----------------

 

Carti in site

 

--------------------

ISTORIA BISERICEASCĂ UNIVERSALĂ

şi

STATISTICA BISERICEASCĂ

 
de
Eusebiu Popovici
Profesor la Facultatea de Teologie din Cernăuţi
 

 

Capitolul V
Biserica Ortodoxă Răsăriteană din Austro-Ungaria
§. 213. Bisericile parţiale din care se compune ea

În acest period (V), adică după anul 1453, prin întrunirea teritoriilor Bisericii românilor din Transilvania şi Ungaria cu teritoriile Bisericii sârbilor emigraţi în Ungaria, Slavonia, Croaţia, Dalmaţia de Nord şi Istira de frica turcilor, iar în Dalmaţia de Sud indigeni ab antiquo, precum şi cu teritoriul unei Biserici numită acum Biserica Bucovinei, ce este o parte din Biserica Moldovei, fiind situată în jurul fostei Episcopii de Rădăuţi şi a vechii Mitropolii de Suceava, – prin întrunirea teritoriilor acestor Biserici deci s-a format un complex de Biserici Ortodoxe, ce ţin de monarhia Austro-Ungariei. Până la 1864, ele s-au numit oficial cu un termen negativ ’Biserica Grecească neunită’, în opoziţie cu cea grecească unită sau cu Biserica Greco-Catolică, cum se numeşte aceasta oficial în monarhie, iară de la decizia imperială din 1864 ele s-au numit Biserica Ortodoxă cu termen pozitiv: ’Biserica Greco-Răsăriteană’. Astfel, Biserica Ortodoxă propriu-zisă din Austro-Ungaria se compune din 3 mitropolii coordinate între sine, care sunt următoarele:

1. Mitropolia Sibiului (Nagy-Szeben), în care intră Biserica românilor ortodocşi din Ungaria, sau din Transilvania şi Ungaria, cum se zicea la început; ea este vechea Mitropolie de Belgrad sau de Alba-Iulia, restabilită la 1864.

2. Mitropolia de Carloviţ, înfiinţată la 1690; mitropolitul ei poartă de la 1848 titlul de patriarh şi are sub sine pe sârbii ortodocşi din Ungaria sau mai precis din Slavonia, Croaţia şi Ungaria.

3. O mitropolie de Cernăuţi, în care intră de la 1873 Bisericile Ortodoxe din Austria sau din una din cele 2 părţi ale monarhiei Austro-Ungare, adică Biserica Ortodoxă din Bucovina şi Biserica Ortodoxă din Dalmaţia.

Atât opinia bisericească în genere, cât şi voinţa împăratului exprimată clar în 1864 cu ocazia aprobării de a exista o mitropolie a românilor din Transilvania şi Ungaria, coordinată cu una a sârbilor din Ungaria, arată că aceste 3 mitropolii, care au format de la 1783 până la 1864 o mitropolie unică, adică Mitropolia de Carloviţ, ar avea a forma şi de la 1864 şi 1874 numai o unică Biserică autocefală;

Tot aceasta rezultă şi din diploma imperială de la 23 iunie 1874, ce n-a fost promulgată afară de episcopia respectivă, diplomă despre înfiinţarea episcopiei de Cattaro şi Ragusa, precum şi despre numirea primului episcop de acolo; în această din urmă privinţă diploma zice textual: ,,El şi succesorii lui vor recunoaşte ca superior imediat al Bisericii lor pe mitropolitul de Cernăuţi precum şi, in dogmaticis et mere spiritualibus, pe patriarhul sârbesc de Carloviţ şi sinodul său, ca cea mai înaltă autoritate bisericească a Bisericii Greco-Răsăritene independente din imperiul nostru”. Dar organismul nou în perspectivă de a fi creat în locul celui vechi cu centrul în Carloviţ, existent de la 1783 desfiinţat de la 1864 şi 1873, lipseşte încă în realitate, aşa că fiecare din cele 3 mitropolii apare ca autocefală.

În Biserica Ortodoxă Răsăriteană din Austro-Ungaria în sens mai larg intră şi Biserica Bosniei şi Hercegovinei, de când aceste provincii au trecut sub administraţia Austro-Ungariei, adică de la 1878 şi mai ales de la 1908, de când ele s-au unit definitiv complet cu monarhia Austro-Ungariei. Dar Biserica Bosniei şi Hercegovinei este numai asociată la Biserica Ortodoxă propriu-zisă din Austro-Ungaria, căci acea Biserică sta încă în o legătură deşi de tot slabă cu patriarhia de Constantinopol; ea se numeşte oficial ,,Biserica Ortodoxă Sârbească”, pe când numirea ,,Ortodoxă” nu este recunoscută oficial, nici încuviinţată pentru Biserica Ortodoxă din Austro-Ungaria în sens mai strâns.

În 1900 Biserica Ortodoxă din Austro-Ungaria, în sens mai larg, adică inclusiv cea din Bosnia şi Hercegovina, avea 4 milioane de credincioşi, iar Biserica din Austro-Ungaria în sens mai strâns avea mai mult de 3 ¼ milioane credincioşi, dintre care ca 1.700.000 în Mitropolia românilor din Transilvania şi Ungaria, 1 milion a sârbilor şi 600.000 a Bucovinei şi Dalmaţiei. Această Biserică Ortodoxă din Austro-Ungaria în sens propriu, cu 3 ¼ milioane suflete avea în faţa ei şi o Biserică, ce ieşi din sânul ei şi se uni cu Biserica Romano-Catolică, cu numele oficial de Biserică Greco-Catolică şi ca 4 ½ milioane de suflete, adică peste 3 milioane ruteni în Galiţia, 23.000 ruteni, inclusiv o mică parte de români în Bucovina, 1 milion români în Transilvania şi Ungaria, 400.000 ruteni în Ungaria de Nord şi 20.000 sârbi în Croaţia; pe când cei 700.000 sârbi ortodocşi din Bosnia şi Hercegovina avea în faţă 350.000 sârbi latinizaţi, care se numesc îndecomun croaţi, şi 500.000 sârbi trecuţi la islam sau bosniaci şi hercegovineni mahomedani, cum se numesc ei înşişi[1].

În conformitate cu părţile din care se compune Biserica Ortodoxă Răsăriteană a Austro-Ungariei, vom expune istoria ei pentru fiecare din aceste părţi, din care s-a format ea în decursul periodului şi în ordinea încorporării fiecăreia din ele la statul Austro-Ungariei.

Însă Biserica românilor ortodocşi din Transilvania şi Ungaria vecină cu Biserica rutenilor din Ungaria de Nord, acum unită în totalitatea ei, dar pe când era încă ortodoxă ea avea oarecare contact, oarecare părţi comune cu Biserica românilor ortodocşi; de aceea cu istoria Bisericii românilor ortodocşi din Transilvania şi Ungaria şi cu cea a Bisericii unite, ce a ieşit din sânul ei, vom conexa şi istoria Bisericii rutenilor din Ungaria de Nord, înainte de unirea lor cu Roma şi după aceea, cum ne-am rezervat a face tot aşa, când am expus istoria Bisericii celorlalţi ruteni (§. 209).

 


[1] În anul 1902 statistica da în Ungaria 2.863.000 ortodocşi şi 1.893.000 uniţi, iar în anul 1909 în Bosnia şi Hercegovina, 786.000 ortodocşi, 603.000 mahomedani şi 402.000 romano-catolici.