----------------

 

Carti in site

 

--------------------

ISTORIA BISERICEASCĂ UNIVERSALĂ

şi

STATISTICA BISERICEASCĂ

 
de
Eusebiu Popovici
Profesor la Facultatea de Teologie din Cernăuţi

 

 

§. 211. Relaţiile Bisericii Române cu romano-catolicismul iar de la jumătatea secolului XVI şi cu protestantismul

I. Relaţiile cu romano-catolicismul

Chiar în periodul precedent, adică înainte de anul 1453 (§. 137. B) pe lângă episcopia romano-catolică de Milcovia, ce exista de la 1227 mai întâi sub numele de Episcopia cumanilor, s-au mai înfiinţat cu intenţia expresă sau tăcută de a converti pe români la Biserica Romano-Catolică şi alte episcopii romano-catolice, aşa cea de Severin (la 1234, restabilită la 1376), cea de Argeş cu încuviinţarea lui Vlaicu, domnul Munteniei (la 1369, dar în activitate tocmai la 1380), cea de Siret (1370) şi una poate în ,,Capitala Moldovei” (1413), sub care unii cred că se înţelege Suceava, iar alţii (Onciul) probabil Roman, dar istoricul Iorga stabileşte că prin ,,capitala Moldovei (Capitalis civitas Moldaviae terrae Moldaviensis”) se înţelege Baia, cea mai veche capitală a ţării, situată lângă râul Moldova; nu s-a înfiinţat însă şi episcopia din Bacău (1401), cum s-a crezut până nu de mult, pe baza unui document al Papei Eugeniu IV, căci efectiv în Bacău a existat episcopi abia de la începutul secolului XVII.

Episcopiile de mai sus s-au menţinut şi în timpul următor, adică în Periodul V, după ce episcopia de Siret a apus pe la jumătatea secolului XV, aşa episcopia de Severin până la 1502, cea din ,,Capitala Moldovei” până la 1510, cea de Milcovia până la 1526, cea de Argeş până pe la jumătatea secolului XVII, iară noua episcopie de Bacău, înfiinţată pe la 1600, a durat până la începutul secolului XIX, la urmă cu reşedinţa în Sneatin (oraş galiţian la graniţa Bucovinei). Dar aceste episcopii n-au putut corespunde cu destinaţia, ce li s-a dat relativ la români; ele au fost adese şi mult timp părăsite şi n-au mai putut fi menţinute.

Alte mijloace ale politicii de convertire romano-catolice de asemenea nu şi-au ajuns scopul la început. Trecerea lui Mihnea I cel Rău, domnul Munteniei (1508-1510), chiar după răsturnarea lui n-avu nici o importanţă. Dar în ultimele decenii ale secolului XVI propaganda romano-catolică, ce continua în Muntenia, găsi sprijin la domni şi pretendenţi şi la familiile lor; aceştia sperau că prin favoarea scaunului de la Roma şi a puterilor străine, romano-catolice, amice cu el, se vor putea menţine pe tron, respectiv îl vor putea obţine; aşa în Muntenia propaganda găsi sprijin la Alexandru Vodă II (1567-1577) şi la fiul său Mihnea II (1577-1583 şi 1585-1591), de asemenea la Petru Cercel, fost domn (1583-1585) şi apoi pretendent, iar în Moldova, la Petru Şchiopul Vodă (1574-1577, 1578-1579 şi 1582-1591), care muri la Bozen în Tirol la 1594 şi curând după el muri şi fiul său Ştefan în fragedă vârstă, ca romano-catolic, în colegiul iezuiţilor din Innsbruck; tot aşa, la casa amică cu polonii a Movileştilor, care vânau în acelaşi timp tronul şi mai adeseori şi-au ajuns scopul; aşa mai întâi în persoana lui Ieremia Movilă (1595-1606), iar un vlăstar al acestei case intrat în cler, adică Gheorghie Movilă, fu episcop de Rădăuţi (1580-1587) şi mitropolit al ţării (1587-1605); el chiar în 1588 se purta curtenitor faţă cu scaunul de la Roma.

De altfel aşa făcură la 1589 şi alţi doi episcopi din Moldova, în interesul unui pretendent domnesc din altă casă, adică a lui Ştefan, fiul fostului domn Alexandru Lăpuşneanu († 1568); cu recomandaţiile acestor episcopi şi cu un mic partid Ştefan plecă la Roma spre a găsi sprijin pentru candidatura lui. Pe atunci, adică sub Petru Şchiopul, romano-catolicii făceau făţiş propagandă la curtea domnului, aşa Bartolomeu Brutti, albanez italianizat şi cu mare influenţă, apoi iezuiţii poloni. Ce-i drept, în contra acestei propagande s-a ridicat la 1595 cu consimţământul unanim al ţării patriarhia de Constantinopol, prin protosinghelul Nichifor Parrhasie, exarh sau împuternicit al său şi un sinod din Iaşi sub preşedinţia acestuia. La 1596 Nichifor avu aceeaşi însărcinare şi la rutenii din Polonia, însă acolo cu mai puţin succes, fiind închis din porunca regelui în fortăreaţa de Marienburg. Cu toate acestea, informatorii papişti s-au crezut în măsură de a anunţa chiar în 1599, la Roma, că Ieremia domnul Moldovei şi fratele lui mitropolitul ar fi dispuşi a se uni şi nu voiesc să ştie de patriarhul Constantinopolului.

Exemplul lui Gheorghie Movilă îl urmă şi succesorul său mitropolitul Anastasie Crimca (1608-1617 şi 1619-1629), devotat casei Movileştilor, în întâia lui păstorie, sub domniile principilor Movileşti, Constantin Movilă (1607-1611) şi Alexandru Movilă (1615-1616), precum şi Miron Barnovschi Movilă (1626-1629). În decursul următorului secol XVII de asemenea întâlnim astfel de tendinţe. În Muntenia, Mihnea III Vodă numit şi Mihail Radu (1658-1659) şi împreună cu el Ignatie, mitropolit contemporan (1653-1659), arătară papei o deosebită veneraţie, iară Grigorie Ghica Vodă între întâia şi a doua domnie a lui (1661-1664 şi 1672-1674), adică la 1667, făcu în Viena o profesiune de credinţă romano-catolică şi a dispus ca fiul său, născut acolo, să fie botezat în religia romano-catolică cu numele de ,,Leopold” al împăratului; şi chiar în 1671, când călători la Constantinopol spre a obţine din nou tronul, a manifestat devoţiunea lui pentru romano-catolicism prin scrisori către patronii săi romano-catolici, declarând că este romano-catolic pios; dar în Constantinopol a revenit la Biserica Ortodoxă.

În Moldova, Gheorghie Ştefan I Vodă (1653-1658) după ce fu răsturnat, în speranţa că cu ajutor străin va veni iarăşi la tron, s-a dat drept romano-catolic convins şi în 1673 declară către Grigorie Hăbăşescu, hatman amic cu polonii, că în romano-catolicism vede mântuirea în viaţa aceasta şi în cea de veci. În ultimul pătrar al secolului XVII, iezuiţii aveau în Iaşi un colegiu în care şi Miron Costin, alt amic al polonilor, boier învăţat şi cronicar însemnat († 1692), care-şi făcuse studiile în Polonia, a dat copiii săi să înveţe. Încurajat prin atare înclinare la romano-catolicism, Vito Piluzzio de Vignarello, franciscan italian şi vicar apostolic pentru Moldova, făcu a se tipări la Roma în 1677 un catehism romano-catolic pentru români (,,Catechismo crestianesco”).

În sfârşit, între anii 1718-1739, adică pe când Oltenia era sub Austria, administraţia militară imperială încercă a încetăţeni şi în Oltenia unirea cu Biserica Romano-Catolică introdusă de la 1698 prin mijloace politice între românii din Transilvania şi între o parte din cei din Ungaria de Est. Dar şi această nouă propagandă romano-catolică n-a avut succes real. De aceea, încă la începutul secolului XIX, când a apus episcopia de Bacău, ce a durat şi după secolul XVIII, dar avea ca diecezani numai unguri şi germani din Moldova şi de la 1749 nici scaunul ei nu mai era în Moldova, ci în Galiţia la Sneatin, în locul episcopilor diecezani veniră în Moldova şi Muntenia mai întâi numai superiori de misionari în treapta de preoţi sau ,,prefecţi apostolici”, mai târziu episcopi misionari sau vicari apostolici; aşa proceda de regulă Biserica Romano-Catolică în localităţi, unde episcopii diecezani nu mai au raţiune de a fi şi nici mijloace de existenţă, iar în Muntenia şi Moldova, ea a procedat aşa chiar mai demult.

În sfârşit, puţinii romano-catolici imigraţi în Moldova, care încă nu puteau compune o dieceză în formă, au fost subordinaţi unui episcop misionar de Bender sau Tighina (Basarabia), iară cei din Muntenia, tot atât de puţin numeroşi, unui atare episcop de Nicopole (Bulgaria); mai târziu aceşti episcopi se strămutară chiar în Moldova şi Muntenia, cel din Tighina la Iaşi şi cel din Nicopole mai întâi la Cioplea, lângă Bucureşti, apoi în 1861 chiar la Bucureşti.

În anul 1883, papa decretă pentru România, al cărei rege Carol I este romano-catolic, o ierarhie regulată cu un arhiepiscop în Bucureşti şi un episcop în Iaşi. Acum nu numai această ierarhie face propagandă şi se serveşte la ea chiar de preoţi uniţi din Transilvania şi Ungaria, ci şi monahi şi maici fac aşa, maicile mai ales prin şcoli şi pensionate, având în ajutor şi coreligionari cu multă influenţă între români înşişi, mai ales între cei care şi-au făcut studiile în Apusul romano-catolic sau au trăit acolo mai mult timp.

 

II. Relaţiile cu protestantismul

După jumătatea secolului XVI şi protestantismul avu ocazie de a face în Muntenia şi Moldova aceleaşi încercări de prozelitism. Aşa s-a întâmplat mai întâi în Moldova, mai târziu în ambele ţări. De la 1561-1563 domni în Moldova un aventurier grec devotat luteranismului, adică Ioan Eraclide Despotul, aşa se numi el singur în urmă, dar numele lui era Iacov Vasilisc (Iacobus Basilicus)[1]. Luteranii din Germania, cărora el le încredinţase şi direcţia unei şcoli latine înfiinţată de el la Cotnari, aproape de Iaşi, îl încurajară a protestantiza ţara; dar el n-a apucat a face altceva în această privinţă, decât a topi odoarele bisericeşti cele de metale scumpe; căci când se pregătea a face un pas mai departe la 1563, fu răsturnat de pe tron şi ucis.

Un alt domn posterior al Moldovei, luteranul Iancu Sasu (1579-1582), numit apoi şi ,,Luteranul” sau ,,Ereticul”, fiu al unei săsoaice, care se zicea că-l făcuse cu Petru Rareş, acelaşi sfârşit şi-a atras şi el, prin faima de vrăjmaş al credinţei Bisericii Moldovei; la 1581 se crezură siliţi, mitropolitul Teofan şi Gheorghie Movilă episcopul de Rădăuţi, să fugă de el în Polonia; dar el fu răpus pentru domnia lui tiranică, avidă şi trufaşă chiar şi faţă de poloni; fugind din Moldova prin Polonia, ,,Luteranul” fu executat în Polonia.

Cam după 60 ani, Biserica Moldovei şi a Munteniei fu ameninţată de calvinism prin două cărţi ce se răspândise în ambele ţări, adică prin Mărturisirea de credinţă calvină, ce se afişa ca mărturisire ortodoxă şi de la 1633 circula în limba greacă, vorbită pe atunci de munteni şi moldoveni culţi, sub numele lui Chiril Lucaris, patriarhul Constantinopolului, cunoscut personal în aceste ţări, foarte respectat şi mult regretat după tragica moarte ce-i pregătise turcii (1638); a doua carte era Catehismul calvin, ce Gheorghe Rakoczy I, principele Transilvaniei (1631-1648) făcuse a se tipări 1640, spre a calviniza pe românii din Transilvania. Faţă de pericolul provenind de la Mărturisirea de credinţă sub numele lui Chiril Lucaris, fu convocat curând un sinod în Iaşi de Partenie I, patriarhul Constantinopolului (1639-1641) în înţelegere cu Petru Movilă, mitropolit de Kiev (1633-1646, 20 decembrie) şi fiu de domn moldovean, cu Varlaam, mitropolitul Moldovei, precum şi cu Vasile Lupu, domnul Moldovei.

La acest sinod, ce fu convocat în anul 1642, nu în 1641, cum crede eronat Melhisedec, eruditul episcop de Roman († 1892), fu condamnată de acord cu un sinod precedent din Constantinopol sus zisa Mărturisire. Tot spre condamnarea acestei mărturisiri, ca una ce recunoştea numai două taine, a servit şi cartea ,,Şapte Taine ale Bisericii”, pe care Eustratie sau Istrate logofătul o traduse din greceşte şi mitropolitul Varlaam o tipări în 1644.

Contra Catehismului calvin acelaşi mitropolit publica la 1645 o combatere cu titlul ,,Răspunsuri”, după ce el în acest scop convocase şi ţinuse un sinod comun de moldoveni şi munteni. De data aceea acţiunea mitropolitului fu suficientă, cu toată apărarea ce calvinii din Transilvania făcură catehismului lor combătut, în o ediţie a doua a lui 1656 sub titlul ,,Scutul catehismului cu răspuns din Scriptura Sfântă împotriva răspunsului a două ţări fără Scriptură Sfântă”.

Dar în timpul recent au pătruns în România din Ungaria şi Transilvania întâi maghiari, recunoscuţi acolo în 1905 sub numele de baptişti, iar curând după ei şi adventişti ai zilei a 7-a, numiţi şi ,,sabbatari”, sau popular ,,pocăiţi”. Aceştia fac o propagandă periculoasă între românii ortodocşi, mai ales în Bucureşti şi în Dobrogea.

 

[1] N.tr.: Despre Despot Vodă cf. interesanta comunicare, făcută Academiei Române, de preotul evanghelic Hans Petri şi tipărită Bucureşti 1927, Cultura Naţională, cu titlul ,,Relaţiunile lui Iacobus Basilicus Heraclides cu capii reformaţiunii, precum şi propria sa activitate reformatoare în Principatul Moldovei”.