----------------

 

Carti in site

 

--------------------

Catolicism şi comunism – un concubinaj mai puţin cunoscut

Ce aştepta Giorgio La Pira de la Conciliul Vatican II ?

 

PARTEA I

Ce virtuţi avea Giorgio La Pira, de două ori primar al Florenţei[1], încât a primit cele mai înalte laude nu numai din partea lui Dorothy Day[2], ci şi din partea Papilor Paul al VI-lea (1963-1978), Ioan Paul al II-lea (1978-2005), care i-a deschis dosarul de canonizare în 1986, şi Benedict al XVI-lea (2005-2013) ? Şi de ce Papa Ioan al XXIII-lea (1958-1963) l-a protejat de toate criticile, pe temei că era catolic şi prin urmare dincolo de orice reproş ?

Răspunsul concis este că ei erau cu toţii catolici şi deopotrivă simpatizanţi ai comunismului.

Dorothy Day l-a numit pe La Pira ,,un sfânt în politică”, care ,,a luat casele nefolosite ale bogaţilor pentru a le face case pentru săraci” fără permisiunea proprietarilor lor[3].

Papa Paul al VI-lea l-a numit pe Giorgio La Pira ,,exemplul pe care fiecare creştin trebuie să-l aibă viu în minte în cursul călătoriei sale pământeşti către împărăţia lui Dumnezeu”[4].

Papa Ioan Paul al II-lea a afirmat că el era un ,,mirean creştin exemplar” pentru ,,întreaga comunitate eclezială” şi a îndemnat ca ,,fiecare să preţuiască învăţătura sa”[5].

Papa Benedict al XVI-lea a spus că, ,,fiind o figură distinsă în politica, cultura şi spiritualitatea ultimului secol”, La Pira a lucrat ,,pentru cauza existenţei frăţeşti între naţiuni”, dând un exemplu catolicilor de astăzi pentru ,,un efort comun de a promova acest bine fundamental în diferite domenii: în societate, politică, economie, cultură şi printre religii”[6].

Însă, se pare că s-a uitat faptul că a fost o vreme – înainte de Conciliul Vatican II – în care La Pira a fost puternic criticat în ziarul Vaticanului, L’Osservatore Romano, pentru opiniile sale pro-socialiste. Fiind un catolic care colabora cu comuniştii, el şi-a câştigat porecla de ,,peştişorul roşu din vasul de agheasmă”. În acea perioadă, L’Osservatore Romano s-a arătat şocat de activismul său pro-comunist şi i-a avertizat pe catolici să nu urmeze exemplul său.

Să aruncăm o privire asupra învăţăturii şi exemplului dat de acest ,,sfânt în politică” pentru care se cere acum canonizarea. În aparenţă, Giorgio La Pira se prezenta pe sine drept un catolic extrem de evlavios. El participa zilnic la liturghie, citea Sfânta Scriptură, a trăit câţiva ani într-o chilie de mânăstire şi era văzut adeseori mergând prin Florenţa în picioarele goale pentru că dăduse săracilor pantofii, pardesiul, umbrela şi mare parte din salariul său. Însă, faptele lui bune erau însoţite de gesturi emfatice şi excentrice[7] şi nu-i lipseau din cuget avânturile imaginaţiei de preamărire de sine.

 

Visul lui Giorgio La Pira de a se întruni un conciliu

La Pira simţea că Florenţa era locul ales de providenţă pentru a construi ,,un mare pod al păcii care să se întindă peste lume”[8] şi se vedea pe sine în centrul acestui proces de schimbare a lumii. În mod incredibil, ceea ce trebuia considerat în cel mai bun caz o piesă de ficţiune comică şi în cel mai rău caz un personaj grav afectat de megalomanie, a fost luat în serios de Vatican, care a publicat pe site-ul său oficial următoarele cuvinte ale unui jurnalist italian şi prieten apropiat al lui La Pira, Vittorio Critterich:

,,Pe 4 septembrie 1962, chiar înainte de a începe Adunarea (Conciliară), un contemplativ în activitatea politică precum Giorgio La Pira (‘carismaticul primar al Florenţei’, cum l-a numit Papa Ioan Paul al II-lea în marea sa rugăciune pentru Italia) părea să simtă impactul potenţial al acesteia asupra viitorului:Dogma 80 1

‘Cum se integrează Conciliul în marea perspectivă a Bisericii şi naţiunilor în această eră tehnică, ştiinţifică şi spaţială care marchează un punct de răscruce fără precedent în istoria lumii ? O eră în care dispare războiul, înfloreşte pacea, lumea devine unită, ideologiile sunt spulberate şi Biserica iese în evidenţă tot mai mult în fiecare zi, aproape până la a o lumina’”[9].

 

Papa Paul al VI-lea l-a lăudat extrem de mult pe Giorgio La Pira şi a contribuit la domolirea suspiciunilor privind politicile sale socialiste

 

Aici, La Pira se dovedeşte a fi unul dintre acei milenarişti impostori care, de-a lungul istoriei, au căutat să mobilizeze masele de săraci către un vis comunist al unei Epoci de Aur, în care se presupune că toţi vor trăi împreună în armonie. Cu toate acestea, când aceste visuri utopice sunt puse în practică, ele conduc întotdeauna la haos şi vărsare de sânge universale.

Însă, ,,mărturia lui profetică” s-a dovedit falsă din două motive. Nu numai că ideologiilor li s-a permis să înflorească, în urma ‘deschiderii’ Conciliului Vatican II către lume, dar şi lumina creştinismului s-a stins aproape de tot din naţiuni întregi din cauza eşecului Conciliului de a propovădui Adevărul ,,în vreme potrivită şi în vreme nepotrivită”. Şi în acest fel Biserica a fost redusă la o umbră din ce-a fost, o simplă jucărie în mâinile pretinşilor reformatori precum La Pira pentru progresul omenirii într-o nouă ordine socială.

În ajunul Conciliului Vatican II, La Pira a trimis o circulară către stareţii mânăstirilor, într-o încercare de a-i convinge de beneficiile schimbărilor revoluţionare pe care apropiatul Conciliu se pregătea să le introducă în Biserică. El le descria ca generând o ,,nouă societate în dreptate, nădejde, progres şi libertate”:

,,Conciliul ‘se deschide’ … către cele mai active şcoli de gândire ‘socială’ (în sensul cel mai larg) care influenţează oamenii de pretutindeni şi au fost într-un mod atât de hotărâtor influente – şi vor continua să fie – în construirea unei noi ştiinţe, a unei noi culturi, a unei noi economii şi a unei noi societăţi în dreptate, nădejde, progres şi libertate”.

Însă visul lui Giorgio La Pira era un miraj. Tocmai acea ‘deschidere’ a Conciliului faţă de lumea modernă (celebrată de Papa Ioan al XXIII-lea în cuvântarea sa inaugurală) a slăbit Biserica inundând-o cu idei incompatibile cu învăţătura catolică.

În spatele retoricii lui La Pira putem discerne o versiune reciclată a teoriei marxiste discreditate a ,,inevitabilităţii istorice”, căci el credea că avea o bună cunoaştere a forţei motoare a istoriei, a ,,planului ascuns” pe care era clădită istoria lumii şi că acţiunea sa politică o va călăuzi în direcţia ,,potrivită”.

Din nefericire, mesajul papilor de a-l urma pe Giorgio La Pira ca pe un conducător al Acţiunii Catolice echivalează cu o aprobare a opiniilor sale politice care, precum vom vedea, erau înclinate ideologic către stânga cea mai radicală a spectrului politic.

 

Giorgio La Pira era legătura dintre Vatican şi Kremlin

În loc să fie în prima linie a bătăliei împotriva totalitarismului sovietic, Giorgio La Pira se ocupa cu emiterea de propuneri de a testa opinia publică în scopul reabilitării comunismului în occident. Între anii 1952-1956, cu câţiva ani înainte de Pactul de la Metz şi Conciliul Vatican II, el a început să organizeze la Florenţa Conferinţe pentru Civilizaţie şi Pace. Acestea aveau scopuri similare celor ale Sillon-ului – conceptul frăţiei universale între toate religiile ca temelie a acţiunii politice pentru progresul social al omenirii.

Ţelul său, după cum se exprima el însuşi, era ,,de a începe o nouă istorie a unei mii de ani de civilizaţie şi pace. Civilizaţie şi pace menite să reflecte pe pământ lumina iubitoare a paternităţii lui Dumnezeu şi frăţiei oamenilor”[10].

Dogma 80 2Acesta era numai procesul de încălzire pentru o iniţiativă mai îndrăzneaţă – Conferinţa Primarilor Oraşelor Capitală organizată de el în 1955 la Florenţa, la care şi-a dezvăluit planul pentru ,,pacea oraşelor întregii lumi … care face un pact de frăţietate chiar la temelia vieţii naţiunilor”.

‘Acul din coadă’ a fost prezenţa la conferinţă a primarilor din 6 ţări comuniste. La Pira i-a invitat, împreună cu ambasadorul sovietic în Italia, la o liturghie specială săvârşită de bunul său prieten, Cardinalul Elia dalla Costa, în bazilica franciscană Sfânta Cruce.

 

La Pira (centru) stând lângă cardinalul dalla Costa

 

Pentru La Pira, scopul liturghiei era foarte îndepărtat de închinarea la Dumnezeu sau convertirea comuniştilor. ,,Lucrul important – a afirmat el – este că noi toţi am venit împreună aici, fiecare în felul propriu, dorind pace şi bunăstare şi că noi toţi am participat la liturghie şi ne-am dat mâna cu un cardinal care este cu adevărat un sfânt”[11].

 

Colaborarea secretă a lui Giorgio La Pira cu comuniştii

Prezenţa ambasadorului sovietic Semion P. Kozirev ca musafir al lui La Pira este extrem de grăitoare pentru relaţiile acestuia cu Partidul Comunist din Italia (PCI). Ca intermediar între Kremlin şi PCI, ambasadorul avea contacte zilnice cu Palmiro Togliatti, care conducea partidul, iar La Pira a profitat de legăturile cu ei pentru a-şi promova agenda progresistă.

În fruntea listei sale de priorităţi era căutarea unui program politic de cooperare între catolici şi comunişti pentru a dobândi pacea şi unitatea între toate popoarele. El i-a trimis multe scrisori lui Togliatti pentru a institui dialogul dintre Biserică şi comunism. De exemplu, pe 25 decembrie 1947, el îi scria lui Togliatti:

,,Relaţia controversată dintre aceste două chestiuni (adică, comunismul şi Biserica Catolică) este esenţa reală a crizei şi anxietăţii moderne”[12]. Această ,,îndepărtare” putea fi soluţionată, potrivit lui Giorgio La Pira, prin unirea filozofiei marxismului cu metafizica creştină.

Un astfel de program a ajuns direct în mâinile ambasadorului sovietic şi ale lui Togliatti, care ambii vroiau să stabilească legături cu Biserica Catolică în scopul infiltrării şi dominaţiei.

În realitate, colaborarea secretă dintre La Pira şi Moscova era atât de strânsă încât, în 1956, ambasadorul Kozirev i-a dat lui La Pira o schiţă secretă a raportului celebru al lui Hruşciov prin care îl denunţa pe Stalin Partidului Comunist al Uniunii Sovietice, cu multe luni de zile înainte să fie dezvăluit lumii occidentale. La Pira a confirmat acestDogma 80 3 fapt: ,,Da, este adevărat: ambasadorul rus mi-a înmânat raportul într-o mânăstire din Florenţa”[13].

 

La Pira (stânga) a aranjat ca fiica lui Hruşciov, Rada şi soţul ei Alexei (centru) să se întâlnească cu Papa Ioan al XXIII-lea

 

În februarie 1963, prin intermediul ambasadorului sovietic Kozirev, La Pira a putut facilita o întâlnire între Papa Ioan al XXIII-lea şi fiica lui Hruşciov, Rada şi soţul ei Alexei Adjubei, redactorul şef al ziarului sovietic Izvestia. A fost o vizită surpriză pentru Vatican, însă nu pentru La Pira: chiar înainte de întâlnire, el i-a primit pe cei doi ruşi în Palazzo Vecchio din Florenţa.

La această întâlnire, Papa Ioan al XXIII-lea a fost fotografiat strângându-i mâna lui Adjubei, fapt ce a condus la o creştere masivă a popularităţii Partidului Comunist Italian în rândul catolicilor. La alegerile generale din aprilie 1963, PCI a câştigat peste 25% din numărul total de voturi.

 

Triunghiul La Pira – Togliatti – Stalin

Prin urmare, nu este o surpriză a afla că Giorgio La Pira avea o linie telefonică personală de comunicare cu Stalin (şi ulterior cu Hruşciov) prin intermediul patronilor săi sovietici din Italia. Ambasadorul rus era bine plasat ca intermediar: el îşi primea instrucţiunile direct de la Departamentul Internaţional al Comitetului Central al Partidului Comunist Sovietic şi orice informaţie pe care o obţinea de la La Pira prin relaţiile sale de prietenie o trimitea direct la Moscova.

La Pira s-a folosit de prietenia sa cu Togliatti în 1951 când, la o întâlnire cu acesta care tocmai se pregătea să plece la Moscova, el i-a cerut să-i transmită un mesaj lui Stalin pentru o rezolvare politică a războiului din Coreea. Avem toate motivele să Dogma 80 4fim sceptici cu privire la acest aranjament, dată fiind aversiunea lui La Pira faţă de America şi intervenţia Statelor Unite ale Americii în războiul coreean.

 

La Pira a fost co-autorul unei cărţi care promova un comunism ‘creştin’

 

După ce, pe 1 iulie 1949, Papa Pius al XII-lea a emis decretul său împotriva comunismului, prin care îi excomunica pe toţi catolicii care colaborau cu organizaţiile comuniste, Stalin, înţelegând că un atac frontal împotriva catolicismului ar fi zadarnic, l-a instruit personal pe Togliatti ca PCI să-şi modereze poziţia faţă de Biserică în Italia. În locul unui atac deschis, spunea el, partidul ar trebui să răspândească ideea despre cum ,,bogăţia şi poziţia de conducere a creştinătăţii întregi sunt în contradicţie cu mesajul Evangheliei”[14].

În acest domeniu de propagandă, La Pira l-a ajutat pe Togliatti să-i convingă pe catolici că deţinătorii bogăţiei şi puterii sunt în mod fundamental duşmanii Evangheliei, iar credincioşii catolici şi comuniştii ar trebui să colaboreze pentru a promova ,,sărăcia evanghelică” în societate. Aceasta a fost strategia lui La Pira – ca şi a lui Togliatti şi Stalin – de a neutraliza opoziţia anti-comunistă şi de a diminua hegemonia catolică fără a părea că sunt anti-catolici. A fost de asemenea o cale indirectă de a combate capitalismul cu marxism deghizat ca învăţătură catolică.

Cu cât aflăm mai multe despre această relaţie strânsă şi subversivă, cu atât devine mai şocantă. Însă La Pira nu a părut tulburat de gândul că strângerea relaţiilor cu reprezentanţii unuia dintre cele mai brutale regimuri din lume – care a folosit prigoana şi genocidul a milioane de persoane nevinovate – nu înseamnă nici mai mult nici mai puţin decât ruina morală.

El trebuie să fi ştiut că Togliatti nu era un prieten al Bisericii Catolice. Din 1927, Togliatti a deţinut poziţia de conducător al PCI şi a fost emisarul lui Stalin către Partidul Comunist Spaniol, care a prigonit Biserica în timpul războiului civil din Spania. De asemenea, el a fost lacheul lui Stalin în timpul marilor epurări şi procese care au lichidat nenumăraţi ,,duşmani ai revoluţiei”.

Printre aceştia s-au numărat şi italieni, concetăţeni ai lui Togliatti şi La Pira, care s-au refugiat la Moscova în timpul regimului Mussolini. Ei fie au murit în gulaguri, fie au fost executaţi după un proces sumar în timpul terorii staliniste[15]. Factorul frapant aici este că Togliatti nu era doar un individ care punea în practică aceste acte, ci în calitate de lider al Comitetului Executiv al Internaţionalei Comuniste, a fost de asemenea direct responsabil pentru ele.

,,Nu, nu mă tem de comunişti”, i-a declarat odată La Pira lui Dorothy Day[16]. Dată fiind această demonstraţie de indiferenţă oarbă în faţa primejdiei, suntem îndemnaţi să întrebăm: Ce l-a făcut pe Giorgio La Pira să fie atât de încrezător că, dacă până şi anti-fasciştii italieni au fost lichidaţi de Togliatti, el însuşi ar fi fost cruţat în cazul în care Italia ar fi fost preluată de comunişti ?

Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 80/noiembrie-decembrie 2013

 

 

 

PARTEA A II-A

Ce făcea La Pira în spatele Cortinei de Fier ?

,,Am venit să mă rog pentru pace şi unitate între toate popoarele lumii”, a anunţat bombastic Giorgio La Pira în august 1959, în cursul vizitei sale la Mânăstirea Zagorsk, situată la periferia Moscovei, adăugând că ,,unicul său ţel” era pacea între toate naţiunile[17].

Faptul că relatarea originală a vizitei sale a fost scrisă de prietenul său jurnalist, Vittorio Citterich, care hotărâse deja că el era ,,un sfânt la Kremlin”[18], nu inspiră multă încredere că exista esenţă în spatele retoricii lui La Pira – sau într-adevăr dacă exista vreun pic de adevăr în ea.

Ne putem întreba: de ce a trebuit La Pira să meargă în capitala URSS ca să se roage pentru pace şi unitate ? Este adevărat că vizita sa în Rusia a fost precedată de o călătorie la Fatima, unde s-a rugat ca profeţia pentru pacea lumii să se împlinească. Însă el a omis întotdeauna orice referire la condiţiile esenţiale pentru împlinirea acelei profeţii, anume consacrarea Rusiei inimii imaculate a Maicii Domnului[19].

În schimb, a plăsmuit fantasme despre Florenţa ca centru al unei reţele globale de oraşe care să promoveze pacea, cu el însuşi, bineînţeles, în lumina reflectoarelor ca iniţiator al acestui proiect unic.

Motivul real al ,,pelerinajului” său în Rusia nu este greu de desluşit. Mânăstirea Zagorsk era cartierul general al Bisericii Ortodoxe Ruse pentru relaţii ecumeniste, în special cu catolicismul. Dorothy Day a avut-o pe lista ei de ,,vizite obligatorii” în cursul şederii ei la Moscova[20], însă a descoperit că se afla în afara zonelor permise.

La Pira a vorbit la Academia Teologică care era găzduită în mânăstire. Era un loc binecunoscut pentru conferinţele finanţate de sovietici la care se promova ,,pacea şi colaborarea între toate naţiunile”.

Acolo, el a profitat de prilej pentru a face publică intenţia Papei Ioan al XXIII-lea de a convoca Conciliul Vatican II. ,,Papa este cu adevărat un părinte care, prin convocarea Conciliului Ecumenic, şi-a deschis braţele pentru toţi creştinii şi toate popoarele lumii”, a spus el rectorului Academiei[21].

Apoi, a spus mitropolitului Nicolae că a venit ca ,,punte mariană de rugăciune între Fatima şi Moscova, între Bisericile Răsăritului şi Apusului”.

 

O punte prea îndepărtată

În spatele cuvintelor sale evlavioase despre punţi se află ecumenismul fals denunţat de papii anteriori care, precum au arătat evenimentele ulterioare, a condus la trădarea Evangheliei şi respingerea catolicismului tradiţional. Se pare că La Pira era mai interesat de promovarea propriului model de politică decât de păstrareaDogma 83 1 integrităţii credinţei catolice.

 

Pentru a înşela occidentul, comunismul promova pacea, simbolizată printr-un porumbel de tovarăşul comunist Picasso

 

Nu trebuie să uităm că Biserica Ortodoxă Rusă era o organizaţie birocratică controlată de Consiliul pentru Probleme Religioase infiltrat de KGB. Era – precum se exprimă fără menajamente Soljeniţîn – o Biserică condusă de atei.

Era, de asemenea, o organizaţie comunistă de frunte care acţiona ca o unealtă a pacifismului manipulat de sovietici pentru scopuri politice: a fost folosită de Stalin şi Hruşciov pentru a câştiga încrederea catolicilor din occident şi a le îmblânzi opoziţia faţă de comunism.

,,Iniţiativa de pace” a lui La Pira cu mitropolitul Nicolae din 1959 poate fi privită ca un preambul pentru Pactul de la Metz care a garantat că ideologia comunistă nu va fi condamnată la Conciliul Vatican II. Este semnificativ că atunci când La Pira a vorbit cu liderii sovietici la Moscova şi i-a îndemnat să scape de ateismul de stat, el nu le-a cerut să renunţe la comunism. Aceasta din cauză că – asemenea majorităţii catolicilor progresişti – el credea că, deposedat de ateismul său, comunismul nu reprezenta un pericol, ci o mare forţă pentru eliberarea omenirii.

 

,,Porumbelul care explodează”[22]

Ce şanse reale existau pentru succesul ,,pelerinajului pentru pace” al lui La Pira la Moscova ? În 1950, mitropolitul Nicolae a fost ales membru în Comitetul Permanent al Consiliului Mondial pentru Pace, care era principala organizaţie comunistă internaţională de faţadă. Ea fusese înfiinţată de Stalin pentru a promova ţelurileDogma 83 2 politicii externe ale Uniunii Sovietice prin infiltrarea şi controlarea organizaţiilor pentru pace din ţările occidentale.

 

Un porumbel în formă de tanc ridiculizează pretenţiile de pace ale comuniştilor (Pe desen scrie: porumbelul care explodează)

 

Ca preşedinte al Departamentului pentru Relaţii Bisericeşti Externe, era de aşteptat că atât mitropolitul Nicolae cât şi succesorul său, arhiepiscopul Nicodim (care avea să semneze Pactul de la Metz cu Vaticanul câţiva ani mai târziu), se vor supune liniei partidului, un rol pe care l-au îndeplinit cu atâta succes, încât au fost extrem de preţuiţi de KGB ca agenţi ai propagandei ruse pentru ,,pace”.

Însă, apelul pentru pace şi dezarmare nucleară era pur şi simplu un mecanism gândit să-i înşele pe cei care nu erau versaţi în subtilităţile propagandei comuniste, căci scopul a fost întotdeauna de a dezarma Statele Unite ale Americii şi a neutraliza naţiunile Europei Occidentale în timp ce capacitatea militară sovietică creştea.

Nu numai în domeniul militar Biserica Rusă folosea propaganda sovietică pentru ,,pace” pentru a submina voinţa de a se opune înaintării comunismului. Acelaşi lucru se aplica contactelor ecumeniste dintre ortodocşii ruşi şi Vatican.

,,Pelerinajul pentru pace” la Moscova din 1959 al lui La Pira se întemeia pe ipotezele iraţionale ale bunăvoinţei sovietice. Însă acesta a coincis cu începutul valului de persecuţie împotriva catolicilor din URSS din timpul lui Hruşciov. În această perioadă, Nicolae şi succesorul său, Nicodim, au reuşit să convingă opinia occidentală – cu colaborarea Vaticanului – de faţa ,,prietenoasă” a comunismului faţă de catolicism.

În 1973, La Pira a efectuat alt ,,pelerinaj” la Zagorsk, de data aceasta pentru a se întâlni cu patriarhul Pimen şi arhiepiscopul Nicodim pentru a dialoga despre ,,pace şi unitate”. Mesajul conducătorilor religioşi ruşi era că ,,creştinii trebuie să încerce să înţeleagă aspectele pozitive ale tendinţei către socialism evidente în multe părţi ale lumii”[23]. Dar pentru La Pira şi ortodocşii ruşi, expresia ,,pace şi unitate” avea un înţeles particular – îndepărtarea tuturor obstacolelor din calea acceptării comunismului în Biserica Catolică. Pactul de la Metz continuă să fie valabil.

 

Calcularea riscului ignorată de comuniştii catolici

Putem vedea din aceste exemple de ecumenism în acţiune cum ,,pelerinajele pentru pace” au schimbat întregul calcul de risc după care reprezentanţii Bisericii Catolice au abordat întotdeauna contactele cu duşmanii potenţiali ai credinţei. Consecinţa a fost că Biserica Catolică şi societatea au fost expuse infiltrării religiilor false şi comunismului.

Prin urmare, nu este surprinzător că înşişi comuniştii au votat ca La Pira să ajungă primar al Florenţei şi preşedintele Mihail Gorbaciov l-a lăudat pentru strădaniile sale de a ,,doborî ziduri şi a construi punţi”[24].

Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 83/martie-aprilie 2014

 

 

 

PARTEA A III-A

Opţiunea preferenţială a lui La Pira pentru evrei

Printre cele mai spectaculoase inovaţii ale profilului revoluţionar al lui La Pira a fost ,,dialogul” pe care el l-a purtat cu reprezentanţii însemnaţi ai evreilor nu numai la Florenţa, ci şi la nivel internaţional. Anul 1950 a marcat întâlnirea sa istorică cu istoricul evreu Jules Isaac, întemeietorul mişcării internaţionale Prietenia Iudeo-Creştină.

Urmarea imediată a acestui ,,dialog” a fost înfiinţarea la Florenţa a primei Asociaţii de Prietenie Iudeo-Creştină din Italia cu sprijinul lui La Pira şi Jules Isaac[25]. Ţelul declarat al acestei asociaţii era de a combate anti-semitismul, însă acesta nu era o Dogma 84 1problemă în Italia la acea vreme. Chiar Comitetul Evreiesc American a recunoscut că în acea perioadă ,,anti-semitismul în Italia nu exista la o scală semnificativă”[26].

 

Jules Isaac (stânga) şi Giorgio La Pira (dreapta) au fondat împreună Asociaţia de Prietenie Iudeo-Creştină la Florenţa pentru a schimba poziţia Bisericii faţă de evrei

 

Prin urmare, care era scopul iniţiativei lui La Pira inspirată de Isaac ? Doar dialog prietenesc ? Puţin probabil. Acest lucru era surprinzător de inovator în sine pentru că implica crearea unei întregi lumi alternative, lumea ecumenismului, şi o teologie a ,,relaţiilor” cu totul nouă, care se afla în opoziţie cu ceea ce a propovăduit întotdeauna Biserica Catolică referitor la relaţiile cu alte religii.

Activităţile lui La Pira în acest domeniu au fost susţinute de personalităţi importante de la Vatican: arhiepiscopul Montini (viitorul Papă Paul al VI-lea), cardinalii Journet[27], Roncalli (viitorul Papă Ioan al XXIII-lea), Bea şi Willebrands. Aceştia erau principalii prelaţi care reuşiseră să obţină o masă critică de influenţă asupra tuturor participanţilor la Conciliul Vatican II şi să garanteze trecerea sigură a documentului despre evrei, Nostra aetate, înfruntând opoziţia episcopilor tradiţionali.

 

La Pira sprijină pregătirea terenului pentru Nostra aetate

Cu prieteni ca aceştia, La Pira a putut să acţioneze ca un agitator clandestin care lucra în ascuns pentru a convinge populaţia catolică că problema reală nu era iudaismul ca religie, ci mai degrabă învăţătura tradiţională a Bisericii Catolice privitoare la evrei. Bineînţeles, el nu era singurul mirean catolic care acţiona în culise cu ierarhia înainte de Conciliul Vatican II pentru a manipula opinia publică în ce priveşte chestiunea evreiască. Erau şi alţii precum Jacques Maritain, a cărui soţie era de origine evreiască, care de asemenea trăgeau sforile.

Ne cutremurăm văzând retrospectiv duplicitatea şi abuzarea cinică de încrederea noastră de către cei care conspirau să submineze învăţătura şi valorile catolice tradiţionale. Lucrarea ascunsă a lui La Pira a devenit nu numai un plan pentru Nostra aetate, ci şi un catalizator pentru schimbări în catehism, manualele de teologie şi chiar în slujba din Vinerea Mare a noii liturghii a Papei Paul al VI-lea[28].

Implicarea lui La Pira în interesele evreieşti a fost însemnată şi complexă. Doar la Florenţa, el nu a ratat niciodată o ocazie de a participa şi a ajuta la organizarea ceremoniilor evreieşti, precum sărbătorirea înfiinţării sinagogii locale sau semnarea cărţii de aur pentru Fondul Evreiesc Naţional[29].

Dogma 84 2Exista şi un element politic: pentru a demonstra faptul că recunoaşte personal statul Israel, în decembrie 1955, La Pira a organizat o ceremonie pentru prietenii săi evrei la Palazzo Vecchio, unde a plasat steagul Israelului alături de drapelul Florenţei[30] (foto).

Toate aceste iniţiative extraordinare trebuie privite în contextul viitoarelor evoluţii care au condus la evenimentul dezastruos din anii ’1960 – Conciliul Vatican II – şi catastrofa care a urmat şi care tulbură profund Biserica de atunci. Doar prin examinarea dovezilor privind activităţile lui La Pira cu reprezentanţii evrei[31] putem vedea ce rol a jucat el în susţinerea Conciliului Vatican II de a distruge percepţia Bisericii privind propria identitate.

Şi aici ajungem în miezul credinţei profunde a lui La Pira că Biserica este o societate atotcuprinzătoare bazată de tovărăşia omului sau, dacă ea nu este astfel, atunci trebuie să fie. În acest fel, el reflecta ideea progresistă că învăţătura catolică tradiţională despre evrei era rasistă şi anti-semită şi trebuia să fie schimbată.

 

Colaborarea lui La Pira cu Jules Isaac

Acesta era scopul fundamental al lui Jules Isaac, cel mai influent purtător de cuvânt al lobby-ului evreiesc, care încercase ani de-a rândul înainte de Conciliul Vatican II să schimbe învăţătura Bisericii cu privire la evrei întemeiată pe Evanghelie. Pe 13 iunie 1960, Isaac a cerut şi a obţinut o întrevedere cu Papa Ioan al XXIII-lea. Cu această ocazie, el i-a prezentat papei teza sa potrivit căreia învăţătura catolică (el a născocit expresia ,,învăţătura dispreţului”) a condus la anti-semitism şi grozăviile ,,holocaustului”.

Într-o manifestare copleşitoare de aroganţă sfruntată, Isaac i-a cerut papei să ,,corecteze greşelile” credinţei catolice şi să ,,purifice” Biserica de ,,anti-semitismul ei inerent”. El a propus nici mai mult nici mai puţin decât o revizuire a Evangheliilor, ca şi a scrierilor Părinţilor şi Doctorilor Bisericii – o indicaţie limpede a propriei ,,învăţături a dispreţului” lui Isaac faţă de credinţa catolică.

Cu toate acestea, Papa Ioan al XXIII-lea a răspuns pozitiv, punându-l pe cardinalul Augustine Bea, iezuit, care era pe atunci conducătorul Secretariatului pentru Promovarea Unităţii Creştine, să treacă chestiunea pe agenda Conciliului. Abia în 1965, prin emiterea documentului Nostra aetate de către Conciliul Vatican II, a avut succes în cele din urmă intervenţia lui Jules Isaac. Consecinţa a fost că valorile catolice de secole păstrate cu sfinţenie în învăţătura, liturghia, sistemul şi instituţiile legale ale Bisericii Catolice au trebuit modificate pentru a se potrivi cu cererile anumitor persoane non-catolice şi chiar anti-catolice.

Implicaţiile acestui act mascat de trădare sunt şocante. Care religie oferă detractorilor săi ocazia de a o ataca ? Care religie ia ea însăşi o asemenea măsură ?

 

Omagiul lui La Pira pentru Jules Isaac

Pe 3 mai 1964, în calitate de preşedinte al Asociaţiei de Prietenie Iudeo-Creştină, La Pira a organizat, din proprie iniţiativă, o conferinţă la Palazzo Vecchio pentru a comemora realizările lui Isaac în domeniul activităţii interreligioase[32]. La conferinţă au participat demnitari civili şi religioşi reprezentând diferite religii.

S-a relatat că Giorgio La Pira l-a descris pe regretatul profesor Isaac ca fiind ,,întemeietorul şi apostolul prieteniei iudeo-creştine” şi a ,,cerut conferinţei să fie deschisă faţă de evrei, creştini şi musulmani”[33]. Într-o scrisoare publicată în cotidianul florentin Giornale del Mattino, el a afirmat că această conferinţă a fost un ,,act de slujire a Domnului” şi o ,,legătură de har, unitate şi pace pentru familia întreită a lui Avraam”[34].

Nemulţumit de această ceremonie de comemorare sincretistă, La Pira a colaborat cu prietenii săi evrei pentru a alcătui un dosar al tezei lui Jules Isaac şi l-a distribuit tuturor prelaţilor Conciliului care se întruneau în sesiune la Conciliul Vatican II. Fiecare copie a fost însoţită de o scrisoare personală din partea lui La Pira în care îi informa despre natura ,,profetică” a conferinţei şi îi sfătuia să îi acorde atenţia lor specială[35].

La Pira a continuat să conspire cu tovarăşii săi evrei pentru a schimba poziţia Bisericii, veche de secole, cu privire la evrei precum vom vedea în continuare.

 

Promovarea acuzaţiilor de anti-semitism împotriva BisericiiDogma 84 3

Giorgio La Pira a valorificat, de asemenea, sentimentele anti-catolice ale altui evreu, Salvatore Jona, care l-a ajutat să întemeieze Asociaţia de Prietenie Iudeo-Creştină din Florenţa.

 

La Pira, propus pentru beatificare, a fost un susţinător al atacurilor evreieşti împotriva Bisericii

 

Ca Jules Isaac, Jona a urmărit o lungă vendetă împotriva Bisericii Catolice. La Pira a întreţinut o corespondenţă bogată cu Jona şi l-a primit cu căldură la Palazzo Vecchio, ascultând în amănunt plângerea sa neîntemeiată că Biserica a fost anti-semită în duşmănia ei veche de 2000 de ani faţă de neamul evreiesc[36].

Apoi, La Pira a colaborat cu Jona la apariţia unei cărţi, Evreii nu L-au omorât pe Iisus, şi chiar a scris prefaţa acestei cărţi[37]. Ea a fost publicată în aprilie 1963 de o firmă a unei familii evreieşti din Florenţa, în timpul sesiunilor Conciliului Vatican II, cu intenţia de a amplifica la maximum impactul ei asupra comunităţii catolice. La Pira nu numai că a colaborat cu Jona în ce priveşte conţinutul cărţii începând din 1962, ci a organizat de asemenea conferinţe la Palazzo Vecchio pentru a câştiga cel mai larg sprijin posibil pentru autorul ei.

 

La Pira, Joe Golan & Congresul Evreiesc Mondial

Joe Golan (anterior Yosef Gouldin), fiul unui pionier sionist rus, era evreu israelian şi membru cu rang înalt în Congresul Evreiesc Mondial[38], care a lucrat ca agent al preşedintelui acestuia, Nahum Goldmann. La Pira a intrat în contact cu Golan în anii ’1950, în cursul călătoriilor sale mediteraneene, când cei doi au devenit prieteni Dogma 84 4apropiaţi, sau mai degrabă tovarăşi de luptă în ţelul lor de a schimba învăţătura catolică despre evrei prin intermediul apropiatului Conciliu de la Vatican.

 

Congresul Evreiesc Mondial, înfiinţat pentru a ‘lupta’ împotriva anti-semitismului şi a promova statul Israel

 

În anii chiar de dinainte de Conciliul Vatican II, Golan şi-a jucat rolul în adunarea de ură care a fost orchestrată împotriva Bisericii pentru a determina o revizuire radicală a învăţăturii şi liturghiei catolice. Isaac, Jona şi Golan au făcut parte dintr-o grup de pradă mai larg, care se învârtea în jurul Bisericii chiar înainte de Conciliul Vatican II şi aprecia şansele, gata să intervină şi să acţioneze când s-ar fi ivit o oportunitate pentru el.

Atacurile lui Golan împotriva Bisericii Catolice reluau aceleaşi acuzaţii calomnioase ale co-religionarilor săi, afirmând că liturghia cuprindea otrăvuri care îi transformau pe catolicii devotaţi în duşmani ai evreilor. El se referea în special la expresia ,,evrei trădători” din slujba din Vinerea Mare ca fiind un exemplu de discurs de ură faţă de evrei şi de asemenea contesta relatările din Evanghelie care afirmau că Iuda şi Caiafa au pricinuit moartea lui Iisus Hristos.

 

Strategia romană a lui Golan

Există dovezi că Golan a dezvăluit că el primea instrucţiuni de la Nahum Goldmann să-şi folosească relaţiile personale dintre catolici pentru a-l ajuta să obţină acces la Vatican, ,,în special la cardinalul Roncalli”. Golan a declarat că, în compania lui Giorgio La Pira, el a urzit planul de a înainta la Vatican plângerile sale, cu intenţia de a corecta erorile[39]. Ceea ce înseamnă că La Pira a încurajat tacit de-catolicizarea învăţăturii şi slujbei Bisericii şi a făcut aceasta în colaborare cu un agent al Congresului Evreiesc Mondial care fusese ales, instruit şi răspundea înaintea lui Nahum Goldmann.

După ce Golan s-a prezentat el însuşi cardinalilor Tisserant, Lercaro şi Bea ca un emisar al lui Nahum Goldmann, ei şi-au folosit influenţa împreună cu Papa Ioan al XXIII-lea pentru a elimina expresia ,,evrei trădători”[40].

 

Conferinţele Mediteraneene

În 1957, Golan l-a abordat pe Giorgio La Pira şi i-a sugerat să iniţieze o serie de Conferinţe Mediteraneene pentru Chestiuni Culturale, pentru a promova de ochii lumii pacea între popoarele evreu şi arab din Israel, Palestina şi Africa de Nord. Însă sub rubrica de ,,rezolvare a conflictului”, ambiţia lui Golan era politică: de a spori influenţa Israelului în ce priveşte independenţa iminentă a naţiunilor vecine şi să promoveze interesele evreieşti la ele.

La Pira împărtăşea opoziţia lui Golan faţă de colonialismul european în zona mediteraneană. Când el a organizat prima dintre conferinţe în 1958 la Palazzo Vecchio, Golan a fost numit în cea mai influentă poziţie, ca secretar general[41].

Între timp, în vreme ce Golan se angajase într-o serie de scamatorii politice cinice care nu au adus pace între facţiunile arabă şi israeliană, La Pira a continuat să trăiască într-o lume fantastică de promovare a lui însuşi la nivel internaţional ca o personalitate importantă în cultivarea de relaţii bune cu lumile iudaismului şi islamismului şi stabilirea unui dialog cu ele.

Cu praf de stele în ochi, el scria în mai 1958 prietenului său de la Vatican, monseniorul Dell’Acqua:

,,Marea Mediterană este ‘Lacul Tiberiadei’ al noului univers al naţiunilor; naţiunile care stau pe malurile acestui lac sunt naţiunile care Îl cinstesc pe Dumnezeul lui Avraam, Isaac şi Iacov, Dumnezeul cel viu, adevărat … Aceste naţiuni şi lacul pe care ele îl înconjoară constituie axa religioasă şi civilă în jurul căreia trebuie să învârtă acest nou cosmos de naţiuni”.

La Pira utiliza în mod eronat metafora Lacului Tiberiadei pentru a ilustra teoria sa că evreii şi musulmanii se închină Dumnezeului creştinilor. Era absurd pentru că Lacul Tiberiadei (cunoscut şi sub numele de Marea Galileei) a fost locul multor minuni ale lui Hristos, în timp ce evreii şi musulmanii nu cred în dumnezeirea lui Hristos.

Însă La Pira avea altceva în minte: să schimbe statutul Bisericii Catolice ca singura cale spre mântuire. Sublinierea sa privind convergenţa celor trei religii mediteraneene – creştină, islamică şi evreiască – era o anticipare a noii învăţături a Conciliului Vatican II despre mântuire în afara Bisericii Catolice.

În septembrie 1958, cu o lună înainte de prima Conferinţă Mediteraneeană, Giorgio La Pira l-a invitat pe patriarhul Veneţiei, cardinalul Angelo Roncalli (care avea să fie ales papă în curând), care a răspuns cu entuziasm:

,,De când Domnul mi-a îndreptat paşii pe căile lumii pentru a întâlni oameni şi popoare de o inspiraţie şi civilizaţie atât de diferite de cea creştină, lucru care a fost întotdeauna o mare bucurie pentru noi, mi-am împărţit ‘ceasurile’ breviarului[42] meu într-un asemenea mod încât să cuprindă în rugăciunile mele preoţeşti, publice şi oficiale atât Răsăritul, cât şi Apusul. Acest lucru este suficient pentru a arăta bunele noastre intenţii, dragul meu profesor La Pira, şi participarea mea la strădaniile dvs. ca un adevărat apostolat”[43].

Natura fictivă a acestei conferinţe pentru ,,pace şi unitate” este ilustrată de lupta şi disensiunea care au izbucnit între delegaţii arabi şi israelieni[44], care continuă necurmată până astăzi.

Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 84/mai-iunie 2014

 

 

 

PARTEA A IV-A

Rădăcinile agendei revoluţionare a lui La Pira

O scurtă incursiune în anii de început ai carierei lui Giorgio La Pira va aduce lumină asupra rădăcinilor gândirii sale politice care mai târziu s-a dezvoltat într-o agendă utopică care a reflectat caracteristicile de bază ale modelului sovietic – intervenţionismul şi coerciţia statului. Trebuie să ne întoarcem în anii ’1920 şi ’1930 când monseniorul Montini (viitorul Papă Paul al VI-lea) era capelanul naţional al Federaţiei Universităţilor Catolice din Italia (Federazione Universitaria Cattolica Italiana, FUCI). El a strâns în jurul său un grup de tineri radicali şi înflăcăraţi, printre care se afla şi La Pira, pe care i-a instruit să fie nu numai viitorii conducători ai societăţii italiene[45], ci şi viitoarele trupe de şoc ale revoluţiei introduse de Conciliul Vatican II în Biserică.

Agenda programului lui Montini fusese deja stabilită de colaboratorul şi prietenul său apropiat, Jacques Maritain, a cărui viziune a unei democraţii bazate pe umanismul integral Montini a adoptat-o în totalitate. Era o filozofie care propovăduia respectul faţă de valorile seculare şi pluralismul religios. Scopul ei era de a crea o nouă civilizaţie creştină a frăţiei universale în care laicii, eliberaţi de autoritatea ecleziastică (dar nu, din nefericire, de controlul total al statului), vor lucra cu ajutorul tuturor celor care împărtăşeau ,,valorile umane” pentru a atinge ,,binele comun”. La Pira a băut până la fund din acest izvor otrăvit care a devenit sursa întregii sale perspective, aşa cum a fost exprimată în multe conferinţe pe care el le-a organizat ulterior pentru a găsi ,,temelia unei civilizaţii comune, umane şi creştine”.

 

Arta întunecată a înşelării

Este notabil faptul că Montini îşi utiliza autoritatea spirituală cu câteva decenii înainte de Conciliul Vatican II pentru a propovădui discipolilor săi această perspectivă naturalistă, amăgindu-i să creadă că ,,noua civilizaţie a iubirii”, revoluţionară, pe care el o născocise, era o obligaţie morală desprinsă din Evanghelii. Procedând astfel, el s-a plasat sub blamul dat de Papa Pius al X-lea, care în Notre Charge Apostolique i-a condamnat pe cei care puneau semnul egal între Evanghelie şi revoluţie. În mod evident, mişcarea studenţească a lui Montini era unul dintre acele ,,ateliere întunecate” menţionate de Pius al X-lea, ,,în care sunt elaborate aceste învăţături vătămătoare care nu trebuie să corupă minţile hotărâte”.

La întrunirile secrete la care a participat La Pira, la Mânăstirea Camaldoli[46] situată în afara Florenţei, în iulie 1943, se elaborau cu siguranţă tulburarea şi înşelarea. Nimeni altul decât monseniorul Montini a inaugurat aceste săptămâni de studiu la Camaldoli pentruDogma 85 08 absolvenţii săi FUCI[47]. Printre participanţi se numărau unele figuri remarcabile care se formaseră de asemenea în tiparul montinian. Acestea includeau:

 

- 4 viitori prim-miniştri italieni: Alcide de Gasperi (stânga sus), Amintore Fanfani (dreapta sus), Aldo Moro (stânga jos) şi Giulio Andreotti (dreapta jos) care au făcut alianţe cu comuniştii şi socialiştii;

- 3 economişti: Sergio Paronetto, Ezio Vanoni şi Paolo Emilio Taviani care susţineau o economie planificată de stat şi ulterior au fost numiţi miniştri;

- Pasquale Saraceno, Guido Gonella, Mario Ferrari Aggradi, Enrico Mattei şi Giorgio La Pira care au ocupat poziţii de frunte în guvern sau corporaţii şi doreau ca statul să controleze economia şi munca/clasa muncitoare;

- fratele Papei Paul al VI-lea, Ludovico Montini, care a fost ales senator.

 

Împreună, ei au format un cerc intern secret, conspirativ pentru a confisca puterea statului şi a înfăptui ceea ce ei numiseră ,,dreptate socială” şi ,,binele comun”. Este de cea mai mare însemnătate faptul că toţi se opuneau capitalismului pieţei libere şi susţineau ţelurile comuniste de intervenţie directă a statului în economie pentru a atinge ,,angajarea deplină”.

 

Codul de la Camaldoli

Cu opinii ca acestea, era de aşteptat ca planul pe care îl concepuseră în izolarea lor mânăstirească de la Camaldoli să aibă ca ţel producerea unei noi societăţi întemeiate pe un sistem coercitiv de control social realizat de o elită birocratică. În acest scop, ei au alcătuit Codul de la Camaldoli, un document numit iniţial Pentru Comunitatea Creştină (Per la Comunita Cristiana), constând din 99 de propuneri de a schimba orânduirea politică, economică şi socială în Italia. Ei susţineau că acest Cod era o ,,a treia cale” între capitalism şi comunism, că era întemeiat pe învăţătura socială a Bisericii, şi că era întruparea Evangheliilor.

Însă, o examinare a conţinutului său[48] dezvăluie că el avea mai multe în comun cu spiritul Manifestului Egalilor al lui Gracchus Babeuf, de vreme ce limbajul său formulat cu grijă masca apelurile mai brute ale celui din urmă pentru ,,egalitate reală” şi eliminarea privilegiului social, mai ales în ce priveşte proprietatea particulară.

În societatea ,,creştină” ideală urmărită de La Pira şi aliaţii săi, următoarele măsuri erau socotite a fi conforme cu Evanghelia:

Articolul 11 solicita crearea de condiţii sociale pentru eliminarea privilegiului conferit de avere, clasă socială sau educaţie[49].

Articolul 71 lua ,,războiul de clasă” ca punct de plecare. Articolul afirma că principiul conducător al vieţii economice nu mai era reprezentat de drepturile individului, ci de ,,dreptatea socială” care trebuia să fie înfăptuită printr-o distribuţie egală a bunurilor[50].

Articolul 76 submina în mod specific proprietatea particulară asupra mijloacelor de producţie[51]; dacă se considera că proprietarul nu se conformează ideii autorilor Codului de ,,bine comun”, adică, dacă el utiliza proprietatea sa pentru a se îmbogăţi el însuşi, i se putea restrânge dreptul la proprietate.

Articolul 80 recomanda intervenţia statului pentru a limita consumul şi utilizarea de bunuri şi acumularea averii[52].

Articolul 86 ţintea eliminarea inegalităţilor economice ,,excesive” dintre cetăţeni şi transmiterea/distribuţia de bunuri între toţi. El acuza minoritatea oamenilor bogaţi de exercitarea unei puteri despotice asupra economiei[53].

Articolul 88 încerca să justifice intervenţia statului în economie pe temeiurile greşite că se poate avea încredere mai degrabă în stat decât în proprietarii particulari că va produce rezultate mai corecte: bogăţia nu trebuie lăsată în mâinile indivizilor.Dogma 85 09

Articolul 91 era echivalentul dictonului lui Marx: ,,De la fiecare după puterile sale, fiecăruia potrivit necesităţilor sale”.

Articolul 93 preconiza impunerea de taxe pentru a absorbi pe cei bogaţi ca mijloc principal al redistribuirii averii[54].

Exista chiar o clauză pentru a legitima nesupunerea civilă în probleme care intrau în conflict cu Codul, şi alta pentru a încuraja practica mamelor muncitoare.

 

Mânăstirea Camaldoli unde au avut loc întrunirile discipolilor lui Montini pentru a pune la cale o Italie socialistă

 

O antiteză a Evangheliei

Departe de a fi întruchiparea Evangheliilor, toate acestea reflectă o multitudine de prejudecăţi vechi care îşi au originea în mentalitatea care a dat naştere Revoluţiei Franceze şi a fost ulterior popularizată de Karl Marx. Codul reprezintă un model de gândire care izvorăşte dintr-o duşmănie viscerală faţă de capitalul şi investiţia particulare şi care consideră modul guvernamental de organizare economică ca Dogma 85 10superior iniţiativei libere. Dacă ar fi adoptat ca lege, ar însemna asuprirea prin forţă a deciziilor voluntare ale consumatorilor şi investitorilor, încălcând drepturile lor de proprietate şi libertatea de asociere, pentru a realiza ambiţiile economice ale guvernului.

 

Sus, Fanfani îl îmbrăţişează pe La Pira, Florenţa 1958; jos, Hruşciov îl întâmpină pe Fanfani, Moscova 1961

 

Dorinţa de soluţii totalitare a exercitat întotdeauna o atracţie puternică printre anumite grupuri cu o agendă progresistă. Aşadar, Codul de la Camaldoli nu este inspirat de Evanghelie, ci este o antiteză a Evangheliei – setea de putere nu numai pentru a conduce împărăţiile acestei lumi, ci şi pentru a le modela după imaginea propriilor opinii şi prejudecăţi politice. Din nefericire, această mentalitate este adânc înrădăcinată în Biserica Catolică şi reflectă tendinţe care s-au accelerat vreme de decenii în rândurile organizaţiei Acţiunea Catolică de la publicarea documentului Rerum Novarum (1891) încoace. Renaşterea Mişcării Distributiste este un exemplu elocvent.

Până şi Papa Benedict al XVI-lea a fost atras, în cunoştinţă de cauză sau nu, pe orbita Codului Camaldoli. Referindu-se la mânăstirea în care a fost redactat Codul, papa a afirmat că ,,această mânăstire a fost cadrul pentru naşterea faimosului Cod de la Camaldoli, una dintre cele mai însemnate surse ale Constituţiei Republicii Italiene”[55]. De asemenea, el a fost baza pentru Partidul Democrat Creştin.

Această declaraţie vădeşte supravieţuirea moştenitorilor vechiului acord doctrinar anti-capitalist care a reprezentat scheletul Constituţiei din 1948 a Italiei, mai ales în secţiunile sale referitoare la relaţiile sociale şi economice. Dar a ştiut papa că Palmiro Togliatti, secretarul Partidului Comunist al Italiei, a participat alături de La Pira la adunarea care a alcătuit Constituţia Republicii Italiene din 1948 ? Dacă da, cu siguranţă el nu a avut nici o temere că socialismul va fi consecinţa naturală, rezultatul pe de-a întregul predictibil dacă Codul de la Camaldoli ar fi fost vreodată aplicat până la concluzia sa logică a concentrării întregii puteri politice în mâna statului.

 

Activitatea socialistă draconică a ‘umilului’ La Pira

Am văzut cum eşaloanele superioare ale politicii italiene de după război au fost infiltrate de oportunişti, majoritatea discipoli ai programului Acţiunea Catolică al monseniorului Montini. Ei au conspirat în secret în Mânăstirea Camaldoli pentru a înfăptui societatea comunistă ideală în care statul este deţinătorul proprietăţii şi în care munca este universal obligatorie (concept cunoscut, de asemenea, caDogma 85 11 ,,angajare totală”).

 

Fanfani, La Pira şi Adlai Stevenson la Mânăstirea Camaldoli plănuind o Italie şi o Biserică socialistă

 

Înainte de a deveni primar al Florenţei, Giorgio La Pira lucrase ca subsecretar al muncii în Ministerul Angajării şi Asigurării Sociale, care era condus de prietenul său Amintore Fanfani. Asemenea tovarăşilor săi camaldolieni, Fanfani avea o aversiune faţă de economia de piaţă liberă şi credea că statul trebuie să asigure locuri de muncă pentru toţi, că trebuie să aibă controlul exclusiv al celor mai importante activităţi comerciale, şi că trebuie să aplice sancţiuni legale împotriva întreprinzătorilor particulari pentru a-i împiedica să devină prea bogaţi.

Era evident că iniţiativa particulară nu va fi respectată într-o ţară în care prim-miniştrii – deţinătorii de poziţii cheie în guvern – care se succedau trecuseră prin moara lui Montini. În cuvintele lui La Pira însuşi: ,,Trebuie schimbat totul în Italia, introdus o economie planificată şi schimbată radical clasa politică a ţării”[56].

 

Calea către tiranie

Puţini au înţeles la acea vreme – şi încă mai puţini sunt conştienţi chiar acum – că cercul lui Montini a reprezentat o reţea bine dezvoltată care a devenit atât de integrată în instituţiile politice ale ţării, încât putea iniţia un atac concertat împotriva proprietarilor particulari ai mijloacelor de producţie.

Aceasta explică cum ,,sfântul primar” La Pira a scăpat uşor când s-a comportat ca un autocrat marxist tipic la conducerea unei încercări de stalinizare a Florenţei, în timp ce s-a bucurat de toată siguranţa pe care o puteau oferi un aparat de stat corupt şi un sistem politic manipulat. Vom vedea cum el a condus o campanie de intimidare a întreprinzătorilor particulari, confiscându-le afacerile, rechiziţionându-le casele, retrăgându-le paşapoartele şi pârându-i la papă pentru oprimarea chipurile a săracilor.

Bineînţeles că este extrem de şocant a vedea un guvern presupus catolic încuviinţând tacit atitudinile sociale ale opozanţilor săi politici, comuniştii, şi chiar adoptând unele din tacticile lor. Însă acest paradox nu este sesizat în general la stânga catolică.

 

Părtinirea politică în acţiune

Tensiunea strânsorii exercitate de oamenii lui Montini asupra societăţii italiene poate fi ilustrată de implicarea lui La Pira în ,,cazul Pignone”. Susţinătorii săi o numesc piesa de rezistenţă a carierei sale ,,de care La Pira şi-a legat numele pentru totdeauna”. În Dogma 85 12realitate, a fost pentru ruşinea sa veşnică.

 

La Pira a încurajat greve la uzina industrială Pignone, aici conduse de Mattei care a condus confiscarea

 

Pignone era o uzină industrială din Florenţa care se dezvoltase în timpul războiului, dar care avea dificultăţi financiare din cauza unei crize a cererii pentru produsele sale. Când preşedintele firmei care deţinea Pignone, Franco Marinotti, a hotărât să-i concedieze pe unii dintre muncitori în 1953, La Pira nu a întârziat să susţină o grevă condusă de comunişti a întregii forţe de muncă.

Aflăm dintr-o relatare a unui ziar contemporan că liderul grevei, Franco Fantini, angajat la Pignone, a fost concediat pentru că a participat la o întrunire a Partidului Comunist. Scopul grevei era de a-i priva pe proprietarii particulari de mijloacele lor de producţie: o fotografie făcută în timpul manifestaţiilor prezintă o pancartă pe care erau scrise cuvintele: ,,Legea exproprierii trebuie aprobată de Parlament”.

La Pira a găsit acest lucru acceptabil şi a participat la o liturghie împreună cu muncitorii în uzina ocupată, sfidând hotărârea emisă în acea vreme de Papa Pius al XII-lea împotriva colaborării cu comuniştii. Liturghia a fost săvârşită de primul muncitor-preot din Italia, părintele Bruno Borghio, care a susţinut că a avut permisiunea de a săvârşi liturghia de la cardinalul Dalla Costa, arhiepiscopul Florenţei[57].

Potrivit prietenului său progresist, preotul Ernesto Balducci, Giorgio La Pira a scris tuturor episcopilor din Italia, trimiţându-le o copie a corespondenţei sale cu Marinotti[58]. El a făcut chiar un apel special la papă pentru ca acesta să intervină în grevă.

Este de cea mai mare însemnătate că răspunsul din partea administraţiei papale a venit din peniţa lui ,,al dvs. sincer”, monseniorul Montini, asigurându-i pe muncitori de ,,interesul său patern” şi mustrându-i pe proprietarii companiei pentru nu au reuşit să asigure mijloacele de trai pentru muncitori şi familiile lor[59]. Se subînţelegea că muncitorii erau pioni într-o ,,cultură a victimizării” şi trebuiau să fie eliberaţi de ,,oprimarea” nedreaptă a întreprinzătorilor particulari. În esenţă, această imagine este cea a ,,luptei de clasă” promovată de Karl Marx.

Cu sprijinul arhiepiscopului Florenţei, cardinalul Dalla Costa, şi al monseniorului Montini, La Pira s-a simţit îndreptăţit să apeleze la prietenul său, Fanfani, care era pe atunci ministrul afacerilor interne, pentru a interveni. Acesta din urmă a emis un ordin potrivit căruia compania trebuia să pună capăt concedierilor şi, într-un gest demn de însuşi Stalin, a trimis poliţia la casa lui Marinotti şi i-a retras paşaportul[60].

 

Răsturnare morală: glorificarea faptelor josnice

Întreaga afacere sordidă a fost consemnată în scrisorile dintre La Pira şi Fanfani, luate din arhivele Fundaţiei Giorgio La Pira. Dintr-o scrisoare din noiembrie 1953, trimisă de Fanfani lui La Pira, aflăm că cei doi jubilau pentru succesul lor. Scrisoarea nota satisfacţia lor pentru acţiunea întreprinsă împotriva lui Marinotti: ei au socotit-o o împlinire a versetului din Magnificat[61] care spune: Pogorât-au pre cei puternici de pre scaune, şi au înălţat pre cei smeriţi (Luca 1, 52).

Fanfani a mers atât de departe, încât a descris Magnificat ca pe ,,adevăratul cântec al democraţiei”[62]. Şi La Pira croncănea că triumful Pignone a fost Matei 25 transpus în timpurile moderne[63].

 

O confiscare guvernamentală cinică

Fără paşaport şi cu o uzină în grevă, Marinotti nu a avut altă opţiune decât să se supună următoarei runde de nedreptate – confiscarea uzinei Pignone de către Fanfani la cererea lui La Pira.

Acesta a fost un caz clar de corupţie, pentru că influenţa lui La Pira asupra lui Fanfani când acesta din urmă era secretarul Partidului Democrat Creştin (1954-1959) era un fapt cunoscut de mulţi la acea vreme[64].

 

Patronaj politic

Însă corupţia politică s-a înrăutăţit: Fanfani, din nou la cererea lui La Pira, i-a încredinţat Compania Pignone lui Enrico Mattei, un tovarăş conspirator care a participat la Conferinţa de la Camaldoli din 1943.

Ca şi Fanfani, el a fost ales în Camera Deputaţilor în 1948 şi a înfiinţat o facţiune în Partidul Democrat Creştin. În timp ce erau în Parlament, Fanfani şi Mattei au propus un proiect pentru a înfiinţa consorţiul pentru petrol deţinut de stat, Agenţia Naţională pentru Hidrocarburi, Mattei devenind preşedinte lui.

O relatare contemporană nota: Mattei a devenit simbolul unui nou socialism de stat viguros, de tipul celui care a fost cerut de mult timp de mintea latină logică. El poartă stindardul unui grup mare, poate o majoritate, de italieni care cred că printr-o utilizare judicioasă a banilor publici pot fi corectate unele neajunsuri grave ale capitalismului[65].

Mattei a folosit resursele acestei companii deţinute de stat (şi banii contribuabililor) pentru a influenţa politicile naţionale în sprijinul acţiunilor în ţară şi în străinătate şi pentru a finanţa partidele politice, inclusiv pe socialişti[66]. În realitate, Agenţia Naţională pentru Hidrocarburi a devenit atât de puternică şi a exercitat un asemenea grad de autonomie, încât era privită ca ,,stat în stat”. Este demn de notat că, prin intermediul afacerii Pignone, micul La Pira, ,,umil” şi ,,sărman”, a jucat un rol în a ajuta Agenţia Naţională pentru Hidrocarburi să devină un instrument formidabil al puterii politice.

Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 85/iulie-august 2014

 

 

 

PARTEA A V-A

Ajutând interesele comuniste la Conciliul Vatican II

Când se analizează canonizarea propusă a lui La Pira, trebuie să ne întrebăm încontinuu: care este cauza nobilă căreia şi-a dedicat cu adevărat viaţa La Pira ?

Mirosul se înrăutăţeşte în jurul procesului de canonizare când luăm în calcul următoarea dovadă a complicităţii sale la practicile de afaceri corupte ale lui Enrico Mattei şi cum s-a folosit poziţia sa de primar al Florenţei pentru a sprijini interesele de afaceri ale lui Mattei, care era apropiat de toate personajele cheie din guvernul Dogma 89 01italian. Va deveni evident că tocmai cauza, nu atât de înaltă, a puterii politice a fost forţa care l-a motivat în prietenia sa cu Enrico Mattei.

 

La Pira a lucrat pentru ENI în ’pelerinajele’ sale în Orientul Mijlociu. În imagine, în 1962, cu regele Arabiei Saudite

 

Susţinătorii lui Giorgio La Pira afirmă: ,,Prietenia dintre La Pira şi Mattei a fost întotdeauna strânsă, de la intervenţia celui din urmă în favoarea lui Pignone până la acţiunea lor comună referitoare la ţările de pe malul sudic al Mării Mediterane”.

Circumstanţele prieteniei sunt interesante. Sub acoperirea ,,Conferinţelor Mediteraneene”, La Pira a acţionat ca un emisar neoficial al guvernului italian pentru a pregăti terenul pentru afacerile profitabile ale ENI cu ţările producătoare de petrol, Maroc, Tunisia, Algeria şi Orientul Mijlociu. El a iniţiat contacte ,,diplomatice” cu lideri precum sultanul Mohammed al V-lea al Marocului şi preşedintele Nasser al Egiptului ale căror acorduri de comerţ au contribuit la transformarea ENI într-una dintre cele mai mari companii de petrol din lume.

Nu este nici o surpriză descoperirea că prima Conferinţă Mediteraneană (octombrie 1958) a fost finanţată de Mattei şi sprijinită cu entuziasm de monseniorul Montini[67]. Ambii aveau de câştigat: Mattei câştiga contracte pentru drepturi de explorare şi producţie în ţările mediteraneene importante şi Montini îşi promova ,,umanismul integral” către o nouă teologie, o nouă ,,civilizaţie a iubirii” şi în cele din urmă o nouă liturghie pentru o nouă Biserică.

 

Revoluţia algeriană

În timp ce La Pira era angajat în mod ipocrit în negocierile sale diplomatice – chipurile pentru ţelurile ,,păcii şi armoniei între naţiunile mediteraneene” –, el şi-a manifestat sprijinul pentru revoluţionarii care răsturnau violent domnia franceză în Algeria. El a autorizat prezenţa la Conferinţa sa din 1958 a unuia dintre conducătorii mişcării anti-coloniale, Ahmed Boumendjel, un înalt oficial în organizaţia teroristă Frontul de Eliberare Naţională. Acest fapt a generat un incident diplomatic între Italia şi Franţa, care a fost amplificat de descoperirea că Mattei aţâţa ostilităţile şi sprijinea terorismul finanţând rebeliunea.

Atât La Pira, cât şi Mattei au văzut mişcarea anti-colonială prin prisma comerţului: pentru Italia era o cale avantajoasă politic de a exploata câmpurile petroliere algeriene şi rezervele sale de gaze naturale, în timp ce le răpeau de la francezi.Dogma 89 02

A-l ajuta pe Mattei să-şi construiască propriul imperiu şi să extindă puterea statului este un lucru destul de rău, însă a îmbogăţi şi mai mult un magnat care era deja unul dintre cei mai bine plătiţi oameni de afaceri din sectorul public este un alt exemplu al ipocriziei lui Giorgio La Pira. Este în dezacord cu predicile sale despre necesitatea ,,sărăciei evanghelice”.

 

Mattei (stânga) semnează cu Rusia un acord privind petrolul în 1962

 

Dialogul economic cu comuniştii

În mod similar, vizita lui La Pira în Uniunea Sovietică din 1959 a fost profitabilă pentru Mattei, care a negociat un acord cu Hruşciov pentru furnizarea de petrol şi gaze naturale către ENI.

Putem conchide că adevărata ,,punte între Răsărit şi Apus” la care se referea La Pira era comercială şi ,,colaborarea sa frăţească” era de asemenea economică, precum a dovedit construirea unui gazoduct din Rusia până în Italia pentru a livra combustibil către ENI.

 

Baza socialistă a relaţiilor Vatican-Moscova

Precum s-a arătat la începutul acestui serial, Giorgio La Pira a fost legătura dintre Kremlin şi Vatican pentru a determina necondamnarea comunismului la Conciliul Vatican II. Acum putem vedea dovada incontestabilă că întreaga idee a participării comuniste la Conciliu şi ,,dezgheţarea” remarcată în relaţiile Vatican-Kremlin au fostDogma 89 03 iniţiate de La Pira şi discutate cu ambasadorul rus în Italia, Semien Kozirev, de timpuriu, în 1960.

 

La Pira (al doilea din stânga) la o conferinţă pregătitoare pentru Conciliu. În dreapta lui se află cardinalul Danielou

 

Documente declasificate din Arhivele de Stat ale Federaţiei Ruse, publicate recent, arată rolul central jucat de La Pira[68]. Ele includ o transcriere a conversaţiei lui luată din jurnalul lui Kozirev, datată 27 iulie 1962 – adică, cu o lună înainte de infamul Pact de la Metz – în care La Pira garanta sprijinul Papei Ioan al XXIII-lea pentru o prezenţă comunistă la Conciliu[69]. Cu acea ocazie, el l-a asigurat de asemenea pe Kozirev că nu va fi făcută nici o critică sau comentariu ostil despre ţările Blocului Sovietic[70].

Aceeaşi sursă de arhivă dezvăluie baza înţelegerii dintre Rusia şi Vatican. Nu se putea face nici o condamnare a URSS din următorul motiv: Alexei Kosighin, preşedintele Gronchi şi Enrico Mattei se angajaseră să stabilească un acord masiv cu privire la furnizarea de petrol şi gaz Italiei, care nu numai că ar fi sprijinit economia sovietică, dar ar fi şi năruit hegemonia companiilor de petrol multi-naţionale deţinute de particulari, mai ales a celor din SUA, pe piaţa mondială[71].

Idealul lui La Pira de a ,,dărâma zidurile şi a construi punţi” a fost menţionat în documente şi acceptat de Kozirev ca un eufemism pentru acordul motivat politic[72].

Când Cardinalul Tisserant şi Mitropolitul Nicodim au semnat Pactul de la Metz, în realitate ei doar ratificau un acord politic care fusese iniţiat de La Pira, pecetluit de reprezentanţii URSS şi Italiei, Kozirev şi Kosighin, prim-ministrul Fanfani, preşedintele Gronchi şi Enrico Mattei, şi binecuvântat de Papa Ioan al XXIII-lea spre marea satisfacţie a monseniorului Montini, viitorul Papă Paul al VI-lea.

 

Intervenţii pentru confiscări în industrie

Afacerea Pignone a fost primul caz speţă al lui La Pira în care el a aplicat articolul 76 din ,,Codul Camaldoli”, care solicita intervenţia statului pentru a controla, limita şi chiar elimina dreptul de proprietate particulară asupra mijloacelor de producţie (fabrici, corporaţii, bănci etc) în care era investit capital particular.

 

Oamenii lui Montini intervin

De aici decurge că este necesar controlul statului pentru a ajunge la acest rezultat pentru întreaga societate. Aceasta este o reţetă pentru socialismul totalitar. Toţi cei care au participat la întrunirea semi-clandestină de la Camaldoli din 1943 erau Dogma 89 04pregătiţi să lanseze o ofensivă coordonată împotriva pieţei libere a capitalismului în anii ’1950.

În acest scop, Fanfani a înfiinţat Ministerul Proprietăţilor Statului pentru a extinde influenţa guvernului în sectorul public, şi a numit pe câţiva din prietenii săi de la Camaldoli ca miniştri în cabinetul său[73].

 

La Pira explicând idealurile sale comuniste lui Thomas Merton la Mânăstirea Camaldoli

 

Acest lucru fusese gândit nu numai pentru a da democraţilor creştini mai multă putere asupra industriilor naţionalizate, ci şi pentru a creşte deţinerea de acţiuni de către guvern – şi controlul – în companiile particulare. La Pira putea acum să-şi ducă la bun sfârşit vendetta împotriva întreprinzătorilor particulari sub acoperirea persoanelor influente.

 

La Pira înfruntă Confindustria

În anii ’1950, La Pira a stârnit tulburare în Florenţa când s-a angajat într-o controversă prelungită în ziar cu Angelo Costa, preşedintele Confindustria, Asociaţia Industriaşilor Italieni. Dezbaterea era caustică: Costa era un susţinător al pieţei libere capitaliste pe când La Pira era în favoarea intervenţiei totale a statului în economie.

Controversa s-a încheiat pe 1 mai 1958 cu scrisoarea lui Giorgio La Pira către Papa Pius al XII-lea, în care el îi denunţa pe întreprinzătorii particulari precum Costa ca fiind prea ,,lacomi şi nedrepţi” pentru a li se permite să ,,deţină pârghiile economiei”. (Însă, el nu a condamnat niciodată comportamentul lipsit de scrupule al omului de afaceri socialist Enrico Mattei, al cărui simţ al moralităţii lăsa mult de dorit). În aceeaşi scrisoare, el critica piaţa liberă ca fiind o ,,otravă a civilizaţiei”, ,,cauza comunismului” şi un ,,cancer social”, şi a anunţat scopul său de a ,,schimba structurile economice”.

 

Un nou concept al proprietăţii

La Pira a proclamat: ,,O industrie nu aparţine doar capitaliştilor care o finanţează”, lămurind ideea adăugând:

,,Vremurile s-au schimbat şi legile care guvernează Italia nu mai sunt adaptate la o societate modernă. Trebuie să existe un nou concept al proprietăţii. Calificarea unui muncitor şi dreptul său de a munci sunt o proprietate care trebuie protejată de lege”[74].

Ceea ce susţinea aici La Pira era o schimbare a legii care să reflecte un nou concept al proprietăţii: co-proprietatea obligatorie a muncitorilor. Acest lucru era în conformitate cu ,,Codul Camaldoli”, care urmărea să revoluţioneze locul de muncă prin eliminarea rolului conducătorilor industriei şi înlocuirea lui cu controlul statului şi cooperativele auto-administrate.

La Pira numea aceasta justiţie socială, dar urmarea ar fi a-l împiedica pe proprietarul particular să-şi exercite drepturile sale asupra a ceea ce, din punct de vedere legal, îi aparţine. Nu numai că aceasta ar fi o formă de hoţie şi, prin urmare, contrară legii naturale, ci noţiunea că muncitorii au un drept (separat de cel de a primi un salariu corect) de a participa la proprietatea producţiei capitaliste nu face parte din doctrina catolică socială.

În realitate, opusul face parte din doctrina catolică socială: Biserica învaţă că legea ar trebui folosită ,,pentru a preveni şi a pedepsi paguba, şi a proteja pe oricine aflat în posesia a ceea ce îi aparţine” (Rerum Novarum, n. 37).

 

La Pira îşi uneşte forţele cu un sindicat comunistDogma 89 05

Înflăcărat de succes după victoria sa asupra fabricii Pignone, La Pira a ţintit un număr de firme din toată Florenţa care concediau muncitori.

 

La Pira îi încuraja pe greviştii de la Uzina Metalurgică Le Cure, care a devenit o cooperativă

 

Printre acestea s-au numărat câteva dintre cele mai vechi şi mai respectate instituţii din oraş: Manetti şi Roberts (firmă de produse farmaceutice) şi Richard Ginori (porţelan) în 1954, Uzina Metalurgică Le Cure în 1955 şi Fabrica Galileo (de instrumente optice) în 1959.

Ca Pignone, aceste instituţii au fost infiltrate de sindicatul comunist Confederaţia Generală a Muncitorilor Italieni (CGIL), care milita pentru o grevă generală în Florenţa care ar fi stingherit serios economia locală.

Fostul prim-ministru al Italiei, Giulio Andreotti, a amintit că La Pira a folosit Uzina Le Cure ca o armă în lupta sa împotriva întreprinzătorilor particulari. El l-a citat pe La Pira care afirma: ,,Topitoria Le Cure va fi o fortăreaţă reală a opoziţiei faţă de nedreptate şi vom vedea cine învinge”[75]. La Pira a învins, însă nedreptatea a fost de partea sa: el pur şi simplu a rechiziţionat compania şi a transformat-o într-o cooperativă.

 

Confiscarea fabricii Galileo

Greva cu ocuparea fabricii de la fabrica Galileo din 1959 a fost un protest împotriva concedierilor care se anunţau. A fost o reluare efectivă a grevei Pignone, cu implicare din partea aceluiaşi sindicat comunist, CGIL, şi a avut un rezultat identic.

 

Dogma 89 06La Pira felicitându-i pe grevişti la Pignone

 

Cu mult timp înainte de grevă, muncitorii de la Galileo au promis sprijinul lor pentru o luptă de masă a muncitorilor împotriva angajatorilor. Ei au expus stindarde cu sloganuri marxiste precum: ,,Muncitorii de la Galileo vor fi întotdeauna de partea muncitorilor luptători”[76].

Avem două relatări amănunţite ale unor martori oculari contemporani privind implicarea lui La Pira. Aceşti martori s-au născut în Florenţa: preotul muncitor prieten al lui La Pira, Don Bruno Borghi (care a săvârşit liturghia pentru greviştii din fabrica Pignone în 1954) şi Sergio Lepri, editor al ziarului Giornale del Mattino din Florenţa, care a prezentat greva la sfârşitul anilor ’1950.

Relatarea lui Borghio arată că La Pira i-a dat telefon pentru a-l anunţa de sosirea lui la fabrica Galileo şi că a reuşit să intre dincolo de pichete. Odată intrat, La Pira a realizat un tur al fabricii pentru a verifica caracterul adecvat al acomodării greviştilor şi pentru a participa la o liturghie săvârşită de Borghio. Dar poliţia a trebuit să intervină pentru a înăbuşi violenţa legată de eveniment.

Potrivit lui Lepri, când directorii companiei s-au plâns prim-ministrului de intruziunea lui La Pira în clădirile lor, Fanfani a replicat cu umor că el ,,nu a avut puterea de a împiedica un primar să participe la liturghie oriunde ar fi dorit acesta”. Lepri menţionează o telegramă trimisă de La Pira lui Fanfani în care îi cerea ca întreprinzătorii care concediază muncitori să fie pedepsiţi prin pierderea propriilor slujbe[77]. Aşa cum nota Lepri, greviştii au ieşit victorioşi şi conflictul s-a încheiat cu absorbirea companiei de către imperiul lui Mattei, ENI.

Rezultatul a fost pe de-a întregul previzibil. Fanfani urmărea să înghită cât mai multe firme particulare în sectorul public, astfel că el i-a dat lui La Pira cale liberă să abuzeze de puterile sale ca primar. ,,Micul ajutor” al lui Fanfani era în elementul lui încurajând resentimentul faţă de cei bogaţi şi scuzând încercările de a-i lipsi de proprietăţile lor.

Şi Borghio a avut sprijinul scris al arhiepiscopului Florenţei, monseniorul Dalla Costa[78], ca şi aprobarea generală a prelatului Montini – viitorul Paul al VI-lea – pentru preoţii muncitori şi agenda lor pro-comunistă.

Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 89/ianuarie-februarie 2015

 

 

 

PARTEA A VI-A

Un duşman agresiv al proprietăţii particulare

Precum am văzut în episodul anterior, proprietarii de firme din Florenţa aveau motiv să fie alarmaţi de înţelegerea secretă a lui La Pira cu comuniştii din agenda sa radicală de a distruge iniţiativa particulară şi a-i face pe muncitori din ce în ce mai dependenţi de stat. Acum vom vedea cum el a continuat să sape la temelia proprietăţii particulare mişcându-se perfect de la a persecuta ,,clasa angajatorilor” la a ataca celălalt monstru al socialiştilor: ,,clasa moşierilor”.

În Florenţa anilor ’1950, proprietarii a mai mult de o casă sau chiar de camere în plus au devenit o ţintă uşoară pentru scopurile de rechiziţionare în numele săracilor. În opinia lui Giorgio La Pira (influenţată de Codul Camaldoli, la a cărui alcătuire a luat parte), astfel de proprietăţi erau considerate surplus faţă de cerinţe şi pasibile de expropriere pentru ,,binele comun”. Aşa cum a cerut ca angajatorii să fie jefuiţiDogma 90 1 pentru că i-au concediat pe muncitori, tot aşa el îi socotea pe investitorii în proprietăţi imobiliare ,,ticăloşi” care trebuiau pedepsiţi pentru că făceau profit din propriile proprietăţi.

 

Sub pretextul ajutării săracilor, La Pira promova socialismul

 

Proprietate şi jaf

În realitate, nici o proprietate, mare sau mică, publică sau particulară, nu era sigură sub administraţia lui La Pira. Giulio Andreotti, fost prim-ministru al Italiei, şi-a amintit că pe când era ministru de Interne în anii ’1950, el a fost nevoit să trimită poliţia pentru a-l împiedica pe La Pira să rechiziţioneze birourile de impozite pentru a-i găzdui pe oamenii fără locuinţă[79]. Giorgio La Pira a dat chiar haina primarului adjunct unui sărac, spunându-i celui dintâi: ,,Tu poţi să-ţi cumperi alta !”[80] Prietenul şi susţinătorul său, Arhiepiscopul Dalla Costa al Florenţei, a aprobat în mod evident hoţia ca pe o aplicare a ,,cuvântului Evangheliei: ‘Cel care are două haine, ar trebui să dea una din ele celor care nu au nici una’” (potrivit Luca 3, 11).

În mod nesurprinzător, La Pira a etalat aceeaşi mentalitate în februarie 1953, când a emis un ordin în calitatea sa de primar al Florenţei de rechiziţionare a caselor deţinute particular – cu efect imediat şi fără compensaţie – pe care le-a dat săracilor. Pentru acest lucru, el a câştigat admiraţia veşnică a comunistei catolice, Dorothy Day, care mai târziu l-a vizitat şi a lăudat ceea ce ea a numit ,,acţiunea directă”[81] a lui – un slogan printre anarhişti pentru schimbarea socială radicală ce ocoleşte autoritatea legii.

 

Era justificată de învăţătura catolică rechiziţionarea de case făcută de el ?

Este adevărat că existau oameni săraci şi fără locuinţă în Florenţa şi că Biserica învaţă că în cazuri extreme, acolo unde lipsesc necesităţile de bază precum mâncarea, adăpostul sau hainele pentru a susţine viaţa, cei nevoiaşi pot lua în mod legitim aceste lucruri de la cei care au din belşug[82]. Cu toate acestea, nimeni nu are dreptul să ia aceste lucruri de bază dacă ele ar putea fi asigurate prin munca cuiva sau prin ajutorul voluntar al altora, fie agenţii municipale fie organizaţii de caritate particulare. Nici una dintre aceste căi nu au fost luate în calcul de La Pira înainte de a începe acţiunea sa ad hoc.

Când se confruntă cu o urgenţă naţională, precum consecinţele bombardamentului din timpul războiului, guvernele sunt împuternicite să rechiziţioneze casele particulare nelocuite pentru a le închiria pe termen scurt persoanelor fără locuinţe şi să plătească compensaţia cuvenită proprietarilor. Dar iniţiativa lui Giorgio La Pira a fost făcută în 1953 la apogeul programului de reconstrucţie de după război a Italiei, care era pe cale de a rezolva problema caselor naţiunii. Ca ministru al Muncii (1947-1948 şi din nou 1948-1950), Fanfani a dezvoltat programul ,,casa Fanfani” pentru case pentru muncitori construite de guvern la preţ scăzut, care au fost parţial finanţate prin contribuţiile angajatorilor – un fapt nerecunoscut de La Pira.

Este evident că situaţia caselor din Florenţa, deşi merita o preocupare serioasă, nu reclama adoptarea unor legi de rechiziţionare aplicabile în ,,urgenţe naţionale pe scară largă”, precum a pretins Giampaolo Meucci, unul dintre susţinătorii lui La Pira. Politica obtuză a lui La Pira de control a închirierilor pentru a ţine chiriile mult sub valoarea pieţii a contribuit la criza caselor în Florenţa. Aceasta însemna că proprietarii de teren nu puteau face un profit adecvat şi erau eliminaţi de pe piaţa caselor. Apoi La Pira a insinuat că sunt tirani fără inimă pentru că şi-au evacuat chiriaşii. Ridicându-i pe chiriaşi împotriva proprietarilor, Giorgio La Pira a stârnit flăcările urii sociale şi luptei de clasă. Astfel, el a bătătorit calea ca oamenii să creadă că proprietarii particulari merită să fie pedepsiţi prin confiscarea proprietăţilor lor şi donarea lor săracilor.

 

La Pira anarhistul

Odată La Pira s-a descris pe sine ca un ,,anarhist, supus numai lui Dumnezeu”, şi a continuat să explice ce înţelegea prin acest lucru: că el se bucura de ,,libertate totală” şi ,,scutire permanentă” de la a se supune legilor pământului deoarece ele reprezentau nu dreptate, ci ,,forme de oprimare” a săracilor prin ,,inegalităţile care sunt ascunse sub vălurile legii”.

În adevărata formă a Teologiei Eliberării, el a văzut misiunea sa ca pe o eliberare a muncitorilor şi săracilor de ,,exploatarea” celor bogaţi şi puternici, luând indicaţia direct din propria interpretare a Evangheliilor. Dar stabilind o falsă dihotomie între ,,drepturile omului” şi drepturile de proprietate, La Pira a putut să încalce proprietatea în loc să o protejeze.

 

Era legală politica de rechiziţionare a lui Giorgio La Pira ?

Interpretarea dată legii de La Pira s-a bazat pe o ideologie particulară şi prin urmare nu se poate spune că este obiectivă. Revista Time Magazine (13 august 1956) a fost corectă remarcând ,,nepăsarea voioasă faţă de legalitate” a lui La Pira. Acest lucru a fost confirmat de Dorothy Day după interviul ei cu La Pira când ea a relatat că în rechiziţionarea caselor, primarul vesel a ,,îndoit legea pentru a se potrivi cu scopurile sale”[83]. Adeseori, el a desconsiderat legea nu atât pentru a-i ajuta pe Dogma 90 2cei săraci, cât, în mod decisiv, pentru a leza interesele celor bogaţi. Astfel, el s-a simţit îndreptăţit să facă ceea ce cetăţenii de rând nu ar putea face fără a comite o fărădelege: a lua prin forţă proprietatea care nu le aparţine.

 

Giorgio La Pira: un demagog care interpreta greşit învăţătura catolică pentru a răspândi agenda socialistă a grupului lui Montini

 

Susţinătorii săi afirmă că el a înlăturat praful de pe o reglementare veche din 1865, care permitea rechiziţionarea caselor şi a aplicat-o situaţiei din Florenţa. Dar acest lucru ridică mai multe întrebări decât că răspunde. De ce a trebuit La Pira să recurgă la o lege învechită[84] când avea la dispoziţia sa articolul 835 din Codul Civil din 1942, care permitea rechiziţionarea proprietăţii ?

Dacă analizăm contextul istoric al reglementării din 1865, va deveni limpede că nu avea nici o relevanţă pentru perioada lui La Pira. 1865 a fost anul în care regele Victor Emmanuel a sosit la Florenţa pentru a face din oraş capitala Italiei[85] şi sediul guvernului naţional. Împreună cu Curtea au venit atât de multe mii de funcţionari guvernamentali cu familiile lor, încât a avut loc o criză neaşteptată de locuinţe şi a fost votată în grabă o lege pentru a rechiziţiona proprietăţi.

Dar această lege a fost doar începutul unor încălcări mai exhaustive ale statului care se întindeau către proprietatea Bisericii. Ministrul Justiţiei şi Problemelor Bisericeşti, Giuseppe Vacca, a folosit-o pentru desfiinţarea mânăstirilor: din 1869, toate proprietăţile şi fondurile bisericeşti erau confiscate şi rechiziţionate pentru folosul statului[86].

Când luăm în considerare că prietenul şi colegul lui La Pira, avocatul marxist Giampaolo Meucci[87], a sugerat că el ar trebui să utilizeze reglementarea din 1865, devine limpede că obiectivul diktatului orwellian al lui Giorgio La Pira era pur şi simplu de a pune legea de partea socialismului.

 

În 1934, ,,liturghia săracilor”

Susţinătorii lui La Pira fac afirmaţia şocantă că el a instituit în realitate o liturghie nouă în 1934. Ei o descriu ca pe o ,,liturghie” special adaptată pentru săracii Florenţei, cu participarea parohiei. Înainte de a analiza această invenţie (care, precum vom vedea, se aseamănă misterios în multe privinţe cu noua liturghie a Papei Paul al VI-lea din 1969), vom examina formaţia personalităţilor care au purtat principala responsabilitate pentru crearea ei.

În primul rând, prin intermediul prieteniei şi sprijinului monseniorului Montini[88], viitorul Papă Paul al VI-lea, La Pira a dus la îndeplinire planul său de a inventa ,,liturghia săracilor” în 1934. Acesta a fost anul în care Montini l-a pus pe Giorgio La Pira sub tutela lui Don Raffaele Bensi, un preot paroh din Florenţa despre care se spune că a influenţat mii de tineri în calitate de capelan al secţiunii de tineret a organizaţiei Acţiunea Catolică. El a fost considerat de asemenea forţa motoare din spatele unora dintre cei mai radicali şi disidenţi preoţi din Florenţa[89].

La Pira îl cunoştea deja pe părintele Bensi din 1926, potrivit unui contemporan, Raffaello Torricello, care i-a cunoscut pe amândoi foarte bine[90].

Alegerea făcută de Montini pentru un povăţuitor spiritual şi colaborator pentru La Pira a fost semnificativă. Părintele Bensi are un profil interesant ca preot implicat indiscutabil în politică, care a luat parte la săptămânile de studiu de orientare socialistă de la Camaldoli inaugurate de Montini în 1934. De asemenea, el a ocupat – Dogma 90 3încălcând dreptul canonic, care interzice clericilor să deţină funcţii publice – un post la Ente Comunale di Assistenza, o organizaţie de asistenţă socială pentru ajutorarea săracilor, o poziţie pe care i-a asigurat-o La Pira, care era preşedintele organizaţiei.

 

Părintele Bensi, primul din stânga, a avut o mare influenţă asupra lui La Pira, dreapta; ambii sunt aici la o întrunire la Camaldoli

 

Părintele Bensi obişnuia să găzduiască în biserica sa întruniri regulate ale activiştilor radicali. Printre subiectele de discuţie erau planuri de a alcătui o mişcare de masă în rândul săracilor cu perspectiva de a schimba ordinea socială. Potrivit susţinătorilor lui Giorgio La Pira, în cursul uneia dintre aceste întâlniri, ,,s-a hotărât instituirea unei liturghii duminicale” pentru a ,,uni” cetăţenii cei mai săraci ai Florenţei în căutarea lor pentru dreptate socială.

Cine din grup ar fi avut neruşinarea de a institui o nouă liturghie ? Era necesară o persoană cu un caracter egoist obsesiv cu suficientă încredere în sine pentru a înlocui liturghia instituită de Hristos cu o nouă creaţie. La Pira a făcut faţă onorabil acestei provocări. La instigarea părintelui Bensi, care era un prieten apropiat al lui Montini, el a creat în 1934 ,,liturghia săracilor”, care a fost după aceea săvârşită în fiecare duminică în Biserica San Procolo (şi mai târziu la Mânăstirea Badia) din Florenţa[91].

 

La Pira: ‘Liturghia săracilor’ este o ‘aventură’

La Pira a socotit întotdeauna că ,,liturghia” sa era propriul ,,proiect” şi era dornic să fie privit ca strămoşul ei. El explică originile ei: ,,Trebuie spus fără întârziere că sfânta liturghie a săracilor de la San Procolo şi Badia a avut originea într-o dorinţă puternică pentru o ‘aventură’ creştină a credinţei şi dragostei”.

Dar era evident că el nu se referea la credinţa Bisericii, deoarece el a recunoscut că motivaţia din spatele ,,aventurii” era întemeiată pe clasă: ,,S-a născut din nevoia de a face creştinismul nostru mai puţin ‘burghez’”.

Din această declaraţie, putem conchide că motivele lui Giorgio La Pira erau înrădăcinate în naturalism şi că el a creat această ,,liturghie” din cauza setei sale de a organiza o revoluţie socială potrivit credinţei sale în Karl Marx. Această concluzie poate fi aplicată şi părintelui Bensi care a plantat în mintea lui La Pira ideea unei noi liturghii. Şi în spatele părintelui Bensi era ,,Svengali” al lor, monseniorul Montini, care i-a ademenit, i-a dominat şi i-a manipulat pe amândoi, şi în realitate a creat o nouă liturghie în 1969.

Svengali este un personaj din romanul lui George du Maurier, Trilby, care seduce, domină şi exploatează o tânără fată engleză pentru a o transforma într-o mare cântăreaţă. Cuvântul ,,svengali” a ajuns să însemne o persoană care manipulează sau controlează o alta printr-o influenţă hipnotică sau sinistră.

 

‘Liturghia săracilor’ a pregătit Novus Ordo Missae[92]

La Pira a subliniat principalele caracteristici ale ,,liturghiei” sale după cum urmează: ,,După citirea Evangheliei, s-au rostit puţine cuvinte, apoi s-au făcut câteva rugăciuni şi liturghia s-a încheiat. Un coş de pâine proaspătă a fost dus la altar. Pâinea a fost binecuvântată, toţi s-au unit într-un Tatăl nostru, şi pâinea a fost împărţită într-un mod ordonat”.

La Pira a subliniat participarea întregii parohii la ,,liturghia” lui[93]. Noi avem relatarea unui martor ocular, Raffaello Torricelli, care era un vizitator frecvent la experimentul de la San Procolo, care spune că rugăciunile erau conduse de Giorgio La Pira şi recitate în comun de congregaţie[94].

Nu este clar ce anume înţelegea La Pira prin pâine ,,binecuvântată”, dar în mod categoric el identifica slujba cu ,,euharistia”: ,,Acea structură a sfintei liturghii de la Badia, înţeleasă ca o comuniune în Hristos a tuturor fiinţelor înzestrate în modurile lor diferite de Dumnezeu, trebuie să rămână ideea centrală a lucrării noastre: pentru că ce este de necesitate fundamentală în vremurile noastre ? Care este într-adevăr ideea esenţială a creştinismului, necesitatea organică centrală, ideea din centrul comunităţii celor vii ? Euharistia, care este esenţa creştinismului, taina unităţii; prin aceasta noi aducem laolaltă pietrele divers îmbrăcate care sunt destinate să fie parte a unui singur edificiu”.

De asemenea, el i-a descris pe toţi membrii parohiei ca ,,închinători” în ,,taina iubirii”. Dar unde era preotul în această aşa-numită ,,liturghie” ? Dacă era unul, nu s-a făcut nici o menţiune a prezenţei sale – într-adevăr el ar părea de prisos în această slujbă condusă de mireni – pentru că Torricelli, care a depus mărturie pentru seria de evenimente, a fost convins că protagoniştii adevăraţi erau La Pira şi mulţimea de săraci care umpleau băncile[95].

 

‘Liturghia săracilor’ ca întrunire politicăDogma 90 4

Într-un articol din 1943 scris la scurt timp după participarea sa la Conferinţa de la Camaldoli, Giorgio La Pira a explicat în amănunt gândirea din spatele proiectului original San Procolo[96].

 

Oamenii săraci de la San Procolo au fost îndoctrinaţi cu idei comuniste de La Pira

 

El vorbea despre recrutarea săracilor (reclutare i poveri) în Biserica San Procolo cu intenţia de a le inculca o mentalitate colectivă (si trattave de creare uno stato d’animo religioso ‘collective’). De asemenea, el a vorbit despre transformarea întregii parohii într-o celulă revoluţionară numită Republica San Procolo (Repubblica di San Procolo) unde săracii să fie ,,uniţi” sub conducerea unui grup de elită de intelectuali, artişti şi specialişti.

Cunoaştem din relatarea lui Torricelli că La Pira a rostit de la altar un discurs despre chestiuni sociale şi politice care a câştigat sprijinul congregaţiei[97]. Era un exemplu neobrăzat de oportunism politic, o tentativă cinică de a profita de un grup vulnerabil al săracilor nevoiaşi ai oraşului.

Este în mod special semnificativ că ,,săracii” pentru care a fost creată ,,liturghia” nu erau interesaţi de revoluţie socială; nici nu manifestau nici cea mai mică dorinţă de a fi ,,uniţi” ca o clasă. În realitate, ei au trebuit să fie mituiţi, cu promisiunea de mâncare gratis[98], în primul rând pentru a veni la biserică.

După câţiva ani de la inaugurarea ,,liturghiei săracilor” la Florenţa, La Pira a dus-o la Roma, unde, sub ochiul vigilent al monseniorului Montini din Vatican, el a instituit-o în Biserica San Girolamo della Carita[99].

 

Condamnarea

Instituind o nouă ,,liturghie”, Giorgio La Pira şi zeloţii săi progresişti – hotărâţi să distrugă instituţia dumnezeiască a Bisericii şi preoţia – s-au pus ei înşişi în rând cu ereziarhii pseudo-reformei care au avut acelaşi scop în minte.

Este cert că nici un papă din istoria Bisericii anterior Conciliului Vatican II nu ar fi încuviinţat introducerea unei Novus Ordo Missae. Într-adevăr, Papa Grigorie al XVI-lea, în Mirari vos, dă următorul motiv pentru a o condamna:

,,Cu adevărat, aceşti autori ai inovaţiilor socotesc că o ‘poate fi pusă o fundaţie a unei noi instituţii omeneşti’, şi ceea ce Sfântul Chiprian a detestat se poate întâmpla [astăzi], că ceea ce a fost un lucru dumnezeiesc ‘poate deveni o biserică umană’” (15 august 1832)[100].

Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 90/martie-aprilie 2015

 

 

 

PARTEA A VII-A

O agendă similară cu cea a comunismului

Putem distinge trei etape în agenda politică a lui Giorgio La Pira care corespund cu cele ale Revoluţiei comuniste din Rusia:

 

1. O revoluţie trebuie să preia controlul asupra guvernului existent

Am văzut în episoadele anterioare cum La Pira făcea parte din cercul secret conspirativ al monseniorului Montini care era pregătit la Mânăstirea Camaldoli pentru a deveni un activist al viitorilor lideri politici care vor răsturna guvernul italian şi vor Dogma 91 1obţine controlul total al statului asupra economiei şi muncii. Argumentarea lor părea inspirată de viziunea lui Lenin a unui ,,partid de avangardă”, aplicată situaţiei din Italia.

 

O agendă amănunţită plănuită sub influenţa monseniorului Montini, viitorul Papă Paul al VI-lea

 

Ca unul dintre acei conspiratori, La Pira a reclamat o revoluţie care să fie la fel de neaşteptată şi completă ca cea din octombrie 1917 din Rusia. Articolul 86 al Codului Camaldoli, pe care el l-a susţinut, cerea o ,,transformare profundă şi rapidă în economie şi societate”[101].

La Pira a formulat astfel: ,,Trebuie schimbat totul în Italia, trebuie introdusă o economie planificată şi schimbat radical personalul politic al ţării”[102]. Toate dovezile din viaţa lui La Pira pe care le-am înfăţişat până acum arată că tipul său de Acţiune Catolică avea un program revoluţionar pentru a elimina valorile catolice tradiţionale şi a le înlocui cu un crez secular, universal al ,,drepturilor omului”, precum a subliniat Jacques Maritain.

 

2. O dictatură asupra tuturor domeniilor vieţii cetăţenilor

Sprijinirea de către La Pira a Codului Camaldoli ne spune că el susţinea concentrarea întregii puteri politice în mâna statului, care ar însemna de fapt o dictatură a secerii şi ciocanului în toate domeniile vieţii omeneşti, nu numai în chestiuni economice. Un guvern bazat pe politica lui Giorgio La Pira ar fi la fel de atotcuprinzător şi ,,unificator” ca orice regim totalitar. Ar necesita numirea de apparatchik[103] pentru a hotărî cine primeşte ce şi, în consecinţă, un număr uriaş de birocraţi (administratori, inspectori şi spioni) care să dea statului mai multă putere asupra vieţilor cetăţenilor.

Prin urmare, catolicii au dreptul să fie şocaţi de lauda adusă de Papa Ioan Paul al II-lea politicii lui La Pira, când a spus: ,,Către puternicii pământului el a proclamat cu îndrăzneală ideile sale ca un credincios şi iubitor al păcii, invitându-i pe cei ce-l ascultau la un efort comun de a promova binele fundamental în diferite sectoare: în societate, politică, economie, cultură şi între religii”[104].

Dar metoda lui La Pira de a trata ,,problema socială” era pe cât de prefăcută, pe atât de lipsită de scrupule. El a încercat să-i convingă pe catolici că, renunţând la întreprinderile capitaliste ei vor urma Evanghelia. Realitatea din spatele retoricii era că el pleda în favoarea unui sistem birocratic central de distribuţie, care ar însemna prăbuşirea libertăţii economice şi de aici a celei politice. Aşa cum în Uniunea Sovietică şi regimurile socialiste similare, sistemul a trebuit impus cetăţenilor cu un ciocan tot mai mare.

 

3. O utopie socialistă trebuie să înşele oamenii

La Pira s-a conceput pe sine ca un fel de mesia politic folosind platitudini utopice vagi despre construirea de punţi ale dreptăţii şi păcii care să unească lumea. El a pretins sprijinul absolut pentru misiunea sa auto-intitulată de salvare a săracilor şi muncitorilor de ,,oprimarea” capitalistă în ,,pământul făgăduinţei” al libertăţii, egalităţii, dreptăţii şi păcii. Aşa a dobândit popularitate printre catolicii cu mentalitate socialistă care continuă să-l aclame ca pe un ,,profet”.

 

Făcând cercul pătrat

Tentativele lui La Pira de a face o reconciliere imposibilă între principiile fundamental opuse ale catolicismului şi comunismului se găsesc în scrierile sale timpurii: Vocaţia noastră socială (La Nostra Vocazione Sociale) publicată în 1945 şi 2 articole: Săracii aşteaptă (L’attesa de la povera gente) şi Apărarea săracilor (La difesa de la povera gente), ambele publicate în 1950.

Aspectul frapant al lucrării Vocaţia noastră socială este că se prezintă ca o declaraţie de drepturi şi responsabilităţi pentru teologia eliberării: tema sa principală de egalitate socială este socotită identică cu mesajul Evangheliei. Giorgio La Pira a pretins că principiul egalitarismului reprezenta nu numai temelia de inspiraţie a noii sale ordini a societăţii, ci, incredibil, voinţa lui Hristos. Ar fi chipurile ,,egalitatea dezvăluită de Hristos”.

Departe de a fi întruparea Evangheliei, principiile lui La Pira sunt în acord deplin cu Manifestul Comunist: vor exista locuri de muncă pentru toţi, proprietatea comună a mijloacelor de producţie şi distribuţia egală a bogăţiei pentru toţi[105]. Cu alte cuvinte, munca şi bogăţia cetăţenilor trebuie să aparţină guvernului şi trebuieDogma 91 2 distribuită de guvern în mod egal între cetăţeni. După estimarea lui La Pira, toţi trebuie să aibă alocat minimum de bunuri (minimo di benessere) considerat de elita conducătoare a fi necesar pentru viaţă.

 

Giuseppe Dossetti şi La Pira, directori la Cronici Sociale – Cronache Sociali – discutând ştirile

 

Contextul în care a apărut articolul lui La Pira Săracii aşteaptă[106] este revelator. A fost publicat prima oară în 1950 în revista de stânga, Cronici Sociale, care era organul Partidului Democrat Creştin condus de Giuseppe Dossetti. La Pira a făcut parte din cercul intim al lui Dossetti, şi în 1947 a fost cofondator al revistei Cronici Sociale. Acest jurnal milita pentru o economie planificată şi sfârşitul proprietăţii particulare şi capitalismului. Este în mod special semnificativ faptul că fondatorii revistei Cronici Sociale au studiat constituţia sovietică, ca şi Partidul Laburist Britanic[107] ca modele pentru guvernul italian[108].

La Pira a încercat să înşele opinia publică prezentând conţinutul articolului său sub masca învăţăturii catolice. El a făcut multe referiri la pasaje biblice, interpretându-le potrivit perspectivei sale marxiste. De asemenea, el şi-a asigurat cititorii că Evanghelia era în primul rând un ,,manual tehnic” pentru construirea unei lumi mai bune.

În articolul său, el a propus o transformare radicală a sistemului economic al ţării şi o restructurare a guvernului pentru a garanta ţelurile sale marxiste de ,,locuri de muncă pentru toţi” şi egalitate prin controlul birocratic al statului. Este extrem de important de înţeles că prin ,,guvern”, La Pira înţelegea acel cadru de elită al ,,oamenilor lui Montini” care fuseseră instruiţi la Camaldoli exact pentru acest scop.

În celălalt articol al său, Apărarea săracilor, publicat de asemenea în Cronici Sociale, La Pira a continuat tema economiei planificate aliată cu teologia eliberării. El a susţinut că ,,un creştin trebuie să aibă aceeaşi dorinţă de a eradica şomajul şi sărăcia precum are – sau ar trebui să aibă – pentru a-L primi pe Hristos în sufletul său”. Aceste cuvinte au fost preluate de la un preot italian pro-comunist, Don Luigi Moresco[109], despre care La Pira a scris o carte promovând teologia lui[110]. Don Moresco, preotul paroh de la Biserica Sfântul Apolinarie din Piedicastello, Trent, i-a susţinut pe comuniştii şi socialiştii locali şi a fluturat steagul roşu din clopotniţa bisericii sale[111].

Este limpede că, în scrierile sale, La Pira a încercat să facă un sincretism între catolicism şi filozofia anti-creştină a marxismului pentru a spori puterea statului, în timp ce creştinismul insistă pe un rol relativ minor al statului, ca indivizii să fie liberi să-i ajute pe săraci.

 

Concluzie

Pe tot parcursul carierei sale politice, La Pira s-a prezentat pe sine în mod fals ca fiind vocea Bisericii Catolice. Realitatea este că, urmărind ţelurile socialiste ale egalităţii pentru toţi, el a transformat creştinismul într-o ideologie a acestei lumi şi s-a dovedit a fi un exponent timpuriu al teologiei eliberării. El a crezut că turnând din nou marxismul într-un tipar creştin, prin aceasta ar putea depăşi opoziţia Bisericii faţă de comunism şi ar putea demonstra puterea ideologiei sale socialiste.

A fost o înşelăciune intenţionată a credincioşilor nesuspicioşi şi vulnerabili, pentru că el trebuie să fi ştiut că marxismul pe care l-a susţinut în Codul de la Camaldoli venea Dogma 91 3direct din revoluţia comunistă şi a pus temelia regimurilor anti-catolice ale lui Lenin, Stalin şi Hruşciov, şi că orice stat întemeiat pe socialism a sfârşit în tiranie, nedreptate şi ruină economică.

 

În 2004, la Florenţa, a fost inaugurată o statuie a lui Giorgio La Pira; pentru mai multe imagini şi amănunte, click aici

 

Din nefericire pentru noi catolicii, există persoane la Vatican – inclusiv papii recenţi – care nu numai că au înghiţit această înşelăciune de ,,comunism catolic”, repetând papagaliceşte propaganda socialistă a lui La Pira, ci induc în eroare în continuare credincioşii luând în considerare canonizarea sa. Scandalul este că nimeni de la Vatican nu a recunoscut că La Pira a furat veşmântul creştinismului şi pur şi simplu a cooptat principiile catolice pentru a le face să slujească ţelurilor comuniste. Sau, dacă ei au ştiut acest lucru, au ales să închidă ochii.

Încă o dată – şi Dorothy Day este alt exemplu – un comunist catolic este promovat pentru canonizare fără o cercetare cuvenită. Trebuie să fie clar ce este în joc aici. A-l canoniza pe Giorgio La Pira ar echivala cu a legitima ideologia sa politică, care vine din acelaşi principiu al controlului centralizat al guvernului ca cel al lui Lenin, neagă drepturile de proprietate şi subordonează statului atât Biserica, cât şi individul.

În 2004, la Florenţa, în prezenţa arhiepiscopului Giuseppe Betori şi a primarului oraşului, a fost dezvelită o statuie a lui Giorgio La Pira. Întrebarea care ar trebui să fie pe buzele tuturor catolicilor este: Pentru numele lui Dumnezeu, cum pot fi acordate asemenea onoruri cuiva care a colaborat cu comuniştii în timpul Războiului Rece, când mii de catolici au fost ucişi în numele aceluiaşi comunism pe care La Pira voia să-l aducă în Italia ?

Departe de a merita un loc printre sfinţii canonizaţi ai Bisericii Catolice, La Pira merită o firidă în panteonul trădătorilor Bisericii şi ţării sale.

Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 91/mai-iunie 2015

 

După ,,What La Pira expected from the Council”, de dr. Carol Byrne

 


[1] Giorgio La Pira a fost primar al Florenţei între anii 1951-1958 şi 1961-1965, adică înainte şi în timpul Conciliului Vatican II (1962-1965).

[2] Dorothy Day a fost o catolică americancă, prezentată astăzi ca un model pentru reforma socială, o persoană iubitoare de pace şi plină de milă, care şi-a dedicat viaţa ocrotirii celor săraci. Pe 13 noiembrie 2012, Conferinţa Episcopilor Catolici din SUA a votat în unanimitate pentru înaintarea dosarului de canonizare a lui Dorothy Day, socotită o ,,sfântă modernă”, ,,una din cele 10 catolice care au schimbat lumea”.

Realitatea necosmetizată de catolici o înfăţişează însă pe Dorothy Day ca fiind membră a mai multe organizaţii socialiste, puternic implicată în activitatea grupurilor politice şi sindicatelor ai căror fondatori şi conducători erau membri ai Partidului Comunist din America. De asemenea, ea a susţinut cauza comuniştilor aflaţi în solda Uniunii Sovietice; a sprijinit politicile puterilor străine ostile care acţionau de la Moscova, Havana, Beijing şi Hanoi împotriva SUA; a scris favorabil despre dictatorii comunişti Lenin, Castro, Mao şi Ho Chi Minh.

Dorothy Day avea vederi atât de radicale şi anti-americane, încât FBI a trecut-o pe indexul de securitate al guvernului federal. De asemenea, ea a scris mai multe elogii deosebite la adresa lui Saul Alinsky (frapantă este şi legătura dintre acesta şi Papa Paul al VI-lea), ale cărui tactici şi strategii comuniste le-a adoptat în activismul ei social. Ea susţinea deţinerea în comun a proprietăţii şi creşterea în comun a copiilor pentru distrugerea familiei tradiţionale. Revista pe care a tipărit-o vreme de aproape 50 de ani, Muncitorul catolic, era un organ de propagandă comunistă.

[3] Muncitorul catolic, octombrie 1963.

[4] Audienţa din 9 noiembrie 1977.

[5] Scrisoarea Papei Ioan Paul al II-lea către cardinalul Ennio Antonelli cu ocazia centenarului naşterii lui Giorgio La Pira, 1 noiembrie 2004.

[6] În cadrul unei întâlniri cu Asociaţia Naţională a Autorităţilor Locale Italiene; ştire relatată de Agenţia Catolică de Ştiri, 26 aprilie 2004.

[7] Douglas Hyde, un convertit binecunoscut de la comunism, relata că atunci când La Pira se întorcea de la biroul primăriei din Palazzo Vecchio, el ,,cerea să călătorească în spate pe un scuter cu motor Vespa, condus de un adolescent”, şi îşi primea musafirii oficiali pentru dineu ,,şezând în vârful scărilor unui cămin pentru delincvenţi juvenili” (Douglas Hyde, ‘Hurricane Mayor’, Catholic Herald, 15 iulie 1955).

[8] La Pira, scrisoare din 28 octombrie 1970, citată de Giulio Andreotti în revista 30 Giorni, februarie 2004.

[9] Vittorio Critterich, ,,Şi Biserica devine ştire pentru lume”.

[10] Citat de prietenul lui La Pira, Vittorio Citterich, ,,’Sfântul primar’ şi puternicii lumii’, Oasis, 2 septembrie 2005.

[11] Catholic Herald, 29 decembrie 1961.

[12] Marco Salvatore Paolino, Biserica Catolică, Sfântul Scaun şi comunismul. De la Divini Redemptoris la Ost-Politik. Scenariul internaţional şi experienţa italiană.

[13] 30 Days Magazine, februarie 2004, Giulio Andreotti, ,,Extraordinarul La Pira”, discursul său ţinut la slujba de pomenire a lui Giorgio La Pira în Palatul Montecitorio pe 25 februarie 2004.

[14] Cuvintele lui Stalin sunt citate în A. Agosti, Palmiro Togliatti, Torino, Unione Tipografico-Editrice Torinese, 1996, p. 373.

[15] Elena Agarossi şi Victor Zaslavski, Stalin şi Togliatti: Italia şi originile Războiului Rece, Stanford University Press, 2011, au consultat mii de documente nepublicate din Arhivele Moscovei despre soarta prizonierilor politici italieni, care au fost în mare măsură militanţi anti-fascişti, comunişti, socialişti şi anarhişti înainte de a cădea victime epurărilor lui Stalin.

[16] Catholic Worker, iunie 1963.

[17] Catholic Herald, 28 august 1959.

[18] Citterich l-a însoţit pe La Pira la Moscova şi a scris un raport despre vizită în cotidianul creştin-democrat din Florenţa, Giornale del Mattino. El a scris mai multe articole despre La Pira şi a publicat o carte intitulată Un sfânt la Kremlin: Giorgio La Pira, Editura Paoline, Torino, 1986. Faptul că La Pira era considerat un sfânt în viaţă se datorează în mare măsură relatărilor exagerate ale lui Vittorio Citterich.

[19] N.tr.: Se face referire la una dintre profeţiile de la Fatima, care susţine că Rusia ar trebui consacrată inimii imaculate a Maicii Domnului – cu alte cuvinte, Rusia ar trebui convertită la catolicism – pentru a scăpa de plaga comunismului şi a fi pace în lume. Fireşte că La Pira nu a dat atenţie unor astfel de ‘amănunte’, fiindcă – după cum se poate vedea din acţiunile sale – el nu avea în vedere propovăduirea catolicismului în Rusia, ci propagarea comunismului oriunde în lume, prin orice mijloace.

[20] Catholic Worker, octombrie-noiembrie 1971.

[21] Catholic Herald, 28 august 1959.

[22] Acesta era un desen anti-comunist din 1951, conceput ca o satiră la adresa ,,porumbelului păcii” al lui Pablo Picasso, care era simbolul mişcării comuniste internaţionale pentru ,,pace”. Desenul prezenta un porumbel în forma unui tanc sovietic pentru a expune motivele reale din spatele propagandei pentru ,,pace” a lui Stalin.

[23] Catholic Herald, 6 iulie 1973. Această informaţie a fost publicată pentru prima oară în L’Osservatore Romano, 16 iunie 1973. Citată de Jonathon Luxmoore şi Jolanta Babiuch în lucrarea The Vatican and the red flag (Vaticanul şi steagul roşu), Geoffrey Chapman, 1998, p. 164.

[24] Mihail Gorbaciov a primit Premiul Giorgio La Pira pentru Cultură şi Pace în noiembrie 1999.

[25] A se vedea pamfletul Vent’Anni di Presenza in Citta (Douăzeci de ani de prezenţă în oraş), p. 5, publicat de Asociaţia de Prietenie Iudeo-Creştină din Torino.

[26] Comitetul Evreiesc American (American Jewish Committee, AJC) este cea mai importantă organizaţie evreiască din Statele Unite ale Americii şi se descrie pe sine ca un grup de ,,sprijin evreiesc la nivel mondial”.

[27] Luciano Martini (editor), Giorgio La Pira e la vocazione di Israele (Giorgio La Pira şi menirea lui Israel), Florenţa, Giunti Editore, 2005, p. ix. Cartea constă într-o colecţie de studii în limba italiană despre relaţiile lui La Pira cu evreii şi a fost publicată cu ajutorul Fundaţiei Giorgio La Pira pentru a marca cea de-a 100-a aniversare a naşterii sale.

[28] N.tr.: În 1963, în timpul Conciliului Vatican II (1962-1965), Papa Paul al VI-lea a susţinut necesitatea modernizării slujbelor pentru a fi mai bine înţelese de credincioşi. Sub acest pretext, pontiful a realizat o reformă a liturghiei catolice, prin adoptarea unui document oficial intitulat Constituţia despre Sfânta Liturghie. În 1964, tot el a înfiinţat o Comisie Liturgică pentru reformarea liturghiei, numită Consilium. Aceasta era condusă de preotul modernist Anibale Bugnini (suspectat a fi mason) şi avea în componenţa ei 6 teologi protestanţi. Ca urmare a lucrării comisiei, în 1969-1970, a fost introdusă o nouă carte de cult Novus Ordo Missae, care a dus la o revoluţie liturgică fără precedent în Biserica Catolică.

Această revoluţie a fost extrem de vastă şi a cuprins o multitudine de aspecte pornind de la cele exterioare până la elementele profunde ale teologiei catolice. Printre modificările exterioare se numără: bisericile au fost golite de majoritatea podoabelor; veşmintele preoţeşti au devenit uneori chiar haine de stradă; altarul a devenit o simplă masă; preotul nu mai slujeşte cu faţa spre Dumnezeu, ci spre credincioşi; împărtăşania este dată credincioşilor în mână; rugăciunile şi cântările bisericeşti au fost modificate şi scurtate substanţial; ele au fost parţial sau total înlocuite cu cântări profane şi instrumente muzicale nefolosite până atunci precum chitare, tobe etc; împărtăşania poate fi împărţită şi de femei, iar preotul s-a transformat într-un simplu funcţionar şi maestru de ceremonii … Astfel s-a ajuns la săvârşirea de liturghii în locuri improprii, precum în aer liber, la circ, în discotecă, apariţia unor elemente improprii în liturghie precum dansuri ca dansuri rituale ale altor religii, tango, costumaţii de carnaval, şi utilizarea de alte elemente pentru euharistie în loc de pâine şi vin, precum biscuiţi şi cafea.

Pe lângă modificările exterioare, cele teologice au făcut ca liturghia să nu mai reflecte credinţa catolică, ci o credinţă nouă. Alături de ideile moderniste ale catolicilor, prezenţa celor 6 teologi protestanţi în comisia de reformă a condus la armonizarea liturghiei catolice cu ideologia şi practicile protestante. În consecinţă, urmând învăţătura protestantă, liturghia nu mai implică jertfa euharistică, căci euharistia nu mai este socotită Trupul şi Sângele Mântuitorului, ci o cină comună, deoarece în documentele oficiale nu se mai vorbeşte despre transsubstanţiere.

Ca urmare, în 1969, teologul protestant Max Thurian, care a făcut parte din Comisia Liturgică şi a fost implicat şi în întemeierea comunităţii ecumeniste de la Taize, Franţa, afirma: ,,Acum este posibil din punct de vedere teologic ca protestanţii să folosească aceeaşi liturghie cu Biserica Catolică”. Mai târziu, dr. Smith, unul din reprezentanţii luterani prezenţi în aceeaşi comisie, a declarat: ,,Am încheiat lucrarea pe care a început-o Martin Luther”. De asemenea, unul din reprezentanţii catolici, iezuitul Joseph Gelineau susţinea: ,,Trebuie spus fără ambiguitate: ritul roman precum îl cunoşteam nu mai există. A fost nimicit”. Însuşi conducătorul comisiei, Anibale Bugnini, a declarat despre liturghie că este ,,o renovare fundamentală … o schimbare totală … o nouă creaţie”.

Faptul că împreună cu noua liturghie au fost introduse un nou catehism, o nouă morală, noi rugăciuni, un nou Cod de drept canonic, un nou calendar dovedeşte că a avut loc o revoluţie deplină, în urma căreia a apărut o Nouă Biserică. ,,Reforma liturgică … nu vă înşelaţi, este punctul din care începe revoluţia”, afirma un înalt prelat catolic …

[29] Giorgio La Pira e la vocazione di Israele, p. 79. Aceasta a fost cea de-a 75-a aniversare a înfiinţării Marii Sinagogi, Tempio Maggiore din Florenţa. Cartea de aur, cunoscută şi sub numele său evreiesc, Keren Kayemeth LeIsrael, a fost înfiinţată în 1948 pentru a-l comemora pe Chaim Weizmann, primul preşedinte al statului Israel.

[30] Ibid., p. 79-80.

[31] Utilizând documente din Arhivele La Pira, Luciano Martini oferă o relatare amănunţită a corespondenţei dintre La Pira şi câţiva evrei florentini. Aceste documente arată că, înainte de Conciliul Vatican II, La Pira a lucrat pentru a aduce în atenţia ierarhiei catolice cererile lor de reformare a Bisericii.

[32] Giorgio La Pira e la vocazione di Israele, p. 76.

[33] Informaţia Asociaţiei Refugiaţilor Evrei din Marea Britanie (Association of Jewish Refugees in Great Britain, AJR), vol. 19, nr. 6, iunie 1964, p. 4.

[34] Giorgio La Pira e la vocazione di Israele, p. 76. La Pira scria: ,,Un atto di adorazione per il Signore ed un cimento di grazia, di unita et di pace per la triplice famiglia di Abramo” (Acesta este un act de închinare a Domnului şi o temelie de har, unitate şi pace pentru familia întreită a lui Avraam).

[35] Giorgio La Pira e la vocazione di Israele, p. 77.

[36] Giorgio La Pira e la vocazione di Israele, p. 71-72.

[37] Salvatore Jona, Gli Ebrei non hanno ucciso Gesu: Presentazione di Giorgio La Pira, Florenţa, Leo S. Olschki, 1963. Leo Samuel Olschki era un evreu de origine poloneză care s-a stabilit în Italia şi a înfiinţat o editură la Florenţa.

[38] Congresul Evreiesc Mondial (World Jewish Congress, WJC) a fost înfiinţat în 1936. Deşi scopul său principal a fost de a apăra drepturile evreilor din diaspora, organizaţia a susţinut întotdeauna activ ţelurile sionismului, adică întemeierea statului Israel.

[39] Jean Lacouture, Jesuits: A Multibiography (Iezuiţii: o biografie multiplă), Counterpoint, 2003, p. 440-441. Ceilalţi conspiratori din grup erau Amintore Fanfani şi Enrico de Mattei.

[40] Ibid., p. 440-441.

[41] Mordechai Bar-On, In pursuit of Peace: A History of the Israeli Peace Movement (În căutarea păcii: O istorie a mişcării israeliene pentru pace), US Institute of Peace Research Press, 1996, p. 19-21. Printre cei care au participat s-au numărat Maurice Fisher, ambasadorul Israelului în Italia, Reuven Barakat, membru al Knesset-ului, şi Reuven Shiloah, fondator al Mossad-ului, agenţia de servicii secrete a Israelului.

[42] N.tr.: Carte de rugăciuni citite de preoţii şi călugării catolici la diferite ore ale zilei.

[43] Monsenior Albert Giovannetti, A Portrait of His Holiness John XXIII (Un portret al Papei Ioan al XXIII-lea), Westminster, Maryland, Newman Press, 1959, p. 168.

[44] Jewish Telegraphic Agency, Daily News Bulletin, vol. 25, nr. 188, 6 octombrie 1958, p. 2.

[45] Mulţi membri ai FUCI au devenit oameni de stat şi/sau lideri ai Partidului Democrat.

[46] Mânăstirea a fost întemeiată în secolul al XI-lea de călugărul benedictin Romuald, socotit sfânt de catolici. În prezent, este un centru pentru dialog ecumenist şi interreligios.

[47] Monsenior John Clancy, Apostle for our Time: Pope Paul VI (Apostolul timpurilor noastre: Papa Paul al VI-lea), Collins, 1964, p. 43; de asemenea Avon, 1963, Ulan Press, 2012.

[48] A se vedea Nico Perrone, Il dissesto programmato: Le partecipazioni statali nel sistema di consenso democristiano (Haosul programat: Participarea statului la sistemul consensului democrat creştin), Dedalo, 1991, p. 14-20.

[49] Drepturile indivizilor şi familiilor sunt, după cum se crede, garantate, dar doar ,,într-un mod care elimină situaţiile privilegiate care sunt consecinţa diferenţelor de clasă, avere şi educaţie”, adică ele sunt supuse regulii de fier a egalitarismului.

[50] ,,Prin care un individ sau o clasă nu poate exclude pe nimeni de la participarea sa la binele comun”.

[51] Statul poate interveni ,,pentru a nu admite că unele categorii de bunuri esenţiale ar putea fi obiectul proprietăţii particulare sau pentru a pune limite unui asemenea drept”.

[52] În ce priveşte consumul şi folosirea bunurilor (,,bunuri de consum sau de plăcere”), statul poate impune restricţii asupra deţinerii lor de către indivizi: ,,O limită pentru folosirea şi acumularea lor”.

[53] ,,Un sistem economic bun trebuie să evite bogăţia excesivă care vatămă distribuţia egală; în orice caz, trebuie să evite ca, prin intermediul controlului câtorva asupra concentrării averii, să poată apărea o putere crescută a grupurilor mici în economie”.

[54] ,,O redistribuţie a bunurilor disponibile”.

[55] Cuvântarea din 10 martie 2012 ţinută la o întrunire ecumenistă în mânăstire cu Rowan Williams, arhiepiscopul de Canterbury.

[56] Catholic Herald, 2 septembrie 1955.

[57] A se vedea Neera Fallaci, Dalla parte del’ultimo – Vita del prete Lorenzo Milani, Milano Libri Edizioni, 1974, p. 300-301.

[58] Ernesto Balducci, preot piarist, a fost un activist politic din Florenţa. El a făcut carieră din nesupunerea faţă de episcopul său, monseniorul Florit, care l-a făcut să părăsească Florenţa în 1963. Până în 1965, el a stat la Roma, unde s-a bucurat de protecţia Papei Montini. Acesta din urmă şi-a folosit influenţa pentru a anula dorinţele episcopului Florenţei şi a-l repune în drepturi pe preotul Balducci. Balducci tipărea o revistă radicală, Testimonianze (Mărturii) care susţinea reformele Conciliului Vatican II.

[59] ,,A proteja şi a garanta pâinea şi munca pentru multe case”. Citat în preotul Ernesto Balducci, Giorgio La Pira, Accion Cultural Cristiana, Salamanca, 2002, p. 45-46.

[60] Francesco Malgeri, La stagione del centrismo. Politica e societa nell’Italia del secondo dopoguerra (1945-1960), Soveria Mannelli, 2002, p. 319. Fanfani l-a autorizat pe prefectul Florenţei (reprezentantul guvernului în districte) să retragă paşaportul lui Marinotti.

[61] Magnificat este cântarea Maicii Domnului Măreşte suflete al meu pre Domnul, rostită la întâlnirea ei cu Elisaveta (Luca 1, 47-55).

[62] Fanfani îi scria lui La Pira: ,,Îţi sunt în mod special recunoscător pentru că ai amintit de Magnificat în concluzia ta. Am susţinut că este adevăratul imn al democraţiei: a-i doborî pe cei puternici şi a-i înălţa pe cei smeriţi”. Ettore Barnabei, în Sara Selmi şi Sebastiano Nerozzi, Caro Giorgio, Caro Amintore: Carteggio 1951-1977, 25 anni di storia nel carteggio La Pira-Fanfani, Polistampa, 2003.

[63] Dintr-o scrisoare către Franco Marinotti citată în Ernesto Balducci, op. cit., p. 45.

[64] Giorgio Galli, La Sfida perduta: biografia politica di Enrico Mattei, Bompiani, Milan, 1976, p. 107.

[65] A se vedea nota 9.

[66] Harper’s Magazine, martie 1961.

[67] Pietro Domenico Giovanni, ,,Dalla ‘civilta cristiana’ alle ‘civilta teologali’. Note su Giorgio La Pira e le Genesi dei Colloqui mediterranei”, în Alessandro Cortesi (ed.), Europa e Mediterraneo, Nerbini, Florenţa, 2008, p. 165.

[68] A se vedea Pietro Neglie, Perioada de dezgheţ: Vaticanul, Uniunea Sovietică şi politica de centru-stânga în Italia (1958-1963) (La stagione del Disgelo: Il Vaticano, l’Unione Sovietica e la politica di centro-sinistra in Italia (1958-1963)), Cantagalli, 2010.

[69] Ca răspuns la propunerea lui La Pira ca purtător de cuvânt al prim-ministrului de atunci, Amintore Fanfani, Kozirev a comentat: ,,Ideea fundamentală a lui Fanfani rămâne posibilitatea unei intermedieri între Răsărit şi Apus, în primul rând între URSS şi SUA. Italia, după Fanfani, trebuie să devină o punte între cele două blocuri. Papa Ioan cunoaşte aspiraţiile lui Fanfani şi le aprobă”. În realitate, La Pira era cunoscut printre sovietici ca ,,foarte apropiat de papă” (ibid., p. 133).

[70] Acestea sunt cuvintele lui Kozirev: ,,La Pira mi-a dat de înţeles limpede că partea italiană leagă ... vizita lui Hruşciov de succesul Conciliului” şi ,,nu se va face nici o mişcare bruscă împotriva ţărilor socialiste” (ibid., p. 171).

[71] Într-o transcriere a negocierilor dintre Kosighin şi Mattei, se consemnează că ultimul a spus că el vroia să elimine competiţia dintre producătorii importanţi de petrol: ,,Să diminueze prezenţa în Europa şi Africa a marilor companii internaţionale petrolifere care aparţin cartelului, precum Standard Oil, British Petroleum, Shell” (ibid., p. 161-162).

[72] Ibid., p. 170.

[73] De exemplu, Ezio Vanoni (ministru de finanţe şi apoi ministru al bugetului), care a introdus un impozit pe venit progresiv pentru a reduce drastic profiturile făcute de întreprinzătorii particulari; şi Giorgio Bo – un discipol şi prieten al lui Montini din vremea când se afla la FUCI – care a fost numit de Fanfani ministru al proprietăţilor statului şi ministru al industriei şi comerţului.

[74] Catholic Herald, 29 ianuarie 1954.

[75] Giulio Andreotti, ,,Extraordinarul La Pira”, 30 Days, februarie 2004. Andreotti a fost ministru de interne în anii ’1950.

[76] I lavoratori della Galileo saranno sempre al fianco dei lavoratori in lotta !

[77] La Pira este citat ca afirmând că mai sus-pomeniţii întreprinzători ,,dovrebbero essere puniti in un solo modo e cioe mettendo i licenziatori al posto dei licenziati”.

[78] O copie a scrisorii sale din 2 noiembrie 1958 către Don Lorenzo Milani în sprijinul grevei de la Galileo (şi răspunsul lui La Pira) se găseşte în Neera Fallaci, Dalla parte dell’ultimo. Vita del prete Lorenzo Milani, Milano Libri Edizioni, 1974, p. 300-301.

[79] Giulio Andreotti, ,,Extraordinarul La Pira”, 30 Days, februarie 2004. Andreotti a fost ministru de interne în anii ’1950.

[80] Douglas Hyde, ,,Primarul uragan”, Catholic Herald, 15 iulie 1955.

[81] Catholic Worker, octombrie 1963.

[82] N.tr.: Aşa ceva nu există în învăţătura creştină. Dacă în cea catolică în particular, există aşa ceva, ea nu se înscrie în învăţăturile Mântuitorului, Sfinţilor Apostoli şi Sfinţilor Părinţi ai Bisericii. Ei au vorbit doar despre datoria morală a celor bogaţi de a împărţi bunătăţile pe care le-au primit de la Dumnezeu cu cei săraci, prin aceasta cei bogaţi dând dovadă de milostivire, iar cei săraci fiind datori să se roage pentru binefăcătorii lor.

[83] Catholic Worker, mai 1966.

[84] Codul Civil din 1942 a abrogat în mod specific Codul Civil din 1865.

[85] Abia în 1871 capitala italiană s-a mutat la Roma. Înainte de 1865, oraşul capitală era Torino.

[86] Pentru o relatare amănunţită a acestui eveniment istoric puţin cunoscut, a se vedea Patrick Keyes O’Clery, Constituirea Italiei 1856-1870, London Kegan Paul, Trench, Trubner & Co., Londra, 1892.

[87] Ca preşedinte al Tribunalului Juvenil din Florenţa, Meucci a prezentat tinerii ca victime ale unei culturi burgheze care nu ,,înţelegea” nevoile lor. El a revoluţionat sistemul legal italian adaptându-l la perspectiva tinerilor delincvenţi, în loc să-i facă pe ei să se conformeze legii.

[88] La Pira s-a întâlnit prima oară cu monseniorul Montini în 1922, şi prietenia lor a durat pentru tot restul vieţilor lor. Este oportun a aminti aici că Montini însuşi a fost un deschizător de drumuri în mişcarea liturgică între anii 1925-1933, când, în calitate de capelan naţional al Federaţiei Universităţilor Catolice din Italia (Federazione Universitaria Cattolica Italiana, FUCI), el a prezentat studenţilor un stil mai ,,democratic” de participare la liturghie, care era unit cu acţiunea socială. Dar chiar atunci când a fost silit să demisioneze din postul său din FUCI în 1933, lucrarea sa subversivă de reformare a Bisericii a continuat cu intensitate sporită cu consecinţe care sunt deja istorie.

[89] Cei mai importanţi dintre aceştia au fost preoţii Lorenzo Milani şi Ernesto Balducci.

[90] Raffaello Torricello, Don Bensi. Cu mărturii coordonate de R.T., Edizioni Polistampa, Firenze, Florenţa, 1997, p. 28-29.

[91] Biserica Mânăstirii Benedictine Badia, cunoscută şi ca Santa Maria di Firenze, este cea mai veche mânăstire din Florenţa; întemeierea sa datează din anul 978.

[92] N.tr.: A se vedea nota 4 din episodul III al acestui serial.

[93] ,,Sfânta liturghie este realizată în aşa fel încât toţi participă cu rugăciuni şi cântece” (La santa Messa viene seguita in modo che tutti vi partecipino con preghiere e con canti). Citat în Giancarlo Gallici, Scritti Vincenziani, Citta Nuova Editrice, 2007, p. 152.

[94] Raffaello Torricelli, ‘I tempi fiorentinini que hanno segnato la vita de Giorgio La Pira e quella di Firenze’, in Caro Giorgio, Caro Amintore, 25 anni di storia nel Carteggio La Pira-Fanfani, Editione Polistampa, Florenţa, 2003, p. 10-12.

[95] R. Torricelli, op. cit., p. 12: ,,Ce plăcere era participarea la acea întrunire săptămânală cu ne-catolicii şi săracii, care împreună cu La Pira erau adevăraţii protagonişti” (Quale gratia era partecipare a questo settimanale incontro con gli ‘accattoni’ e i miserabili que con La Pira erano i veri protagonisti).

[96] Giorgio La Pira, ‘La Messa di San Procolo’ in Rivista dei giovani, 24, nr. 9, septembrie 1943, p. 203-207, citată în Giancarlo Gallici, op. cit., p. 150.

[97] Torricelli a notat: ,,Aceşti oameni sărmani ... au ascultat, au încuviinţat ...” (Questa povera gente ... ascoltava, annuiva ...) ibid.

[98] G. Gallici, op. cit., p. 151-152.

[99] ,,La Pira personal a instituit în Biserica San Girolamo della Carita liturghia săracilor, pe care o alcătuise cu câţiva ani mai devreme la Florenţa”. Giulio Andreotti, ‘Attualita di La Pira’, 30 Giorni, 10 octombrie 2002.

[100] N.tr.: Din punctul de vedere ortodox, întreaga Biserică Catolică – cu sau fără Novus Ordo Missae – este o instituţie omenească, deoarece conducătorii ei au ales şi continuă să aleagă de veacuri să pună inovaţiile lor omeneşti în locul învăţăturii dumnezeieşti.

[101] ,,Una profonda e rapide trasformazione economica e sociale”. Nico Perrone, Il dissesto programmato: Le partecipazioni statali nel sistema di consenso democristiano, Dedalo, 1991, p. 14.

[102] Catholic Herald, 2 septembrie 1955 (a se vedea aici).

[103] N.tr.: membru al instituţiei administrative sau personal al Partidului Comunist în fosta Uniune Sovietică şi alte state comuniste.

[104] Papa Ioan Paul al II-lea citat în Rodolfi Dori, Giorgio La Pira, profet al dialogului şi păcii (Giorgio La Pira, Profeta di dialogo e di pace), prefaţă de Bartolomeo Sorge SJ, Milan: Daughters of St Paul, 2004, coperta din spate.

[105] Textul lucrării Vocaţia noastră socială elucidează viziunea lui La Pira despre bunul comun: ,,Locuri de muncă pentru toţi; proprietatea comună a producţiei; distribuţie corectă către toţi: aceştia sunt cei trei stâlpi ai construirii comunităţii umane (Produzione per opera di tutti; comunita del prodotto; distribuzione proporzionata a tutti: ecco tre pilastri dell’edificio della comunita umana)”.

[106] Acest titlu are ecou în documentul recent, Evangelii gaudium, al Papei Francisc, care a afirmat că ,,săracii încă aşteaptă”.

[107] Faimoasa Clauză IV din Constituţia Partidului Laburist Britanic (1918), formulată de Sidney Webb de la Societatea Fabiană, a făcut un angajament pentru socialism: ea cerea naţionalizarea mijloacelor de ,,producţie, distribuţie şi schimb”. Influenţat de economia keynesiană (John Keynes, 1883-1946, economist britanic), Partidul a favorizat intervenţia guvernului în economie, o ,,redistribuire majoră a bogăţiei şi venitului”, şi un stat cu asistenţă socială completă. Clauza a fost abandonată în 1994.

[108] Paolo Pombeni, Grupul dossettian şi întemeierea democraţiei italiene 1938-1948 (Il gruppo dossettiano e la fondazione della democrazia italiana 1938-1948), Bologna: Il Mulino, 1979, p. 227-228.

[109] Don Luigi Moresco a fost preotul paroh din Piedicastello, Trent, între anii 1946-1958. Împreună cu părintele da Fonseca, el a modificat textul secretului de la Fatima pentru a evita menţionarea Rusiei în text.

[110] Giorgio La Pira, Viaţa lăuntrică a lui Don Luigi Moresco (La vita interiore di Don Luigi Moresco), Rome: AVE Press, 1945.

[111] Renzo Francescotti, Gente di Quartiere – Storie di vecchi rioni di Trento, Trent: Innocenti Edition, 1980.