----------------

 

Carti in site

 

--------------------

Cine e online?

Avem 91 vizitatori și nici un membru online

ISTORIA BISERICEASCĂ UNIVERSALĂ

şi

STATISTICA BISERICEASCĂ

 
de
Eusebiu Popovici
Profesor la Facultatea de Teologie din Cernăuţi
 
 
Capitolul V
Biserica Ortodoxă Răsăriteană din Austro-Ungaria
§. 214. Biserica românilor din Transilvania şi Ungaria şi Biserica vecină a rutenilor din Ungaria de Nord
 
A. Biserica românilor ortodocşi din Transilvania şi Ungaria, Biserica rutenilor din Ungaria de Nord, pe când erau ortodocşi
 
α. Cum exista mitropolia românilor ortodocşi din Transilvania până la 1700
β. Episcopii ortodoxe ce au existat în părţile Transilvaniei şi Ungariei de Est până la 1700
γ. Biserica rutenilor din Ungaria de Nord sau Episcopia Muncaci până la 1700
δ. Suferinţele Bisericii românilor ortodocşi din Ardeal de la 1453-1700 în linii generale
ε. Descrierea mai pe larg a suferinţelor ce Biserica românilor ortodocşi din Ardeal avu a îndura de la 1560-1700
 
1. 1560-1640
2. 1640-1680
3. 1680-1700
 
 
α. Biserica Ortodoxă a românilor din Transilvania de la 1700-1848
β. Biserica Ortodoxă a românilor din Ungaria de Est de la 1700-1848
 
 
 
 
 

* * *

 

§. 214. Biserica românilor din Transilvania şi Ungaria şi Biserica vecină a rutenilor din Ungaria de Nord

A. Biserica românilor ortodocşi din Transilvania şi Ungaria şi Biserica rutenilor din Ungaria de Nord, pe când erau ortodocşi

I. 1453-1700

α. Cum exista mitropolia românilor ortodocşi din Transilvania până la 1700

Cea mai veche mitropolie ortodoxă din cuprinsul monarhiei Austro-Ungariei este Mitropolia românilor din Transilvania. După cum susţin în genere autori din sânul ei, – nu însă şi după opinia a trei istorici români de seamă, din timpul nostru, a lui Bunea, canonic unit din Blaj († 1909), a lui Iorga, profesor din Bucureşti mult mai distins şi a lui Dobrescu, istoric bisericesc din Bucureşti foarte capabil († 1914), care toţi trei susţin că Mitropolia românilor din Transilvania datează abia de la sfârşitul secolului XVI – se poate dovedi că această mitropolie a existat curând după începutul periodului, adică chiar înainte de sfârşitul secolului XV şi mult timp înainte de unirea Ungariei şi a Transilvaniei cu Austria. După opinia generală, această mitropolie avea sub sine nu numai pe românii din Transilvania, ci şi pe cei din Ungaria; dar istoria ei până la sfârşitul secolului XVI şi parte chiar în secolul XVII este până acum întunecată în multe privinţe.

La începutul Periodului V, după cum admitem noi, românii ortodocşi din Transilvania şi cel puţin marea majoritate a celor din Ungaria, adică toţi românii, care locuiau spre sud-vest de Maramureş, erau sub mitropolitul părţii Ungro-Vlahiei (Olteniei) sau al Severinului, care exista de la 1370 şi avea scaunul său lângă hotarul Ungariei; prin acest mitropolit, care în ultimul pătrar al secolului XV nu mai ocupa scaunul său, pustiit din cauza războaielor turceşti, românii din Transilvania şi Ungaria sta sub primatul lui, adică sub mitropolitul Ungro-Vlahiei, care exista de la 1359, adică sub mitropolitul a toată Ungro-Vlahia, sau a toată ,,Transalpina”, cum numeau ungurii latineşte Muntenia; românii ardeleni şi cei din Ungaria erau supuşi acestuia, ca exarh al patriarhului de Constantinopol şi mitropolit superior a toată Ungaria şi a ţărilor vecine.

În contra acestei păreri Iorga afirmă că încă de la 1419, adică de când Severinul trecu la Ungaria, n-a mai putut exista o mitropolie a părţii Ungro-Vlahiei sau a Severinului, din cauză că regii Ungariei erau inimici tradiţionali ai Bisericii Ortodoxe. Dacă lucrul ar fi în adevăr astfel, românii din Transilvania şi Ungaria de atunci ar fi venit direct sub mitropolitul Ungro-Vlahiei. Însă după relaţii ce-i drept mai târzii, dar care provin de la bărbaţi ştiutori ai chestiunii şi demni de încredere, mitropolitul de Severin avea sub sine şi o episcopie a Mehadiei, situată în Ungaria, lângă hotarul Munteniei, deşi apuse şi ea când turcii ocupară teritoriul ei[1]. De altfel episcopi români ortodocşi nu erau îngăduiţi pe teritoriul Transilvaniei şi Ungariei chiar de la începutul Periodului V. Dovadă despre aceasta este soarta ce avu la 1456 Episcopul Ioan de Cafa (oraş numit astăzi Teodosia, pe coasta despre sud-est a Crimeei). Acest episcop a fost prins în partea de sud-vest a Transilvaniei din ordinul lui Ioan Corvin Huniade, celebru bărbat de stat şi general de atunci, român ungurit şi latinizat († 1456), care-l dete în mâinile lui Ioan Capistran, iezuit şi misionar celebru († 1456), spre a-l converti, iar acesta l-a trimis la Roma[2].

Venind la tron fiul lui Ioan Corvin, adică Matei Corvin, regele Ungariei (1458-1490) sub el situaţia se schimbă, poate în urma amiciţiei Ungariei cu sârbii ortodocşi şi mai vârtos cu românii ortodocşi, rezultat al inimiciţiei cu turcii. În anul 1469 în Transilvania sudică magistratul din Sibiu acordă ajutor din ordin mai înalt însă numai lui Macarie, episcop român unit de Galaţ (Halici)[3], spre a încasa veniturile sale; el se afla acolo pe la 1456-1458, Galaţ însă cu greu se poate admite, că ar fi Galaţ, cel situat aproape de Bistreţ, cum susţine Iorga, ci Galaţ, cel de lângă Făgăraş. Dar pe la anul 1479 chiar un mitropolit ortodox, Iovanicici (Iovanicic) de Nandor Alba, putu interveni la rege cu succes, cum spune un document dat de acesta, spre a scuti de dări pe preoţi români ortodocşi din Maramureş.

Unii cred că acest Iovanicici este cel întâi mitropolit al românilor din Transilvania cu numele Ioanichie şi cu scaunul în Alba Iulia sau în Bălgradul Transilvaniei. Aşa cred şi acum (1901) Păcaţianu, român din Transilvania şi (1908) Mangra, român din Ungaria de Est. Însă Nandor Alba este Belgradul Serbiei şi mitropolitul Iovanicici n-a putut fi decât mitropolitul sârbesc de Belgrad; şi deoarece atunci (1427-1521) Belgradul acesta era sub dominaţiunea ungurilor, Iovanicici îşi va fi putut însuşi, sau regele îi va fi acordat de nu jurisdicţie de mitropolit, cel puţin un protectorat nu numai asupra ortodocşilor sârbi, ci şi asupra altor ortodocşi din Ungaria. Este greu a crede, cum admit unii, şi aceasta s-a pus în evidenţă şi din partea adversă, că numele Nandor Alba ar figura în documentul regelui din o greşeală de copist sau din o eroare în locul numelui ,,Iulia Albă” sau Alba Iulia.

Apoi nu este exact nici că Belgradul încă nu era atunci mitropolie. Dar cu toate că istorici aşa de însemnaţi ca Bunea şi chiar Iorga şi Dobrescu susţin că abia Mihai Viteazul, domnul Munteniei (1595-1601) a fundat Mitropolia românilor din Transilvania, o inscripţie de pe un evangheliar din anul 1488-1489 pomeneşte pe un mitropolit numit Daniil de Severin, care avea o biserică în Feleac, aproape de Cluj (Koloszvar), unde după părerea noastră mitropolitul de Severin îşi va fi strămutat scaunul, nemaiputând locui în acest oraş, expus din ce în ce mai mult în primejdie din cauza războaielor. În anul 1497-1498 este atestată expres existenţa unei mitropolii din Feleac şi cel puţin este indicat că ea sta în legătură cu mitropolia Olteniei; căci în acel an unul Isac Vistiernicul din Craiova, capitala Olteniei dăruieşte ,,Mitropoliei din Feleac” o evanghelie cu legătură de mult preţ[4].

Documentul dat în 1494 de Vladislav II regele Ungariei lui Ilarie, egumen al mânăstirii stavropighiale din Maramureş, după a lui cerere şi în favoarea lui contra pretenţiilor de jurisdicţie ale lui Ivan, episcop rutean de Muncaci, acest document obligând pe Ilarie a arăta episcopului de Muncaci numai respect dar mitropolitului Transilvaniei supunere, ar confirma existenţa Mitropoliei din Transilvania, dacă la denumirea teritoriului mitropolitan varianta ,,Transilvania” este în adevăr cea corectă, iară nu varianta ,,Transalpina”, adică Muntenia, ce de asemenea o întâlnim; în acest din urmă caz Vladislav negreşit ar obliga pe egumenul Ilarie a fi supus mitropolitului Ungro-Vlahiei şi n-ar dovedi că exista atunci un mitropolit contemporan al Transilvaniei.

Mitropolitul românilor din Transilvania cu titlul de Feleac este atestat în jumătatea întâi a secolului XVI ca având reşedinţa tot în Feleac; în adevăr, un document de drept personal din anul 1538 pomeneşte o rudă atunci în viaţă a lui Petru, episcop român de Feleac (Petri episcopi Valachalis de Felek) şi un document tot de pe atunci, din 1550, spune că un fiu al lui Danciu (poate Daniil), episcop de Feleac, are proces, iar alt document din 1595 spune că nepoţi ai lui se judecă pentru o moşie, ce fusese a unui episcop grec, anume Marcu, al cărui cleric şi fiu adoptiv a fost în tinereţe Danciu. Din aceste date rezultă că numiţii episcopi, inclusiv chiar Marcu, a cărui naţionalitate de grec n-ar avea nimic extraordinar pentru un fost mitropolit de Severin, pus de patriarhul Constantinopolului, sunt episcopi locali şi mitropoliţi ai Transilvaniei, poate în ordinea: Marcu, Daniil, Petru şi că n-au fost numai episcopi fără eparhie, cum susţine istoricul Iorga. Faţă cu atestarea din documente însuşi Iorga este constrâns a admite (Istoria Bisericii Românilor I, pag. 137), că Daniil avea jurisdicţie şi peste biserica din Braşov.

Nu se poate şti până când mitropolitul românilor din Transilvania a avut în timpul următor scaunul în Feleac, mai încoace el poate să nu fi avut scaun stabil; aşa spune chiar dieta din Cluj de la 1555 despre episcopii români din timpul ei; la 1553 unul popa Ioan din Peştiana lângă Haţeg este trimis în Muntenia spre a fi hirotonit episcop al românilor din Transilvania; nu spune unde era acum scaunul lui; dar în 1581 casa episcopului Ghenadie (1579-1583) era chiar în o suburbie a Albei Iulia sau a Albei (Bălgrad, Gyula Fehervar, Karoly Fehervar adică Karlsburg de la împăratul Carol VI 1711-1740 şi în onoarea lui), capitala Transilvaniei[5]. Chiar atunci, pe lângă episcopi români peste ţinuturi din Transilvania, exista în realitate un mitropolit al românilor din întreaga Transilvania şi el avea credinţă că este totodată mitropolit de Severin. Dovadă despre aceasta este un document din 1577-1578 ce pomeneşte pe ,,Daniil mitropolit atunci al Severinului şi Transilvaniei” (,,Kir Daniil mitropolit de Severin şi de Ardeal”).

Negreşit alţi istorici afirmă în mod nejustificat că menţionatul titlu ar fi un titlu arbitrar, tendenţios din acel timp, sau că amintitul mitropolit ar fi un episcop de Râmnic cu drept de jurisdicţie şi peste Transilvania. Dar cu totul incontestabil este, cel puţin pentru anul 1580, Ghenadie ca mitropolit a toată Transilvania şi a Oradiei Mari (Nagy Varad): ,,Luminatul mitropolit, marele Ghenadie, din tot ţinutul Ardealului şi al Orăzii”. Totuşi încă la 1566 şi dieta din Sibiu, dominată de calvini, atestă că existau episcopi cu un arhiepiscop în fruntea lor, căci dieta obligă pe episcopii români a se supune examinării şi poveţei lui Gheorghe din Sângiordz, adică din Sfântul Gheorghe, rânduit episcop român şi superintendent al Bisericii românilor, cu idei calvine. La 1583 şi Possevin, iezuit celebru, atestă existenţa unui mitropolit şi a doi episcopi.

Ca atari mitropoliţi ortodocşi din Transilvania, pe care însă ungurii îi numeau numai simplu episcopi sau episcopi şi superintendenţi, după numitul Ioan din Peştiana (Pesthyana) de la 1553, sunt atestaţi sub Bathoreştii catolici spre capătul secolului XVI (de la 1571): Eftimie, un învăţat refugiat politic din Moldova, care fu hirotonit episcop Transilvaniei de Macarie, patriarhul sârbesc de Ipek; însă după doi ani (1571-1572) el a renunţat la episcopia Transilvaniei şi s-a dus în Moldova, reflectând la un scaun de episcop acolo; schimbându-se însă acolo împrejurările, curând apoi s-a întors şi cum scaunul Transilvaniei era ocupat, Eftimie se mulţumi cu episcopia Vadului, până la moartea lui (1576); apoi, Hristofor, fost episcop de Geoagiu (Feldjod), care numit de regina Isabela, trebui să se retragă chiar după doi ani (1557-1559), probabil din cauză că după împrejurările de atunci, ortodoxia lui era în pericol, acum însă, sub Ştefan Bathory, amic cu ortodocşii (1571-1577) putu primi mitropolia Transilvaniei (1564-1577), dar unii neagă că Hristofor din 1559 ar fi identic cu acest din urmă; după Hristofor urmă Daniil sus numitul ,,Mitropolit de Severin şi de Ardeal” (1577-1579) şi după acesta, celebrul mitropolit Ghenadie (1579-1585), sub care Lucaci Hrăjil (Lucas Hirscher) tipări la 1582 o Cazanie, ce fu adoptată şi în Muntenia şi în Moldova; în sfârşit la 1585 veni Ioan de Prislop, care păstori ca mitropolit până în secolul XVII.

Pe la 1600 Mihai Viteazul, domnul Munteniei († 1601), care în 1599 cuceri Transilvania şi se proclamase domn şi al Transilvaniei sub suzeranitatea împăratului Rudolf II, strămută scaunul mitropolitului român, care era atunci de la 1585 Ioan din Prislop (o mânăstire nu departe de Haţeg) chiar în Alba Iulia (Bălgrad), clădind lângă zidul cetăţii o biserică a Mitropoliei românilor şi o reşedinţă a ei împreună cu o mânăstire, după ce încă din 1596 Sigismund Bathory, principele Transilvaniei, atunci amic cu Mihai îi dăduse consimţământ pentru aceasta.

De atunci în tot decursul secolului XVII mitropolitul românilor din Transilvania s-a numit mitropolit al Bălgradului (Arhiepiscopus Belegradiensis), pe când ungurii şi saşii rareori când îl numeau mitropolit sau arhiepiscop ei de obiceiu după aceea, ca şi înainte, numai episcop, episcop al valahilor, cum de altfel chiar românii îl numeau popular adeseori numai vlădică, titlu împrumutat de la slavi, identic cu grecescul ,,o despotis” (stăpân), ce-i în uz pentru episcopii de toate treptele şi nu spune hotărât, dacă cel intitulat aşa este patriarh, mitropolit sau episcop simplu.

În tratatul încheiat la 1595 între Sigismund Bathory şi Mihai Viteazul, guvernul Transilvaniei recunoscu şi dependenţa mitropolitului Transilvaniei de mitropolitul Ţării Româneşti. Această dependenţă corespunde cu titlul mitropolitului Ungro-Vlahiei ,,exarh a toată Ungaria şi al Plaiurilor”; ea este atestată şi pentru timpul anterior anului 1595; căci la 1578, Ghenadie mitropolitul Transilvaniei fu hirotonit de mitropolitul Ungro-Vlahiei, tot aşa la 1585 Ioan din Prislop, mitropolit al Transilvaniei, precum şi succesorii lui; numai Eftimie, predecesor al lui Ghenadie fu hirotonit la 1571 în mod cu totul excepţional de Macarie patriarhul de Peci (1558-1573); acesta fusese autorizat de turci a hirotoni episcopi nu numai în Serbia, ci şi în Ungaria de Sud, atunci provincie turcească şi prin urmare s-a putut părea că este autorizat a hirotoni şi un episcop în Transilvania, ce se afla sub scutul Turciei.

Dar mitropoliţii români din Transilvania nu se numeau numai de ,,Ardeal” şi în secolul XVII şi de ,,Bălgrad”, ci încă şi ai altor locuri şi teritorii, spre a arăta că au jurisdicţie şi peste acestea; din timp în timp ei mai adăugau că sunt mitropoliţi şi ai episcopilor din Ungaria, apoi poate fiindcă unii dintre aceşti episcopi treceau şi ei înşişi pentru un timp ca mitropoliţi (onorifici), din când în când, aşa la 1640 mitropoliţii Albei Iulia se numeau şi ,,arhimitropoliţi” cum intitulau ei alte dăţi, (precum la 1580) pe mitropoliţii lor superiori, adică pe mitropoliţii Ţării Româneşti. Chiar mitropolitul Eftimie I în decretul pentru numirea lui din 1572 este intitulat ,,Vlădică al românilor din Ardeal şi din părţile ungureşti”.

La 1580 mitropolitul Ghenadie I se intitulează, cum am văzut mai sus ,,mitropolit din tot ţinutul Ardealului şi al Orăzii”. La 1627 mitropolitul Dosoftei se subscrie ca ,,mitropolitul Bălgradului şi a toată ţara ungurească şi ardelenească”. La 1648 mitropolitul Simeon Ştefan îşi zice: ,,Simeon Ştefan, arhiepiscop şi mitropolit al scaunului Bălgradului, Vadului, Maramureşului şi a toată ţara Ardealului” şi în 1651 el îşi zice latineşte: ,,Stefanus Simonovicius, Dei gratia Arhiepiscopus Belegradiensis, Vadiensis, Marmorosiensis totiusque Transilvaniae catholicae atque apostolicae religionis graeci ritus Episcopus”. Mitropolitul Varlaam (1686-1690), în Ceaslovăţul tipărit la 1686 este intitulat ,,mitropolit al Bălgradului, Vadului, Maramureşului şi al Silvaşului”, iar în Molitvenicul tipărit la 1689 ,,arhiepiscop şi mitropolit Sfintei Mitropolii a Bălgradului, Vadului, Silvaşului, Făgăraşului şi al episcopilor din ţara ungurească”.

Hrisant, patriarhul de Ierusalim (1707-1733) în ,,Micul său manual de statistică bisericească”, tipărit în Târgovişte la 1715, reflectând, fără de îndoială, încă la timpul anterior sfârşitului secolului XVII şi culegând ştiri din tipăriturile bisericeşti ale românilor, dă mitropolitului român al Transilvaniei titlul de ,,arhiepiscop al Bălgradului, Vadului, Maramureşului, Silvaşului, Făgăraşului şi a tot Ardealul şi al celorlalte ţinuturi ungureşti, al ţinutului Kiuvar, Sulagiu şi Crasna”; Hrisant adaugă că acest mitropolit este subordinat celui din Ungro-Vlahia, ca exarhului patriarhiei de Constantinopol şi are sub el trei episcopi, pe cel de Maramureş, pe cel de Silvaş şi pe cel de Vad; însă această din urmă informaţie mai era exactă atunci numai despre episcopul din Maramureş, al cărui teritoriu în sens strict nu ţinea de Transilvania, numai acolo mai existând un episcop propriu, Iosif Stoica (1690-1711), pe când la Silvaş şi la Vad, localităţi situate în Transilvania, nu mai existau episcopi.

 

 

β. Episcopii ortodoxe ce au existat în părţile Transilvaniei şi Ungariei de Est până la 1700

1. Episcopii româneşti din Transilvania

Episcopiile româneşti, ce au existat în părţile Transilvaniei în secolul XVI şi parte chiar în secolul XVII, spre capătul secolului XVII ele nu mai erau în fiinţă, iară circumscripţiile lor intrau atunci în dieceza mitropolitului, ce cuprindea astfel tot Ardealul. Însă avem mărturii din secolul XVI că existau două atari episcopii, adică una a Vadului (ungureşte şi Rev, Rhev) la nordul Ardealului şi una a Geoagiului (Felgyogy sau şi Gyogy), Geoagiul de Sus (Feldyod) la sudul Ardealului; aceste episcopii, după opinia tuturor autorilor din Biserica Ortodoxă a românilor din Transilvania, funcţionau pe lângă o mitropolie, situată între dânsele, iar după opinia dlor Bunea, Iorga şi Dobrescu, ele existau fără mitropolie.

Totuşi situaţia precară şi dependentă de voinţa guvernului, în care de mult timp se afla Biserica Ortodoxă a românilor din Transilvania şi Ungaria, aduse cu sine că menţionatele episcopii în tot timpul existenţei lor, ca şi mitropolia înainte de secolul XVII, au trebuit uneori să-şi schimbe scaunul lor, ce era mai adeseori în mânăstiri, precum şi cuprinsul şi numele lor, apoi că ambele episcopii n-au avut nici existenţa stabilită, aşa că la urmă, prin dispoziţia luată de suveranul ţării, ele au fost încorporate la mitropolie, pe când de altă parte nu se poate învedera că ele au atârnat de mitropolie.

 

a. Episcopia Vadului

Episcopia Vadului din nordul Transilvaniei apare în secolul XVI de timpuriu în mânăstirea cu acelaşi nume, aproape de Dej, ca ctitorie a lui Ştefan cel Mare, domnul Moldovei (1457-1504); în domeniile acestuia Ciceiul şi Cetatea de Baltă (Csik şi Kukulo) din Transilvania, acordate lui la 1475 de Matei Corvin, regele Ungariei şi la 1478 mai mărite, ca loc de scăpare în caz de război sau la catastrofe pentru tron, intra şi localitatea Vadul. De aceea de pe timpul lui Ştefan cel Mare până la Petru Rareş, fiu natural al lui († 1546), episcopii Vadului erau numiţi de domnul Moldovei şi hirotoniţi de mitropolitul Moldovei. Între anii 1523 şi mai mulţi ani după 1550 aflăm unul după altul cinci episcopi de Vad: Ilarion (1523), Varlaam (1527), Anastasie (1529-1546), Tarasie (1546-1550) şi Gheorghe (1550-1566). Un succesor al acestor episcopi, al căror scaun, Vadul, se afla în comitatul de azi Solnoc-Doboca, este intitulat în anul 1572 oficial: ,,Episcop peste bisericile româneşti din comitatele Turda, Cluj, Doboca, Solnocul dinăuntru şi din mijloc, şi Crasna, iar un altul în anul 1623 ,,Episcop peste bisericile româneşti ale comitatelor Turda, Cluj, Doboca, Solnocul dinăuntru şi de mijloc, Bihor, Crasna, Maramureş şi Sătmar şi al districtelor Chioarul, Bistriţa şi Gurghiul. Dar sub Ghenadie II din Brad, mitropolitul românilor din Transilvania (1628-1640), această episcopie încă de pe la 1628 fu încorporată la mitropolie şi din acest timp Vadul figurează în titlul mitropolitului ca teritoriu al lui, cum am văzut mai sus (α) în titulatura mitropolitului Simeon Ştefan de la 1648.

 

b. Episcopia Geoagiului de Sus sau a Silvaşului şi cea a Făgăraşului

Episcopia românilor din sudul Transilvaniei cu scaunul în Mânăstirea Geoagiul de Sus (Felgyogy, Feldyod) sau şi Geoagiu (Gyogy), nu departe de Orăştie, se întâmpină pe la jumătatea secolului XVI, ca episcopie veche pe atunci, căci la 1557, când regina Isabela, regenta Transilvaniei pentru Ioan Sigismund fiul ei, numi episcop nou la această episcopie pe Hristofor, caracteriza drepturile ce acorda acestuia ca drepturi din vechime (ab antiquo) ale zisei episcopii. Dacă putem conchide de la originea episcopiei Vadului la originea Mânăstirii Vad, episcopia Geoagiului cu reşedinţa în Mânăstirea Geoagiului de Sus (Felgyogy), va fi putut sta în legătură cu Geoagiul de Jos (Algyogy), cetate de scăpare, pe care Vladislav II o cedă la 1508 lui Radu cel Mare, domnul Munteniei, dar unii, negresit, contestă această legătură; dacă aceşti unii sunt în drept, s-ar putea ca şi episcopii români, ce se pomenesc funcţionând chiar în secolul XV la sudul Transilvaniei şi în părţile vecine, cele mai de aproape ale Ungariei, episcopi despre care am tratat mai sus (α), adică episcopii de Mehadia, Episcopul Ioan de Caffa şi Episcopul Macarie de Galaţ (Halicz lângă Făgăraş), al cărui scaun este atestat în documente, ca fiind vacant înainte de numirea lui Macarie (1456-1458), deci ca existent de mai înainte şi în sfârşit încă şi Partenie, un episcop de Caransebeş, pe la sfârşitul secolului XV, care se va cita mai jos, sau cel puţin unul sau altul dintre aceşti episcopi s-ar putea să fi stat în legătură cu Amlaşul şi Făgăraşul, ducate din sudul Transilvaniei, pe care la 1369 Ludovic cel Mare regele Ungariei le-a cedat lui Vladislav domnul Munteniei şi în urmă şi cu Geoagiul de Sus (Felgyogy).

Iar Episcopia Geoagiului de Sus (Felgyogy) foarte curând după 1557, când ea şi-a schimbat scaunul, trebuie să fi fost înlocuită cu episcopia Silvaş, ce avu scaunul în Prislop, o mânăstire nu departe de Haţeg şi foarte însemnată, al cărei întemeietor fu Sfântul Nicodim (1406), părintele monahismului la românii de sud, căci mai târziu nu se mai pomeneşte o episcopie Geoagiul de Sus (Felgyogy), ci numai o episcopie Silvaş la sudul Transilvaniei. Dar această episcopie, din ai cărei episcopi nici unul nu se pomeneşte, nici nu este cunoscut, a fost încorporată la mitropolie chiar în anul 1585, adică cu 43 ani încă înainte de cea de la nordul Transilvaniei.

În adevăr, la 20 martie 1585, principele Sigismund Bathory întări cu decret pe Ioan din Prislop, episcop peste toate bisericile românilor din Transilvania şi peste cele din ţinuturile Ungariei, afară de bisericile de sub arhipăstoria episcopului Spiridon. Însă episcopul Spiridon era arhipăstorul diecezei din nordul Transilvaniei, pe lângă care deci în conformitate cu decretul avea a mai exista numai dieceza mitropolitului. Apoi la 1628 când fu unită cu mitropolia şi dieceza din nordul Transilvaniei, în care intra Maramureş, Satmar, Solnocul de mijloc, Crasna şi Bihoria, toată Transilvania cu ţinuturile din Ungaria deveni dieceza mitropolitului. Astfel a fost până la 1656, când principele Gheorghe Rakoczy II, spre a calviniza mai lesne pe români, separă de mitropolie ţinutul de peste Olt, şi făcu din el o episcopie de Făgăraş, cu totul independentă de mitropolit.

Totuşi între anii 1682 şi 1686 mitropolitul reuşi a anexa această episcopie şi a avea iarăşi în dieceza lui toată Transilvania. În seria titlurilor mitropolitului citate cronologic mai sus (α), este numit la 1648 şi 1651 numai Vadul cu Maramureş porţiunea lui din Ungaria, ca teritoriu deosebit din Transilvania supus mitropolitului, pe când în 1686 la acest teritoriu se alătură şi episcopia Silvaş, în care intra şi episcopia de atunci, Făgăraş, din sudul Transilvaniei, recâştigată acum, iar în 1689, se alătură şi episcopia Făgăraş aparte, care se părea că merită de asemenea o amintire deosebită; toate aceste 3 teritorii se trec întocmai şi în titlul mitropolitului menţionat în Sintagmationul lui Hrisant, patriarhul de Ierusalim (1707-1733), cu observaţia lui, ce în parte este un anahronism, că Maramureşul, despre care ca episcopie vom trata mai jos, precum şi Silvaşul şi Vadul sunt episcopii existente pe atunci şi subordinate mitropolitului.

 

 

2. Episcopii româneşti în Ungaria de Est

a. Episcopia Maramureşului

După titulatura citată mai sus a mitropoliţilor Bălgradului (α) şi a episcopilor Vadului (β), Maramureşul în secolul XVII ţinea întâi de episcopia Vadului, apoi împreună cu aceasta, direct de mitropolia Bălgradului; câtva timp Maramureşul avu şi episcopi proprii, subordinaţi mitropolitului, cum se şi numeşte expres în Sintagmationul lui Hrisant, ca episcopie subordinată mitropolitului de Bălgrad.

În această episcopie, egumenul mânăstirii stavropighiale, întemeiată de voievozii români de acolo Baliţa şi Dragu în Peri, lângă Maramureş Sighet, cu hramul Sfântul Arhanghel Mihail, acel egumen obţinuse în 1391 de la patriarhul Constantinopolului, pe lângă încuviinţarea de a fi subordinat direct patriarhiei, în lipsa unui episcop diecezan în loc, încă şi în calitatea de exarh al patriarhului, adică de împuternicit al său, dară nu în treaptă de episcop, drepturi ca de episcop asupra diecezei Maramureş şi asupra unui alt teritoriu vecin al ei din Ungaria şi din Transilvania. Iar apoi, după ce în curând patriarhia ridică pe mitropolitul Ungro-Vlahiei la rangul de exarh, adică de vicar al patriarhului şi de mitropolit superior peste toată Ungaria şi ţările lăturaşe, egumenul îl obţinu pe acesta, mai târziu pe cale de subdelegaţie, poate şi pe mitropolitul Transilvaniei, subordinat mitropolitului Ungro-Vlahiei, primatul său, ca administrator al drepturilor stavropighiale, ce patriarhul avea asupra egumenului.

Această stare de lucruri o confirmă şi diploma lui Vladislav II, regele Ungariei din 1494 despre un mitropolit în mod expres, despre celălalt în mod tacit. Între acestea mânăstirea rutenilor din Muncaci la nordul Ungariei, întemeiată pe la 1360 de principele Teodor Coriatovici, care emigrase aici din Lituania şi la 1352 regele Ludovic cel Mare îl numise duce de Muncaci, fu transformată pe la 1490 în episcopie. Această episcopie îşi subordină şi Maramureşul învecinat şi privă pe egumenul stavropighiei româneşti de drepturile lui quasiepiscopale; ceva mai mult, Episcopul Ioan de Muncaci ridică pretenţii şi asupra mânăstirii, dar egumenul Ilarie plângându-se la regele Vladislav II, acesta prin diploma ce s-a zis mai sus din anul 1494 a respins pretenţiile episcopului, hotărând că egumenul este dator a respecta pe episcopul de Muncaci, dar va fi supus mitropolitului din Ardeal (Transilvania), cum zice o variantă, iară altă variantă zice: mitropolitului din Muntenia (Transalpinae)[6].

Totuşi pe la jumătatea secolului XVI, Transilvania devenind principat independent de Ungaria şi alipindu-se la ea şi comitatele ungureşti de-a stânga Tisei şi Maramureşul, principii Transilvaniei, care erau suverani numai ai episcopilor din Transilvania, nu şi ai episcopului de Muncaci, au supus Maramureşul de la începutul secolului XVII episcopului de Vad, şi de la 1628, când episcopia Vadului fu încorporată la mitropolia Bălgradului, mitropolitului acestuia. Chiar de la început mitropolitul avu în Maramureş un vicar (,,chipul vlădicăi”) în treaptă de episcop, adică Ioan, cu reşedinţa în Vişău, iar mai târziu, avu episcopi sufragani sau diecezani în regulă. Între aceşti din urmă, sunt cunoscuţi mai ales Sava, cu scaunul în Bistra pe la 1651, Iosif Stoica, la urmă cu scaunul în Hust (1690-1711); aceşti episcopi dobândiră şi drepturi de exarhi, adică împuterniciţi ai patriarhului peste Stavropighia Sfântul Mihail din Peri şi ca atari purtau şi titlul: ,,Exarh al Stavropighiei patriarhului de Constantinopol”.

Dar pe lângă ei erau ici colea şi episcopi recunoscuţi numai în localitate, fără vreo autorizare mai de sus. Curând după începutul secolului XVII episcopii de Muncaci, prin influenţa puternică a romano-catolicilor din Ungaria şi a iezuiţilor, urmând exemplul episcopilor ruteni din Polonia, începură a uni dieceza lor cu cele romano-catolice; în cursul secolului, ei au făcut aceasta din ce în ce mai mult, însă continuară a purta şi titlul de Maramureş şi nu renunţară la pretenţiile lor asupra acestei episcopii şi la urmă în 1686 după distrugerea puterii principilor Transilvaniei, o atraseră complet la unire şi o încorporară la dieceza lor, sub scutul împăratului, cu toată rezistenţa energică a lui Iosif Stoica (1690-1711), episcop român de Maramureş, amintit mai sus şi chiar a succesorilor săi, însă din ce mai slabi, cum vom expune în detaliu mai jos.

 

b. Celelalte episcopii româneşti din Ungaria de Est

Încă de la începutul secolului XV, mitropolitul Ţării Româneşti avea de la patriarhul de Constantinopol autoritatea de mitropolit superior, ca exarh a toată Ungaria şi a ţărilor lăturaşe, şi asupra populaţiei româneşti din Ungaria de Est spre sud-vest de Maramureş, iar amestecată de la sfârşitul secolului XIV, de la bătălia din Câmpul Mierlei 1389 pe nesimţite cu mici colonii de sârbi, care fugeau din patriar lor de frica turcilor. Apoi mitropolitul de Severin, subordinat exarhului său mitropolitul superior şi pe baza autorităţii acestuia, având şi scaunul lângă hotarul Ungariei, dobândi jurisdicţia directă de mitropolit şi asupra acelei populaţii, şi după el mitropolitul din Ardeal, care luă succesiunea celui de Severin în Ungaria şi sta în acelaşi raport cu exarhul.

Teritoriul Ungariei de Est, situat spre sud-vest de Maramureş, cu o populaţie numeroasă de români, cuprinda comitatul Sătmar, apoi mai întâi spre sud-vest de acesta, comitatele Solnocul de mijloc şi Crasna cu districtele Chivar sau Chiuar şi Sulagiu sau Sălagiu, comitate şi districte, ce fură înlocuite în timpul cel mai recent cu comitatul Sulagiu; după acesta tot mai spre sud-vest şi spre sud, comitatul Bihor, cu capitala Oradea Mare (Nagy Varad), comitatul Begeş (ungureşte Bekeş) cu capitala Giula, comitatul Arad, în care împreună cu Aradul era numit şi Inăul (Ienopolis, Boros-Ieno), comitatul Timiş, cu Timişoara şi Lipova şi cu oraşele Caransebeş şi Lugoş.

De la 1541 aceste comitate, mai târziu negreşit şi Sătmar avură a ţinea de principatul Transilvaniei, ca partes adnexae (teritoriu anexat); dar de la 1552, turcii ocupară comitatele Timiş, Arad şi Begeş, aşa că numai celelalte au rămas la Transilvania, până ce principele Acachie Barczai (1659-1661), începând de la sud, lăsă turcilor unul după altul şi aceste comitate, afară de cele trei mai despre nord; apoi dominaţiunea turcilor în cele mai multe comitate din Ungaria de Est încetă abia între anii 1686-1689, iar în comitatul Timiş abia de la 1716. Totuşi chiar până atunci dominaţiunea turcilor din timpul mai vechi ca şi cea din timpul mai nou, n-a fost liniştită şi fără întreruperi, iar la revoltele contra lor, ce se făceau mai ales prin năvăliri în timpul nopţii, luau parte şi preoţi, ba chiar şi episcopi de-ai românilor şi de-ai sârbilor în aşa număr, că turcii zicea despre ei: ,,Ziua sunt preoţi, iară noaptea, hoţi”, şi când puneau mâna pe ei, îi ucideau cu cruzime; pe unul din ei, pe Teodor Nestorovici, episcop sârb, care avea ca soţ de luptă şi pe Doţian, episcop român, chiar l-au jupoiat în 1594.

În situaţia externă, ce am descris mai sus, bisericile românilor din toate comitatele menţionate şi episcopii, care le păstoreau unde şi unde şi pentru un timp, vor fi fost supuşi până la jumătatea secolului XVI, adică până a nu începe dominaţiunea turcilor acolo, mitropoliei din Ardeal; de aceea chiar când turcii au ajuns cu preponderenţă dominanţi pe acest teritoriu, şi când ei au dat jurisdicţia peste el lui Macarie, patriarh sârb de Peci (Pec) 1558-1573 şi prin urmare acei episcopi de mult nu mai erau în realitate sub mitropolia din Ardeal, adică chiar şi pe la sfârşitul secolului XVII, mitropolitul românilor din Ardeal se intitula şi fu intitulat: ,,Mitropolit a tot Ardealul şi al celorlalte ţinuturi din Ungaria”, cum spune patriarhul Hrisant în Sintagmation, iar în molitvelnicul de la Bălgrad din 1689 el fu intitulat: ,,Mitropolit al Sfintei Mitropolii a Bălgradului şi al episcopilor din ţara ungurească”.

Între aceşti episcopi va fi fost şi episcopul de Arad; cel puţin mitropolitul de Bălgrad (adică de Alba Iulia) Teofil (1692-1697), în o enciclică de la 30 aprilie 1693, către preoţii din comitatul Aradului, se intitulează: ,,Teofil, din mila lui Dumnezeu arhiepiscop şi mitropolit al Bălgradului şi Aradului”. Dar încă şi înainte de jumătatea secolului XVI erau episcopi români. Aşa la Caransebeş, unde un episcop Partenie păstorea chiar la sfârşitul secolului XV, precum şi în Timişoara, pe teritoriul căreia în Mânăstirea Părtoş, mai târziu desfiinţată, s-a conservat mormântul lui Iosif, mitropolit de Timişoara, care desigur va fi fost numai mitropolit onorar din un timp anterior anului 1552, adică dinainte de epoca turcilor, când acolo erau încă în vigoare vechile raporturi ierarhice. Apoi la Lipova, unde în 1552 un episcop a fost ucis de turci. La aceste episcopii, ce s-au menţinut şi mai târziu, cele două din urmă sub jurisdicţia sârbilor, s-au mai adaus în comitatele ocupate de turci după jumătatea secolului XVI, episcopiile Verşeţ, Giula, Inău şi Arad, între care cea de Inău era de o însemnătate deosebită[7].

Dintre aceste episcopii, mai târziu Giula fu unită cu Lipova şi Aradul cu Inău. Iar pentru teritoriile pe care turcii le-au ocupat de la 1552, Macarie, patriarh de Peci (Pei, Ipek, 1558-1573), obţinu de la turci dreptul de a hirotoni episcopi, precum am amintit. Dar patriarhii sârbi priveau acum toate episcopiile, ce am numit mai sus, ca fiind ale lor, excepţie cea de Caransebeş, în care nu erau mai deloc credincioşi sârbi şi care trecu sub dominaţiunea turcilor abia după jumătatea secolului XVII (1658); chiar Pravila tipărită la Târgovişte 1652, cap. 39, numără două din acele episcopii, pe cea de Ghiula şi pe cea de Lipova ca fiind sub scaunul sârbesc, ba încă la 1571, Macarie, patriarh de Peci, a hirotonit pe Iftimie, mitropolit de Ardeal (1572-1574) şi mai târziu episcop de Vad (1574-1576), deşi Transilvania nu era direct sub dominaţiunea turcilor, ci numai sub supremaţia lor.

Din contră, la nord bisericile româneşti din comitatele Solnocul de mijloc şi Crasna, cu districtele Chivar (Chioar) şi Sulagiu, apoi cele din comitatul Bihor şi capitala lui Oradea Mare, unde însă este cunoscut un singur episcop, Avram din Burdan, numit la 1640 de principele Gheorghe Rakoczy I, în sfârşit cele din comitatul Sătmar, iară la sud bisericile româneşti din comitatul Severin (Szoreny) şi Caraş (Krasso) cu oraşele Caransebeş şi Lugoş, ce tocmai la 1658 căzură sub dominaţiunea turcilor şi unde puţin timp înainte de a le fi ocupat definitiv imperialii (1699), se pomeneşte un episcop Moisi († 1733), pus sub dominaţiunea turcilor, la sfârşitul căreia dădu diecezanilor săi ocazie a se plânge contra lui.

Bisericile româneşti din toate aceste comitate de la nordul şi sudul Ungariei orientale, chiar după jumătatea secolului XVI şi în secolul XVII, cât a ţinut dominaţiunea principilor Transilvaniei, au fost continuu sub jurisdicţia episcopilor din Transilvania, respectiv a mitropolitului din Ardeal, nu numai după titlul ce ei purtau, ci şi după diplomele lor de numire sau de confirmare, şi după alte mărturii. Dar aceste teritorii, cât timp au fost sub dominaţiunea principilor Transilvaniei, nu sta atât sub jurisdicţia episcopilor, cât mai adesea sub cea a vicarilor de episcopi, respectiv a celor de mitropoliţi (a chipurilor vlădiceşti), o parte din ele sub protopopi de districte care, aici ca şi în Ardeal, erau o instituţie generală şi aveau mari atribuţii; ei numeau circumscripţiile lor eparhii, ca şi cum ar fi fost episcopi; în sfârşit câte unul din aceste teritorii sta şi sub preoţi din oraşe de frunte, cu aceleaşi atribuiţii ca şi protopopii.

Mărturii indirecte, că ţinuturile Caransebeş şi Lugoş pe la sfârşitul secolului XVI, sta sub mitropolia Ardealului sunt: colaborarea lui Ştefan Herce şi Efraim Zacau din Caransebeş şi a lui Moisi Peştişel din Lugoş, clerici calvini ai românilor, cu mitropolitul calvin al românilor din Transilvania, episcopul Mihail Tordosi, la ,,Pălia”, adică la traducerea primelor cărţi din Vechiul Testament, ce apăru la Orăştie în 1582 şi trimiterea în 1584 a doi nobili, români ortodocşi din Lugoş şi Caransebeş, la Alba Iulia (Bălgrad), unde chiar în 1581 mitropolitul ortodox Ghenadie I, cel Mare (1570-1585) avea scaunul afară de incinta cetăţii (extra muros), spre a solicita un preot ortodox, pentru vreo 60 sate din patria lor, care nu voiau să-şi lase copiii a fi botezaţi de preoţi calvini.

Dar când de la 1586 armatele imperialilor au respins pe turci şi din aceste ţinuturi, aşa că n-au mai rămas în mâinile lor decât Banatul Timişoarei până la 1716 şi când în 1690, o mare parte din sârbii, care imigrase în masse în Ungaria şi cu privilegii imperiale sub conducerea lui Arsenie al III-lea Conojevici, patriarh de Peci (Pec), s-au stabilit în aceste ţinuturi, patriarhul înfiinţă la 1690 provizor, iară la 1695 definitiv un şir de episcopii sârbeşti, parte conservând episcopiile fundate acolo, parte reînnoind pe cele vechi. Aceste episcopii sunt: o episcopie de Verşeţ, la care fu alipit şi teritoriul celei de Caransebeş, o episcopie de Lipova, cu care încă mai de mult era unită episcopia Ghiula şi care la urmă se contopi cu episcopia Timişoara, formând o episcopie cu numele acestei din urmă, o a doua episcopie Timişoara, al cărei episcop avu reşedinţa în Beşcherecul Mare (Nagy Beczkerek), cât timp Timişoara, cu un episcop pus de turci a fost încă, până la 1716, în mâinile turcilor, iară episcopia Timişoara la început s-a unit cu episcopia Inău, mai târziu cu episcopia Lipova; apoi o episcopie Inău care încă demult absorbise episcopia de odinioară a Aradului; în sfârşit o episcopie de Oradea Mare (,,Oradea Mare şi Erlau” oraş ce se cheamă ungureşte Eger, latineşte Agria); din ambe aceste din urmă episcopii combinate (Timişoara şi Oradea Mare), Inăul s-au contopit la început cu Timişoara, devenită iarăşi una şi mai târziu cu Oradea Mare, până ce la sfârşit din episcopiile unite, Inău şi Oradea Mare s-a format iarăşi episcopia restabilită a Aradului.

Astfel în Ungaria de Est, sârbii imigraţi în masse la 1690 cu privilegiile lor şi cu buna lor organizare mitropolitană folosindu-se de episcopii române vechi, la care veni după moartea episcopului român Moisi din Caransebeş († 1733) şi această episcopie, întocmiră în urmă cele 3 episcopii la Verşeţ, Timişoara şi Arad, ca episcopii sârbeşti de acum stabile şi românii ortodocşi din Ungaria de Est în împrejurările lor foarte triste de mai înainte şi de atunci (vezi în cele următoare δ, ε şi β, α) căutând ajutor se alipiră de ei ca condiecezani.

 

γ. Biserica rutenilor din Ungaria de Nord sau Episcopia Muncaci până la 1700

Nimic nu justifică părerea că episcopia ortodoxă a rutenilor din Muncaci ar fi fost de asemenea subordinată mitropolitului din Ardeal, fie şi numai pe un timp. În titulatura acestui mitropolit niciodată nu figurează Muncaci, între ţinuturile citate ca stând sub jurisdicţia lui. Deşi principii Transilvaniei din Casa Rakoczy aveau mari domenii şi mare autoritate în nordul Ungariei, totuşi nu aflăm nici un indiciu, că ei ar fi voit cândva, ca episcopul rutean de Muncaci să fie subordinat mitropolitului din Ardeal.

Este adevărat că Mihai Viteazul, domnul Ţării Româneşti († 1601), patronul mitropoliei românilor din Transilvania şi ctitorul scaunului ei din Alba Iulia (Bălgrad), în scurtul timp cât a domnit în Transilvania şi a avut influenţă chiar în Muncaci, poate de acord cu Sigismund Batory, principele Transilvaniei, care în 1597 scosese pe Ladislav episcop de Muncaci, pentru că înclină la catolicism, a pus în vara anului 1600 în scaunul Episcopiei Muncaci pe Serghie, arhimandrit din Ţara Românească, şi acesta a păstorit acolo până la 1614, când s-a întors în patria lui; este adevărat apoi că la 1651 mitropolitul românilor din Ardeal, Ştefan Simeon, a hirotonit episcop de Muncaci pe Petru Partenie; dar nici faptul întâi, nici acest din urmă nu dovedeşte că mitropolia românilor din Transilvania ar fi avut jurisdicţie asupra episcopului rutean din Muncaci.

În opunere cu dovada, ce ar rezulta din faptul acest din urmă, stă împrejurarea că în 1633 predecesorul lui Petru Partenie la Muncaci, Vasile Tarasovici, a fost hirotonit de alt mitropolit, adică de Varlaam, mitropolitul Moldovei. Hirotonia lui Petru Partenie în legătură cu cea a lui V. Tarasovici demonstră mai vârtos că în secolul XVII Episcopia Muncaci nu mai sta în legătură cu nici un mitropolit, ceea ce se constată şi din alte împrejurări din acel timp. Însă la 1596 această episcopie ruteană din Ungaria era subordinată încă mitropolitului de Kiev, ca şi episcopii ruteni din Galiţia, căci şi Amfilohie, episcop de Muncaci, a luat parte prin un delegat de comun acord cu episcopi din Galiţia la sinodul ce Mitropolia din Kiev a ţinut în Brest-Litowsk pentru unire, şi încă la 1603, Serghie, episcop de Muncaci, pus de Mihai Viteazul, crezu că este dator a se duce la Kiev, spre a fi confirmat.

Ce priveşte înfiinţarea Episcopiei de Muncaci şi circumscripţia ei, am văzut chiar de repetite ori mai sus (β), cu ocazia istoriei Bisericii din Maramureş, că Mânăstirea Sfântul Nicolae, zidită în Muncaci pe la 1360 de Teodor Coriatovici, principe din Lituania şi duce de Muncaci, fu transformată pe la 1490 în episcopie şi primi de la rege jurisdicţie nu numai peste rutenii din comitatele vecine, ci şi peste rutenii şi românii din Maramureş. Dar de la jumătatea secolului XVI, Maramureşul fu anexat la principatul Transilvaniei (pars adnexa); ca atare, el fu încorporat de principele Transilvaniei şi sub raportul ecleziastic la Transilvania şi la începutul secolului XVII. Maramureşul apare subordinat episcopiei de Vad, a românilor din nordul Transilvaniei, iară de la 1628, mitropoliei românilor din Transilvania şi de la jumătatea secolului XVII avea ca episcopi ai săi chiar români.

Cu toate acestea şi episcopii de Muncaci n-au renunţat la pretenţiile lor asupra Maramureşului, şi cei care s-au unit cu Biserica Romano-Catolică au putut în sfârşit atrage Maramureşul la unire, precum şi a-l încorpora la Dieceza Muncaci, fiind ajutaţi de guvern de la 1686, când Maramureşul trecu sub dominaţiunea împăratului Austriei. De altfel partea importantă din istoria Episcopiei Muncaci este istoria unirii ei cu Biserica Romano-Catolică, a cărei acţiune zeloasă o începu ierarhia romano-catolică a Ungariei mai ales cu concursul iezuiţilor, care au venit în Ungaria la 1561. Această acţiune unionistă găsi sprijin în dominaţiunea Austriei, ce încă de la 1526 era necontestată în nordul Ungariei şi la familia nobilă Homonnay, romano-catolică, care era puternică pe teritoriul episcopiei, dar a găsit şi adversari în familia nobilă, nu mai puţin puternică a Racoczeştilor calvini.

Încă la 1596, Amfilohie, episcop de Muncaci, rezista unirii, cum dovedeşte atitudinea ce delegatul său avu la Sinodul unionist din Brest-Litowsk (Polonia), iar Serghie, episcop ortodox adus din Ţara Românească şi pus în Muncaci la 1600, prin autoritatea lui Mihai Viteazul, care domnea atunci în Transilvania, ca vasal al împăratului, nu s-a putut menţine mult în Muncaci şi trebui să se întoarcă la 1614 în Ţara Românească. După el urmă la 1614 ca episcop mai întâi unul Atanasie Krupeski, care deşi din Peremişl (Przymisl), oraş încă ortodox din vecina Galiţie, fu adus la scaunul Episcopiei Muncaci de Casa Homonnay şi trecu la unire. Dar poporul ortodox al episcopiei încă nu voia episcopi uniţi ci numai de cei neuniţi şi hirotoniţi de episcopi ortodocşi. De aceea la 1633 şi episcopul Vasilie Tarasovici trebui să primească hirotonia în Moldova de la mitropolitul Varlaam; iar când el apoi s-a demascat ca unit, nu numai i s-a dat la 1635 un anti-episcop ortodox, pe Dimitrie Moiseiu din Maramureş, ci la 1640 fu aruncat chiar la închisoare de Gheorghie Rakoczy I, principele calvin al Transilvaniei, care avea mari domenii pe teritoriul Diecezei Muncaci şi care îl disgraţiă pentru că s-a unit cu Biserica Romano-Catolică, invocând şi sentimentele ostile ale poporului contra lui; abia după 16 luni a fost pus în libertate, renunţând la scaunul episcopal.

Însă ierarhia romano-catolică din Ungaria, foarte influentă în această afacere, a uneltit ca scaunul episcopal să fie ocupat tocmai după moartea lui Tarasovici (1648). Recomandatul, Petru Partenie Rotosinski fu ales la 1649 de majoritatea clerului, aprobat de ierarhia romano-catolică din Ungaria şi la 1651, în considerarea acelei alegeri şi a acestei confirmări, fu hirotonit în Alba Iulia (Bălgrad) de Ştefan Simeon, mitropolitul românilor din Transilvania, slujind împreună cu el şi Sava, episcopul Bistrei din Maramureş şi Grigorie, un episcop din Moldova; apoi după 4 ani de încercare, deşi hirotonit de episcopi ,,schismatici” fu recunoscut în 1655 şi de ierarhia romano-catolică, iar împăratul Ferdinand III îi acordă o subvenţie anuală; dar el n-a putut avea scaunul în Muncaci, care era continuu ostil unirii, ci în o mânăstire de lângă Ungvar.

La 1649 Rakoczeştii, în opoziţie cu el, au pus un episcop cu înclinaţii calvine, pe Porfirie Ardan, după care mai târziu, la 1670, urmă unul cu aceleaşi înclinări, Iosif Woloszinowski, pe când ortodocşii din partea lor şi-au pus în 1658-1684 un episcop numit Ioanichie Zeican, care avu scaunul în Muncaci. Pentru acest episcop, fostul domn Constantin Basarab care domnise în Muntenia 1654-1658, apoi cu o întrerupere relativ lungă în Moldova (1659-1661 februarie) a zidit cu cheltuiala lui din material petros biserica Episcopiei din Muncaci, în locul bisericii până atunci de lemn. La 1664 când Constantin Basarab iar veni la Muncaci, iezuiţii reuşiră a-l decide să înduplece pe Sofia văduva lui Rakoczy, amicul său, a înlătura din Muncaci pe episcopul Zeican şi a aduce în loc pe septegenarul Partenie, cel hirotonit de episcopi români la 1651. Succesorul lui Ioanichie Zeican fu Ieronim Lipnicki 1686-1688 şi al acestuia în 1688, Metodie Rakoweţki, ultimul episcop ortodox de Muncaci, căruia la 1690 Iosif Kamelis, noul episcop tiran, trimis de Roma, i-a smuls o mărturisire de credinţă romano-catolică.

Unirea ajunse a se introduce complet cu concursul guvernului imperial şi prin efectul unei diplome de la 1692 a împăratului Leopold I, care acorda drepturile bisericilor şi persoanelor romano-catolice şi rutenilor uniţi şi tuturor celor ce se vor uni cu Biserica de la Roma, interzicând proprietarilor a le impune sarcini ca ,,schismaticilor”, iar între anii 1689-1726, prin acţiunea lui Iosif Kamelis (de Camillis) episcop de Muncaci, zelos până la violenţă, consilier imperial, precum şi fost vicar apostolic pentru poporul de rit grec din toată Ungaria şi episcop titular de Siva (Sivas, vechiul Sebaste sau Sevasta în Asia Mică), un grec unit din Italia de Sud şi autor al unui catehism românesc în sens unit. Acesta a adus la îndeplinire unirea în Muncaci la 1690, în un sinod de 60 preoţi şi la 1691 în un sinod chiar de 350 preoţi; el a răspândit-o de o parte în Sătmar până în comitatul Bihor, iar de altă parte în Maramureş; prin aceasta el asigură pentru mult timp Episcopiei de Muncaci şi ţinuturile româneşti din comitatul Sătmar şi Maramureş, unde propagau unirea mai cu seamă fraţii Iosif Hadermarszki (1707-1713) şi Procopie Hadermarszki (1723-1729), clerici mai superiori.

Totuşi abia succesorii lui Kamelis, mai ales Ghenadie Bizanti (1726-1733), au putut aduce complet la unire Maramureşul. Ortodoxia de aici, atacată din ce în ce, a fost apărată de episcopii români: Iosif Stoica 1690-1711, la urmă cu scaunul în Hust, sprijinit de la 1700 până la 1709 şi de Ioan Ţircă, apoi Ştefan Serafim Petrovici sau din Petrova 1711-1715, Dosoftei Teodorovici 1715-1734 († 1735) la urmă cu scaunul în Uglea, de unde se numea şi ,,Ugolsk”, iar cel mai de pe urmă un Gavriil, pe care încă la 1739 îl găsim în o mânăstire de lângă Barczan (Barczanfalva, Bortan ?). Toţi au fost prigoniţi cu acuzaţii grave şi din timp în timp chiar aruncaţi în temniţă. Astfel s-a asigurat triumful unirii.

 

δ. Suferinţele Bisericii românilor ortodocşi din Ardeal de la 1453-1700 în linii generale

Situaţia Bisericii românilor ortodocşi din Transilvania încă de mult timp n-a fost favorabilă; ea a durat aşa până spre capătul secolului XVII. Chiar de la începutul acestui period (V), adică chiar îndată după 1453, guvernul romano-catolic al Ungariei excludea de la funcţiile publice pe credincioşii acestei Biserici, chiar şi când ei puteau avea episcopi, nu numai ca unitul Macarie de Galaţ (1456-1469), ci şi ca ortodoxul Iovanicici de Nandor Alba, pe aşa-zisul mitropolit Ioanichie (1479), pentru că erau ,,schismatici” şi ca atari nu trebuia a fi trataţi deopotrivă cu creştinii, adică cu romano-catolicii; ei nu aveau permisiune a poseda nici un petic de pământ, chiar de ar fi fost din familii nobile, fiindcă erau priviţi ca culpabili de necredinţă, iar aceasta avea de consecinţă confiscarea averii lor. Ei mai erau obligaţi la început a plăti preoţilor romano-catolici dări şi dijme. De această obligaţie drept că i-a scutit la 1481 regele Matei Corvin (1458-1490) şi la 1495, Vladislav II Cehul (1490-1515), dar ambii au restrâns această scutire numai la ,,schismaticii” care nu sunt stabiliţi între romano-catolici (,,in terra Christianorum”). Din cauza unor astfel de măsuri, pe lângă românii convertiţi de mai înainte la romano-catolicism, se converteau acum în şir şi alţii, care cel mai târziu în a doua generaţie părăsiră şi naţionalitatea lor.

După bătălia de la Mohaci (1526) şi după moartea regelui Ludovic II (1516-1526) pe când fugea de acolo, începură a se face în Transilvania modificări, care de la 1551, ce este drept, luară despoticei Biserici Romano-Catolice supremaţia ei de aici, dar nu ameliorară soarta Bisericii Ortodoxe Române, căci vexaţiile şi măsurile de convertire, la care recurgeau romano-catolicii, fură înlocuite cu cele ale protestanţilor şi mai ales ale calvinilor. În ţară ajunseră a domni principi indigeni sub supremaţia turcilor, adică de la 1526-1541 Ioan Zapolya, recunoscut ca rege al Transilvaniei şi a unei părţi din Ungaria contra regelui austriac Ferdinand, apoi 1541-1571 fiul său Ioan Sigismund, recunoscut acum numai principe al Transilvaniei, pentru care până la 1559 fu regentă muma lui regina Isabela, dar care după aceea căzu cu totul sub influenţa calvinilor şi chiar a unitarilor, mai departe principi aleşi de ţară însăşi; aşa după cei din familia Bathory, care au fost încă romano-catolici (1571-1599, 1601-1602 şi 1608-1613), dar aveau pe lângă sine Diete în majoritate calvine, au domnit numai principi calvini riguroşi, precum mai ales Stefan Boczkai (1604-1606), Bethlen Gabor (Bethlen Gavriil 1613-1629), Gheorghie Rakoczy I şi II (1631-1648 şi 1648-1660), Acacihu Barcian (Barcsay, 1659-1661), Ioan Kemeny (1661-1662) şi Mihail Apafy I şi II (Apaffy 1662-1690 şi 1690-1697).

Protestantismul s-a răspândit şi a ajuns preponderent cu uşurinţă în Ardeal între unguri şi saşi pe timpul turburărilor ce urmară îndată după 1526; chiar în 1529 Sibiul şi în 1545 toţi saşii erau luterani, tot aşa dintre unguri şi săcui trecură curând la calvinism atât de mulţi, că Dieta din 1545 în zadar opri de a se mai răspândi Reformaţia; încă de la 1555 Dieta putu proclama şi libertatea cultului, iar în 1556 episcopul romano-catolic de Alba Iulia (Gyula Fehervar, Bălgrad), Paul Bornemissa, pierzând dreptul său de dijmă, fugi din ţară şi tocmai la 1716 sub dominaţiunea Austriei, un episcop romano-catolic îşi putu lua iarăşi reşedinţa stabilă în Alba Iulia. Numai sub domnia Bathoreştilor şi a lui Bethlen Gabor, tolerant din motive politice, au putut fi iezuiţi în Alba Iulia şi numai pe la 1600 sub scutul generalilor imperiali a putut fi aici un episcop romano-catolic Dimitrie Napragy.

Dieta de la 1566 decretă ,,libera predicare a evangheliei” şi stârpirea idolatriei, mai ales între valahii conduşi de nişte povăţuitori orbi. Acest decret a fost decisiv despre soarta Bisericii românilor, care în Transilvania nu erau recunoscuţi prin legi nici ca naţiune, cum erau ungurii, săcuii şi saşii, nici ca confesiune, cum erau romano-catolicii, luteranii, calvinii şi unitarii. Încă mai demult, întâi luteranii sau saşii, apoi calvinii sau ungurii au cercat a protestantiza pe români şi spre acest scop, ambele părţi au recurs ca la un mijloc auxiliar a lumina clerul şi poporul, nu numai instruindu-l în şcoale, ci şi răspândind în mijlocul lui cărţi ce aveau a învăţa ,,Cuvântul curat al lui Dumnezeu”.

Introducerea limbii româneşti în cult şi în literatura religioasă în locul limbii slavone bisericeşti în uz la românii din Ardeal, ca şi la românii de pretutindenea, de asemenea fu recunoscută şi propagată cu ardoare, aşa că prin acest mijloc, datorită planurilor de convertire ale protestanţilor transilvani, cultura în şcoală şi literatura bisericească aflară în guvernul unguresc un promotor de frunte şi zelos între românii din Transilvania, la care limba naţională s-a introdus în cult şi în literatura bisericească mai de timpuriu decât la românii din Muntenia şi din Moldova. Saşii luterani n-au mai recurs la alt mijloc de convertire afară de acesta, şi nici de el nu s-au mai servit în secolul XVII, ci în toată acţiunea lor ulterioară, pentru a protestantiza pe români, s-au mulţumit cu măsurile mult mai tari ale ungurilor calvini.

Din parte-le saşii publicară un catehism în limba românească mai întâi la 1544, apoi şi la 1559[8]. Pe urmă în 1560-1570 au făcut ca diaconul Coresie (desigur grec de origine cu numele Κορέσιος cunoscut şi în literatura bisericească a grecilor) să dea la lumină câte o traducere românească a Evangheliilor, a Faptelor Apostolilor şi a Psaltirii, după manuscripte, ce existau mai de mult, de asemenea în 1581, o carte de predici ortodoxă, tradusă din slavoneşte, ce pune îndatorirea nu numai de a crede, ci şi de a face fapte bune. Titlul ei este ,,Evanghelia cu învăţătură” şi este tradusă cu ştiinţa ,,Arhimitropolitului” Serafim din Târgovişte de Lucaci Hrăjil (Lucas Hirscher) judecător din Braşov cu aprobarea lui Ghenadie ,,Mitropolit a tot ţinutul Ardealului şi al Orăzii”. Această cazanie fu introdusă şi în Moldova şi în Muntenia de domnitorii respectivi cu ,,încuviinţarea şi învoirea episcopilor lor”.

Totuşi saşii n-au dispreţuit nici ingerinţe imperative spre a protestantiza pe românii de sub autoritatea lor. Aşa o cronică săsească spune că la 12 martie 1559 Ioan Benkner, judecător din Braşov, împreună cu ceilalţi senatori, au reformat Biserica valahilor şi le-au comunicat catehismul cu dogmele ce aveau a crede. Ungurii calvini de asemenea au uzat de tipografia diaconului Coresi şi mai târziu de a ucenicilor lui spre acelaşi scop, însă urmărindu-l direct şi la 1564 s-a dat la lumină în limba românească ,,Tâlcul Evangheliilor”, o carte calvină tradusă din ungureşte şi cu adaus un molitvenic purificat în sens calvin, iar între anii 1570-1573 o Psaltire românească cu litere latine, atribuită lui Pavel Tordaş, episcop român de rit calvin (1569-1576), şi între anii 1581-1582, cele două cărţi dintâi ale Vechiului Testament sau ale Păliei (Παλαιά), tradusă, se zice, după textul original de preoţi români, din şcoala calvină.

Alte cărţi tipărite mai târziu provin direct de la ungurii calvini, sub principii Gheorghie Rakoczy I şi II (1631-1648 şi 1648-1660). Ele sunt: un catehism calvinesc din 1640, ediţia a II-a din 1656 şi încă un catehism calvinesc din 1648; iară lucrările cele mai clasice ce s-au dat la lumină din îndemn oficial al calvinilor, pe lângă alte cărţi cu sau fără tendinţe de calvinizare, sunt: o nouă traducere a Noului Testament din 1648 şi o nouă traducere a Psaltirii 1651, ambele publicate de mitropolitul Simeon Ştefan (1643-1652).

Dar guvernul unguresc devenit calvin lucra în acelaşi timp în sens calvin riguros cu presiuni energice de la început, iar mai ales de la 1566, de când cunoaştem un mitropolit calvin al românilor, Gheorghie din Sângiorz (Sfântu Gheorghe). Mână în mână cu măsurile coercitive, ce se aplicau din timp în timp cu moderaţie sau chiar se suspendau, mergeau şi favorurile faţă de românii şi preoţii lor care primeau calvinismul şi chiar faţă de cei care nu-l primeau; aşa sub principii romano-catolici din familia Bathory (1572-1599 şi 1601-1602 şi 1608-1613), sub care au venit în Transilvania şi iezuiţi, putând afla ici colea şi primire amicală chiar la românii care rezistau calvinismului; ba încă principele Ştefan Bathory la 1583 invită pe celebrul iezuit Antonio Possevin să publice în limba românească chiar un catehism romano-catolic, dar în sfârşit la 1588, în urma decretului de expulzare dat de Dieta din Mediaş, iezuiţii au fost siliţi să părăsească ţara chiar fără voia principelui Sigismund Bathory.

Tot aşa sub principele Bethlen Gabor (1613-1629), calvin zelos însă tolerant din prudenţă politică, apoi pe timpul supremaţiei împăratului Austriei asupra Transilvaniei între anii 1598-1604 şi 1686-1697, precum şi pe timpul în care principii calvini ca Gheorghie Rakoczy II de la 1656 şi Mihail Apaffy până la 1669 se vedeau ţinuţi a avea oarecare atenţie faţă de domnii vecini ai Moldovei şi ai Ţării Româneşti. Urmarea fu că o parte din cler, fără a excepta chiar episcopi şi preoţi, cum şi o parte de popor, uneori câte un ţinut întreg, trecea la calvinism cel puţin de formă, şi de la începutul anului 1566 până după 1582 alcătuiră o Biserică proprie de români calvini, cu un mitropolit propriu sau episcop şi superintendent al românilor calvini, ca Gheorghie din Sânziorz (Sfântu Gheorghe) 1566-1568, Pavel Tordaş 1569-1576, Mihail Tordaş 1577 până după 1588, iară mai târziu fură subordinaţi superintendentului sau ,,episcopului” ungur.

Ce-i drept, clerul şi poporul în majoritate rezista de a trece cu totul la calvini şi de la 1572, adică de la recunoaşterea lui Ştefan Bathory, fu tolerat şi un mitropolit ortodox, ca Biserică românească de rit grecesc, dar încă în 1639 Dieta a pus în vedere clerului acestei Biserici că n-are a pretinde prerogativele clerului unguresc şi că este obligată a plăti proprietarilor onorariul, precum şi că fiii preoţilor români născuţi pe când aceştia erau iobagi, adică înainte de hirotonirea acestora ca preoţi, rămân iobagi. Mai departe a pus în vedere clerului român a propaga ,,Cuvântul dumnezeiesc cel curat” după Sfintele Scripturi şi după catehismul cel impus de guvern, a se servi numai de textele cultului divin cele purificate şi a părăsi toate datinile superstiţioase, adică cele nejustificate în Sfânta Scriptură, a se servi în şcoală şi la cultul divin numai de limba naţională, cea înţeleasă de toţi, şi la despărţiri de căsătorii, în care în Biserica naţională a românilor era din tradiţie o practică prea liberă şi abuzivă, să se ţină de regula severă a calvinilor, căci în caz contrar vor fi pedepsiţi chiar cu moarte.

Conform hotărârii, ce s-a dat sub Cristof Bathory (1576-1581) după o lege din 1579, preoţii români obţinură dreptul de a cere de la principe ca episcop pe candidatul pe care ei îl vor fi recunoscut în unanimitate bun pentru această demnitate şi principele îl numea sau îl întărea. Episcopii în materie de legi trebuiau a cere şi consimţământul juraţilor şi titorilor (curatorilor) daţi lor, iar în materie de religie consimţirea sinoadelor clerului lor, pe care aveau a le convoca regulat; reprezentanţii obişnuiţi ai sinoadelor erau protopopii de districte şi între ei se împărţea circumscripţia episcopală; protopopii de asemenea erau confirmaţi de principe şi unii dintre ei aveau anumite drepturi de asentiment faţă de episcop în districtele lor; iar pe lângă acestea episcopul trebuia să ia avizul şi aprobarea şi de la ,,episcopul”, adică superintendentul ,,ortodox”, adică calvin al ungurilor şi de la sinodul acestuia.

Episcopii care nu voiau să se conformeze în totul cu aceste dispoziţii, în timpul când măsurile coercitive se aplicau riguros, trebuiau sau să fugă din ţară, sau erau scoşi cu concursul chiar al preoţilor lor proprii, ademeniţi contra lor; pe lângă aceasta din timp în timp erau şi acuzaţi de rele purtări şi apoi pedepsiţi cu temniţă sau chiar cu bătaie. Încă între anii 1562 şi 1570 au fugit din ţară ,,pentru că s-a lepădat de mărturisirea evanghelică” Sava episcop român din Geoagiul de Sus (Felgyogy), după ce el încă înainte de 1562 fusese scos o dată şi apoi în 1562 reintegrat, iar casa lui cu toate dependinţele ei din Lancrăm (Lankerek) o dobândi în 1570 Pavel Tordaş, episcop şi superintendent al românilor calvini.

Între anii 1571-1613, când au domnit Bathoreştii romano-catolici, ca şi între anii 1598-1604, când şi împăratul avea supremaţia peste Transilvania, precum şi sub domnia lui Bethlen Gabor (1613-1629), prudent în politică, Biserica românilor ortodocşi avu parte de un sprijin binefăcător al guvernului contra silniciei calvinilor. În acest timp au fost mitropoliţii ortodocşi ai Transilvaniei, amintiţi mai sus (α), care sunt încă din secolul XVI şi anume: Iftimie (1572-1574), Hristofor (1574-1577), Daniil mitropolit de Severin şi de Ardeal (1577-1579), Ghenadie I (1579-1585), mitropolit celebru ca promotor al Cazaniei ortodoxe, tipărită în 1581 de Luca Hrăjil (Hrischer) şi Ioan de Prislop (1585-1605), mitropolit contemporan cu Mihai Viteazul (1595-1601) şi cu întrerupere (1601-1604).

După ei au urmat în sec. XVII la început în ordine confuză, dar remarcabili mai ales pentru că au reuşit a scuti pe preoţii românilor ortodocşi de dări apăsătoare şi de alte vexaţiuni, în 1605 episcopul Spiridon, numit episcop de Vad, cu jurisdicţie peste tot Ardealul, iară la 1608 mărginit iarăşi la Vad şi Maramureş, în 1606 mitropolitul Teoctist, în 1608 Sava, în 1615 Teofil din Prislop, care în anul următor obţinu şi Vadul şi păstori acolo mai mulţi ani, în 1622-1627 mitropolitul Dosoftei, pe care Ştefan Tomşa domnul Moldovei l-a recomandat lui Bethlen Gabor, principele Transilvaniei (1613-1629), şi care s-a îngrijit mult pentru binele mitropoliei, al Bisericii şi al clerului; în 1627 el a ţinut cu clerul său un sinod celebru, ce regula cu mare amănunţime moravurile clerului şi sărbătorile, dar în 1628 el nu mai era mitropolit şi în 1635 deveni episcop de Vad; lui îi succedă la mitropolie nobilul Ghenadie II de la Brad (1628-1640).

În 1629 muri Bethlen Gabor, care avea mari planuri, a pus a se traduce în limba românească Sfânta Scriptură, dar a lăsat-o netipărită şi fără a fi fost în genere de vreun folos; el s-a adresat şi la Chiril Lucaris, patriarh de Constantinopol, rugându-l să-i permită a face calvini pe românii din Transilvania, dar Chiril i-a răspuns în 2 septembrie 1629 nu numai respingând în principiu proiectul său, ci şi arătându-i că n-are nici o perspectivă de succes, căci îi sunt ostili domnitorii Moldovei şi Munteniei. Succesorul său Gheorghie Rakoczy I (1631-1648) deşi permise mitropolitului Ghenadie de la Brad a tipări din nou Cazania ortodoxă de la 1581, pe care acesta n-a putut-o vedea sfârşită de tipărit, ci a lăsat a o sfârşi succesorul său mitropolitul Ilie Iorest, însă chiar înainte de moartea lui Ghenadie, la 1640 Rakoczy tipări în aceeaşi tipografie un catehism calvin în limba românească, impus de el tuturor românilor ortodocşi.

Mitropolitul următor Ilie Iorest (1640-1643) chiar la instalare primi ordine aspre în sens calvin de la Gheorghie Rakoczy, care fu cuprins de zel a trage pe români la calvinism, şi când Iorest lucra în opoziţie cu acele ordine, fu acuzat de imoralitate, scos, bătut cu toiege, pus la închisoare şi liberat numai ca să strângă bani din ţările ortodoxe spre a se răscumpăra. Succesorul său Simeon Ştefan (Stephanus Simionovicius 1643-1652) a ştiut a se supune, dar şi-a câştigat nu puţin merit pentru literatura bisericească în limba românească publicând Noul Testament (1648) şi Psaltirea (1651) în traducere românească. Succesorul său Daniil (mitropolit 1652-1656) pus de Gheorghie Rakoczy II (1648-1660) s-a supus condiţiilor calvineşti ce i s-au dictat, dar relaţiile amicale ale lui Rakoczy cu Ţara Românească, relaţii păstrate după el şi de Mihail Apaffy (1662-1690) au contribuit, că în 1656 Daniil fu mărginit la Episcopia Făgăraş, înfiinţată pentru el şi liberă de legătura cu mitropolia, fiind destinată spre calvinizare, dar mai târziu desfiinţată, iară ca mitropolit fu numit ortodoxul Sava Brancovici, sârb de naştere, de loc din Inău (Ienopolis), dar venind de la o mânăstire din Ţara Românească şi fără a i se impune obligaţii în sens calvin.

Totuşi de la 1669, prin influenţa cea mare a lui Tofeu (Tophaeus, Tofoy), predicator al curţii şi apoi superintendent, şi Sava primi instrucţii severe în sens calvin; la 1675 el trebui să ţină cu clerul său şi un sinod ce se acomodă cu instrucţiile primite, apoi fu acuzat de diverse abateri de la datorie şi chiar de imoralitate, la 1680 fu scos, pus în temniţă, unii spun că au fost şi bătut în public cu toiege şi în sfârşit fiind lăsat liber muri poate în 1683, după altă informaţie, chiar în 1681. După dânsul şi după Iosif, care-i urmă imediat şi muri în 1682, un singur mitropolit Ioasaf, venit din Ţara Românească la 1682, dar grec de neam, a mai cutezat a rezista făţiş încercărilor de calvinizare; totuşi pentru aceasta popii lui proprii l-au scos şi el, protestând, a părăsit scaunul şi ţara.

Vicarul Ioan din Vinţi, care administră apoi mitropolia (1682-1684), în atitudinea lui faţă de calvinism urmă exemplul lui Simeon Ştefan, fostul mitropolit; mai puţin docil a fost Sava Vestemeanul, care păstori ca mitropolit un an (1684-1685), dar şi mai docil în toate a fost Varlaam, care păstori ca mitropolit 1685-1692. Chiar protopopi, popi şi popor erau privegheaţi riguros şi minuţios de se supun ordinelor calvineşti şi de s-au lepădat de rânduielile Bisericii Ortodoxe, de exemplu de post; în caz când nu se supuneau şi nu se lepădau de aceste rânduieli, erau ameninţaţi cu cele mai grele pedepse. Dar calvinii pierdură aproape tot ce au putut obţine prin aceste silnicii când ele au trebuit să înceteze odată cu puterea principilor calvini, ce de la 1686 trecu la împăratul Austriei.

La 1691, împăratul garantă vechile drepturi ale ţării, iară românilor ,,schismatici”, care nu aveau drepturi egale cu celelalte confesiuni, li s-au făcut cunoscut de la 1697 că sta în voia lor a dobândi aceleaşi drepturi cu confesiunile ,,recepte”, adică recunoscute prin lege, de se vor uni cu vreuna din ele şi că de s-ar uni cu Biserica Romano-Catolică, primind cele 4 puncte de unire ale Sinodului Florentin de la 1439, ar dobândi drepturile Bisericii Romano-Catolice ce se bucura de protecţia imperială. Comparativ cu silnicia ce au avut a înfrunta din partea calvinilor, spre a primi legea şi ritul lor, preoţii, aşa de mult maltrataţi şi prea obişnuiţi a face concesii de la credinţa şi ritul lor, găsiră că ar fi un jug mai uşor unirea cu Biserica Romano-Catolică, ce le promitea recunoaştere prin lege şi drepturi egale; de aceea s-au decis fără greutate a încheia această unire.

Preoţii s-au decis la aceasta mai întâi sub mitropolitul Teofil (1692-1697) la sinodul protopopesc al său din 1697; apoi, după ce el muri curând, fără a încheia unirea, sub succesorul său, mitropolitul Atanasie (de la 1698) la două sinoade protopopeşti din 1698 şi 1700, când unirea s-a încheiat, mai vârtos că atare unire, al cărei promotor fu împăratul, se şi înfăptuise în episcopia vecină a rutenilor ortodocşi din Muncaci şi acum ea începuse şi în Maramureş şi se făceau demersuri pentru unire în comitatul Bihorului atât din Muncaci, cât şi din o altă parte, independentă de Muncaci, adică de la episcopul latin al ungurilor din Oradea Mare, care pretindea jurisdicţia şi asupra românilor ortodocşi din circumscripţia lui.

 

ε. Descrierea mai pe larg a suferinţelor ce Biserica românilor ortodocşi din Ardeal avu a îndura de la 1560-1700

 

1. 1560-1640

Încă înainte de 1560 cunoaştem detalii despre suferinţele ce avu a îndura Biserica Ortodoxă Română din Ardeal din cauze politice religioase ale guvernului ţării. Aceste suferinţe au fost descrise incidental mai sus (α, β, γ şi δ); dar cam de pe la 1560 cunoaştem mai multe din ele. Pe atunci se afla în Ardeal, sub domnia principelui Ioan Sigismund (1550-1571), de o parte o episcopie în Geoagiul de Sus, numit şi simplu Geoagiu, pentru care, cum am amintit mai sus (β) în 1557 fusese înaintat episcop unul Hristofor (1557-1559), apoi în 1559 un episcop Sava, care având aversiune contra calvinismului la început fu înlocuit în 1560 cu un altul, Gheorghie din Ocna (Wizaknay), apoi în 1562 principele l-a reintegrat, însă la urmă în 1568 tot părăsi ţara spre a nu mai sta în calea calvinismului ,,Mărturisirii evanghelice”; de altă parte se afla şi un episcop, Gheorghie din Sângiorz (Sfântu Gheorghe), care odinioară episcop ortodox de Vad, de nu cumva Gheorghie cel pus în 1550 episcop de Vad este un altul, deveni ,,Episcop”, adică mitropolit de Ardeal, zelos pentru reformaţie, şi în 1566 ceru, iar în 1567 chiar obţinu ajutorul Dietei şi al principelui contra clerului său, compus din episcopi, preoţi şi monahi care nu primeau Reformaţia.

După aceea, un sinod al clerului său, convocat de el, a decis, desigur după cererea guvernului, a se săvârşi serviciul divin numai în limba românească şi a împărţi circumscripţia episcopală în protopopiate sau în ,,arhidiaconate”, cum se numeau ele de guvern. Iar ca recompensă pentru această decizie Dieta în 1569 a pus o dare de un sfert de măsură (ferdeală) de grâu pe fiecare casă către preotul local.

Numitului îi succedă Pavel Tordaş (adică de loc din Tordaş, Turdaş, aproape de Orăştie) şi mai înclinat la calvinism decât predecesorul lui; în 1570 i s-a dat lui Tordaş casa lui Sava ,,monahul” şi episcopul, care fugise din ţară pentru renegarea ,,Mărturisirii evanghelice”; acea casă, ce se afla în Lancrăm (Lankerek, Langendorf) aproape de Sebeş (Mühlbach) de unde în 1574 scaunul episcopal se strămută în alt loc, poate chiar în Sebeş. La 1569 Pavel Tordaş ţinu în Aiud (Nagyenyed, Strasburg) un sinod ce interzise preoţilor, cu ameninţare de pedeapsă din partea guvernului în caz contrar, cultul sfinţilor, omisiunea predicii din fiecare săptămână ,,după cuvântul dumnezeiesc cel curat” şi săvârşirea liturghiei în limba slavonă, iar mirenilor li s-a impus de rigoare a urma la biserică, şi la din contră a nu li se acorda comuniunea pe patul morţii, în sfârşit a permis preoţilor a doua căsătorie. La 1570, un nou sinod în Cluj, în vederea căruia se ameninţau cu pedepse aspre cei ce nu vor fi faţă la el, a luat măsuri contra ,,proorocilor mincinoşi”, au dezbătut dogma despre euharistie şi practica despre această ,,taină” şi a dat fiecărui preot câte un exemplar din noua Liturghie românească ce li s-a impus şi din Psaltirea ce tocmai apăruse, în schimbul plăţii preţului acestor cărţi.

Dar la 1571, murind principele Ioan Sigismund, sub principele Ştefan Bathory, romano-catolic (1571-1576), chiar în acelaşi an Dieta decretă că episcopii şi preoţii sunt ţinuţi a împlini şi pe viitor obligaţiile impuse lor de defunctul principe; Pavel Tordaş însă fu recunoscut acum episcop numai al românilor din Ardeal, care erau cu totul calvini şi ca atare, după moartea lui, în 1577 îi succedă Mihail Tordaş (Tordasy), pe când succesori de-ai acestuia († după 1588) nu mai sunt cunoscuţi şi românii trecuţi la calvinism au fost subordinaţi mai târziu ,,episcopului” calvin al ungurilor. Din contră episcop al Bisericii românilor de rit grecesc a fost în 1572 învăţatul Eftimie, monah din Moldova cunoscut ca cronicar, şi fără altă condiţie decât a nu mai despărţi căsătorii pe ,,şase zloţi”. Fost engomiast al lui Alexandru Lăpuşneanu, el în 1566 de frica acestuia fugi în Transilvania; în zadar l-a reclamat Lăpuşneanu, căci chiar în 1571 Ştefan Bathory îl lăsă să predice în tot Ardealul cu singura condiţie de a predica ,,Cuvântul dumnezeiesc cel curat”.

În 1572 ajunse episcop a tot Ardealul şi fu hirotonisit de Macarie, patriarhul din Peci (Pec); în vara anului 1574, Ioan Vodă cel Cumplit îl chemă ca episcop de Roman; atunci a demisionat din Ardeal şi s-a dus în Moldova, dar după moartea tragică a lui Vodă chiar în 1574 s-a întors în Transilvania, unde fu episcop de Vad şi muri în 1576.

Eftimie avu de succesor în 1574, ca episcop sau mitropolit de Ardeal, pe Hristofor, care fu tratat cu aceeaşi blândeţe, iar Hristofor avu de succesor pe Daniil, care în 1577-1578 purta titlul important ,,mitropolit de Severin şi de Ardeal” (Istoricul Iorga susţine că el nu a fost un atare mitropolit, ci numai episcop al Comitatului Severin şi al unui mic ţinut din Aded, învecinat cu acest comitat, ori numai episcop de Râmnic). Succesor al său fu la 1579 Ghenadie, care încă de la 1581 avu scaunul în o suburbie a Bălgradului, şi de la 1581 până circa 1605, Ioan de Prislop.

În episcopia Vadului, după Eftimie, care ocupă acest scaun, când s-a întors din Moldova până la 1576 urmă Spiridon, un moldovean de aceeaşi valoare cu el; acesta păstorea şi în 1585, ba încă cu o întrerupere de la 1599-1601 şi în 1608. Din contră episcopia de la sudul Ardealului, ce se numea odinioară Geoagiul de Sus, însă după 1560 numele ei trebuie să fi fost Silvaşul, încă din 1585 fu unită cu mitropolia şi în acest an, Ioan din Prislop luase pe seamă toate bisericile româneşti din Ardeal şi din ţinuturile anexate ale Ungariei, excepţie cele ce erau subordinate lui Spiridon, iar în 1595 şi preoţii din ţinutul Făgăraşului la sudul Ardealului au fost obligaţi să plătească lui Ioan din Prislop darea anuală de un florin, ce episcopul o primea din vechime de la toţi preoţii.

Pentru acest Ioan a clădit Mihai Viteazul între anii 1597-1601 ca scaun o mânăstire cu hramul Sfântul Mihail în Alba Iulia (Bălgrad), însă nu în cetate, ci afară de incinta ei pe o colină, după ce în 1595 prin un tratat politic cu Sigismund Bathory asigurase Bisericii românilor din Transilvania legătura ierarhică cu Mitropolia Ţării Româneşti şi drepturile ei. După uciderea lui Mihai Viteazul în 1601, inimicul său de moarte, Basta, generalul împăratului şi guvernatorul ţării, alungă de acolo pe Ioan şi abia în 1604 îi permise a reveni, după ce între acestea predase mânăstirea ca loc de locuit şi de serviciu unui nu prea cu buna reputaţie preot romano-catolic din suita lui, anume Valerian Subienicki, care la 1611 fu numit episcop de Bacău, sub Teoctist (circa 1605-1609) succesor imediat al lui Ioan din Prislop.

În 1609 principele Gavriil Bathory (1608-1613) emancipă de iobăgie pe preoţii români şi oprind a fi luaţi la lucru boieresc şi a fi împiedicaţi de a se strămuta unde voiesc, i-a obligat numai a plăti proprietarului onorariul obişnuit. Un succesor al lui Teoctist sub domnia lui Bethlen Gabor (1613-1629) fu Teofil din Prislop. Acesta administra în 1615 şi episcopia Vad, inclusiv Maramureş şi Comitatul Bihorului, după moartea lui Spiridon şi după ce succesorul acestuia, Augustin, fugi în Moldova. După Teofil, care muri curând urmă la scaunul mitropoliei Daniil şi după moartea acestuia în 1618, Sava Brancovici I, iar în episcopia Vad, inclusiv Maramureş şi Comitatul Bihor, Eftimie II, pe care principele încă în 1623 îl întări din nou.

În 1624 întâlnim deja pe Dosoftei, cleric venit de curând înainte de 1622 din Moldova, unde ocupase slujbe bisericeşti mai superioare, mai întâi ca episcop de Vad cu ţinuturile alăturate; în această demnitate Dosoftei avu de succesor pe Venedict, care păstorea şi în 1631, iar el trecu mitropolit de Bălgrad; ca atare el reuşi a scoate de la Bethlen Gabor un decret pentru scutirea preoţilor români de dijma bucatelor de pe câmp şi a vitelor; în 1627 el ţinu un sinod care a rânduit ca preoţii să poarte haine lungi şi să săvârşească cultul divin numai în limba românească, iar în caz contrar să fie certaţi.

Succesorul lui Dosoftei, Ghenadie de la Brad sau Gheorghie Ghenadie Brad (1628-1640), sub care şi episcopia din nordul Ardealului, adică episcopia Vad fu unită cu mitropolia, încă în 1628 se putu intitula mitropolit de Bălgrad (Alba Iulia), Vad, Oradia, Sătmar şi a tot Ardealul etc, dar în nordul Transilvaniei şi în Maramureş avea vicar (,,chipul vlădicăi”) în persoana lui Ioan, episcop de Maramureş şi cu timpul obţinu în Maramureş chiar un episcop eparhiat, subordinat lui.

Curând după ce veni la scaun Ghenadie de la Brad se sfârşi şi timpul domniei principelui Bethlen Gabor († 1629) şi cu ea timpul în care Biserica românilor din Transilvania a fost tratată cu toleranţă, deşi chiar Bethlen Gabor ar fi fost foarte bucuros a vedea calvină această Biserică şi în acest sens s-a adresat şi lui Chiril Lucaris, patriarhul Constantinopolului, care ocupă acest scaun între anii 1621-1638 cu întreruperi, deja cunoscut ca amic cu calvinii, dar puţin înainte de a muri primi de la acesta un răspuns de dezaprobare. Totuşi sub domnia lui Gheorghie Rakoczy I, calvinist riguros, soarta Bisericii românilor din Transilvania fu din nou critică. În anul 1639 s-a accentuat că preoţii români nu au a pretinde prerogativele predicatorilor calvini, că trebuie să dea proprietarilor onorariul, că fiii lor născuţi în iobăgie, adică înainte de ce tatăl lor iobag a fost hirotonit preot, sunt iobagi, precum şi că preoţii şi protopopii români vor fi aspru pedepsiţi pentru contravenţii, la încheieri şi despărţiri de căsătorii.

În acelaşi an, Ghenadie de la Brad câştigă din Ţara Românească o tipografie şi la 1640 începu a tipări încă a doua oară Cazania ortodoxă sau ,,Evanghelia cu învăţătură” din anul 1581; tipărirea acestei Cazanii fu terminată în 1641 de succesorul său, pe când puţin înainte de moartea lui (1640) superintendentul ungurilor calvini făcu a se tipări în aceeaşi tipografie un catehism calvinesc în limba românească, după care avea a învăţa pe viitor Biserica românilor din Transilvania.

 

2. 1640-1680

Încă la 1640, Iorest sau Ilie Iorest, succesorul lui Ghenadie, ardelean de naştere, dar ca monah cu metania din Mânăstirea Putna, se făgăduise a împlini poruncile ce-i dădură calvinii; dar neţinându-şi făgăduinţa fu scos în 1642 pe baza sentinţei unui sinod de protopopi şi de popi ai lui ,,de rit grecesc şi sârbesc” acuzat că a stat în contact prea liber cu femei, după ce încă în acelaşi an fusese ameninţat că va fi scos pentru că hirotonise preoţi pe bani nişte iobagi inculţi în dauna proprietarului. El fu jefuit de avutul lui, ce i se confiscă, fu bătut cu nuiele, ţinut în temniţă 9 luni, apoi liberat pe garanţie a 24 părgari că va aduce preţul liberării lui 1.000 taleri, pe care-i va aduna din ţările vecine, de o credinţă cu el; în acest scop la 1645 el s-a dus în Rusia cu mărturii de purtare bună date de episcopii şi de mânăstirile din Moldova.

În locul lui Iorest, încă din 1643 fu numit Simeon Ştefan (zis şi Ştefan Simeon şi Simionovici Ştefan), paroh român din Alba Iulia, care învederat învăţase în şcoalele calvineşti, totodată i s-a dat ordin a predica cu sârguinţă şi a face să se predice cuvântul dumnezeiesc, după Sfânta Scriptură, a introduce catehismul tipărit în 1640, cunoscut sub numele de catehismul rakoczian, a restrânge cultul sfinţilor şi al crucii, a excomunica pe cei păcătoşi, a ţinea în fiecare an sinoade şi în cazuri oficiale a cere sfat şi de la ,,episcopul ortodox al ungurilor”, a numi protopopi (seniores) numai de acord cu sinodul şi a-i scoate numai cu sentinţă de judecată şi cu aprobarea ,,episcopului ortodox al ungurilor”, a judeca în prima instanţă de acord cu protopopii respectivi, în a doua şi ultima instanţă de acord cu un sinod de mai mulţi protopopi şi în înţelegere cu ,,episcopul ortodox al ungurilor”; a nu se face culpabil de încălcări în păstoria ungurească şi a nu se amesteca în păstoria ţinuturilor româneşti, ce au primit calvinismul decât cu consimţământul ,,episcopului ortodox al ungurilor”, în sfârşit a nu fi ostil nicidecum trecerii românilor la Biserica calvină şi la ,,episcopul ortodox al ungurilor”.

Simeon Ştefan a păstorit până la 1652. Pe timpul său se pomenesc mai mulţi episcopi, care au urmat unul după altul în Maramureş şi un episcop român Avram din Burdan, pus în 1641 în Comitatul Bihor. Tuturor acestor episcopi li se impuneau aceleaşi obligaţiuni. În anul 1651 Simeon Ştefan, împreună cu Sava din Bistra, episcop de Maramureş şi cu Grigorie, episcop moldovean, probabil unul dintre numeroşii greci, care trăiau în Moldova, au hirotonit episcop de Muncaci pe Petru Partenie Rotosinski, ales de preoţii parohiei Muncaci şi recomandat de ierarhia romano-catolică a ungurilor. Gheorghie Rakoczy II (1648-1660) confirmă din nou atât lui Simeon Ştefan, cât şi preoţilor lui, drepturile ce li se acordase mai demult; iară de altă parte la 1648 s-a publicat în limba românească al doilea catehism calvinesc de un alt autor. În acelaşi an Gheorghie Rakoczy II, după cererea corporaţiunilor, ameninţă chiar cu scoatere pe ,,episcopul român” de va mai hirotoni iobagi preoţi şi de nu va restitui proprietarului lor pe cei deja hirotoniţi; iar în 1651 a pus în vedere protopopilor că cei ce ar comite contravenţii la despărţiri de căsătorie vor fi pedepsiţi cu moarte.

Dar un merit recunoscut de toţi al mitropolitului Simeon Ştefan este că în 1648 a publicat ,,Noul Testament”, o bună traducere a Noului Testament făcută după textul original şi îndreptată după textul latin şi slavon; această traducere fu corectată mult de mitropolit; autorul ei, între acestea decedat, a fost un egumen de odinioară din Ţara Românească, numit Silvestru; mitropolitul a publicat apoi în 1651 o traducere a Psaltirii în aceleaşi condiţiuni, dar autorul acesteia nu este cunoscut. Lui Simeon Ştefan a urmat în 1652, după cercetări mai nouă în 1656 cu aceleaşi condiţiuni de lucru în favoarea calvinismului, Daniil, preot ardelean, care până atunci fusese activ în Ţara Românească sub numele de Daniil Andreian Panoneanul la publicarea Pravilei Târgoviştene; dar Gheorghie Rakoczy II, aventuros şi egoist în politica externă ce în 1659 i-a atras căderea şi în 1660 moartea, se văzu îndemnat chiar încă la 1656 a urmări planul său de atunci de a calviniza întreaga mitropolie deocamdată numai provizor în ţinutul Făgăraş, ca să nu atingă pe domnitorii Munteniei şi Moldovei, atunci vasali şi aliaţi ai lui, mai ales că în Făgăraş se şi făcuse pregătiri pentru înfăptuirea calvinizării lui, ce progresa.

Urmarea fu că mitropolitul Daniil, obligat a îndeplini condiţiile de a lucra în favoarea calvinismului fără nici o formalitate, fu mărginit la episcopia ţinutului Făgăraş, ţara de dincolo de Olt, ce avea 4 protopopiate, ca la o episcopie creată pentru dânsul, pe când ,,Episcopia din Ardeal” adică mitropolia, excepţie numai Făgăraşul, a fost încredinţată fără nici o condiţie, unuia Sava Brancovici, favorit al domnului Ţării Româneşti. Daniil, după o arhipăstorie de 3 ani la Făgăraş, întreruptă fără voia lui, şi despre care vom trata încă mai la vale, fu întărit episcop de Făgăraş în 1662 de Mihail Apaffy (1662-1690), cu condiţiile ce i s-au pus în 1652 şi încă cu una adausă acum, de a fi subordonat ,,episcopului ortodox al ungurilor”, dar în 1685 când o episcopie de Făgăraş nu mai exista, îl aflam în Ţara Românească, unde purta acum titlu de fost (Πρωην) mitropolit de Ardeal.

Sava Brancovici II, numit şi Brancovici şi Corenici sau Corenici-Brancovici, pe care Gheorghie Rakoczy II l-a întărit mitropolit al Transilvaniei, s-a născut în Inău (Ienopole) şi s-a tuns monah în Ţara Românească, unde trăia unchiul său Longhin, fost mitropolit de Inău. Sava fusese căsătorit mai înainte şi servise ca preot şi protopop în ţinutul Inău. El şi mai vârtos fratele său mai mic Gheorghie, foarte capabil dar şi foarte ambiţios, afirmau că descind din familii de principi sârbeşti, odinioară domnitori, cu numele Brancovici şi că se rudesc cu familiile domneşti din Ţara Românească şi din Moldova. Pe la 1670 Gheorghie Corenici-Brancovici ocupa funcţii militare şi civile în Transilvania, iară pe la 1680 în Ţara Românească şi curând apoi în Austria; el ştiu a se face aşa de util în Austria, cum spune în memoriile sau în ,,Cronica” lui, că în iunie 1683 fu ridicat împreună cu fratele său Sava în clasa baronilor din Ungaria, dacă documentele ce el invocă sunt autentice, iar în septembrie acelaşi an în clasa comiţilor din Ungaria, singur însă, căci între acestea fratele său murise; dar atunci pretinse a se restabili tronul principatului Serbiei şi din această cauză fu ţinut captiv la Eger în Boemia de la 1689 până la 1711, când muri.

Ce priveşte acum situaţia noului mitropolit, de o parte, odată cu numirea lui la 1656, calvinii au pus la cale o nouă ediţie a ,,Catehismului românesc”, aşa numit rakoczian din 1640 şi l-a dat la lumină cu titlul ,,Scutul catehismului” şi cu o precuvântare ce viza combaterea ediţiei din 1640 a acestui catehism de către Varlaam, mitropolitul Moldovei, în scrierea lui ,,Răspunsuri”, în care apăra taina sfântului maslu, interzicerea căsătoriei a doua a preoţilor văduvi, cultul sfinţilor şi al îngerilor etc, iară de altă parte prin decretul princiar de numire Sava primea jurisdicţia bisericească fără nici o restricţie peste ,,grecii, sârbii şi românii” din tot Ardealul, cu singura excepţie a ţinutului Făgăraş, precum şi peste Maramureş şi celelalte ţinuturi din nordul Ungariei, inclusiv Comitatul Severin şi fără altă obligaţie expresă, decât aceea de a îngriji de tipărirea cărţilor româneşti şi a întreţinea şcoale.

Principele Acachie Barczay 1659-1661, care se sculă ca rival contra principelui Gheorghie Rakoczy II pe la sfârşitul domniei acestuia, spre a atrage în partea lui pe Sava îi subordină în 1659 şi ţinutul Făgăraş şi pe lângă aceasta scuti pe preoţii făgărăşeni de toate dările, afară de onorariul către proprietar; dar apoi, când Sava trecu în partea lui Rakoczy, i-a pus în Sibiu un mitropolit rival, negreşit efemer, pe un oarecare Ghenadie, pe rusul Gheorghie Putivla. După răsturnarea lui Barczay de Ioan Kemeny (1661-1662) şi a acestuia de Mihail Apafy (Apaffy), acest din urmă restabili în 1662 starea de posesiune a Bisericii din 1656, iar în 1663 confirmă pentru totdeauna scutirea preoţilor români de darea dijmei.

În luptele anterioare turcii pustiise atât Alba Iulia (Bălgrad) cât şi reşedinţa de acolo a mitropolitului românilor; atunci Sava, care între acestea tocmai din cauza luptelor amintite nu putu împlini obligaţiile ce i s-au impus la numire, plecă în anul 1668 cu fratele său în Rusia după ajutor, spre a-şi restaura reşedinţa. La întoarcere în 1669 prin instigaţia lui Tofeu (Tophaeus), predicatorul curţii, ca drept pedeapsă că nu a împlinit obligaţiile sale de până acum, în sine puţine şi uşoare, i s-au impus şi lui obligaţiunile grele şi vexatorii ale predecesorilor săi, mai adăugându-se încă următoarele: a înfiinţa mai multe şcoale româneşti, ce aveau a servi totodată pentru dezvoltarea mai fecundă a limbii româneşti, a reînnoi tipografia de odinioară mai ales spre a tipări cărţi religioase în limba românească, a înlocui pe preoţii neînvăţaţi care slujesc în limba slavonă cu preoţi capabili de a învăţa şi a scrie literatură, a supune toate măsurile de cârmuire bisericească a lui la aprobarea superintendentului şi, după fiecare sinod ce va ţinea, să se prezinte împreună cu o delegaţie a acelui sinod înaintea sinodului unguresc, spre a supune revizuirii acestuia deciziunile propriului său sinod şi a cunoaşte adevărul religios.

De acum între Tofeu şi Sava, care avea sprijin nu numai în domnii Ţării Româneşti, ci şi în fratele său, intrat în bunele graţii şi încrederea principelui Apaffy, începu o luptă foarte variabilă spre a câştiga pe principe, care oscila într-o parte şi în alta, precum şi Dieta. Până la 1674 Sava s-a putut apăra neatins de nici o măsură disciplinară, în 1673 a scos chiar un nou decret pentru scutirea preoţilor săi de orice dijmă. Dar în anul 1674 superintendentul a scos ordin pentru sine de la principe, de a pune din nou în lucrare tipografia de pe timpul lui Rakoczy, de a supraveghea pe mitropolit precum şi pe vicarii, protopopii şi preoţii săi şi a-i chema la judecată înaintea lui, oricând ar crede necesar.

În 1675 Sava pentru prima oară trebui să ţină un sinod, în care s-a decis: predică în limba românească şi serviciu divin în limba românească, o şcoală în care să se propună catehismul rakoczian cel impus, parohii numiţi de episcop numai în acord cu protopopul respectiv şi pe bază de mărturii bune, apoi botezul să fie săvârşit numai cu apă, multe sărbători să se suprime, serviciul divin să se săvârşească chiar în zile de lucru, adică la oraşe în fiecare zi, la sate de 3 ori pe săptămână, credincioşii să se cuminece de 4 ori pe an, s-a interzis preoţilor purtarea necuviincioasă, uşuratică şi prea lumeaţă, precum şi căsătoria cu rude până în gradele cele mai depărtate şi cu persoane necunoscute sau cu reputaţie rea; s-au interzis şi uzuri religioase din popor şi multe uzuri superstiţioase şi păgâneşti.

Ca răsplată pentru acest sinod s-a confirmat la sfârşitul anului 1675 lui Sava inviolabilitatea drepturilor sale şi la 1576 scutirea preoţilor săi de plata dijmelor. Dar în un sinod din iulie 1679 s-a cerut mitropolitului să dea seamă de averea Bisericii, de şcoală şi tipografie, precum şi de cărţile biblice şi bisericeşti ce a tradus şi publicat în limba românească. Mitropolitul a făcut o dare de seamă pe deplin satisfăcătoare, după care în octombrie 1679 principele şi în ianuarie 1670 Dieta l-au asigurat din nouă că-i vor acorda tot sprijinul statului. Totuşi în februarie 1680, un sinod în care au luat parte şi reprezentanţi ai principelui şi ai Bisericii calvine, păstorită acum de Tofeu ca superintendent, a găsit că mitropolitul deşi bolnav s-a făcut culpabil de neglijarea obligaţiilor sale, mai ales a celor relative la catehism şi la tipografie şi de relaţii nepermise cu concubina fratelui său, o unguroaică; l-au declarat scos din demnitatea lui ierarhică şi din cler, l-au predat autorităţii civile şi l-au pus la închisoare.

Prin stăruinţa fratelui său, care acum părăsi Transilvania şi trecu în serviciul Ţării Româneşti, atât de la Bucureşti cât şi de la Constantinopol, de care depindea Apaffy, începură negocieri în această afacere cu principele; dar acestea n-au dat rezultatul dorit, cu toată bunăvoinţa ce arătau lui Sava şi Bisericii sale partizanii lui Beldy, pretendent la tronul Transilvaniei, care tindeau a răsturna pe Apaffy, sau tocmai din această cauză; este posibil că chiar prepusul relaţiilor lui Sava cu Beldy a contribuit la depunerea lui. După cele ce referă fratele său s-a dat lui Sava numai satisfacţia de a fi ridicat de împăratul în clasa baronilor unguri împreună cu fratele său la iunie 1683, n-a mai trăit însă ca în septembrie 1683 să vadă pe fratele său ridicat şi în clasa comiţilor.

După alte informaţii, Sava, prin stăruinţi de la Bucureşti, chiar în 1680 ar fi fost eliberat din închisoare şi s-ar fi dus în Ţara Românească, dar curând s-ar fi întors de acolo şi ar fi murit în 1681. Pe lângă aceste ştiri s-au păstrat şi altele mai grosiere despre acuzaţiile ce i s-au adus, între acestea ar fi fost şi relaţii cu principesa, apoi ştiri despre felul cum a fost tratat în închisoare, că adică în fiecare vineri ar fi fost adus în piaţa publică şi ar fi fost bătut acolo cu toiege.

 

3. 1680-1700

Imediat după ce Sava fu scos (1680), s-a ales alt mitropolit Iosif; în Bucureşti cu toate că acolo a fost dezaprobat expres modul neregulat al condamnării şi scoaterii predecesorului său dar în considerare că acesta nu mai putea reveni şi ca să nu rămână fără păstor Biserica Transilvaniei, Iosif fu hirotonit fără dificultate şi apoi principele Apaffy l-a întărit pentru tot Ardealul până la Olt. Când Iosif muri, chiar în 1682, fu ales ca succesor al său Ioasaf, un grec imigrat în Transilvania, dar după 3 luni fu scos ca grec ortodox intransigent de sinodul său, în care dominau calvinii, cu toate că Ioasaf nu voi a recunoaşte competinţa acestui sinod. Apoi, în vedere că Teodosie, mitropolitul din Bucureşti, nu putea hirotoni un nou mitropolit pentru Ardeal înaintea de moartea lui Ioasaf, care muri în 1685, mitropolia fu administrată între anii 1682-1685 de un vicar docil faţă de superintendentul calvin; acest vicar fu Ioan din Vinţi.

Cât a fost vicar, el s-a pus bine cu calvinismul dominant prin publicarea cărţii ,,Sicriul de aur”, o colecţie de cuvinte la morţi, tradusă din ungureşte în româneşte, apoi a cărţii ,,Cărarea pe scurt”, o călăuză în teoria moralei, tradusă tot aşa, iar în 1684 prin convocarea unui sinod de aceleaşi idei cu el. După o păstorie numai de câteva luni în cursul anului 1685 a unui alt Sava, care a adus cu sine în Ardeal cărţi bisericeşti din Ţara Românească, de la 1685 până la 1692 veni mitropolit Varlaam. Acesta n-a făcut opoziţie mai mare decât Ioan din Vinţi, trebui să accepte obligaţiile cu tendinţa de calvinizare impuse predecesorului său Sava Brancovici, ţinu şi mai multe sinoade pe placul superintendentului calvin din timpul său şi publică şi el în limba românească mai multe cărţi de ritual şi de edificare, compuse de preoţi români cu idei calvine, iar în schimb putu trece la 1685 între ţinuturile de sub jurisdicţia lui şi ţinutul Făgăraş.

Episcopul ce a fost până atunci în Făgăraş părăsi episcopia, şi ca ,,Daniil proin Ardeleanu” a luat parte la alegerea şi hirotonia lui Varlaam în Târgovişte, la începutul anului 1686. De altă parte chiar în timpul său la 1688 a intrat în vigoare suveranitatea imperială peste Transilvania, recunoscută de la 1686, şi în 1690 după moartea principelui Mihail Apaffy, împăratul numi guvernator în timpul minorităţii lui Mihail Apaffy II pe contele Gheorghie Banfy (Banffy), în 1691 garantă libertăţile şi drepturile vechi ale ţării conform constituţiei, şi în 1692 făcu a se aduce la cunoştinţa preoţilor români, care luptau pentru a li se ameliora soarta, că de voiesc a se uni cu Biserica Romano-Catolică, ei vor avea aceleaşi drepturi cu preoţii romano-catolici, sau de se vor uni cu vreuna din celelalte confesiuni, vor putea avea drepturi egale cu preoţii acelor confesiuni, iar de nu vor voi a se uni cu nici una din cele patru confesiuni recunoscute în Transilvania, vor trebui să rămână în situaţia legală de până acum.

Mitropolitul Teofil, care succedă în 1692 lui Varlaam, fu pus de contele Banffy calvin, care era guvernator al ţării pentru principele minor Mihail Apaffy, tot cu tradiţionalele obligaţiuni calvine şi apoi până la 1696 Teofil numi chiar pe protopopii săi cu aprobarea şi confirmarea calvinilor. Dar în 1696, când Transilvania trecu direct sub administraţia împăratului, totul s-a schimbat; în 1697 şi Mihail Apaffy renunţă formal la drepturile sale de principe. Dintre iezuiţii veniţi în ţară odată cu dominaţiunea imperială, iezuitul Baranyi, care se interesa cu deosebire a uni Biserica românilor cu cea de la Roma, a şi adus chiar traducerea română a unuia din catehismele lui Canisius, iezuit celebru († 1597), ce s-a tipărit în 1696 la Sâmbăta Mare (Nagy Szombat, Tyrnau), unde era o universitate a iezuiţilor (în Comitatul Pressburg, ungureşte Pozsony)[9] şi chiar în numele cardinalului Leopold Kollonics († 1707), consilier al împăratului şi arhiepiscop primat al Ungariei, a recomandat lui Teofil unirea, ca fiind în interesul Bisericii române şi a poporului român, iară pentru înfăptuirea ei iezuitul Hovenesyi stărui din nou, cu mult zel la curtea imperială.

În 1697 Teofil convocă un sinod al protopopilor săi, a amintit în o descriere drastică toate silniciile pentru credinţă şi toate suferinţele, şicanele şi umilirile ce Biserica Română şi clerul şi poporul ei avu să îndure de la calvini, opunând la toate acestea cele 4 puncte ale Sinodului florentin, la care, conform dorinţei împăratului, este destul numai a consimţi spre a dobândi drepturi egale cu romano-catolicii. Sinodul a decis a primi unirea cu Biserica Romano-Catolică prin aderarea la cele 4 puncte ale Sinodului florentin, rezervându-şi totodată expres ca condiţie a se acorda preoţilor români drepturi egale cu preoţii romano-catolici, mirenilor români admitere în funcţiile publice şi copiilor români primire în şcoalele publice. Decizia fu formulată în scris la 21 martie 1697, la 10 iunie subscrisă de toţi şi înaintată înaltei autorităţi competente, cu raportul ce mărea încâtva starea reală a chestiei, căci primea «mai cu seamă» cele 4 puncte, mai adăugând încă şi rugămintea ca fiecare preot să poată dobândi o biserică proprie, o dotaţie de pământ (numită cu cuvânt îndătinat în ţară, ca pământ al bisericii, de la aceasta, ca stăpână a lui ,,ecclesia”, iar româneşte ,,eclejiea”) şi ca preoţii să aibă a depinde numai de episcop, nu şi de mireni. După aceea, în august 1697 împăratul a asigurat preoţilor, care se unesc cu Biserica Romano-Catolică drepturile clerului romano-catolic. Însă Teofil murise din iulie 1697 şi de aceea decizia luată pentru unire nu putu fi adusă la capăt.

Chiar în 1697 guvernul imperial, ce era dat pe mâini calvine, numi succesor al lui Teofil, conform uzului tradiţional, însă nu şi cu tradiţionalele condiţii ale calvinilor pe Atanasie Anghel, un monah tânăr, care se zice că şi-a deschis drum la această demnitate prin mituire; la ianuarie 1698 el fu şi hirotonit în Bucureşti. Cu această ocazie Teodosie, mitropolitul Ungro-Vlahiei şi Dosoftei patriarhul de Ierusalim, atunci în ţară, cărora n-au putut rămânea necunoscute evenimentele mai recente din Biserica Transilvaniei, au dat lui Atanasie o serie de instrucţiuni, ce se refereau la aceste evenimente şi la cele anterioare.

El se făgădui că va fi următor acestor instrucţiuni, ce-l obliga a nu se abate nicidecum de la dogmele, ritul şi uzurile Bisericii Ortodoxe şi consecvent cu acestea, a canonisi cu caterisire şi pe preotul care se va căsători a doua oară[10], a menţine ferm şi pe toată viaţa legătura cu mitropolitul său superior din Bucureşti şi cu patriarhul de Constantinopol, precum şi a se servi de limba românească în biserică numai potrivit dispoziţiilor respective, ce s-au luat în Biserica Ungro-Vlahiei, adică în predică, în şcoală, în rugăciunile cele pentru toţi creştinii şi facultativ încă şi în cetirea evangheliei, nu însă şi în liturghie şi în cântările bisericeşti, pentru care încă nu erau răspândite peste tot prin tipar texte aprobate de Biserică. De altă parte i s-a dat şi autorizare de a ţinea cu preoţii săi sinoade o dată sau de două ori pe an, dar numai pentru a-i învăţa şi a păstra buna rânduială.

Pe lângă aceste instrucţiuni, Constantin Brâncoveanu, domnul Ţării Româneşti, între alte daruri îi făcu şi o dotaţie anuală de bani şase mii pentru Mitropolia românilor din Transilvania. Totuşi Atanasie, întorcându-se acasă, înştiinţă pe împăratul prin iezuitul Baranyi, că voieşte a se uni cu Biserica Romano-Catolică şi roagă a se confirma acum drepturile promise pentru aceasta în 1697. Rugămintea i s-a admis în 14 aprilie 1698 şi la 2 iulie 1698 s-au trimis şi ordinele respective către guvernul Transilvaniei, dar această autoritate fiind în mâna calvinilor, le-au muşamalizat. Atunci Atanasie adună în octombrie un sinod al protopopilor săi, care primi unirea în schimbul acordării drepturilor amintite; dar acum consimţirea la cele 4 puncte ale Sinodului florentin este trecută numai în textul latin al actului sinodal, nu şi în textul românesc.

Din contră s-au pus foarte hotărât condiţiile, că ritul şi calendarul se menţin, că Atanasie are a rămânea în scaunul său pe viaţă, succesorul său va fi ales liber de sinod, va fi confirmat de papa şi de împăratul şi va fi hirotonit de patriarhul care stă sub dominaţiunea împăratului, protopopii nu vor fi jigniţi în drepturile lor. Actul fu subscris de 38 sau 39 protopopi, prin punerea sigilelor lor, iar Atanasie însuşi nu l-a subscris, ci numai sigilul mitropoliei fu pus, repetindu-se încă o dată că credinţa şi ritul vor rămânea nemodificate şi mitropolitul însuşi nu va fi atins în nici un drept. În o petiţie către împăratul el solicita acum a se acorda drepturile promise şi primi asigurarea respectivă în noiembrie 1698, apoi din nou în februarie 1699 prin aşa numitul primul diplom leopoldin din 16 februarie 1699.

Nobilimea ungară din Transilvania protesta contra unirii şi chiar guvernul ţării dădu un ordin în 7 puncte, ce restrângea aducerea ei la îndeplinire, ordinul ce-i drept a întâmpinat proteste şi a provocat un ordin imperial de a nu împiedica pe români de la unirea cu Biserica Romano-Catolică, totuşi în esenţă el a rămas în vigoare. Din mijlocul clerului român de asemenea se ridicară câteva proteste contra unirii şi un preot Ioan Ţircă (Circă) s-a dat drept episcop rival al lui Atanasie, dar a fost pus în fieră şi a scăpat numai prin trecere la calvini. În două cărţi publicate la 1699, adică o Bucoavnă cu rugăciuni şi învăţături religioase despre cele 7 taine ş.a.m.d. şi un chiriacodromian ediţia a doua a unui imprimat mai vechi, adică a Evangheliei cu învăţătură din anul 1641, ediţie făcută cu ajutorul lui Constantin Brâncoveanu, Atanasie prin fraseologii ştiu a-şi păstra şi în Ţara Românească şi în Ardeal aparenţa că este statornic în aceeaşi credinţă şi în aceeaşi Biserică şi în iunie 1700 primi de la Constantin Brâncoveanu ca danie, făcută din averea lui proprie, Mitropoliei din Ardeal moşia Merişanii din Judeţul Argeş[11].

Dar orice îndoială s-a stins în septembrie 1700, când Atanasie convocă din nou un sinod al protopopilor săi, la care din început au luat parte 54 de protopopi, în numele a 1582 preoţi (o altă variantă dă 54 protopopi în numele a 1563 preoţi). Acest sinod mai întâi repeti declaraţia de unire din 1698 şi condiţia, că în rit şi disciplină n-are a se face nici o modificare, iar de altă parte obliga pe fiecare protopop a face să subscrie această declaraţie reprezentanţi ai clerului şi poporului, 3 mireni din fiecare sat din ţinutul său; sinodul apoi dădu şi regule bisericeşti, dintre care unele amintesc poveţele date lui Atanasie în Bucureşti prin instrucţiunile de la hirotonia lui, iar unele pe cele neatinse de calvinism ale sinodului lui Sava Brancovici de la 1675 şi în sfârşit sinodul hotărî a se ţinea şi sinoade protopopeşti, ce după obiceiul ţării se numeau ,,sinoade eparhiale”.

Chiar după acest sinod s-au mai ridicat câţiva opozanţi contra unirii şi totodată acuzaţii contra felului de viaţă şi de purtare a lui Atanasie însuşi, dar acestea nu l-au putut opri după închiderea sinodului a pleca îndată la Viena la curtea imperială. Aici fu primit de împărat şi avu o convorbire cu cardinalul Kollonics, arhiepiscopul primat al Ungariei şi cu vicecancelarul Transilvaniei; i s-au dat asigurări despre tot ce a solicitat şi titlul de consilier împărătesc, de asemenea i s-a dăruit un lanţ de aur de purtat la grumaz, cu portretul împăratului şi a primit obligaţiunea de a se supune jurisdicţiei mitropolitane a arhiepiscopului primat al Ungariei, de a curma orice legătură cu Ţara Românească şi a sta în relaţie numai cu romano-catolicii, a publica un catehism nou, a lua de consilier al său în toate chestiile pe un ,,teolog” romano-catolic, a depărta din jurul său pe rudele suspecte de oarecare abuzuri, a lăsa partea economică a mitropoliei pe seama epitropiei numite, a evita orice adunări şi distracţii indecente şi la caz de a fi dovedit că n-a observat aceste obligaţiuni, după ce ,,teologul” consilier îl va fi sfătuit de trei ori şi nu se va îndrepta, să ştie că va fi scos din demnitatea lui.

Cu această ocazie împăratul emise aşa numitul său ,,al doilea diplom leopoldin” din 19 martie 1701 cu 15 puncte de drepturi şi datorii ale Bisericii Române celei unite; în punctul al treilea fură date drepturi politice nu numai preoţilor, ci şi mirenilor şi ţăranilor. Dară acest diplom nu fu promulgat nici de guvernul ţării, nici de Dietă şi deci nu primi putere de lege.

După ce s-a întors din Viena, la 25 iunie 1701 l-a primit în Alba Iulia comisarul imperial, contele Apor şi ,,teologul”, care ca şi toţi cei de după dânsul era iezuit, de faţă cu vreo mie de preoţi şi 54 protopopi şi l-au instalat ca ,,adevărat episcop unit cu Biserica Romano-Catolică” iar nouăle proteste ale câtorva puţini opozanţi n-au fost luate în seamă sau au atras autorilor pedeapsa închisorii. Aşa românul nobil Gavriil Nagszegi, care protestă ca curator de Alba Iulia şi proto-notarul Sarosi, care aduse protestul braşovenilor şi făgărăşenilor, fură închişi şi Sarosi nu scăpă din închisoare decât după un an, iară Nagszegi, abia după 5 ani. În general acum şi mai târziu nu se mai ţinea în seamă, că împăratul a fost lăsat în voia românilor a rămânea şi pe lângă credinţa lor cea veche, şi se trata aşa ceva ca o nelegiuire şi mai ales, dacă cineva se părea a fi primit unirea şi apoi se lepăda de ea.

Când unirea fu întronată astfel în Biserica Românilor din Transilvania (1700-1701), ea era, cum am amintit mai sus, acum înfăptuită deplin şi definitiv în Episcopia rutenilor din Muncaci de episcopul Iosif Kamelis sau de Kamillis (1689-1726) cu concursul statului şi din Muncaci şi din protopopiatele pendinte de Mitropolia Ardealului, ce au fost reprezentate la sinoadele unioniste de la Alba Iulia din 1697, 1698 şi 1700, ea începu a se înfăptui şi în Maramureş, unde însă îi rezista cu energie episcopul Iosif Stoica (1690-1711), care, după ce s-a unit Atanasie, luă şi administraţia mitropoliei devenite astfel vacante şi se intitula acum: ,,Episcop pravoslavnic, cu mila lui Dumnezeu, al Maramureşului, exarh al stavropighiei patriarşeşti Ţărigrădene, administrator al Mitropoliei Bălgradului, Ardealului ş.c.l.”.

Dar de o parte episcopul de Muncaci mai sus numit, încă pe când era episcop titular de Siva (Sivas, vechea Sevaste sau Sebasta în Asia Mică) şi vicar apostolic, adică chiar înainte de 1689, a câştigat în cler cu sprijinul imperial adepţi pentru unire şi în cuprinsul teritoriilor Mitropoliei româneşti a Ardealului din Ungaria de Est, situate spre sud-vest de Maramureş, adică în Oradiea Mare şi în Comitatul Bihor, precum şi în comitatele vecine; iară de altă parte în acelaşi timp episcopul latin al Oradiei Mari lupta din toate puterile şi nu fără succes a-şi întinde jurisdicţia şi peste românii ortodocşi din dieceza lui, de asemenea acolo şi în Comitatul Sătmar de la 1694 până la moartea lui în 1711 a lucrat un vicar apostolic, numit în special pentru românii din Ungaria de Est (,,in partibus Humgariae super Valachos”) în persoana unui fost monah din Aton, Isaia, care se lăudase că este decis a face uniaţi pe toţi românii de acolo, fie chiar cu forţa; el în adevăr şi adusese subt ascultarea lui pe toţi protopopii români de acolo.

După moartea lui jurisdicţia ce avea peste Comitatul Sătmar o moşteni Iosif Kamelis, episcopul de Muncaci. Astfel unirea Bisericii Românilor din Transilvania de la 1698-1701 a fost precedată de unirea Episcopiei vecine a rutenilor din Muncaci şi tot într-un timp cu unirea acelei Biserici începu din două părţi şi cea a românilor din Maramureş, dar întâmpină încă rezistenţa episcopului de acolo; tot în acel timp se pregătea unirea şi în Comitatul Bihor şi în cele vecine cu el, de o parte din Muncaci şi de vicarul apostolic însărcinat cu aceasta, iar de altă parte de episcopul latin al Oradiei Mari; dar în Comitatul Bihor şi în cele vecine cu el, precum şi mai vârtos în partea mai despre sud a Ungariei de Est, unde nu străbătuse încă până atunci apostolii unirii, se ridicară cu efect durabil, contra întinderii unirii, episcopiile ortodoxe pe care sârbii le reînnoiră în Ungaria de Est (vezi mai sus β) de la 1690, adică de când împăratul Leopold a supus lui Arsenie Cernoievici, patriarh sârbesc, toate bisericile şi mânăstirile de rit răsăritean.

 

 

II. Biserica Ortodoxă a românilor din Transilvania şi Ungaria de Est de la 1700-1848

α. Biserica Ortodoxă a românilor din Transilvania de la 1700-1848

După instalarea lui Atanasie la 25 iunie 1701 s-ar fi putut crede că întreaga Biserică a românilor din Ardeal a devenit unită. Dar mai cu seamă la sudul Transilvaniei şi dintâi în micile biserici şi mânăstiri de acolo, ca şi în oraşele Sibiu şi Braşov şi Făgăraş unirea fu respinsă curând făţiş şi episcopul ortodox de Maramureş Iosif Stoica (1689-1711), căruia de asemenea i se făcură la Viena propuneri de unire, dar în zadar, a luat oficiul de administrator al Mitropoliei ortodoxe de Alba Iulia (Bălgrad). Iară după ce guvernul imperial din Viena împiedică pe Dosoftei, patriarhul de Ierusalim, care se afla în Ţara Românească, de a veni la 1702 în Transilvania spre a combate unirea, Atanasie fu excomunicat de primatul său, Teodosie mitropolitul Ungro-Vlahiei, care totodată invită pe credincioşi a nu mai recunoaşte pe Atanasie de arhipăstor al lor, şi acum Teodosie însuşi se numea mitropolit al Ardealului; de asemenea Calinic, patriarhul de Constantinopol, împreună cu ceilalţi patriarhi de Răsărit au rostit anatema asupra lui Atanasie şi-l declară demn a se numi mai drept ,,Satanasie” decât Atanasie.

În timpul răscoalei francisco-rakocziane (1703-1711) Atanasie trebui să fugă din Alba Iulia de frica lui Ioan Ţirca, cel ce chiar din 1699 a voit a se da drept episcop şi de aceea fiind pus în fieră scăpase trecând la calvini, dar acum a făcut a fi hirotonit în Ţara Românească episcop ortodox pentru Ardeal. În 1711 la un sinod al protopopilor săi Atanasie se decise chiar a subscrie împreună cu ei o declaraţie, că persistă în ortodoxia Bisericii de Răsărit; însă după ce răscoala fu degrab reprimată, silit de mentorul său romano-catolic, a retras îndată semnătura lui şi destitui pe cei ce-l îndemnase pe el şi pe sinod a da acea declaraţie.

Acum un sinod în 1712 avea să demonstreze că unirea este recunoscută de toţi; dar la acest sinod s-au prezentat numai 34 de protopopi; şi mai târziu au fost între protopopi nu puţini, care nu se prezentară la sinod şi nu voiau a primi de bună unirea. În anul 1748 Nicolae Pop din Balomiri, un protopop, care era totodată vicar episcopal de curând numit, s-a arătat aşa de nemulţumit de unire, că faţă cu guvernul se văzu constrâns a emigra în Ţara Românească, unde deveni arhimandrit la Argeş şi de unde la 1749 plecă în Rusia spre a implora ajutorul împărătesei Elisaveta Petrovna (1741-1762) pentru Biserica Ortodoxă apăsată a Transilvaniei şi a Ungariei de Est. Aceeaşi făcuse (1743-1744) şi protopopul Braşovului Eustatie Vasilievici şi făcură (1751-1752) şi ieromonahul Nicodim şi preotul Ioan Avramovici. Între preoţi, care la începutul secolului XVIII erau ca la 1600 (după alţii 2747) încă pe la 1727 au fost 400 în număr rotund (după alţii 456), care nu s-au conformat obligaţiunii impuse lor de a-şi lua în persoană de la episcopul unit al lor binecuvântare şi păucenie (învăţătură).

Precum o parte din cler, aşa şi o mare parte din poporul Transilvaniei, care la încheierea unirii nu fusese întrebat de consimte, a rămas credincios Ortodoxiei pe ascuns, cum se deprinsese pe timpul silniciilor calvineşti pentru credinţa lui. El sta în comunitate cu mânăstiri pământene din diverse părţi ale ţării, ce rămăsese ortodoxe şi cu monahii din ele, care umblau prin ţară, apoi cu preoţii ortodocşi pe care domnii Ţării Româneşti şi negustorii greci continuau a-i întreţine în serviciile lor în Sibiu şi în Braşov; mai departe cu episcopii ortodocşi din Maramureş, dintre care cel din urmă, Gavriil trăia la 1739 în o mânăstire lângă Barizan-falva, de asemenea cu episcopiile sârbeşti din Verseţ, Timişoara, Arad, precum şi cu episcopiile şi mânăstirile mai apropiate din Moldova şi Ţara Românească.

Dar şi partea poporului român, care deja se acomodase cu unirea, începu a avea repulsiune faţă de aceasta, când ajunse a se încredinţa că unirea a putut fi proprie să aducă înlesniri şi folos Bisericii şi clerului românesc, însă nu şi poporului românesc cum se aşteptase, şi când află că Inochentie Klein (din familie Micul, 1730-1744), episcopul unit, a fost nevoit a fugi la Roma în decembrie 1744, din cauza primejdiilor ce-l ameninţa, pentru că intervenise de a se ameliora starea poporului său. Astfel înşişi uniţii se dezgustară apoi aşa de mult de unire, că în 1745 guvernul se văzu motivat a trimite pentru liniştirea lor în Transilvania pe Simeon Olszavski (Olsavszk), episcop unit de Muncaci, căci episcopul Klein era la Roma şi demisionă tocmai la 1751. Olsavszki nu-i linişti, dară făcu propuneri spre liniştirea lor şi spre întărirea unirii. Propuneri spre întărirea unirii făcu în 1749 ca protector al ei şi românul unit, funcţionar în un post mai înalt şi aspirant la posturi şi mai înalte, Petru Dobra.

Dar şi ortodocşii din 5 districte de la sudul Transilvaniei trimiseră deputaţiuni la Viena, spre a se adresa acolo la împărăteasă şi mai de predilecţie la soţul ei, împăratul german Francisc I (1745-1765) cu cereri pentru dreptate şi pentru un episcop ortodox. Însă conducătorul lor, Ioan Oancea, măcelar din Făgăraş avu a suferi pentru aceasta o închisoare de 2 ani (1748-1750), iară tovarăşul său, eroicul şi neînfricoşat stăruitorul ţăran Nicolae Oprea şi preotul Măcinic, pe care poporul românesc cel ortodox îl numea în semn de cinste ,,Mucenic”, spre sfârşitul anului 1749 fură arestaţi în Viena şi trimişi în închisoarea din Kufstein, unde şi muriră după lungi suferinţi, pe când comunile, care îi trimisese, aveau a susţinea lung timp ca ,,execuţie” o companie de ostaşi.

De la 1725 până la 1760 se sculă în mijlocul populaţiei româneşti din când în când şi câte un predicator al Ortodoxiei, care adresa poporului apeluri publice să păstreze credinţa veche, respectiv să o mărturisească din nou. Deşi guvernul distrugea degrab apelurile acestea, totuşi ele produceau în populaţiei agitaţie din ce în ce mai mare. Astfel de apeluri publice către popor a făcut în 1725 un oarecare Mihail Ţirca, care, după zisa lui, fusese hirotonit în Ţara Românească episcop ortodox pentru Transilvania, tot atunci până la 1728 şi Mailat, un preot din Şona, lângă Făgăraş; în 1735 Nicanor Melentievici, episcop în Cruşedol, trimis de mitropolia sârbească; el hirotoni un preot în Braşov; dară după puţin timp trebui să se depărteze şi mitropolitul fu tras pentru el la răspundere; în 1744 Visarion Sarai, monah sârb, care zicea că face o călătorie la Ierusalim; înconjurat de popor, care-i arăta mari onoruri, el pătrunse până la Sibiu, dar acolo fu prins şi înaintat la Viena şi închinători de ai lui fură condamnaţi la aproape 4 ani de închisoare; în 1759 Ioan Molnar, preot pământean, care s-a sculat întâi la un iarmaroc şi ţinea cuvântări în versuri improvizate, fiind apoi prins de episcopul unit Petru Pavel Aron (1752-1764), care în semn că i-a luat darul, l-a tuns, el s-a numit după aceea ,,Tunsul” şi a fost internat mai întâi la Viena, apoi în Banat; în sfârşit în 1759-60 Sofronie, ieromonah de loc din Transilvania, care umbla îmbrăcat ţărăneşte; el fu hirotonit în Ţara Românească şi se numea vicar al mitropolitului din Carloviţ, dar adversarii i-au pus numele derizor de ,,Sarabait” adecă călugăr vagabond. Sofronie după ce întoarse de la unire 60.000 uniţi, lăsă în urma lui mulţi partizani şi în 1761, apucând înaintea măsurilor luate contra lui de guvern, a trecut în Ţara Românească.

Contra mişcării produse de Molnar şi Sofronie, în urma căreia chiar uniţi de mai înainte alungau din unele parohii pe preoţii lor uniţi s-au luat măsuri severe; toate mânăstirile ortodoxe din Ardeal au fost distruse, iară monahii din ele goniţi peste graniţă şi atât lor, cât şi monahilor moldoveni şi munteni li s-au interzis a trece în Ardeal, unele comuni au trebuit a depune jurământ de credinţa în unire şi cei ce refuzau jurământul au fost pedepsiţi în Ardealul de Nord cu moarte pe roată şi cu spânzurătoare; alte comuni au fost silite a primi în cuartir ca ,,execuţie” militari şi cei ce nu sufereau unirea şi voiau să fugă de ea fură opriţi sub ameninţare de pedeapsă grea a emigra în Ţara Românească şi în Moldova.

Energicului mitropolit al sârbilor Pavel Nenadovici (1749-1768), care în 1749 la cererile ce ortodocşii Ardealului i-au îndreptat, îi provocase a-i trimite o conscripţie a tuturor locurilor lor şi petiţii pentru a li se da un episcop ortodox din Carloviţ cu mijloace corespunzătoare băneşti, guvernul i-a interzis aspru a se amesteca în afacerile Bisericii din Ardeal, la care sârbii n-aveau nici o parte, pe când propunerile lui privitoare la Biserica Ungariei de Est fură luate în considerare după putinţă şi aşa reuşi el în Halmagiu la graniţa Ardealului în Comitatul Zarandului, unde fu introdusă la 1751 unirea în mod nelegal şi fu susţinută cu cerbicie, pe când poporul o combătea cu toată puterea, a obţine la anul 1754, după cereri energice, o cercetare dreaptă a stării lucrului şi a aduce unirea la cădere.

În urmă s-au recunoscut că unirea nu poate fi impusă populaţiei întregi a românilor din Ardeal; de aceea s-au chibzuit o acţiune de delimitare şi s-a renunţat la orice fel de siluire pentru credinţă; mai vârtos că împărăteasa Maria Tereza (1740-1780) tocmai atunci ducea greul război de 7 ani cu Prusia (1756-1763). Astfel, după ce încă în 1749 românii ortodocşi din Ardeal trimisese o deputaţie la Viena, cu cerere de a li se permite să aibă un episcop ortodox, cerere pentru a cărei admitere interveni şi împărăteasa Rusiei, Elisaveta (1741-1762), aliata Mariei Terezei, românii din Ardeal, care au rămas sau voiau să rămână în Ortodoxie, au fost puşi în 1759, sub jurisdicţia lui Dionisie Novacovici (Novakovic), bătrânul episcop sârbesc de Buda, care i-a păstorit de la 1761 până la moartea lui în 1767, dându-i-se ca reşedinţă Râşinarii, marele sat românesc de lângă Sibiu; li s-a admis însă aceasta cu condiţia ca ei nici într-un caz să nu facă unirii dificultăţi sau să aducă vreun prejudiţiu progreselor şi privilegiilor ei şi ca ei, fiind numai toleraţi, să nu aibă nici o pretenţie la drepturi egale cu uniţii.

În 1762 o comisie imperială evalua la mai mult de 5/6 populaţia românilor din Ardeal, care voiau a fi în sânul Bisericii Ortodoxe. Dar spre a micşora numărul ortodocşilor şi a spori pe al uniţilor, s-au luat cu timpul aşa fel de măsuri şi acestea au fost aplicate continuu cu atâta zel părtinitor până spre jumătatea secolului XIX, încât situaţia clerului şi poporului ortodox deveni foarte nefavorabilă, comparativ cu cea a uniţilor şi în sfârşit au mai rămas în Ortodoxie puţin peste jumătate din populaţia amintită mai sus. Deşi episcopul Novacovici a păstorit în aşa mod, că propriul său mitropolit zelosul Pavel Nenadovic l-a declarat păstor necredincios, toată vina pentru diminuarea numărului ortodocşilor nu poate fi dată chiar pe acest episcop, căci încă la 5 ani după el, adică în 1772 ortodocşii în număr de 588.000 aveau în faţa lor 119.000 uniţi, dar în 1772-1782 era episcop unit al Ardealului Grigorie Maior, care acum în 2 ianuarie 1775 se putea lăuda a fi adus la unire 500 de sate, tot aşa şi ulterioarele măsuri ale guvernului în tratarea Bisericii neunite şi în favorizarea celei unite urmăreau aceeaşi ţintă, şi în 1815 unirea ajunsese în număr de peste 223.000 şi în 1835, chiar în număr de peste 556.000, apoi în 1843, în număr de peste 608.000, iar la sfârşitul anului 1900 erau în număr de 692.000 de suflete pe când ortodocşii la sfârşitul anului 1900 s-au găsit în număr de 749.000.

După moartea episcopului Novacovici veni administrator pentru scurt timp Ioan Gheorghievici (Gjorgjevic sau Djordjevic 1768-1769) episcop sârbesc de Verseţ, apoi mitropolit de Carloviţ (1769-1779). După el Sofronie Kirilovici (Kirilovic), episcop al Budei imediat după Novacovici, a fost şi episcop al românilor ortodocşi din Ardeal între anii 1770-1783 şi a putut să-şi ia rezidinţa episcopiei chiar în Sibiu. Dar în 1783 împăratul Iosif II după moartea mamei sale la 1780 singur împărat şi în Statale ereditare (1780-1790), a dispus ca românii ortodocşi din Ardeal să aibă episcopul lor propriu cu scaunul în Sibiu şi acesta să fie subordonat mitropolitului de Carloviţ, ,,in dogmaticis et pure (sau mere) spiritualibus” adică în chestii dogmatice şi curat spirituale, dar fără ca el sau Biserica lui să participe la privilegiile naţiunii sârbeşti, căreia i s-au făcut speciale concesiuni.

Dintre primii episcopi proprii ai românilor ortodocşi din Ardeal, doi au fost sârbi, cel întâi, Ghedeon Nikitici (Nikitic 1784-1788), care puţin înainte de 1783, când a fost numit, devenise arhimandrit consistorial al Bisericii din Bucovina, provincie nouă a Austriei; de aceea abia în 1784 putu intra în activitate ca episcop, iară după el, Gherasim Adamovici (Adamovic 1789-1796). Ambii s-au devotat conştiincios intereselor Bisericii românilor ortodocşi din Ardeal. În particular cel întâi are mare merit pentru organizaţia episcopiei celei nouă după modelul episcopiilor sârbeşti; iar cel din urmă în 1791, asociat cu Ioan Bob, episcop al românilor uniţi (1782-1830) au dat o petiţie pentru egalitatea politică a românilor cu celelalte naţii din ţară; deşi cererea respectivă a lor ,,Supplex libellus Valachorum” a fost respinsă din cauza opoziţiei Dietei, totuşi prin art. 60 al legii din acelaşi an s-a acordat şi Bisericii Ortodoxe liberul exerciţiu al cultului şi ea s-a recunoscut prin lege, încetând de a mai fi ca până atunci numai o Biserică tolerată, dar chiar şi acum ea n-a dobândit încă drepturi egale cu Biserica uniţilor şi cu celelalte Biserici din ţară.

După moartea episcopului Gherasim Adamovici scaunul episcopiei fu vacant de la 1796-1810, invocându-se ca motiv necesitatea sporirii fondului de întreţinere, aşa numitului ,,Fond sidoxial” (ce ar fi mai corect a se numi ,,Fond sintaxial”), adică fond de contribuiri. Totuşi vacanţa se pare că a provenit mai mult din consideraţii unioniste. Între anii 1805 şi 1810 a condus eparhia chiar un mirean unit, Aron Budai, secretar financiar († 1847). În petiţia lor pentru ocuparea scaunului diecezanii au exprimat şi dorinţa de a avea ca episcop un român, născut în ţară. În sfârşit la 1810 ei obţinură de la împăratul Francisc I (1792-1835) aprobarea că vacanţa scaunului încetează, că pe viitor vor avea episcop român şi că pentru ocuparea scaunului episcopal, la fiecare vacanţă o adunare a protopopilor va alege trei candidaţi, dintre care împăratul va numi pe unul.

Astfel românii ortodocşi din Transilvania au dobândit iarăşi episcop de naţionalitatea lor proprie, mai întâi în persoana lui Vasilie Moga (1811-1845). Acesta ce-i drept şi-a dat silinţa de a ridica dieceza lui, dar restricţia de rigoare, impusă liberei sale acţiuni şi drepturilor Bisericii sale şi ale clerului său, chiar când a fost numit, în favoarea puterii civile şi a unirii, apoi sărăcia diecezei şi chiar lipsa lui de simţ episcopal mai distins şi de spirit mai superior, nu i-au permis a face mult calitativ, iară cantitativ, tocmai sub păstoria lui, Biserica Ortodoxă din Transilvania trebui să sufere cea mai mare pierdere, căci de la 1815-1833 Biserica uniţilor din Ardeal a ajuns de la ceva peste 223.000 suflete la numărul de peste 608.000. În 1838 episcopul romano-catolic din ţară deveni şi supraveghetor suprem al tuturor şcoalelor din Ardeal, iar al acelor ale Bisericii Ortodoxe chiar până în 1850.

În anul 1842 reînnoi şi el cu episcopul unit Ioan Lemeni la Dietă cererile cuprinse în Supplex libellus. Cu atât mai satisfăcător fu progresul, ce Biserica Ortodoxă a românilor din Transilvania făcu în dezvoltarea ei sub succesorul lui Moga, adică sub Andrei Şaguna († 1873), care în 1846 veni administrator al acestei dieceze, în 1848 ajunse episcop al ei; o ridică simţitor în toate privinţele şi la 1864 reuşi a restabili vechea Mitropolie a românilor din Ardeal.

 

β. Biserica Ortodoxă a românilor din Ungaria de Est de la 1700-1848

Deşi mai ales episcopul unit de Muncaci, grecul Kamelis (sau de Camillis 1689-1726) cu sprijinul statului încă înainte de 1700, precum şi în timpul următor lucra energic pentru unirea Bisericii din Maramureş, şi atât el cât şi succesorul lui în tot decursul secolului XVIII au avut în Maramureş Sighet (Sziget) capitala Maramureşului, vicari români, dintre care unul a şi fost ucis la 1703 în revolta rakocziană, apoi deşi acolo lucrau agenţi ai unirii chiar de la Biserica uniţilor din Ardeal, aşa de exemplu la 1716, totuşi în Maramureş s-a menţinut încă până la 1723 o episcopie a românilor ortodocşi, care la început a rezistat energic unirii şi a apărat şi drepturile Ortodoxiei din Ardeal, iar apoi şi-a mai dus ultimele zile până pe la 1740 în câteva mânăstiri de acolo; abia după ce ea apuse complet, unirea a ajuns dominantă necontestat în Maramureş.

Această episcopie în ultimele sale zile avu următorii păstori: Iosif Stoica, episcop 1689-1711 cu scaunul un timp în Hust, un timp şi în alte locuri; la 1701 el n-a primit propunerile de unire ce i s-au făcut în Viena, unde fusese chemat, ci a rămas ortodox până la moarte şi totodată, după ce Atanasie primi unirea, s-a afirmat ca ,,Administratorul Mitropoliei ortodoxe a Bălgradului, Ardealului ş.c.l.”; apoi Serafim sau Ştefan Petrovan, ori de la Petrova 1711-1715; după el, Dosofteiu Teodorovici 1711-1734, numit aşa după tatăl său Teodor; el se mai numea ,,Ugolski” de la mânăstirea unde avu scaunul, în sfârşit şi Ţirca, ce este numele său de familie. Aceşti din urmă doi episcopi se zice că ar fi promis misionarului unirii, trimis cu escortă militară în Maramureş de Ioan Pataki, episcop unit al Transilvaniei (1715-1727), îndată ce fu numit (1715) şi a rămas acolo 8 luni, a trece la unire şi unul şi altul după spusa misionarului, dar nu s-au ţinut de pretinsa promisiune.

După Dosofteiu a fost episcop de Maramureş încă unul Gavriil în 1739 cu scaunul în o mânăstire de lângă Barczanfalva (Borţan ?). Pe la 1700 unirea se pregătea şi în Biserica românilor din Ungaria de Est, situată spre sud-vest de Maramureş, de la Comitatul Sătmar până la Comitatul Bihor inclusiv, iar după 1700 au propagat-o cu zel Kamelis, episcop de Muncaci († 1726) precum şi episcopul latin al Oradiei Mari, care pretindea jurisdicţie şi asupra românilor din circumscripţia diecezei sale, aşa că protopopiatele erau atrase unul după altul, iar în Comitatul Sătmar şi în comitatele Solnocul de mijloc şi Crasna, cu districtele Chioar (Kivar) şi Sulagiu, adică în Comitatul actual Sulagiu se mai aflau în sfârşit numai resturi de biserici ortodoxe, deşi în Comitatul Sătmar încă la 1761 Sofronie, predicatorul peregrin din Transilvania, întorsese 11.000 suflete de la unire.

Aceasta făcuse progrese însemnate şi în Comitatul Bihor; dar în acest comitat au rezistat unirii episcopiile ortodoxe reînnoite de sârbii care emigrară în Ungaria la 1690, adică Episcopia de Oradia Mare (,,Oradia Mare şi Erlau”, Oradia Mare şi Agria, Nagy Varad şi Eger) şi cea de Inău (Ienopole), iară mai târziu şi Episcopia Arad cu care se unise Episcopia de Oradia Mare şi de Inău; ele au rezistat la început cu episcopii care păstoreau încă de la 1690, adică cu Efrem Veniamin de Oradia Mare şi Isaia Diacovici (Diacovic) întâi episcop de Inău, apoi de la 1695, de Timişoara şi Inău, până la 1707 când el deveni mitropolit de Carloviţ, iară mai târziu între anii 1722 şi 1761 cu episcopii de Arad (,,Arad, Inău şi Oradia Mare”) Sofronie Ravaniceanu (Ravanicanin 1722-1726), Vikentie Iovanovici (1727-1730), Isaia Antonovici (Antonovic 1730-1741) şi Sinesie Jivanovici (Zivanovic 1742-1761).

Mai ales aceşti trei din urmă nu numai au ferit de unire multe comuni din Comitatul Bihor, ci au câştigat din nou şi unele din cele unite, alungând din ele pe preoţii uniaţi şi pe când episcopul latin de Oradia Mare pretindea în 1752 că pe teritoriul diecezei sale românii supuşi lui sunt uniţi toţi, Comisiunea imperială trimisă spre a cerceta cazul, a aflat acolo în 1754 numai 8 comuni gata a mărturisi că sunt uniate.

Pe lângă acestea se întâmplau şi ciocniri violente, aşa că Episcopia ortodoxă de Arad avea mari duşmani. În 1749 episcopia era să fie chiar desfiinţată sub pretext că este fără mijloace şi numai rugămintele Sinodului mitropoliei au păstrat-o în fiinţă. În 1754 împărăteasa Maria Tereza curmă acuzaţiile ce-şi aduceau reciproc de o parte episcopul Sinesie Jivanovici (Zivanovic) şi de altă parte episcopul latin de Oradia Mare cu capitulul său episcopal şi cu oficialii din Comitatul Bihor, sfătuind poporul a se linişti şi dispunând ca preoţii uniţi care fusese alungaţi să fie reintegraţi în drepturile lor, iar episcopul Sinesie să nu fie supărat în jurisdicţia lui legitimă dar şi el deocamdată să nu mai facă vizite canonice în districtul Oradiei Mari şi în Comitatul Bihor.

Între românii din Comitatul Bihor unirea progresă nu puţin prin faptul că în 1748 uniţii de acolo dobândiră un episcop vicar unit Meletie Covaciu (1748-1770) în Oradia Mare, subordinat mai întâi episcopului latin şi apoi de la 1777 un episcop diecezan unit Moise Dragoş (1777-1787), cu mari venituri din munificenţa imperială şi prin aceasta în măsură de a lucra pentru binele poporului său. Cu toate acestea chiar în 1791 dieceza Oradia Mare a uniţilor nu avea mult peste 21.000 suflete; dară episcopul de atunci Ignatie Darabanth (1788-1805) întoarse la unire încă 12 sate româneşti; de la deceniul al 2-lea al secolului XIX numărul sufletelor din ea crescu considerabil nu numai prin anexarea la ea a 72 parohii româneşti din dieceza Muncaci, sub care au fost până atunci, ci şi prin succese mai mari, pe care propaganda pentru unire le avu în Bihor, fiind favorizată de mai multe împrejurări prielnice, între care şi iubirea ce şi-a atras din partea tuturor Samuil Vulcan, episcop unit de atunci în Oradia Mare (1806-1839); acele succese n-au fost stăvilite nici chiar prin faptul că pentru Comitatul Bihor, încă de la 1783 Episcopia ortodoxă de Arad avea un consistor aparte, stabilit în Oradia Mare, unde există şi până astăzi[12]; prin succesele menţionate din Comitatul Bihor, ortodocşii diecezei Arad între anii 1812-1821 au scăzut de la 347.000 suflete la 281.000.

În Banat până pe la 1700 apărau Ortodoxia episcopii de Caransebeş, Verşeţ şi Timişoara, adică de Caransebeş, ca veche episcopie românească, ce există continuu, iară celelalte două, Verşeţ şi Timişoara în reînnoirea lor de sârbi, imigraţi în massă în Ungaria ca duşmani ai turcilor la 1690, pe când a doua episcopie Timişoara în oraşul Timişoara, ce se afla în mâna turcilor 1552-1716, încă până după 1718 sta în constituirea mai veche a ei, pe care (1558-1573) Macarie patriarhul de Peci (Pec) o modifică în sens naţional, aşa că ea între anii 1690-1718 avu ca reprezentanţi ai săi doi episcopi, adică pe episcopul eparhiei mai vechi a Timişoarei de până la 1718 cu scaunul în oraşul Timişoara sub dominaţiunea turcilor şi pe episcopul eparhiei Timişoara, reînnoită la 1690 în partea de teritor ce era sub dominaţiunea Austriei; acest episcop, până când oraşul Timişoara a fost al turcilor, avu scaunul un timp în Beşkerekul Mare, iar apoi rămânând el singur episcop al Timişoarei, şi-a luat ca scaun Timişoara.

Şi cu toate că în 1717 propaganda pentru unire, ce străbătu şi aici şi câştigă în districtele Caransebeş şi Lugoj 12 preoţi şi 40 comune, care în locul episcopului Moisi de Caransebeş, pus în timpul turcilor şi acuzat de ei de mituire şi că împilează poporul, cerură un episcop unit, în persoana unui Petroniu, totuşi în decursul secolului XVIII unirea a putut atrage la sine numai puţine comune din Banat şi propunerea, ce propaganda unirii făcu în 1741 de a se înfiinţa o episcopie unită în Lugoj, n-a fost luată atunci în considerare, ca prematură. Chiar în 1832 erau în Banat numai vreo 4.000 de români uniţi, abia în 1847 erau vreo 15.000.

Dintre cele trei episcopii ortodoxe, ce existau în Banat pe la 1700, cea de Caransebeş, după moartea episcopului Moise († 1733) n-a mai fost ocupată, ci fu unită cu Episcopia de Verşeţ şi câtva timp această episcopie avu scaunul în Caransebeş, iar în Verşeţ, un vicar sau exarh episcopal. Episcopul Timişoarei (,,Timişoarei şi Lipovei”) între anii 1737-1749 poate chiar până la 1759 purta titlul de mitropolit; fiindcă Arsenie Ioanovici Sakabent (Ioanovic Sakabent), patriarh de Peci (Pec), imigrat în 1737 în Ungaria cu o nouă colonie de sârbi şi păstorind Biserica sârbească din Ungaria 1737-1748, i-a conferit această demnitate, ca una ce, după documente vechi ale Bisericii, a fost odinioară proprie episcopilor Timişoarei.

În ambele episcopii din Banat, adică în cea de Verşeţ şi în cea de Timişoara, sârbii erau de tot în minoritate faţă de români. Aşa la 1840 românii erau în număr de peste 183.000, iar sârbii nu chiar 23.000. În Episcopia de Arad sârbii erau chiar în un număr neînsemnat[13]. Şi cu toate că în 1737 sârbii din nou imigrară în massă, mărind şi colonia de sârbi din Banat, numărul lor aici se împuţină iarăşi curând, prin faptul că la 1751 o parte din ei emigrară în Rusia şi că mulţi sârbi se strămutară treptat din Banatul oriental în vechile aşezări sârbeşti din Ungaria de Vest. Însă românii ortodocşi din Ungaria de Est şi din Banat se contopiră cu sârbii bisericeşte şi politiceşte, fiind subordinaţi ierarhiei sârbeşti, conform diplomei imperiale din 1690, aşa că ei beneficiară şi de privilegiile sârbilor, iar mitropolitul de Carloviţ purtă de la 1747 titlul de ,,mitropolit al poporului sârb şi român”.

Ungurii în legislaţia lor de asemenea au luat ambele părţi ca o unitate, cu numele comun de ,,greci neuniţi”, şi în 1790 le-au dat drepturi civile deopotrivă cu ale romano-catolicilor şi ale protestanţilor (dar această dispoziţie era în vigoare numai pentru Ungaria nu şi pentru Transilvania, care până la 1864 avea o Dietă proprie şi o legislaţie proprie şi căreia i se acordară aceste drepturi de abia în anul 1848). Iar o propunere făcută de români în 1837, că ,,ca naţiune illyrică” pe al cărei nume s-au acordat privilegiile imperiale, au a se înţelege nu numai sârbii, ci şi românii, fu respinsă de sârbi, şi în episcopiile Verşeţ şi Timişoara şi cu mult mai vârtos încă în Episcopia Arad, sârbii erau în minoritate, ierarhia sârbească s-a silit a da şi acestor episcopii din ce în ce mai mult un caracter sârbesc, şi a respinge din ce în ce mai mult limba românească din biserică şi şcoală. Această procedură fu sistematică încă de la 1777, adică de când s-a dat decretul despre aşa-numitul ,,Regulament Illyric”, în care s-au codificat privilegiile sârbilor şi aşezămintele Bisericii sârbeşti.

Din această cauză românii ortodocşi fură din ce în ce mai nemulţumiţi şi din ce în ce mai dispuşi la unire, ce pe lângă alte privilegii ademenitoare oferea şi o ierarhie naţională şi întrebuinţa pentru ea la cultul divin şi la instrucţia religioasă exclusiv limba naţională. Reacţiunea românilor ortodocşi fidelă mărturisirii lor de credinţă îndreptată contra degradării şi respingerii naţiunii lor de către ierarhia sârbească, a purces mai cu seamă de la Institutul Pedagogic ,,Greco-neunit”, pe care l-a înfiinţat în 1812 împăratul Francisc I în Arad, cu învăţătorii săi români Iosif Iorgovici, Constantin Loga Diaconovici, Ioan Mihuţiu şi Dimitrie Ţichindeal (sau Cichindeal). Acest din urmă lucrase în aceeaşi direcţie şi până atunci la cursul preparandal pentru preoţi şi învăţători, înfiinţat în Timişoara la 1789. Şi după ce românii ortodocşi din Transilvania, care mai înainte avusese şi ei episcop sârb, reuşiră în 1810 a dobândi episcop de naţionalitatea lor, în persoana lui Vasilie Moga, la 1812 şi românii ortodocşi din Ungaria de Est şi din Banat au dat la împăratul o petiţie, repetită la 1814, iar la 1818 şi la sinodul mitropolitan, care avea drept a alege pe episcop, ca să aibă episcop de naţionalitate română.

În 1828-29 românii au primit de la împăratul Francisc I ordinul că episcopul de Arad, fără să înceteze de a face parte din ierarhia sârbească, are a fi totdeauna român, iară episcopii de Timişoara şi Verşeţ, totdeauna cel puţin să ştie limba românească. În consecinţă între anii 1829-1830 Aradul dobândi episcop pe românul Nistor Ioanovici, pentru anii 1830-1850 pe românul Gherasim Raţ, iar în Verşeţ episcopii Maxim Manoilovici 1829-1830 şi Ştefan Popovici 1843-1849 au fost români de origine, tot aşa în Timişoara episcopul Ştefan Putnic 1829-1833, după care urmă sus-numitul Maxim Manoilovici 1833-1839; această măsură aduse o ameliorare vădită în dieceza Arad, nu însă şi în diecezele Banatului.

Totuşi nemulţumirea românilor ortodocşi din Ungaria cu ierarhia lor sârbească, de exemplu cu arhimandritul Sinesie Radivojevici administratorul Episcopiei Verşeţ 1819-1829, acuzat că a respins cu totul limba românească din biserică şi şcoală, favoriza propaganda unirii; aceasta se vede din împrejurarea că în dieceza Arad, înainte de anul 1823 când începu a se ameliora relaţia dintre episcop şi diecezani, adică între anii 1812-1821, după trecerile la unire din Comitatul Bihor, despre care am amintit mai sus, Ortodoxia a scăzut de la 347.000 suflete la 281.000, iar în celelalte două dieceze bănăţene, unirea avu abia de la 1829 ecou mai mare decât până atunci, din cauză că nu s-a făcut o ameliorare suficientă a situaţiei, aşa că de la 1830 până la 1850 au trecut la ea pe lângă cele 5 parohii ce le câştigase până atunci, încă 17 parohii cu aproape 11.000 suflete.

Dar de la 1848 mişcarea pentru emanciparea totală de ierarhia sârbească începu şi la românii ortodocşi din Ungaria. Această mişcare o inaugură în Transilvania Andrei Şaguna, care se sui în scaunul episcopiei de aici chiar la începutul anului 1848, şi la sfârşitul anului 1864 ea avu de rezultat restabilirea Mitropoliei românilor ortodocşi din Transilvania şi Ungaria cu Arhiepiscopia Sibiului şi cu Episcopiile Arad şi Caransebeş.

 

 

III. Biserica românilor ortodocşi din Transilvania şi Ungaria de Est de la 1848

Bărbatul chemat a face anul 1848 epocă pentru istoria Bisericii românilor ortodocşi din Transilvania şi Ungaria şi a fi restauratorul mitropoliei de aici fu Andrei Şaguna. El s-a născut în 20 decembrie 1808 (1 ianuarie 1809) din părinţi macedo-români, de profesie comercianţi şi cu cultură mai superioară, în Mişkolţ, oraş comercial din Ungaria Centrală; a studiat în Pesta Dreptul, apoi în Verşeţ teologia, şi-a completat cultura la reşedinţa Mitropoliei din Carloviţ, a ocupat în Carloviţ şi în Verşeţ diverse posturi bisericeşti, între care şi cel de profesor de teologie, la 1842 fu arhimandrit şi la 1845 egumen în Covila; de acolo trecu la 1846 în Transilvania, ca vicar al episcopiei vacante; aici şi-a câştigat încrederea tuturor şi astfel adunarea electorală a protopopilor la sfârşitul anului 1847 l-a pus între cei trei candidaţi de episcop şi la începutul anului 1848 împăratul Ferdinand I (1835-1848) l-a numit episcop ortodox al Transilvaniei.

Cum intră în exerciţiul demnităţii sale de episcop el şi veni în adunarea cea mare a poporului român, ţinută la Blaj (Balazsfalva) din 3/15 mai 1848 cu proiectul de a restabili Mitropolia română ortodoxă de la Alba Iulia şi a încorpora la ea pe toţi românii ortodocşi din Transilvania şi Ungaria, ba chiar din întreaga monarhie (adică şi pe cei din Bucovina, al cărei episcop, Evghenie Hacman, înclină la început pentru alipirea ei la această mitropolie, dar apoi n-a mai consimţit). Pe lângă aceasta Şaguna voia ca zisa mitropolie să fie organizată pe baza constituţiei bisericeşti, ce era în vigoare în Mitropolia sârbilor din Ungaria în virtutea privilegiilor acordate lor de împărat, adică poate în considerarea sarcinilor ce avea a purta poporul cu întreţinerea bisericii, a face ca în un aşa-numit congres bisericesc naţional, compus din preoţi şi mireni, aceşti din urmă să ia parte la administraţia afacerilor bisericeşti cu o majoritate de două treimi, ceea ce până atunci nu s-a fost introdus în Transilvania, fiindcă aici din vechime episcopul se consulta numai cu protopopii, iară de la 1810 şi episcopul se alegea numai de protopopi, apoi episcopia, fiind subordinată mitropoliei sârbeşti numai în afacerile spirituale (in dogmaticis et pure spiritualibus), nu beneficia de privilegiile sârbilor, prin urmare nici de instituţia congresului bisericesc naţional.

Deocamdată Şaguna a introdus în episcopia lui, cu de la sine putere, sinoade diecezane mixte, adică compuse din preoţi şi mireni, pe care le-a ţinut în 1850, 1860 şi 1864 şi prin acestea spori şi mai mult simpatia ce populaţia română atât din Ardeal cât şi din Ungaria avea deja pentru proiectul său. Episcopul de Arad Gherasim Raţ (1830-1850) în anul 1850, puţin înainte de a muri, de asemenea ţinu cu diecezanii lui un astfel de sinod, care, ca şi sinodul din Transilvania ţinut în acelaşi an mai de timpuriu, s-a pronunţat pentru înfăptuirea unei mitropolii proprii a românilor şi pentru alipirea Episcopiei Aradului la ea.

Românii ortodocşi din Banat încă de la 17/28 iunie 1848, când au ţinut o adunare naţională la Lugoj se pronunţară cu aceeaşi ardoare pentru o mitropolie românească şi pentru încorporarea lor la ea. În urmărirea proiectului pentru restabilirea vechii mitropolii a românilor din Transilvania şi Ungaria Şaguna avea în partea lui şi căpeteniile politice ale românilor ortodocşi din Transilvania, Ungaria şi Bucovina. Dar proiectul întâmpină mari adversari, de o parte în ierarhia sârbilor şi mai întâi în mitropolitul Iosif Raiacici (Rajacic) 1842-1861, ridicat la rang de patriarh al sârbilor, prin decretul imperial de la 15 decembrie 1848 (acesta a combătut proiectul în sinodul pentru organizaţia Bisericii, ce dură 10 luni la Viena în 1850-1851, dar fără rezultat; el l-a combătut chiar până la moartea sa), alt adversat fu ministerul de culte al contelui Leon Thun (1839-1860) cu direcţie romano-catolică riguroasă; acesta în opoziţie cu stăruinţile lui Şaguna pentru o mitropolie ortodoxă înfăptui între anii 1850-1853 o mitropolie de Făgăraş şi Alba Iulia a românilor uniţi din Transilvania şi Ungaria cu jurisdicţie asupra Episcopiei unite a Oradiei Mari, ce exista de la 1777 şi încă asupra altor 2 episcopii unite, ce i s-au alăturat acum din nou, adică cea de Lugoj în Banat şi cea de Gherla (Szamos Ujvar) în nord-vestul Transilvaniei, totodată s-a opus lui Şaguna în mod aşa de lipsit de bunăvoinţă şi paralizător al stăruinţilor acestuia, că în 1855 Şaguna s-a plâns contra lui la împăratul, mai ales că era în graţia împăratului pentru fidelitatea exemplară ce a dovedit faţă de el în timpul insurecţiunii ungurilor şi fusese distins şi cu titlul de baron.

Însă Şaguna n-a încetat cu petiţiile, deputaţiile şi memoriile sale în cauză, până ce s-a deschis drum mai liber de o parte prin încetarea guvernului absolutist şi retragerea lui Thun (1860), de altă parte prin moartea lui Raiacici (1861); în sfârşit la 1864 chiar congresul naţional al sârbilor şi sinodul Mitropoliei din Karloviţ au declarat că sunt de acord a se înfiinţa pentru românii din Transilvania şi Ungaria o mitropolie proprie; aceasta şi fu organizată la 1865, după ce veni aprobarea împăratului din 15 decembrie 1864. Mitropolia nu obţinu titlul vechi de Alba Iulia, dorit de la început, căci acest titlu fusese acordat mitropoliei românilor uniţi, ci titlul nou de ,,Mitropolia românilor greco-orientali din Transilvania şi Ungaria” cu scaunul în Sibiu (Nagy Szeben); ea primi jurisdicţia peste două episcopii, cea de Arad, micşorată cu câteva parohii sârbeşti, dar în schimb mărită cu mai multe ţinuturi până atunci ale Episcopiei Timişoara şi cea de Caransebeş (Karanszebeş), formată acum din alte ţinuturi româneşti ale Episcopiei Timişoara şi din protopopiatele româneşti ale Episcopiei Verşeţ; am văzut mai sus că în Caransebeş încă de la sfârşitul secolului XV şi chiar la jumătatea secolului XVIII, a existat o episcopie românească, iar după jumătatea secolului XVIII a fost reşedinţa episcopului sârbesc de Verşeţ.

În anul 1868 şi Dieta Ungariei recunoscu această ordine de lucruri şi garantă mitropoliei române autonomie bisericească, cum garantase şi mitropoliei sârbeşti. În acelaşi an mitropolia română primi şi un statut organic şi în 1869 după sancţionarea acestuia, ea s-a organizat constituţional, acordând mirenilor o participare largă în administraţia tuturor afacerilor bisericeşti, afară de cele curat spirituale, atât în parohii şi protopopiate, cât şi în fiecare episcopie şi în întreaga mitropolie. Pe baza acestui statut se ţin sinoade diecezane şi congrese naţionale bisericeşti, care din urmă reprezentă întreaga mitropolie; cele dintâi, pe lângă alte afaceri ale diecezei, au atribuţie de a alege pe episcop, iară cele din urmă, pe lângă alte afaceri ale Bisericii întregi, au căderea de a alege pe mitropolit, o alegere şi alta fiind confirmată de rege.

După norma congreselor naţionale ale Mitropoliei sârbeşti de Carloviţ, sinoadele diecezane şi congresele naţionale ale Bisericii române ortodoxe se compun conform statutului din 1/3 clerici şi 2/3 mireni; în aceeaşi proporţie sunt constituite şi consistoriile diecezane şi consistoriul mitropolitan, pe când în sinoadele protopopeşti şi în comisiunile lor mirenii sunt în număr şi mai mare, iar în sinoadele parohiale şi în comisiunile lor mirenii singuri domină; toate aceste corpuri reprezentative se aleg.

Şaguna pe care ai săi îl numesc acum cu recunoştinţă Marele Andrei, deşi cât a fost în viaţă n-au lipsit a fi nemulţumiţi de el şi adversari ai lui în alegerea mijloacelor spre a ajunge la scop. Un mare sprijin însă a avut Şaguna în familia nobilă Mocioni din Banat, mai ales în Alexandru şi Andrei Mocioni. Şaguna se sili, desfăşurând mare zel, energie, muncă şi jertfe materiale, precum şi o mare abilitate şi cu mult succes încă şi pentru ridicarea Bisericii românilor ortodocşi din Transilvania atât în privinţa materială cât şi în cea politică, socială şi economică; el a adus această Biserică, de ale cărei trebuinţi materiale poporul îngrijeşte din avutul său, pe cale de progres în toate privinţele, din o stare de multă înapoiere şi slăbăciune în afară, făcând-o mult mai capabilă de rezistenţă în lupta pentru existenţa ei.

El a emancipat şcoalele din dieceza lui de controlul episcopului romano-catolic şi le-a dat, sub a lui priveghere, o dezvoltare satisfăcătoare, a transformat treptat până la 1873 cursul de 6 săptămâni pentru clerici, pe care-l găsise mai înainte, în un curs de 3 ani conexat cu un curs paralel pedagogic de 2 ani şi a făcut a se instrui în şcoale superioare din străinătate profesori pentru acest institut teologic-pedagogic al său, ce se numeşte astăzi ,,Seminarul Andreian”; a pus bază unei literaturi teologice mai întâi prin scrieri proprii, a sprijinit şi încurajat în dieceza lui cultura mai superioară şi în alte ramuri, precum progresul culturii naţionale generale din ţară, spre care scop a înfiinţat 1860-1861 pentru toţi românii din Transilvania ,,Asociaţiunea Transilvană”, a înfiinţat încă la 1850 o tipografie, din care înzestră curând Biserica lui cu cărţile liturgice şi teologice, de care avea nevoie, la 1856-1858 şi cu o Biblie românească ilustrată, iară şcoalele sale, cu manuale de studii; a îngrijit a se clădi o reşedinţă episcopală şi biserici parohiale bine înzestrate, a introdus în clerul său mai multă disciplină şi i-a dat o poziţie mai respectată în societate, a apărat energic egalitatea Bisericii sale mult oropsită odinioară, a creat fonduri pentru trebuinţi bisericeşti, cu un cuvânt a deschis căi nouă pe toate terenurile vieţii bisericeşti. Pe aceste căi de la intrarea în activitate a mitropoliei i-au urmat şi colegii săi, episcopii de Arad şi Caransebeş şi vor trebui să-i urmeze mai departe şi succesorii săi şi ai colegilor săi.

Dar totuşi această Biserică ca şi alte Biserici din Ungaria, ce nu sunt maghiare, este împiedicată în mersul ei progresiv mai cu seamă prin secularizarea instituţiilor până acum ale Bisericii şi prin politica de maghiarizare a guvernului lui. De altă parte şi de la 1848 încoace propaganda unirii a putut întreţine în Banat o mişcare unionistă, profitând de opoziţia de acolo între românii ortodocşi şi ierarhia sârbească, ce de la 1848 până la 1864 fu şi mai pronunţată şi având şi concursul Episcopiei românilor uniţi din Lugoj, ce s-a decretat la 1850 şi a început a funcţiona de la 1854; această mişcare continua şi după 1865, când s-a înfiinţat în Banat o ierarhie a românilor ortodocşi; ea încetă abia la 1879 şi avu de rezultat câştigarea din nou a vreo 50.000 suflete, pe care le-a pierdut din nou Biserica românilor ortodocşi din Banat.

Acum nazarenii, o ramură de baptişti (vezi §. 197), formată la 1832 în Elveţia şi răsădită în Ungaria între anii 1839-1841 şi adventiştii sabbatari ameninţă a ştirbi prin prozelitismul lor integritatea Bisericii românilor ortodocşi din Transilvania şi Ungaria şi mai cu seamă din Banat. La 1 ianuarie 1901 mitropolia întreagă avea cam 1.764.000 credincioşi, dintre care 749.000 sunt în Arhiepiscopia Ardealului, cam 600.000 în Episcopia de Arad, adică aproape 400.000 în circumscripţia Consistorului din Arad şi peste 200.000 în cea a Consistorului din Oradia Mare, căci încă de la 1783 Episcopia de Arad are două consistorii din cauza întinderii sale, şi peste 400.000 credincioşi în Episcopia Caransebeşului.

Dacă comparăm numărul credincioşilor Bisericii românilor ortodocşi din Transilvania cu numărul credincioşilor Bisericii unite, vedem câţi credincioşi a pierdut cea dintâi la unire. La 1 ianuarie 1901 Biserica unită avea cam 1.135.000 suflete, anume: vreo 400.000 în Arhiepiscopia Alba Iulia şi Făgăraş cu reşedinţa în Blaj, aproximativ 465.000 în Episcopia Gherla (Armenopolis, Szamos-Ujvar), dintre aceştia vreo 290.000 în Transilvania şi cam 175.000 în nord-estul Ungariei şi mai ales în Maramureş, unde vreo 100.000 uniţi, cei mai mulţi români unguriţi, sunt consideraţi de guvern ca ,,maghiari greco-catolici”, cam 150.000 în Episcopia Oradia Mare şi la vreo 120.000 în Lugoj.

În vedere că Biserica unită are mai multe episcopii, agită şi Biserica românilor ortodocşi din Transilvania şi Ungaria pentru a fi sporite şi episcopiile ei. Congresul naţional bisericesc de la 1897 a decis a se înfiinţa 3 episcopii nouă; în Cluj (Kolozsvar), Oradia Mare şi Timişoara; această decizie, în ce priveşte episcopiile cele două din urmă, corespunde chiar unor deziderate şi stăruinţi mai vechi, dar până acum ea nu s-a înfăptuit şi nici nu are perspectivă de a fi înfăptuită curând[14]. Un congres naţional bisericesc din 1902 a admis şi sporul propus de stat din oficiu pentru a ameliora dotaţia clerului, conform nevoilor timpului, după ce a înlăturat în sfârşit temerile ce avea, că prin aceasta s-ar jigni autonomia Bisericii. Tot în 1902, în vedere că la împărţirea posesiunii bisericeşti a sârbilor şi românilor, mai înainte comună, sârbii au predat în 1865 românilor numai o mânăstire (Hodoş Bodrog) şi că încercările pentru o înţelegere, făcute până acum n-au reuşit, s-au recurs la justiţie, pentru predarea încă a 3 mânăstiri, din cele 26, pe care le au sârbii (adică a mânăstirilor Bezdin, Sfântul Gheorghe şi Mesici).

În timpul cel mai recent (de la 1906-1907), noua lege şcolară, ce a intrat în vigoare la 1 iulie 1907, restrângând autonomia Bisericii în şcoală şi limba poporului în favoarea autorităţii civile şi a limbii maghiare, produce multă grijă Bisericii românilor ortodocşi, precum şi celorlalte Biserici, ce nu sunt maghiare.

Succesorii lui Şaguna la mitropolie au fost: Procopie Ivacicovici 1873-1874, care apoi trecu la Carloviţ ca patriarh, Miron Romanul 1874-1898 şi Ioan Meţianu de la sfârşitul anului 1898. Aceştia toţi trei au fost înainte episcopi ai Aradului.

 

 

B. Biserica uniţilor români din Transilvania şi Ungaria de Est. De la unire (1700) până în timpul prezent

Preoţii românilor uniţi din Transilvania îndată după încheierea unirii între anii 1698-1701 (vezi mai sus A. a. ε spre sfârşit şi A. b. α) obţinură egalitatea bisericească a lor cu romano-catolicii, pe care au dorit-o, pe când o asemenea egalitate de drepturi şi pentru mireni şi ţărani, precum o hotărâse a doua diplomă leopoldină din 19 martie 1701 nu fu admisă de guvern; ei obţinură de asemenea o dotaţie a catedralei cu lefuri suficiente şi clerul avea acum posibilitatea de a studia în şcoale superioare şi unii chiar şi la Roma până în ziua de astăzi.

Cu toate acestea Atanasie însuşi, autorul unirii (1700-1713), n-a mai fost numit oficial mitropolit, ci numai episcop simplu şi în 1711 Ioan Patachi, succesorul lui 1715-1727, fu numit expres episcop simplu de Făgăraş, subordinat arhiepiscopului latin de Gran (Esztergom, Strigonium) ca mitropolit al său, iar în 1723 şi reşedinţa lui fu strămutată din Alba Iulia (Bălgrad) la Făgăraş, iar Alba Iulia deveni din nou numai reşedinţa episcopului latin, revenit acolo după o absenţă de 140 ani; fu transformată în fortăreaţă şi numită acum Karlsburg (Karoly Fehervar) după numele împăratului Carol VI (1711-1740). Încă de la început fu dat episcopului unit al Transilvaniei un iezuit cu titlul de ,,teolog” ca cancelar şi consultator teologic, iar în realitate ca spion şi episcopul s-a putut curăţi de el abia în 1773, după ce s-a desfiinţat ordinul iezuiţilor.

În anul 1738 reşedinţa episcopului fu strămutată din Făgăraş la Blaj, unde este şi astăzi şi unde pe lângă ea s-au mai construit treptat o mânăstire, o tipografie şi aşezăminte şcolare de la şcoala primară până la un institut teologic şi un seminar ecleziastic. După ce unirea până la 1723 se introduse la românii din Maramureş şi de acolo, progresând încet, încet spre sud, cuceri şi o bună parte a românilor din Comitatul Bihor, nemaifiind suficientă păstoria dată acestor uniţi români dintre care la început o parte erau păstoriţi de episcopul unit din Muncaci, iar o parte de episcopul latin de Oradia Mare, care pretindea că el singur are acest drept, deci pe lângă episcopul de Făgăraş, care purta acest titlu şi în Blaj, s-a înfiinţat, ca al doilea episcop unit român de la 1748 provizor un vicar unit român al episcopului latin de mai sus, anume episcopul vicar Meletie Kovaci (1748-1770), iară de la 1776-1777 chiar un episcop diecezan, unit român al Oradiei Mari, Moise Dragoş (Dragosy) 1776-1787, subordinat arhiepiscopului de Gran (Esztergom, Strigonium) şi cu mari venituri din dărnicia împărătesei Maria Tereza. Sub Samuil Vulcan, episcop al Oradiei Mari (1806-1839), succesorul lui Ignatie Darabanţ (1788-1803), această dieceză fu mărită teritorial cu 72 parohii româneşti din Comitatul Sătmar, care până atunci erau în dieceza ruteană de Muncaci.

Dar episcopii uniţi români precum şi, cu puţine excepţii, tot clerul unit român, după despărţirea definitivă a ortodocşilor de uniţi (1762), s-au arătat totdeauna uniţi zeloşi, lăudând cu înflăcărare unirea, ca o rânduială sfântă, foarte de folos şi justificată chiar prin legătură naţională a românilor cu ,,eterna Romă” şi în parte chiar falsificând istoria şi izbucnind cu ură contra ,,Bizanţului” şi a ,,bizantinismului” şi contra ,,grecilor”[15].

În realitate uniţii români sprijiniţi de guvern întrecură pe terenul bisericesc şi cultural în toate privinţele pe fraţii lor de origine, rămaşi ortodocşi. Mai mulţi din episcopii lor au lucrat mult şi pentru ridicarea bisericilor şi şcoalelor lor, aşa îndată după jumătatea secolului XVIII Petru Pavel Aron (1752-1764) în Blaj, aşa la sfârşitul secolului XVIII şi în deceniile dintâi ale secolului XIX tot în Blaj Ioan Bob (1782-1830), de altfel neavând absolut nici un pic de pricepere pentru bărbaţii mari ai Bisericii sale (ca Samuil Klein † 1806 şi Gheorghie Şincai † 1815), aşa în parte tot pe atunci darnicul Samuil Vulcan din Oradia Mare (1806-1839). Alţi episcopi, care au avut parte de o activitate în linişte, au utilizat soarta favorabilă lor pentru întărirea Bisericii lor.

Însă 3 dintre episcopii cu reşedinţa în Blaj n-au avut această parte şi au trebuit a sfârşi păstoria lor înainte de timp. Aşa spre jumătatea secolului XVIII predecesorul lui Petru Pavel Aron, eminentul episcop Ioan Inochentie Klein, din familie Micul, care îndată după numirea lui fusese ridicat la rangul baronilor cu numele Klein şi de atunci s-a numit Klein. Acesta pentru neobositele sale stăruinţi de a înfăptui deplina egalitate politică a uniţilor români cu celelalte naţiuni din Ardeal, după diploma a doua leopoldină din 19 martie 1701, suprimată de guvernul ţării, având o păstorie plină de lupte (1730-1744) şi-a atras nemulţumiri, ce l-au făcut a fugi la Roma, unde demisionă (1751) şi rămase până la moarte (1768)[16]; apoi episcopul Grigorie Maior (1772-1788, † 1795), din cauza neînţelegerii cu clerul din împrejurimea lui a trebuit a se retrage; tot aşa pe la jumătatea secolului XIX episcopul Ioan Lemeni (Lemenyi 1833-1850, † 1861 la Viena), care cu episcopul neunit Vasile Moga la anul 1842 reînnoi cererile cuprinse în Supplex libellus la Dietă, ca pedeapsă pentru slăbiciunea lui faţă de insurecţia ungurilor de la 1848/49.

Sporul ce făcu unirea în Comitatul Bihor şi mai ales în Banat după jumătatea secolului XVIII şi în jumătatea întâi a secolului XIX ca rezultat al diverselor măsuri şi împrejurări priincioase ei (vezi mai sus A. b. α), în Ungaria încă şi ca rezultat al opoziţiei naţionale dintre românii ortodocşi şi ierarhia sârbească, în Comitatul Bihorului şi în Banat (vezi mai sus A. II. β) de asemenea speranţa justificată prin aceste momente şi tendinţa spre noi sporuri, la realizarea căreia s-a lucrat apoi nu fără succes, chiar până la emanciparea românilor ortodocşi de ierarhia sârbească, adică până la 1865 ba încă mai mulţi ani şi după aceea, până la 1879, au fost împrejurările în care s-a născut ideea de a se înmulţi episcopiile române unite şi de a se restabili Mitropolia de Alba Iulia, ca mitropolie unită, idee ce fu adoptată pe la jumătatea secolului XIX cu atât mai mult, căci de la 1848 Şaguna episcopul ortodox al Transilvaniei pusese în programa lui restabilirea Mitropoliei ortodoxe de Alba Iulia.

Rezultatul fu că între anii 1850-1852 cu aprobarea împăratului şi a papii, scaunul episcopal din Blaj fu înălţat scaun mitropolitan de Făgăraş şi Alba Iulia, iar episcopul Alexandru Şulut (1850-1855), respectat de toţi, uniţi şi neuniţi, fu proclamat mitropolit (1856-1867); de asemenea au fost subordinate noului scaun mitropolitan, pe lângă episcopia în fiinţă a Oradiei Mari, încă două episcopii române nouă, adică pentru Banat Episcopia Lugoj, care fu formată din cele 22 parohii bănăţene, ce până atunci erau atribuite Episcopiei Oradiei Mari şi din parohii cedate de Episcopia Făgăraşului din Ardeal şi apoi prin treceri nouă de români ortodocşi, nemulţumiţi cu ierarhia sârbească; în anul 1856 noua episcopie câştigă încă 36 parohii bănăţene, iară în anii 1863 şi 1864 încă alte 26; iar pentru nordul Transilvaniei, mai ales pentru Maramureş, Episcopia Gherla pentru această episcopie Ardealul de Nord cedă 540 de parohii, iară Episcopia ruteană de Muncaci 94 parohii româneşti; din acestea se formară apoi 495 de parohii.

Gherla oraşul numit latineşte Armenopolis, căci fu întemeiat la 1686 de armenii imigraţi şi apoi uniţi sub împăratul Leopold I, fu restaurat în 1726 şi a fost în primul timp reşedinţa unui episcop unit armean cu Sighetul Marmaţiei (Maros-Sziget), cel câştigat în 1870 pentru Episcopia Gherla, în vechiul vicariat pentru Maramureş.

Dar chiar ca mitropolie independentă Biserica uniţilor români din Transilvania şi Ungaria, are ocazie de a combate continuu tendinţile manifeste ale romano-catolicilor de a strânge mai mult legătura ei cu Biserica Latină a Ungariei şi de a o supune autorităţii acesteia. Totuşi clerul ei nu este mai puţin zelos pentru ,,sfânta unire” nici mai puţin intolerant către ortodocşi. Pe lângă aceasta părţile de nord ale ţinuturilor acestei Biserici se maghiarizează şi chiar întâlnim în ele limba maghiară ca limbă pastorală şi sub cuvânt de încercare chiar ca limbă liturgică, dar fără autorizaţia ierarhiei superioare. Despre proiectul pentru înfiinţarea unei episcopii maghiare greco-catolice pentru românii şi rutenii maghiarizaţi din nordul Ungariei vom trata mai jos. Iar contra nouăi legi şcolare, ce ştirbează autonomia Bisericii şi limba naţională, a luat măsuri de apărare şi Biserica uniţilor români. Despre numărul credincioşilor întregii eparhii a mitropoliei şi a fiecărei dieceze precum şi despre raportul numeric al acestei Biserici cu Biserica românilor ortodocşi din Ardeal şi Ungaria, am amintit în istoria recentă a acestei din urmă Biserici (vezi A. c.).

Şirul complet al episcopilor uniţi români ai episcopiei principale a Ardealului şi al episcopiilor adause mai târziu a Oradiei Mari, Gherlei şi Lugoşului (Lugojului) până la anul 1910 (după Istoria Bisericii Creştine Universale a lui Ioan Georgescu 1921) este cel următor:

 

I. Episcopia unită principală a Ardealului, de la 1853 mitropolie
A. Episcopi
 
1. Atanasie Anghel 1697-1713
2. Ioan Patachi 1715-1727
3. Inochentie Klein 1728-1751
4. Petru Pavel Aron 1752-1764
5. Atanasie Rednic 1764-1772
6. Grigorie Maior 1772-1782
7. Ioan Bob 1782-1830
8. Ioan Lemeni 1832-1850
9. Alexandru Sterca Şuluţiu 1851-1855
 
 
B. Mitropoliţi
 
9. Alexandru Sterca Şuluţiu 1855-1867
10. Ioan Vancea 1868-1892
11. Victor Mihalyi 1893-(1918)
 
 
II. Episcopia Oradia Mare
Vicar episcopesc: Meletie Covaciu 1748-1770
 
Episcopi
 
1. Moise Dragoş 1776-1788
2. Ignatie Darabant 1788-1805
3. Samuil Vulcan 1806-1839
4. Vasile Erdelyi 1842-1862
5. Iosif Papp Szilagyi 1863-1873
6. Ioan Oltean 1873-1877
7. Mihail Pavel 1879-1902[17]
8. Demetriu Radu 1903-(1920)
 
 
III. Episcopia Gherla
Episcopi
 
1. Ioan Alexi 1853-1862
2. Ioan Vancea 1865-1868
3. Mihail Pavel 1872-1879
4. Ioan Szabo 1879-(1911)
 
 
IV. Episcopia Lugoj (Lugoş)
Episcopi
 
1. Alexandru Dobra 1853-1870
2. Ioan Oltean 1870-1873
3. Victor Mihalyi 1874-1894
4. Demetriu Radu 1897-1903
5. Vasile Hossu 1903-(1912)
 

Statistica cea mai nouă a Bisericii unite române (după Istoria Bisericii Creştine Universale a lui Ioan Georgescu 1921) mai prezintă următoarele date:

1. Arhiepiscopia de Alba Iulia şi Făgăraş: 32 districte protopopeşti, 723 parohii, 623 filiale şi 448.444 credincioşi

2. Episcopia de Oradia Mare: 5 decanate, 14 districte protopopeşti, 161 parohii şi 250.000 credincioşi

3. Episcopia de Gherla: 44 districte protopopeşti, 490 parohii, 340 filiale şi 550.000 credincioşi

4. Episcopia de Lugoj: 5 decanate, 15 districte protopopeşti, 1 vicariat (al Haţegului), 164 parohii şi 164.000 credincioşi

Total: 1.412.444 credincioşi, români uniţi ai Ardealului şi Ungariei de Est.

 

În episodul următor:
Biserica Ortodoxă Răsăriteană din Austro-Ungaria
§. 214. Biserica românilor din Transilvania şi Ungaria şi Biserica vecină a rutenilor din Ungaria de Nord
C. Ştiinţa teologică şi literatura ei în Biserica Ortodoxă şi în cea unită a românilor din Transilvania şi Ungaria de Est

 


[1] Chiar în 1646 Ignatie, episcop de Râmnic, se numise arhiepiscop al Râmnicului şi a toată Mehadia, poate fiindcă se privea ca succesor legitim al mitropolitului de Severin. După el, în 1719, Damaschin, episcop de Râmnic, declara copres că este succesor al mitropolitului de Severin şi adăuga: ,,Şi sub jurisdicţia acestui mitropolit sta şi un episcop de Mehadia, până a nu ocupa turcii acest teritoriu, iar după ce-l ocupară, episcopia aceea s-a defiinţat”.

[2] Între anii 1442-1456 este pomenit încă un episcop ortodox, Maftei de Sebeş (Szasz Sebes, Mühlbach), pe care se zice că Ioan Corvin l-a convertit împreună cu vreo 30.000 de români la romano-catolicism, dar autori din partea adversă numesc pe Maftei episcop romano-catolic din capul locului şi fără vreun amestec cu românii.

[3] Macarie de Galaţ este un egumen de odinioară din Constantinopol, care luă parte la Sinodul din Florenţa şi a rămas credincios unirii. La 1456 Papa Calixt III îl făcu episcop şi-l trimise în Transilvania şi Ungaria spre a converti pe românii din aceste ţări. Acolo el fu episcop al eparhiei ,,vacante” de Galaţ, însă la 1466 Papa Paul II trebui să-l apere de persecuţiile episcopilor latini. După anul 1469 nu se mai ştie nimic despre el.

[4] Analele Societăţii Academice Române, seria II, tomul III, anul 1881, Bucureşti 1882, pag. 41.

[5] Casa episcopului românilor în Comitatul Albei Transilvaniei, afară de zidurile acestei cetăţi, adică ale Albei.

[6] Istoricul Iorga consideră corectă prima variantă, dar contestă că a existat o mitropolie a românilor din Transilvania înainte de anii 1595-1600. El opinează că diploma obliga pe egumen a fi supus episcopului romano-catolic din Ardeal.

[7] Episcopia Inău fu înfiinţată după jumătatea secolului XVI, de Moisi Brancovici, principe sârb, care fu şi primul ei episcop cu numele de monah Matei. Sub Sava, al doilea episcop din aceeaşi casă, episcopia primi rang de mitropolie, dar a pierdut acest rang în 1594, când succesorul său Longhin Korenici Brancovici, fugi de frica turcilor în Transilvania şi de aici în Ţara Românească, unde trăia şi la 1643 şi murind fu îngropat în Mânăstirea Comana. Un episcop Sava din aceeaşi casă de asemenea se zice că la 1600, fugi de frica turcilor din Inău în Transilvania şi că ar fi acelaşi, care între anii 1605-1608 s-a luptat în contra turcilor la Lipova şi apoi la 1618 ar fi fost mitropolit de Ardeal. Din Inău şi din familia Korenici-Brancovici (sau ,,Brancovici şi Korenici”) descindea şi acel Sava, nepot al lui Longhin, care ca Sava Brancovici a fost un însemnat mitropolit de Ardeal (1656-1680).

[8] După opinia istoricului Iorga, negreşit în 1559 nu s-a publicat un catehism nou, ci numai s-a impus românilor braşoveni ca manual de religie catehismul din 1544 şi în 1550 s-a publicat un aşa catehism şi în limba grecească.

[9] Încă de la 1636 Gheorghie Buitul, român din Banat, convertit de iezuiţi, a publicat în Pressburg (Pozsony) în traducere română catehismul cel mare al lui Canisius.

[10] N.tr.: Instrucţiunea a 11-a în Istoria bisericească pe scurt de Lesviodax, p. 333.

[11] Este eronată părerea că această moşie ar fi fost dăruită Mitropoliei din Ardeal între anii 1595-1600 de Mihai Bravul, iar Constantin Brâncoveanu numai ar fi confirmat dania; cuvintele acestuia că a făcut dania ,,din averea lui proprie” dovedesc învederat contrarul.

[12] N.tr.: În timpul cel mai recent s-a creat aici şi un episcop ortodox ordinar.

[13] În timpul cel mai recent Bianu a găsit într-un calendar o însemnare din anul 1829, după care în dieceza Arad erau atunci 292.897 români şi numai 11.621 sârbi, în dieceza Timişoarei 254.000 români şi 170.432 sârbi şi în dieceza Verşeţ 220.746 români şi numai 28.959 sârbi.

[14] N.tr.: Ea s-a înfăptuit după încorporarea Transilvaniei la România în 1919.

[15] N.tr.: Sobrichetul de ,,greci, zişi ortodocşi” îl aruncă uniţii români şi astăzi românilor ortodocşi, de exemplu în moţiunea votată de întrunirea uniţilor la Gherla. Procesul între românii ortodocşi şi cei uniţi s-au dezbătut din nou cu toată amploarea în Senatul României (martie 1928), cu ocazia discuţiunii generale asupra legii pentru organizarea cultelor minoritare.

[16] N.tr.: Este îngropat în Biserica Maicii Domnului ,,Ara coeli” de pe Capitoliu (Iorga).

[17] N.tr.: Despre acest episcop merituos o interesantă schiţă cf. revista din Cluj ,,Societatea de mâine” pe 16, 23 şi 30 octombrie 1927, pag. 494 scv.