se referă la faptul că tainele Bisericii Catolice îşi trag puterea mai degrabă din lucrarea lui Hristos decât din cea a omului), nu există transmiterea preoţiei în afara mărturisirii credinţei adevărate. A se vedea capitolul 3.

[18] Profesorul Mouratides, profesor de drept canonic la Universitatea din Atena, scrie: ,,Într-un mod foarte fericit, Ortodoxia nu se identifică niciodată cu patriarhii, oricare ar fi ei, spre deosebire de papism. Potrivit faimosului răspuns al patriarhilor ortodocşi către papă, din 6 mai 1848: ,,Păzitorul Ortodoxiei, trupul Bisericii, este poporul însuşi” (Cateheză ortodoxă, V, 17, p. 41). N.tr.: Enciclica din 1848 spune astfel: ,,Păzitorul credinţei este însuşi trupul Bisericii, credincioşii înşişi”.

[19] N.tr.: aggiornamento – politică a Bisericii Romano-Catolice de adaptare a învăţăturii tradiţionale catolice la cerinţele societăţii contemporane.

[20] Potrivit tradiţiei, cel care vrea să devină monah în Muntele Athos trebuie să primească tunderea monahală din mâinile unui monah din Muntele Athos. Cel care a fost călugărit în altă parte trebuie, în principiu, să rămână în locul pocăinţei sale, altfel spus în mânăstirea în care a intrat.

[21] Conducerea Muntelui Athos, consiliu alcătuit din reprezentanţii celor 20 mânăstiri mari, reduse astăzi în realitate la 19 prin excluderea ilegală a Mânăstirii Esfigmenu. Ea a fost exclusă printre altele deoarece refuză teoria ramurilor, propovăduită de Patriarhia Constantinopolului.

[22] Fanarul este reşedinţa patriarhului Constantinopolului.

[23] Calendarul gregorian este în mod evident potrivnic hotărârilor privind data Paştilor stabilite de către primul Sinod Ecumenic ţinut la Niceea în 325.

[24] N.tr.: Pe meleagurile noastre nu s-a folosit acest termen, de vechi-calendarişti, ci cel de stilişti. Pentru claritate, vom scrie de acum încolo stilişti.

[25] Enciclica patriarhilor răsăriteni (1848), editată în limba franceză în Enciclicele patriarhilor răsăriteni, Frăţia Sfântul Grigorie Palama, Paris, 1986.

[26] N.tr.: Ortodoxomah, adică luptător împotriva Ortodoxiei.

[27] Potrivit Lumina Taborului (La lumiere du Thabor), nr. 9, Paris, trimestrul I, 1986, p. 104.

[28] Despre toate aceste reacţii, a se vedea Proteste ortodoxe în urma vizitei patriarhului Constantinopolului la papă în decembrie 1987, Paris, 1988.

[29] Potrivit Lumina Taborului (La lumiere du Thabor), nr. 6, Paris, trimestrul II, 1985, p. 109.

[30] N.tr.: Cuvântul neo-vekkism provine de la Patriarhul Ioan Vekkos al Constantinopolului, latino-cugetător, care a trăit în vremea Conciliului de la Lyon (1274) şi care i-a prigonit pe monahii athoniţi pentru că nu vroiau să-l urmeze în unirea cu catolicii.

[31] Ecclesiasticos Agon, nr. 261, septembrie 1990.

[32] Agathangelos, nr. 120, iulie-august 1990.

[33] Părintele Maxim, monah din Marea Lavră, Drepturile omului în Muntele Athos. Un apel către lumea civilizată (Human Rights on Mount Athos, an Appeal to the Civilized World), Stylite Publishing, Welshpool, Powys, 1990.

[34] Calendarul tradiţional al Bisericii Ortodoxe este o adaptare a calendarului lunar biblic la calendarul iulian al Imperiului Roman. Părinţii, cunoscând ‘defectele’ sale astronomice, l-au adoptat pentru a pune capăt certurilor privind data Paştelui, pe care ei au fixat-o astfel pentru multă vreme. Biserica nu este un observator. Calendarul unic pentru toate Bisericile locale nu are alt scop decât să permită tuturor prăznuirea sărbătorilor în acelaşi timp, pentru a manifesta unitatea liturgică. Biserica Ortodoxă a respins calendarul Papei Grigorie al XIII-lea, de altfel în aceeaşi măsură de eronat din punct de vedere astronomic, în sinoadele ţinute la Constantinopol în 1583, 1587 şi 1593, şi acceptate de toate Bisericile Ortodoxe. A se vedea Calinic isihastul, Paris, 1988, p. 78-83.

[35] Mânăstirile idioritmice diferă de cele cenobitice sau de obşte prin 3 puncte:

1) în cele dintâi nu există un egumen unic pentru mânăstire, ci mai multe frăţii mici, fiecare sub conducerea unui stareţ;

2) mesele nu sunt luate de toţi în comun: frăţiile se îngrijesc fiecare după nevoile lor şi adesea se invită unele pe altele;

3) monahii din mânăstirile de obşte nu au teoretic dreptul să dobândească bunuri sau să le lase moştenire, decât mânăstirii lor, dar făgăduinţa sărăciei este mai bine respectată de monahii din mânăstirile idioritmice.

[36] În Muntele Athos actual, un schit este o mânăstire sau un grup de chilii monahale, care au o administraţie locală şi depind legal de una dintre mânăstirile conducătoare. Se prevede că schiturile sunt idioritmice; cu toate acestea, pentru a evita ca monahii non-greci să facă parte din Sfânta Chinotită, 4 mânăstiri mari străine, cenobitice, s-au văzut proclamate ,,schit”. Idioritmice sau cenobitice, schiturile nu pot să-şi schimbe statutul (art. 143 din Cartă). În final, trebuie notat că două treimi din monahii athoniţi trăiesc în schituri sau chilii, adică urmează modelul idioritmic.