----------------

 

Carti in site

 

--------------------

Cine e online?

Avem 75 vizitatori și nici un membru online

Ultimele dezbateri pe marginea cardului de sănătate

Ce alegem: card, adeverinţă sau excluderea din noul sistem sanitar ?

 

A curs foarte multă cerneală virtuală în ultimele luni pe tema cardurilor de sănătate. Evenimentele s-au succedat cu o oarecare viteză şi am asistat cu toţii la cele petrecute. Poate unii încă îşi pun întrebarea: ce ar trebui să alegem din ce ne oferă noul sistem sanitar ? Card de sănătate, adeverinţa prin care facem dovada că suntem asiguraţi sau excluderea totală din sistem ?

Întrebarea nu este tardivă, nu este încă târziu să luăm o hotărâre, fiindcă sistemul va fi lansat deplin pe 1 aprilie 2015. Să trecem în revistă situaţia aşa cum se aşază astăzi înaintea ochilor noştri:

 

Alegem cardul de sănătate ?

Cardul de sănătate este cheia de acces la serviciile sistemului de asigurări medicale. Acest card este un dispozitiv electronic cu cip, despre care se ştie astăzi că prezintă numeroase dezavantaje: nişe de securitate, contrafacere, virusare, furt, sensibilitate la anumite tipuri de radiaţii şi câmpuri electromagnetice, spargere sau defecţiune tehnică etc (pentru mai multe amănunte, a se vedea Ianuarie 2013. Introducerea actelor electronice în România).Dogma 89 07

Deţinerea unui astfel de dispozitiv electronic cu cip ridică şi o sumă de probleme etice, dar şi de natură ontologică şi teologică. Omul este declasat din rangul de fiinţă umană în cel de marfă, mai precis el este aşezat în categoria obiectelor.

Aşadar, alegem cardul de sănătate ? Argumentele sunt împotriva acceptării unui asemenea card. În realitate, nu noi, cetăţenii, avem nevoie de aceste acte electronice.Ne putem dovedi calitatea de asigurat prin metode mult mai simple decât aceea de a deţine un card de sănătate. Se poate verifica extrem de uşor în sistem că suntem asiguraţi, pe baza CNP. De exemplu, orice persoană – un medic de spital, medicul de familie sau etc – pe baza buletinului de identitate poate verifica dacă eşti asigurat sau nu, fără să fie nevoie de nici un alt act sau card.

Ceea ce înseamnă, negru pe alb, că necesitatea unui card sau a unei adeverinţe nu este decât o modalitate de a ne constrânge pe noi, cetăţenii, să ne dăm acordul în ce priveşte întregul sistem electronic care administrează serviciile medicale sanitare din România. Prin activarea cardului, asiguratul acceptă implicit să fie inclus în sistemul de îndosariere electronică medicală. Dacă nu ar implementa cvasi-forţat cardul de sănătate prin legi, hotărâri de guvern, ordonanţe de urgenţă etc, statul ar fi nevoit să ceară acordul fiecărui cetăţean în parte pentru a stoca electronic toate informaţiile medicale care vor apărea pe parcursul întregii sale vieţi, de la consultaţii şi prescripţii medicale până la diagnostice de boli cronice, transplanturi etc.

Este, într-adevăr, foarte puţin probabil ca fiecare cetăţean în parte să accepte o astfel de îndosariere. Drept urmare, i se prezintă un card de sănătate şi i se cere în virtutea unei reglementări şi mondernizări a sistemului medical actual să-l primească, fără să fie întrebat dacă doreşte sau nu aceasta sau ce opinie are despre sistem în sine, şi primindu-l îşi dă consimţământul faţă de întregul sistem eletronic.

Ce părere mai avem după ce auzim că îndosarierea electronică a început deja din 2010, fără consimţământul nostru, iar noi ne vom da acum consimţământul şi retroactiv ?

Revenind la firul problemei, dacă noi, cetăţenii, nu avem nevoie de acest card, atunci cine are ? Fireşte, statul – un stat care caută, pe zi ce trece, să se amestece în chip abuziv în vieţile noastre, până într-atât încât ne-ar impune, şi va veni şi această zi, ce să mâncăm, ce să lucrăm, şi de ce nu ?, ce să gândim. În dezbaterea publică care a avut loc pe 16 ianuarie 2015, s-a strecurat o informaţie plină de semnificaţii. La protestul credincioşilor faţă de card ca dispozitiv cu cip: ,,Nu avem nevoie de card”, reprezentanţii autorităţilor civile au replicat: ,,Voi nu aveţi nevoie de card, dar sistemul are”. Şi nu ar fi de trecut cu vederea nici faptul că baza de date a noului sistem electronic este tutelată de serviciile secrete române.

Acelaşi lucru se poate spune, în general, despre orice mijloc de supraveghere sau îndosariere. Nici camerele de supraveghere din cadrul unui aeroport ,,nu sunt destinate uzului şi folosului cetăţenilor”, precum a spus fără să vrea un poliţist român, ,,ci sunt în serviciul şi interesul autorităţilor, mai exact al serviciilor speciale”.

Autorităţile înşiră o sumă de avantaje ale noului sistem din care doar cardul se află în mâinile noastre. Însă preşedintele Colegiului Medicilor din România, dr. Vasile Astărăstoae, ne-a ‘lămurit’ cu privire la beneficiile pe care le-am putea avea: cardul este numai aparent în favoarea asiguraţilor, este un abuz din partea statului şi comportă riscuri pe toate planurile, medicii care nu respectă regulile de deontologie pot profita de pe urma acestui sistem electronic, cardul în sine creează mari dificultăţi şi poate chiar împiedica accesul la serviciile medicale etc.

De asemenea, preşedintele Societăţii Naţionale de Medicină a Familiei, dr. Rodica Tănăsescu, afirmă: ,,Aduce beneficii doar Casei Naţionale de Asigurări de Sănătate. Înţeleg necesitatea pentru care CNAS doreşte acest card şi este de înţeles că instituţia vrea să controleze cum se cheltuiesc banii. Nu vreau să fim înţeleşi greşit. Nu vrem un conflict cu Casa Naţională, dar pur şi simplu nu se mai poate adăuga nici un act administrativ, birocratic în activitatea noastră, suntem practic sufocaţi de hârtii sau raportări electronice sau pe hârtie. Ne-am săturat de activităţi birocratice, în detrimentul activităţii medicale”.Dogma 89 08

Cât despre alte avantaje, experienţele de pe alte meleaguri sunt relevante. În Marea Britanie, în sistemul centralizat sanitar, s-au pierdut datele a 93% din asiguraţi; în Franţa, fraudele se fac în continuare fără nici o oprelişte, în cadrul unui sistem informatic de carduri; cât despre costuri, în Germania, implementarea doar parţială a acestui sistem a costat 1,7 miliarde euro şi, în cele din urmă, sistemul a fost abandonat.

În plus, economisirea banului public şi fraudele din sistem – principalele avantaje fluturate dinaintea ochilor noştri – nu ne privesc pe noi, cetăţenii, ci statul. Există instituţii care se ocupă de aşa ceva. În realitate, statul român nu a fost preocupat câtuşi de puţin de crearea resurselor umane necesare, începând cu medicii, fără de care nu poate exista un act medical competent şi până la oamenii necesari pentru monitorizarea şi controlul sistemului medical. Ceea ce ne aruncă pe noi, cetăţenii, de fapt, într-un sistem aflat într-un haos aproape total, periclitându-ne accesul la serviciile medicale, şi aşa de proastă calitate, şi expunându-ne unor nenumărate pericole.

Aşadar, avantajele care ne sunt plimbate prin faţa ochilorsunt ale statului, nicidecum ale cetăţeanului. Cine mai crede astăzi că statul ar face ceva efectiv pentru cetăţean, se cam înşală singur ...

 

Alegem adeverinţa ?

Dacă nu primim cardul de sănătate – care, potrivit autorităţilor, într-o bună zi, tot va trebui să-l primim –, dar vrem să avem totuşi acces la serviciile medicale române, putem opta pentru adeverinţa de asigurat. Informaţiile privind adeverinţa nu sunt foarte limpezi. Preşedintele CNAS, Vasile Ciurchea, a precizat că adeverinţa prin care se dovedeşte calitatea de asigurat este valabilă cât timp se plătesc asigurările de sănătate. Însă, într-o altă declaraţie, el spune că valabilitatea adeverinţei eliberată de CNAS este de 3 luni, de unde ar rezulta că, o dată la 3 luni, asiguratul trebuie să meargă la filiala CNAS de care aparţine pentru a solicita eliberarea unei noi adeverinţe. Ca nebulozitatea să fie totală, autorităţile afirmă că această variantă este valabilă doar până pe 1 aprilie, dată după care noul sistem electronic va intra în funcţiune pe deplin.

Cel mai probabil, starea de confuzie este premeditată şi face parte din eşalonul de intimidări la care a făcut apel statul în ultimii ani în cazul documentelor biometrice, şi nu numai. Mai întâi, românii au fost informaţi că, dacă nu acceptă cardul de sănătate, nu vor mai avea acces la servicii medicale sau la farmacie decât contra cost, cu excepţia situaţiilor de urgenţă.

După distribuirea cardurilor, în cadrul dezbaterii publice care a avut loc în ianuarie a.c., autorităţile au încercat să convingă opinia publică că foarte puţini români au refuzat cardul de sănătate, preşedintele CNAS vehiculând cifra de 2.000-3.000 de români. Poşta Română l-a contrazis, declarând că 7% din cei 13,2 milioane români nu au primit cardul – adică, aproximativ 924.000 de români – fără a mai socoti persoanele cărora li s-a lăsat cardul la rude, vecini etc şi nu li se cunoaşte în realitate opinia.

Aşadar, sunt mult mai mulţi cei care au refuzat cardurile de sănătate cu cip decât ni se spune oficial. Dacă cifra ar fi fost, cu adevărat, de 2.000-3.000 de oameni, s-ar mai fi deranjat autorităţile să iniţieze o dezbatere publică şi ulterior să ofere o alternativă ?

Dar nici astăzi, după mai mulţi ani de opoziţie faţă de documentele biometrice, statul nu încetează să încerce să ne facă vinovaţi pe noi, cei ce îndrăznim să comentăm sau să ripostăm faţă de măsurile sale câtuşi de puţin democratice, şi să ne împovăreze cu alegerea noastră. Dacă ţinem morţiş să refuzăm paşaportul biometric, ni se oferă un paşaport simplu, pentru un an de zile, dar care este mai scump decât cel biometric, deşi conţine doar hârtie, nu şi componente electronice.

Dacă ţinem morţiş să refuzăm cardul de sănătate, ne oferă o adeverinţă de asigurat, care eventual trebuie reînnoită o dată la 3 luni, ceea ce ne va costa timp şi bani. Sau ne putem trezi în situaţia că se tergiversează eliberarea adeverinţei, sau se întâmplă un caz de forţă majoră şi nu am fost să ne luăm adeverinţa.

Dacă nici adeverinţă nu vrem, vom plăti la un cost ridicat orice serviciu medical şi se prefigurează ideea că tot vom ajunge să fim îndosariaţi electronic, cu sau fără asigurare medicală. Confuzia persistă şi în această privinţă.

Cu alte cuvinte, dacă ţinem morţiş să ne împotrivim sistemului, ne vor face ei să plătim ...

 

Dar, indiferent ce alegem – cardul sau adeverinţa – acceptăm totodată restul sistemului electronic de sănătate. Îl acceptăm sau nu ?

În realitate, problema nu o reprezintă doar cardul de sănătate ca atare, ci întregul sistem electronic. Statul român este actualmente posesorul celui mai complex şi masiv sistem informatic din Europa, în care se găsesc toate datele medicale ale românilor începând din anul 2010 şi restul informaţiilor despre sistemul medical românesc. Aşadar, vorbim despre o bază de date naţională – precum sistemul nostru electronic, dar şi de baze de date supranaţionale – precum sistemul SIS-Schengen, între care există interoperabilitate; cu alte cuvinte, la baza noastră de date poate avea acces întreaga Uniune Europeană şi nu numai.

Fiecare cetăţean român care intră în acest sistem electronic deţine, în cadrul lui, un dosar electronic de sănătate care conţine toate informaţiile medicale care sunt în mod normal în fişele de observaţie, foile de observaţie şi registrele de consultaţii ale pacienţilor. Iniţializarea dosarului are loc cu ocazia unui prim consult; atunci, sistemul informatic va aduna într-un dosar toate datele existente despre pacient, începând cu anul 2010.

Nu discutăm problemele de securitate pe care le poate avea un astfel de sistem informatic: nu securitatea bazei de date este problema, ci existenţa ei în sine ! Abuzul urmează îndeaproape crearea unei astfel de baze de date.

 

* * *

 

Lăsând deoparte orice fel de argumente teoretice, să trecem în revistă doar argumentele de ordin practic, care sunt la îndemâna oricui şi nu pot fi trivializate de tot soiul de ’binevoitori’ care-i iau în derâdere pe cei care-şi ridică probleme privind situaţia în care se vor afla mâine.

1. Medicii sunt din ce în ce mai puţini şi specialiştii încep să părăsească ţara pe capete. Vasile Astărăstoae, preşedintele Colegiului Medicilor din România, a declarat că ,,în acest moment, nu pleacă numai medici tineri, ci pleacă şi medici cu experienţă, până la vârsta de 60 ani”. ,,Medicii pleacă în masă şi noi nu avem nici o soluţie”. ,,O mare problemă este reprezentată şi de faptul că în următorii 5 ani vor ieşi din sistem majoritatea numelor cunoscute din medicină”. Tot el spune că, în România, medicina, în special medicii specialişti, sunt polarizaţi în centrele universitare, în timp ce oraşele mici şi mediul rural „au fost golite de specialişti”.

2. Cu medicii pe care-i mai avem, scenariul urmează prea adeseori unul din următoarele tipare: aştepţi să ţi se pună un diagnostic şi se întâmplă că ţi se pune un diagnostic greşit; sau, dacă ai fost diagnosticat bine, medicul ridică din umeri şi-ţi spune: nu ai ce să faci, nu te vindeci, trebuie să te îngrijeşti toată viaţa de acum încolo, şi te umple de medicamente, făcându-te total dependent de reţeta de la farmacie şi marii producători de medicamente. Cu sau fără temei medical. Sau se poate întâmpla ca medicul să nu vrea să-ţi pună un diagnostic până când nu ... cotizezi. Te plimbă cu vorba, tot spunându-ţi: investigăm, investigăm. Sau diagnosticul poate varia în funcţie de comisionul pe care l-ar putea primi medicul în urma recomandării anumitor medicamente.

Chiar dacă avem şi medici buni, fără îndoială, tiparele de mai sus apar tot mai des în ultimii ani, încât mersul la medic devine un soi de loterie.

3. Dacă dobândim un diagnostic bun, ne îndreptăm paşii către următoarea etapă: medicaţia. Aici întâlnim alt cerc vicios, medici-firme farmaceutice-stat. S-a dus o luptă acerbă împotriva unor medicamente valoroase, indigene sau străine, ca şi împotriva farmaciei tradiţionale şi preparării de produse în laboratoare farmaceutice. Nu mai puţin s-a luptat împotriva unor tipuri de tratamente, alopate sau nu, care sunt cu adevărat eficiente. Unele tare ale sistemului medical actual au fost preluate pur şi simplu din lumea occidentală, doar fiindcă lumea academică le-a dezavuat din raţiuni mai mult sau mai puţin obscure. În schimb, piaţa medicamentelor a fost invadată de noi şi noi medicamente ale unor firme care ştiu cum să-şi asigure desfacerea: prin comisioane către lumea medicală şi către stat.

Deci, dacă scăpăm cu un diagnostic bun, ne confruntăm cu o nouă dilemă: cum şi cu ce ne tratăm ?

4. Indiferent de rezultate, pe acest parcurs, chiar dacă avem asigurare de sănătăte, tot cu bani în buzunar ne ducem la medic, că altfel ... nu ne vede nimeni.

Prin urmare, plătim o asigurare care nu ne oferă, în realitate, decât un minimum de confort psihic, că putem merge la orice spital, policlinică etc. Ce se întâmplă însă după ce batem la uşile spitalelor pare să coste mai mult decât asigurarea în sine şi confortul pe care ni-l oferă. Şi încă nu se ştie cât sau ce ne va costa până în sfârşit ...

Direcţia este destul de limpede, răspunsurile destul de clare. Un NU hotărât cardului de sănătate, adeverinţei de sănătate şi, prin aceasta, sistemului electronic de sănătate în sine. NU trebuie să iniţiem dosarul electronic de sănătate, ca să nu facem parte din sistem. Fireşte, se poate ieşi din sistem prin simpla nealimentare cu date medicale a dosarului personal, dar este mai bine să nu intrăm.

Vedem încotro se îndreaptă toate, pare inevitabilă apariţia într-un viitor apropiat a unei societăţi pe care nici nu vrem să ne-o imaginăm. Dar aceasta nu înseamnă că trebuie să o acceptăm, să subscriem principiilor ei de bază, să ne înscriem în rândurile ei asemenea unor oi docile, că nu suntem oile de junghiere ale nici unui sistem totalitar, ci ale lui Dumnezeu, care ne-a dat libertatea de a alege între bine şi rău.

 

Partenie Filipescu

 

Articol apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 89/ianuarie-februarie 2015