----------------

 

Carti in site

 

--------------------

Cine e online?

Avem 70 vizitatori și nici un membru online

ARTICOLE DE WESLEY SMITH

 

 
1 aprilie 2016
 
Interviu cu Wesley J. Smith, acordat site-ului Bioedge, pe 21 iunie 2016, cu ocazia lansării celei mai recente cărţi, Cultura morţii: Epoca ‘fă rău’ din medicină
 
16 septembrie 2016
 
14 octombrie 2016
 
11 noiembrie 2016
 
18 aprilie 2017
 
20 august 2017
 
29 septembrie 2017
 
17 septembrie 2017
 

* * *

 

Despre Wesley Smith

Wesley J. Smith este specialist (senior fellow) în drepturile omului şi bioetică la Centrul pentru Excepţionalismul Uman de la Institutul Discovery, consultant special la Centrul de Bioetică şi Cultură, şi consultant juridic la Consiliul pentru Drepturile Pacienţilor din SUA.Dogma 99 WS 1

În mai 2004, ţinând cont de activitatea sa susţinută în domeniul bioeticii, Wesley Smith a fost numit de National Journal unul dintre gânditorii specialişti de frunte în bioinginerie. În 2008, pentru activitatea sa împotriva sinuciderii asistate şi eutanasiei, Fundaţia pentru Viaţa Umană l-a numit un ,,mare apărător al vieţii”.

În 1985, el a abandonat cariera de avocat pentru a se dedica scrisului şi activismului public în domeniul bioeticii. Este autor sau co-autor a 13 cărţi. Cea mai recentă carte a lui este Războiul împotriva oamenilor, apărută în 2014, în care investighează poziţiile activiştilor anti-om care vor acordarea de drepturi legale animalelor, plantelor şi ,,Mamei pământ”, şi care vor reducerea populaţiei umane cu până la 90%.

Cartea sa Un şobolan este un porc este un câine este un băiat: Costul uman al mişcării pentru drepturile animalelor este o critică puternică a ideologiei şi tacticii mişcării pentru eliberarea animalelor şi o apărare grozavă a importanţei unice a excepţionalismului uman.

Unul din subiectele cărora le-a acordat multă atenţie în articolele şi cărţile sale este eutanasia şi sinuciderea asistată: Putere asupra durerii: cum să obţii controlul durerii de care ai nevoie (scrisă împreună cu Eric M. Chevlen); Ieşirea forţată: Eutanasia, Dogma 99 WS 2sinuciderea asistată şi noua datorie de a muri; Cultura morţii: Atacul asupra eticii medicale în America.

Lucrarea Ieşirea forţată: Eutanasia, sinuciderea asistată şi noua datorie de a muri, apărută în 1997, o critică extinsă a mişcării pro-eutanasie, a devenit o lucrare clasică în activismul anti-eutanasie şi a ajuns la a treia ediţie în 2006. Cartea Cultura morţii: Atacul asupra eticii medicale în America, un avertisment cu privire la pericolele mişcării bioeticii moderne, a fost numită una din cele ,,zece cărţi remarcabile ale anului” şi ,,Cea mai bună carte a anului din domeniul sănătăţii” pentru 2001. A mai scris Ghidul consumatorului într-o minunată lume nouă, în care a explorat moralitatea, ştiinţa şi aspectele comerciale ale clonării umane, cercetării pe celule stem şi ingineriei genetice. De asemenea, Wesley Smith este membru în comitetul consultativ editorial al seriei Bioetică creştină, publicat de Editura Universităţii Oxford (Oxford University Press).

Smith a publicat sute de articole pe teme precum importanţa excepţionalismului uman, sinuciderea asistată, moralitatea clonării umane, pericolele mişcării pentru drepturile animalelor, anti-umanismul din mişcarea ecologistă radicală, etică juridică, etică medicală etc. Articolele lui au apărut în publicaţii prestigioase ca Newsweek, New York Times, The Wall Street Journal, USA Today, Forbes, The Weekly Standard, National Review, Mother Jones, The National Post (Canada), The Age (Australia), The Telegraph (Marea Britanie), Western Journal of Medicine, American Journal of Bioethics.Dogma 99 WS 3

Blogul său, Excepţionalismul uman, găzduit de National Review, este unul dintre primele bloguri dedicate vieţii şi demnităţii umane în această epocă străbătută de ideologii anti-umane. El se străduieşte încontinuu să atragă atenţia asupra pericolelor eutanasiei şi a tuturor ideologiilor anti-umane şi anti-viaţă care atacă astăzi cu multă tărie societatea la nivel mondial.

A apărut la mii de emisiuni de dezbateri şi interviuri la televiziune şi radio, inclusiv pe posturi naţionale americane. Wesley Smith este un vorbitor public internaţional care participă frecvent la întruniri universitare, medicale, juridice privind drepturile persoanelor cu infirmităţi, de bioetică, religioase din SUA, Europa, Mexic, Canada, Africa de Sud, Australia şi ONU.

Adesea el este chemat de membrii ramurilor legislativă şi executivă ale guvernului pentru a oferi consultanţă în chestiuni din domeniul în care este specialist. El a depus mărturie ca martor specialist în faţa comitetelor legislative federale şi statale şi a oferit consiliere unor conducători de guverne la nivel internaţional.

 

 

 

Eutanasie prin recoltare de organe

1 aprilie 2016

 
,,Superficiale sunt sufletele care au uitat să se cutremure”
Leon Kass
 

Etica medicinei nu mai este ce era odinioară. Sfinţenia vieţii ? Este atât de demodată. Jurământul hipocratic ? Uită de el ! Sistemul modern de îngrijire a sănătăţii este planificat să accepte întocmai perspectivele utilitariste.

Să luăm eutanasia ca un singur exemplu. De îndată ce societatea acceptă că pacienţii bolnavi pot fi uşuraţi de suferinţa lor fiind omorâţi, nu va trece mult timp până la a conchide că ei pot fi de asemenea exploataţi pentru părţile lor de care nu mai au nevoie.

În Olanda şi Belgia, eutanasia prin injecţie letală a fost deja cuplată cu donarea de organe. Începând din 2008, în reviste medicale respectabile au fost publicate mai multe articole care laudă această simbioză în formare. Un articol din 2011, publicat în revista Patofiziologia cardiopulmonară aplicată, a fost în mod special înspăimântător în descrierea sa clinică detaşată a uciderilor prin eutanasie a 4 pacienţi ca pregătire pentru obţinerea de organe:

,,Donatorii au fost primiţi în spital cu câteva ore înainte de procedura de eutanasie planificată. O linie venoasă centrală a fost amplasată într-o încăpere vecină cu sala de operaţie. Donatorii au primit heparină (un medicament pentru menţinerea viabilităţii organelor) chiar înainte de a li se da un cocktail de medicamente de către medicul care a fost de acord să facă eutanasia. Pacientul a fost declarat mort pe baza criteriilor cardio-respiratorii de 3 medici independenţi, aşa cum cere legislaţia belgiană pentru fiecare donator de organe. ... Cel decedat a fost apoi transferat rapid, instalat pe masa de operaţie şi intubat (ca pregătire pentru îndepărtarea organelor) ...”

Gândiţi-vă la monstruozitatea a ceea ce s-a făcut acolo. Patru oameni – care altminteri nu erau pe moarte – au fost ucişi şi apoi rapid transportaţi într-o sală de operaţie pentru a li se îndepărta organele. Trei dintre donatori se luptau cu infirmităţi neuro-musculare – oameni care adeseori se confruntă cu izolare şi discriminare socială – şi unul era bolnav mintal. Într-o ironie deosebit de amară, cel din urmă pacient îşi făcea rău singur, problemă pentru care ,,tratamentul” a fost o echipă profesionistă pregătită să-i administreze ultima vătămare.

Acesta este doar începutul. Voci eminente din elita medicală au făcut apel la anularea ,,regulii donatorului mort”[1] – temelia etică a medicinei transplantului de organe care cere ca un pacient să moară natural din cauza rănilor sau de boală înainte ca organele vitale să poată fi obţinute. Aceşti avocaţi susţin că principala preocupare şi criteriile etice pentru recoltarea de organe ar trebui să fie consimţământul, şi nu ca donatorul să fie mort. Astfel dacă pacienţii vii sau reprezentanţii lor legali îşi dau acordul, medicilor ar trebui să li se permită să eutanasieze prin recoltarea organelor de viu.

Un articol publicat recent în Revista de Etică Medicală prezintă pe scurt acest concept. Autorii – un grup de profesori din Olanda şi Belgia – sugerează schimbarea legilor de eutanasie din ţările lor pentru a permite celor bolnavi, infirmi şi bolnavi mintal care vor să moară (toţi eligibili pentru eutanasie în ambele ţări) să opteze pentru recoltarea organelor de viu în locul injecţiei letale. Din articol:

,,Regula donatorului mort afirmă că donarea nu ar trebui să pricinuiască sau să grăbească moartea. De vreme ce un pacient supus eutanasiei a ales să moară, merită pledat ca timpul no-touch [perioada de aşteptare dintre momentul în care i se opreşte inima şi recoltarea propriu-zisă] să poată fi omis ... contribuind la calitatea organelor transplantate. Este chiar posibil a extinde această discuţie la o ,,eutanasie cu donare de organe a unui pacient căruia îi bate inima” în care un pacient este sedat, după care organele sale sunt îndepărtate, provocând moartea”.

Deci iată unde ne aflăm: o revistă de bioetică respectată, publicată sub auspiciile Revistei Medicale Britanice, susţine uciderea donatorilor pentru organele lor. Şi nu numai comunitatea de transplant de organe tace, ci nici presa populară nu consideră, după câte se pare, că merită comentată această idee radicală.

Dogma 99Nu ar trebui să fim surprinşi de aceste evoluţii recente. Pătrunderea utilitarismului (dacă vreţi) în medicina occidentală avansează de ceva vreme. Încă din 1949, medicul Leo Alexander, care a lucrat ca anchetator medical pentru cazurile de eutanasie la procesele de la Nuremberg, a avertizat că ideile utilitariste care au făcut să deraieze medicina germană erau prezente şi în Statele Unite ale Americii: ,,Nu există nici o îndoială – scria el – că, într-un mod subtil, premisa hegeliană potrivit căreia ‘ce este util este corect’ a infectat societatea, inclusiv partea medicală”.

Câteva decenii mai târziu, utilitarismul medical nu mai era subtil. Într-un editorial nesemnat din 1970 din Medicina Californiei, o publicaţie a Revistei Occidentale de Medicină, se afirma rece:

,,Etica occidentală tradiţională [care] întotdeauna a pus un mare accent pe vrednicia intrinsecă şi valoarea egală a tuturor vieţilor omeneşti … este erodată în esenţa ei … Va deveni necesar şi acceptabil a pune valori mai degrabă relative decât absolute pe astfel de lucruri precum vieţile omeneşti”.

Articolul se încheia într-o notă cu adevărat înfricoşătoare:

,,Nu este prea devreme ca profesia noastră să analizeze această nouă etică, să o recunoască drept ceea ce este şi ce va însemna pentru societatea umană, şi să se pregătească să o aplice într-o dezvoltare raţională pentru realizarea şi progresul omenirii în ceea ce trebuie să fie aproape sigur o societate mondială orientată biologic”.

Putem acum să discernem cu claritate cum arată o societate ,,orientată biologic”: o cultură în care moartea celor mai vulnerabili este văzută ca având o valoare mai mare decât continuarea vieţilor lor. Precum ne-a avertizat profetic în urmă cu 67 ani Leo Alexander: ,,În acest moment, americanii ar trebui să-şi amintească faptul că monstruozitatea mişcării eutanasiei este prezentă chiar în mijlocul lor”.

Articol apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 99/iulie-august 2016

 

 

 

Disecând epoca ‘fă rău’[2] din medicină

Interviu cu Wesley J. Smith, acordat site-ului Bioedge, pe 21 iunie 2016,

cu ocazia lansării celei mai recente cărţi, Cultura morţii: Epoca ‘fă rău’ din medicină

 

BioEdge: Aceasta este o ediţie complet revizuită a unei cărţi pe care aţi publicat-o în urmă cu 16 ani. În opinia dvs., există astăzi mai puţin respect pentru viaţă în cultura medicală americană ? Există puncte luminoase ?

Wesley Smith: Mă tem că există mai puţin respect pentru egalitatea dintre oameni şi sfinţenia vieţii în domeniul îngrijirii sănătăţii în general, şi nu numai în Statele Unite ale Americii. Într-adevăr, am schimbat subtitlul cărţii în Epoca ‘fă rău’ din medicină deoarece se confruntă acum cu evoluţii în propria mea ţară, ca şi în afara SUA. Noi toţiDogma 100 1 suntem conectaţi, astfel că ce se întâmplă în Canada are impact asupra Australiei, ce se întâmplă în SUA poate avea o influenţă asupra Africii de Sud.

Am observat în decurs de 15 ani, de la prima ediţie a Culturii morţii, că pretutindeni în lumea dezvoltată şi occident vedem o lipsă de respect teribilă şi crescândă pentru valoarea intrinsecă a celor mai slabi şi vulnerabili dintre noi. Eutanasia s-a răspândit ca o murdărie şi a devenit tot mai toxică. De pildă, în Belgia, uciderea cu ajutorul medicului este acum corelată cu recoltarea de organe – inclusiv de la persoanele bolnave mintal. Raţionalizarea îngrijriii sănătăţii, care este discriminare medicală flagrantă şi insultătoare, este o ameninţare crescândă. Propaganda continuă să susţină înlăturarea regulii donatorului mort în medicina transplantului de organe, chiar susţine propuneri pentru recoltarea de la pacienţi vii cu infirmităţi cognitive profunde.

Dacă există vreun ,,punct luminos”, acesta trebuie găsit printre profesioniştii din domeniul medical – medici, infirmiere, farmacişti, asistenţi etc – care continuă să se opună acestor programe bioetice utilitariste şi lucrează în tranşeele medicinei clinice cu un angajament constant pentru sănătatea şi valoarea egală a tuturor pacienţilor.

 

BioEdge: O problemă gravă în abordarea chestiunilor precum cercetarea pe celule stem, mamele surogat, îngrijirea inutilă şi altele este că oamenii (inclusiv politicienii) par pur şi simplu să nu fie interesaţi – cel puţin până ajunge să-i afecteze. Cum putem obţine alegători şi legiuitori care să se gândească mai profund la aceste chestiuni ?

Wesley Smith: Este o problemă dificilă. Presa populară devine tot mai mult de tip tabloid în modul în care abordează ştirile. Sunt rare articolele care informează populaţia generală despre ideile ameninţătoare şi radicale emanate de mediul academic, în revistele de specialitate, şi de liderii instituţiilor medicale sau bioetice.

Unul din scopurile cărţii este de a-i pune în gardă pe cititori cu privire la ameninţarea potenţială cu care ei sau cei dragi lor s-ar putea confrunta într-un mediu clinic – notaţi, eu nu spun ‘se vor’, ci ‘s-ar putea’ – pentru a le da posibilitatea de a-şi pregăti o apărare dacă s-ar face o tentativă de a împinge un pacient vulnerabil afară din barca de salvare.

În mod ironic, presa poate fi extrem de utilă în astfel de circumstanţe, deoarece în timp ce sectorul jurnalistic face o treabă groaznică când relatează în general despre chestiunile bioetice – şi susţine cu putere sinuciderea asistată – el pune adeseori reflectoarele pe cazurile individuale de asuprire medicală a pacienţilor particulari, lucru care poate personaliza chestiunea într-un asemenea fel încât să câştige atenţia şi simpatia publicului general.

Marele (efect) dezinfectant al ,,luminii” poate fi foarte puternic în asemenea vremuri. Într-adevăr, sunt convins că din acest motiv medicina transplantului de organe rămâne o iniţiativă în mare măsură morală şi etică. Este de asemenea cea mai mare apărare împotriva conceptului inutilităţii medicale. Pentru că oamenii resping în general astfel de idei proaste şi aceasta acţionează ca un bastion popular împotriva invaziilor utilitariste.

 

BioEdge: Aţi petrecut decenii scriind şi dezbătând chestiuni legate de viaţă. Dintre sutele de bioeticieni pe care i-aţi citit şi cărora le-aţi luat interviu, cine este cel mai bun şi cel mai rău (reprezentant) ?

Wesley Smith: Există câţiva bioeticieni despre care eu cred că oferă o cale minunată înainte în gândirea despre chestiunile complexe cu care se confruntă bioetica. În primul rând este regretatul Paul Ramsey (1913-1988). Conceptul său de ,,pacient ca persoană” a fost o perspectivă crucială, neîndoios una care a declanşat una dintre dezvoltările cu Dogma 100 2adevărat pozitive în bioetică, de exemplu, dreptul de a refuza intervenţiile medicale nedorite. Problema pe care o vedem astăzi în bioetică este că mulţi din domeniu vor să trateze unii pacienţi ca non-persoane.

Cred că Leon Kass[3] aduce o pledoarie intelectuală puternică pentru aplicarea şi analizarea chestiunilor bioetice prin prisma demnităţii umane intrinseci, motiv pentru care numirea sa de către preşedintele George W. Bush în funcţia de conducător al Consiliului pentru Bioetică al Preşedintelui a fost întâmpinată cu atât de multă critică în mişcarea bioetică.

Dame[4] Cicely Saunders[5] (1918-2005), marea binefăcătoare din domeniul medical care a conceput azilul modern, este o mare eroină pentru mine. Am fost onorat să-i iau un interviu la Azilul St. Christopher pentru prima ediţie a cărţii, şi acel material rămâne în această ediţie.

Sunt atât de mulţi alţii demni de a fi menţionaţi. Prietenii mei William Hurlbut de la [Universitatea] Stanford îmi vine imediat în minte, Jennifer Lahl de la Centrul pentru Bioetică şi Cultură, cu care am lucrat îndeaproape, Richard Doerflinger, care m-a ajutat extraordinar de mult la început, când am devenit interesat de domeniu, şi mentorul meu în opoziţia faţă de sinuciderea asistată, Rita Marker, conducătoarea Consiliului pentru Drepturile Pacienţilor.

Sper că nu-i va strica reputaţia în domeniu, dar mă simt ataşat de Art Caplan. Ne-am încrucişat săbiile în mai multe ocazii şi adeseori nu sunt de acord cu el. Dar el este foarte priceput în chestiunile de transplant de organe. Noi am fost co-autorii unui articol în USA Today în care am cerut reforme importante pentru azil. Îl găsesc mai deschis faţă de opinii contrare decât majoritatea, şi dispus să vadă pericolele din politicile pe care le susţine.

Nu sunt de acord în mod fundamental cu Thaddeus Mason Pope în privinţa a nimic, dar respect sinceritatea lui – nu înveleşte cucuta în zahăr – şi apreciez profund lucrarea pe care o face de a arhiva diferitele cazuri din tribunal care implică bioetică din toată lumea.

În termeni de ,,cei mai răi”, sunt atât de mulţi ! Joseph Fletcher[6] a otrăvit domeniul, după părerea mea. Idei extrem de toxice susţinute de o măiestrie în scris nemaipomenit de convingătoare. Peter Singer, pe care eu îl numesc ,,fiul lui Fletcher”, a popularizat ceea ce eu numesc ,,teoria condiţiei umane” în bioetică, care devalorizează valoarea intrinsecă a vieţii umane atât de insultător. Nu sunt un susţinător al lui Julian Savulescu[7], pentru a nu spune mai mult.

Cu tristeţe, cred că una din cele mai puternice, chiar brute, influenţe bioetice din societate a avut Jack Kevorkian[8], ale cărui idei odioase de a folosi eutanasia în scopuri utilitariste şi abordarea sinuciderii asistate punând accent pe moartea-la-cerere au pus stăpânire pe locuri ca Belgia şi Olanda şi mă tem că în curând şi pe Canada.Dogma 100 3 - Stiri 78 3

 

BioEdge: Descrieţi bioetica ca pe un fel de religie. Care este crezul acestei noi credinţe ?

Wesley Smith: Este mai mult o convenţie corectă, cred. Dacă un ,,bioetician” nu are un calificativ în faţa numelui, precum ,,conservator” sau ,,catolic”, cei mai mulţi dintre ei sunt războinici ai culturii activiste, extrem de liberali din punct de vedere politic, şi utilitarişti în abordarea lor, fie explicit fie în consecinţe. De asemenea, mişcarea pare tot mai dispreţuitoare faţă de credinţa religioasă. Cred că cel mai remarcabil aspect al tuturor acestor lucruri este că valorile curentului majoritar din bioetică nu sunt în acord cu vederile majorităţii oamenilor. Şi totuşi se presupune că noi urmăm călăuzirea lor ,,expertă” în stabilirea de politici publice şi etici medicale cruciale. Eu cred că nu este adevărat.

 

BioEdge: Haideţi să privim cu atenţie în viitor. Care sunt bătăliile pentru care vă pregătiţi, chestiunile mari ?

Wesley Smith: Sinuciderea asistată şi eutanasia vor continua să fie chestiunile fierbinţi din bioetică. Inutilitatea medicală. Apărarea drepturilor la conştiinţă medicală pentru profesioniştii din domeniul îngrijirii sănătăţii care doresc să adere la valorile hipocratice va fi (o problemă) uriaşă la nivel internaţional. Vreau să spun, că dacă nu suntem atenţi, peste două decenii s-ar putea ca o persoană să nu mai poată găsi un medic care să nu fie dispus să te ucidă în anumite circumstanţe, perspectivă pe care eu o găsesc extrem de înfricoşătoare.

Cred că raţionalizarea îngrijirii sănătăţii va deveni de asemenea o chestiune fierbinte crescândă în SUA, mai ales dacă Hillary Clinton va fi aleasă şi controlul centralizat al Legii de Îngrijire Ieftină asupra medicinei americane va deveni încă mai centralizat. Şi abordarea implicaţiilor etice ale CRISPR[9] va avea o perspectivă descurajantă.

 

BioEdge: În noua ediţie, aţi adăugat un capitol despre transumanism. Nu sunt ei doar o mână de fani inofensivi ai serialului Star Trek ?

Wesley Smith: Mai degrabă înrudiţi cu ‘tribbles’[10] din Star Trek, luaţi individual ei sunt inofensivi, dar dacă li se permite să se înmulţească, ar putea fi letali.

Ca eugenia şi bioetica înaintea sa, transumanismul este o mişcare de sus în jos, fiind dirijată din rândul intelectualităţii. Nu sunt preocupat atât de mult de dezvoltarea tehnologiilor transumaniste sau de o ,,confiscare reală a evoluţiei umane” – ca şi cum am avea înţelepciunea pentru o astfel de misiune. Dar cred că valorile mişcării aparţin unui excepţionalism explicit anti-uman, eugenic în perspectivă, care va folosi ingineria genetică pentru a proiecta dinainte succesorii după chipul şi asemănarea ţelurilor transumaniste, care va bloca libertatea individuală a succesorilor planificaţi prin puterea nudă a geneticii.

Într-un plan mai practic, lobby-ul transumanist ar putea devia resursele de la preocupările practice spre căutări fantastice sau narcisiste. Este interesant cum transumanismul devine o religie materialistă, completă, cu prooroci, eshatologie şi o credinţă în viaţa veşnică aici şi acum, mai degrabă decât în lumea de dincolo.

Cum s-a exprimat Dylan ? ,,Trebuie să slujeşti pe cineva”. Pentru transumanişti, acel ,,cineva” este tehnologia şi năzuinţa pentru ,,singularitate”. Ca şi cum ai urla în vânturile şuierătoare ale nihilismului din cartea mea.

 

BioEdge: Am fost destul de mişcat de propria dvs. experienţă legată de sinucidere, infirmitate şi îngrijirea celor vârstnici. Cum v-au modelat opiniile aceste experienţe ?

Wesley Smith: Am intrat în această încurcătură după ce o prietenă s-a sinucis sub influenţa literaturii Societăţii Hemlock[11]. Ea s-a sinucis când a împlinit 76 ani, de ziua ei de naştere, şi am văzut la prima mână cum a convins-o mesajul perfid al Societăţii Hemlock că sinuciderea îţi dă încredere de sine.

În prezent am grijă, la mine acasă, de mama mea de 98 ani, care suferă de o formă gravă de Alzheimer. Am văzut de foarte aproape cât de devastatoare este această boală – nu este doar pierderea memoriei – şi cât de uşor ar fi să o manipulezi pe ea către o moarte pripită. Constrângerea se face în spatele uşilor închise, unde nu te poate proteja nici ,,un set de linii directoare”.

Am fost pătruns de importanţa de a trata muribunzii ca egali şi ca ,,noi” în urma pregătirii mele ca voluntar la un azil. Curajul şi tăria sufletească ale familiilor pe care le-am urmărit în timp ce-i îngrijeau pe cei iubiţi ai lor care erau pe moarte indiferent de preţul emoţional mi-a atins o coardă esenţială. Comunitatea pentru drepturile celor cu infirmităţi a dezvăluit, cred eu, puterea şi demnitatea de a opune rezistenţă faţă de atitudinile indiferente şi discriminatorii întâlnite prea frecvent în contextul medical, care percepe vieţile oamenilor cu infirmităţi a fi mai puţin vrednice de îngrijire totală decât ale celorlalţi oameni.

Apreciez în mod special insistenţa lor că nimeni nu ar trebui să-şi ,,câştige” valoarea morală deţinând ,,caracteristici” pe care cei cu puterea de a decide stabilesc că au o importanţă mai mare.

 

BioEdge: Nu puteţi scăpa fără o întrebare despre alegerile prezidenţiale americane. Care dintre candidaţi este mai probabil să răstoarne ,,cultura morţii” ?

Wesley Smith: Mă tem că nici unul din ei. Dacă Hillary Clinton devine preşedinte, ea va accelera curentele actuale cu mult entuziasm, nu numai în SUA, ci la nivel internaţional. Nu cred că Donald Trump s-a gândit – sau îi pasă prea mult – la chestiunile bioetice, şi nu îmi fac nici o iluzie că el se va război cu bioetica într-un mod fundamental. În orice fel s-ar termina alegerile, pentru chestiunile care mă preocupă cel mai mult vine iarna. Este doar o chestiune de cât frig va fi în această iarnă şi cât de bine ne putem izola noi înşine împotriva îngheţului.

Articol apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 100/septembrie-octombrie 2016

 

 

 

,,Controlul morţii” şi pericolul pe care-l reprezintă bioetica

16 septembrie 2016

 
,,Mii de eticieni şi bioeticieni din domeniul medical, precum sunt numiţi,
călăuzesc profesional inimaginabilul, în trecerea sa prin discutabil în calea sa
spre a deveni justificabil, până când, în cele din urmă, este statornicit ca ireproşabil
Richard John Neuhaus
 

Dacă vreţi să vedeţi ceea ce probabil merge anapoda în etica medicală şi politica de sănătate publică, fiţi atenţi la pledoaria bioeticienilor – cel puţin a celor care nu se consideră ,,conservatori” sau ,,catolici”. În numeroasele lor articole din reviste şi prezentări la simpozioane academice, ei susţin netulburat renunţarea la etica sfinţeniei şi egalităţii vieţii ca piatră de temelie morală a noastră. În schimb, majoritatea încurajează discriminarea odioasă şi la nivel de sistem medical bazată pe ,,calitatea vieţii” pacientului, care ar înzestra pe cei tineri, sănătoşi şi apţi cu cea mai mare valoare morală şi, de aici, cu cele mai mari pretenţii la resursele medicale.

Graţie lucrării bioeticii, politicile de a lua viaţa, care în urmă cu câteva decenii erau ,,inimaginabile”, astăzi nu sunt cu nimic ieşite din comun. Sistarea hranei şi apei furnizate prin tub persoanelor invalide cognitiv până când acestea mor – soarta lui Terri Schiavo – este acum legală şi acceptată de toată lumea, într-un mod foarte asemănător cu avortul. Legalizarea sinuciderii asistate este o ameninţare permanentă. Chiar acolo unde reţetele sau injecţiile letale nu pot fi furnizate în mod legal, unii dintre cei mai eminenţi bioeticieni ai noştri solicită ca medicilor să li se permită să-i ajute pe cei vârstnici şi pe alţii să se sinucidă prin auto-înfometare – un proces cunoscut în cercurile de propagandă a eutanasiei ca VSED (sistarea voluntară de la a mânca şi a bea).

Promotorii culturii morţii nu sunt niciodată mulţumiţi de succesele lor. Mai jos sunt enumerate câteva din cele mai periculoase ,,progrese” promovate în bioetică.

 

Infanticidul. Când medicii germani au fost spânzuraţi la Nuremberg pentru comiterea de infanticid, s-a crezut că uciderea copiilor infirmi era un rău irepetabil în istorie. Dar memoria oamenilor este scurtă. Astăzi, unele dintre cele mai remarcabile reviste de bioetică şi medicale au publicat articole care promovează infanticidul. Asemenea articole devin tot mai acceptabile cu fiecare an care trece. Când în 2011, Revista de Etică Medicală a publicat un articol în care a preaslăvit ,,avortul după naştere”, a fost un tumult general. Dar pe 4 septembrie anul acesta, Newsweek a publicat un articol în care promova avortul în stadii târzii ale sarcinii şi infanticidul ca răspuns la epidemia de Zika[12] – şi în termeni tulburător de asemănători cu expresia eugeniştilor din trecut a ,,vieţii nedemne de viaţă” – nu s-a auzit nici un piuit. Din articolul ,,Este eutanasie încheierea[13] fetusului zika în stadii târzii ?” de Sherry F. Colb, profesor de drept la Universitatea Cornell:

,,Deoarece integritatea corporală nu mai poate fi un vector plauzibil al dreptului la avort [în stadiul târziu al sarcinii], alegerea de a încheia viaţa fetusului sau pruncului devine într-adevăr o formă de eutanasie mai degrabă decât avort. Cu alte cuvinte, deoarece noi nu mai putem spune că încheierea sarcinii va pune capăt în mod inevitabil vieţii fetusului sau copilului, alegerea de a face un avort (unul care ucide fetusul sau copilul) este în realitate o alegere de a lua viaţa fetusului sau copilului pentru că nu este considerată o viaţă care merită trăită”.

Colb include unii termeni echivoci în articolul ei, precum discuţia de ce avortul în stadii târzii de sarcină ar fi în mod obişnuit problematic din punct de vedere moral. Dar concluzia ei face limpede pledoaria ei pentru infanticid:

,,Cu toate acestea, chestiunea eutanasiei stă în umbră şi ne face semn să răspundem la întrebarea: s-ar putea să fie mai bine ca unele vieţi să fie mai degrabă încheiate decât să li se permită să continue, dat fiind ceea ce le rezervă [viitorul] ? Femeia care încheie [sarcina] la 32 săptămâni din cauza defectelor congenitale cauzate de Zika poate astfelDogma 101 să fi fost indirect un caz de eutanasie, în timp ce ne permite nouă să afirmăm că ceea ce a făcut a fost doar alt avort”.

Acest lucru nu este doar teoretic. În Olanda, medicii pot ucide copiii infirmi şi muribunzi folosind un chestionar birocratic cunoscut ca Protocolul Groningen[14] pentru a stabili care copii sunt eligibili. (Protocolul a fost publicat în New England Journal of Medicine). În actualul climat bioetic, infanticidul poate fi încadrat undeva între discutabil şi justificabil.

 

Protocolul Groningen, luat în discuţie în 2015 de Parlamentul European

 

Uciderea pentru organe. ,,Regula donatorului mort”, care spune că organele vitale pot fi luate numai de la persoane constatate ca decedate, a fost atacată continuu ani de zile. Ultimul exemplu a fost publicat foarte recent în Revista de Etică Medicală de bioeticianul Zoe Fritz:

,,Acolo unde este inevitabilă moartea unui pacient neputincios – şi în mod specific când s-a stabilit prin tribunal că unui pacient aflat într-o stare vegetativă persistentă[15] i se va sista alimentarea prin tubul de hrănire, ar putea fi în interesul superior[16] al pacientului să primească un medicament care să-i oprească inima şi să-şi doneze organele vitale unui membru al familiei. … Extrapolând, ar putea fi de asemenea în interesul superior al pacientului să-şi doneze organele altcuiva, dacă acest lucru a fost în concordanţă cu dorinţele sale exprimate anterior”.

Nu pot gândi o cale mai rapidă de a nimici încrederea oamenilor în donarea de organe decât a ucide oameni pentru organele lor. Nu numai atât, dar dacă ar aceasta ar fi permisă, deciziile privind încetarea îngrijirii s-ar împleti rapid cu chestiunea recoltării organelor, transformând pacienţii în ferme de organe. A ucide pentru organe – lucru care nu se întâmplă încă[17] – este în prezent o chestiune considerată discutabilă.

 

,,Îngrijirea inutilă”. Zădărnicia medicală sau ,,îngrijirea inutilă” permite unui medic să întrerupă tratamentul de susţinere a vieţii dorit unui pacient pe baza percepţiei medicului despre calitatea vieţii pacientului şi, mai puţin menţionat, pe baza costului îngrijirii pacientului[18]. Statul Texas are o lege care permite comitetelor de bioetică ale spitalelor să refuze serviciul sau să întrerupă tratamentul chiar împotriva unei directive dinainte scrise a pacientului. Mulţi pacienţi au murit după o asemenea sistare forţată a tratamentului. Au existat numeroase litigii în jurul chestiunii, mişcarea bioetică conducând atacul pentru a permite bioeticienilor şi medicilor să hotărască când ar trebui să moară un pacient. În ciuda acestei stări de dispută, cred că îngrijirea inutilă este în prezent considerată justificabilă.

Aceste politici şi altele care privesc moartea impusă sau aleasă ca răspuns la suferinţa umană şi preocupările privind resursele medicale sunt produse ale plănuirii şi promovării atente. În 1970, un editorial din California Medicine sărbătorea ,,inevitabilitatea alegerii morţii şi controlul morţii” într-un proiect care culmina cu ,,împlinirea şi progresul omenirii spre ceea ce urmează aproape sigur a fi o societate mondială orientată biologic”. Pe atunci, însăşi ideea controlului morţii era inimaginabilă. Doar 46 ani mai târziu – zămislit şi purtat în pântece de mişcarea bioetică – acest lucru devine cu repeziciune ireproşabil.

Articol apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 101/noiembrie-decembrie 2016

 

 

 

Eutanasiind copii

14 octombrie 2016

 

Recent moartea unui băiat de 17 ani, aflat în stadiu terminal, a ocupat prima pagină a ziarelor ca fiind primul caz de eutanasie a unui copil în Belgia. Nu înţeleg zarva neaşteptată. Olanda permite de multă vreme minorilor să ceară şi să primească eutanasia: copiii olandezi mai mari de 16 ani pot primi eutanasia fără consimţământul părinţilor lor, şi copiii pot fi ucişi de medici cu consimţământul părinţilor de la vârsta de 12 ani.

Poate legea eutanasiei din Belgia a primit această atenţie recentă din partea presei din cauză că nu are limite de vârstă, cerând în schimb ca un minor să dovedească o capacitate de a lua decizii autonome înainte de a primi sinucidere asistată.

Gândiţi-vă la aceasta: copiii, care nu pot încheia contracte legale, nu se pot tatua sau nu pot primi permis de conducere, pot cere – şi primi – moartea.

Sistemul de sănătate nu împarte cu zgârcenie moartea doar adolescenţilor şi copiilor între 9-12 ani. În Olanda, medicii comit infanticid împotriva bebeluşilor născuţi cu infirmităţi grave sau boli în stadiu terminal fără a se teme că vor fi condamnaţi, chiar dacă practica rămâne tehnic ilegală. Într-adevăr, medicii de la Centrul Medical al Universităţii Groningen s-au simţit atât de siguri în comiterea de infanticid, încât au publicat Protocolul Groningen[19], o listă birocratică de criterii pentru a ajuta la a stabili dacă un copil poate fi ucis.

Protocolul permite medicilor să administreze injecţii letale pruncilor în 3 cazuri:

 

1. bebeluşul nu are nici o şansă de supravieţuire (o circumstanţă care este adeseori diagnosticată greşit);

2. bebeluşul ,,poate supravieţui după o perioadă de tratament intensiv, dar speranţele privind viitorul lui sunt foarte sumbre”;

3. bebeluşul ,,nu depinde de tehnologie pentru stabilitate fiziologică”, dar are ,,o suferinţă gravă, continuă şi care nu poate fi alinată”.

 

Aceasta înseamnă că medicii fac injecţii letale nu numai bebeluşilor care sunt pe moarte, ci şi celor cu infirmităţi grave care nu au nevoie de îngrijire intensivă – cei care trăiesc ceea ce este numită uneori o ,,viaţă de netrăit” de către apologeţii olandezi ai infanticidului. Protocolul Groningen a fost publicat fără a fi criticat în revista New England Journal of Medicine.

Dar bebeluşii nu au capacitate decizională. Astfel, pentru a menţine pretextul că eutanasia este despre ,,alegere”, protocolul cere consimţământul parental. Acesta însă deschide uşa către toate felurile de orori. Cineva îşi poate imagina cu uşurinţă părinţi care hotărăsc că lor le-ar fi mai bine fără un copil infirm căruia ar trebui să-i asigure îngrijire continuă. La urma urmei, astfel de decizii sunt omniprezente implicând avorturi în stadii târzii de sarcină ale fetuşilor diagnosticaţi cu sindrom Down şi alte infirmităţi. Mai mult, potrivit unui studiu publicat de The Lancet în 1997 – în mod evident, înainte ca protocolul să fie creat – circa 21% din bebeluşii ucişi de medicii care au răspuns la întrebările din chestionarele autorilor au fost eutanasiaţi fără consimţământul parental.

Presupun că ar trebui să fim mulţumiţi că moartea prin eutanasie a unui băiat de 17 ani rămâne măcar într-o oarecare măsură controversată. Dar este limpede că cultura morţii, dacă i se permite să avanseze, va considera în cele din urmă asemenea morţi un lucru obişnuit. Iată de ce nu am fost deloc surprins că Peter Singer, de la Universitatea Princeton, care crede că ar trebui să fie acceptabil a omorî nou-născuţi deoarece (în opinia lui) ei nu sunt ,,persoane”, a venit în apărarea legii belgiene.

Singer ne asigură că legea ,,exclude de fapt copiii foarte mici”. Dar de ce ar avea vârsta persoanei eutanasiate vreo importanţă pentru Singer, de vreme ce el susţine nu numai infanticidul, ci şi eutanasia involuntară a adulţilor care şi-au pierdut capacitatea de decizie ? Mai mult, Singer crede că copiii nu dobândesc ,,statut moral deplin” decât ,,după vârsta de 2 ani” – ceea ce înseamnă că şi ei ar putea fi ucişi, deşi el este prea viclean politic pentru a susţine o asemenea strategie publică.

Singer combate de asemenea – mediocru – faptul că acei copii despre care el crede că ar trebui să li se permită să aleagă să moară nu pot lua alte decizii pe care le iau adulţii:

,,Limitele de vârstă sunt întotdeauna într-o oarecare măsură arbitrare. Vârsta cronologică şi vârsta mintală pot fi diferite. Pentru unele activităţi pentru care poate fi relevantă o limită de vârstă mintală, numărul oamenilor angajaţi în [acea] activitate este foarte mare: a vota, a obţine un permis de conducere, a avea relaţii intime, de exemplu. Dar ar fi extrem de costisitor a cerceta amănunţit dacă fiecare persoană interesată de acele activităţi are capacitatea de a înţelege ce înseamnă a vota, a conduce responsabil sau a consimţi în cunoştinţă de cauză la a avea relaţii intime. Din acest motiv ne bazăm pe vârsta cronologică ca o indicaţie brută privind capacitatea mintală relevantă.

Acest lucru nu este adevărat în cazul minorilor care solicită eutanasie. Dacă numărul celor care întrunesc condiţiile legii este atât de mic încât Belgia a avut doar un caz în ultimii 2 ani, nu este dificil a realiza o examinare minuţioasă a capacităţilor acestor pacienţi care fac o asemenea cerere”.

Vă rog ! Există o mulţime de minori despre care s-ar putea arăta în tribunal că au capacitate de a lua decizii, care permite adolescenţilor belgieni să primească moartea, şi care încă sunt consideraţi victime ale unui viol când au relaţii intime consimţite cu un adult. Chestiunea nu este costul sau dificultatea de a măsura maturitatea, ci necesitatea prin definiţie de a-i proteja pe toţi minorii de alegeri vătămătoare.

Aici este diferenţa. Eutanasia nu este în realitate despre ,,alegere”. Nici despre boală terminală. Mai degrabă, susţinătorii eutanasiei văd uciderea şi sinuciderea ca răspunsuri acceptabile la suferinţa umană şi mijloace acceptabile de a reduce costurile îngrijirii. A face publicitate eutanasiei unui băiat de 17 ani marchează începutul unei campanii de a normaliza omorârea copiilor (şi în cele din urmă a celor infirmi).

Articol apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 103/ianuarie-februarie 2017

 

 

 

Dreptul la sinuciderea asistată pentru bolnavii mintal internaţi

11 noiembrie 2016

 

Susţinătorii sinuciderii asistate promit întotdeauna că moartea facilitată va fi oferită exclusiv şi strict persoanelor sănătoase din punct de vedere mintal. Dar de îndată ce o societate acceptă premisa eutanasiei – că este acceptabil a elimina suferinţa prin eliminarea persoanei care suferă – nu există nici o cale de a limita putativul ,,drept la moarte” la persoanele sănătoase mintal.

Adeseori, boala mintală provoacă o suferinţă mai mare decât orice boală fizică şi, într-adevăr, pentru o perioadă mult mai lungă de timp. Astfel, nimeni nu ar trebui să fie surprins că eutanasia persoanelor bolnave mintal este un fenomen în creştere în Olanda, unde practica a fost chiar susţinută de revistele psihiatrice, şi în Belgia. În ţara din urmă, medicii trec acum cu vederea uciderea de către personalul medical a persoanelor bolnave mintal cu acceptarea recoltării organelor !

Ori de câte ori avertizez că aceeaşi succedare a evenimentelor va avea loc în cele din urmă şi aici (în SUA) dacă se reglementează sinuciderea asistată, susţinătorii morţii facilitate de medici pufnesc că America este diferită. Dar acea asigurare s-a dovedit deja zadarnică. Actul privind Opţiunea Sfârşitului de Viaţă din California, care a intrat în vigoare mai devreme în acest an, a legalizat sinuciderea asistată pentru persoanele bolnave în stadiu terminal care au ,,capacitatea de a lua hotărâri medicale” (Vă rog să observaţi că a avea această capacitate nu este acelaşi lucru cu a fi ‘competent’ mintal. Această combinare [de termeni] tacită este un şiretlic folosit adeseori în schemele de legalizare a sinuciderii asistate). Dacă medicul care prescrie moartea[20] bănuieşte existenţa unei boli mintale, el ,,trebuie să îndrume pacientul către o evaluare a sănătăţii mintale efectuată de un specialist”. Prin urmare, o prescripţie letală ar trebui dată numai ,,dacă pacientul nu suferă de judecată deteriorată datorată unei boli mintale”.

Aceste dispoziţii ar părea să excludă accesul la sinucidere asistată al pacienţilor care sunt spitalizaţi fără voia lor în instituţii psihiatrice de stat. La urma urmei, aceştia sunt oameni cu psihoză sau tulburare emoţională severă. Dar se pare că birocraţii de stat nu văd lucrurile astfel. La scurt timp după ce legea californiană a intrat în vigoare, a fost promulgată discret o reglementare care garanta accesul la sinucidere asistată al pacienţilor bolnavi mintal spitalizaţi, dacă ei au fost diagnosticaţi cu o boală terminală. Nu numai atât, ci reglementarea permite ca astfel de oameni să primească ieşirea din spital hotărâtă de tribunal – nu pentru că boala lor de bază a fost tratată cu succes, ci cu scopul specific de a se sinucide cu medicamente prescrise de un medic. Din Codul de Reglementări 9 din California § 4601 (sublinierea autorului):

,,Un pacient aflat în stadiu terminal, aşa cum este prevăzut de Actul privind Opţiunea Sfârşitului de Viaţă, poate înainta o cerere către tribunalul superior pentru acces la a participa la activităţi potrivit Actului privind Alegerea Sfârşitului de Viaţă cerând ieşirea din custodia Spitalelor Departamentului de Stat de la tribunal. Dacă tribunalul hotărăşte eliberarea din custodia Spitalelor Departamentului de Stat, Spitalele Departamentului de Stat vor elibera pacientul către entitatea sau persoana hotărâtă”.

Gândiţi-vă la aceasta: Aceştia sunt oameni cărora le este interzisă însăşi libertatea din cauza unei boli mintale grave diagnosticate ! Ei sunt trataţi, fără îndoială, cu medicamente psihotrope puternice. În ce univers ar putea fi ei consideraţi ,,a nu suferi de judecată deteriorată datorată unei boli mintale” ?

Sarcasmul este tulburător. De exemplu, dacă un pacient este spitalizat deoarece are dorinţe acute de sinucidere din cauza depresiei profunde, nici un tribunal nu l-ar elibera cu scopul de a comite sinucidere. Într-adevăr, într-o asemenea circumstanţă, a preîntâmpina acest act letal este însăşi scopul spitalizării ! Dar dacă acelaşi pacient cu tendinţe sinucigaşe poate dovedi că a fost diagnosticat cu cancer în stadiu terminal, el poate fi eliberat pentru exact acelaşi scop – chiar dacă motivul pentru care vrea să moară este depresia şi nu diagnosticul terminal.

Şi dacă un tribunal decide că pacientul este prea periculos pentru a fi eliberat, sau dacă nu poate găsi un spaţiu în afara spitalului unde să poată avea loc moartea ? Atunci statul trebuie să ia măsuri pentru a garanta că pacientul bolnav mintal spitalizat are acces la sinucidere asistată:

,,Dacă tribunalul hotărăşte că pacientul întruneşte condiţiile din Actul privind Opţiunea Sfârşitului de Viaţă şi că spitalele Departamentului de Stat trebuie să înlesnească accesul pacientului la activităţi potrivit Actului privind Opţiunea Sfârşitului de Viaţă, spitalele Departamentului de Stat vor facilita accesul pacientului la o instituţie secundară care-i oferă pacientului posibilitatea de a participa la activităţi potrivit Actului privind Opţiunea Sfârşitului de Viaţă. …

Dacă tribunalul hotărăşte că pacientul întruneşte condiţiile din Actul privind Opţiunea Sfârşitului de Viaţă şi că spitalele Departamentului de Stat nu pot găsi o instituţie secundară pentru ca pacientul să participe la activităţi potrivit Actului privind Opţiunea Sfârşitului de Viaţă, spitalele Departamentului de Stat vor înlesni ca pacientul să participe la activităţi potrivit Actului privind Opţiunea Sfârşitului de Viaţă, în instituţia sa”.

Acest lucru copleşeşte mintea. Reglementarea introduce statul în ocupaţia de a cauza direct moartea pacienţilor bolnavi mintal aflaţi în custodie hotărâtă în tribunal. Depăşeşte pur şi simplu [totul] legalizând sinuciderea asistată; transformă accesul la eutanasie pentru persoanele bolnave mintal spitalizate într-un drept care intră în vigoare pe cale judecătorească – totul fără dezbatere publică, trecere prin procesul legislativ obişnuit, nici măcar ca o relatare la ştiri pentru a alerta oamenii din California că domeniul noii lor legi de sinucidere asistată a fost lărgit radical.

Statul abandonează pacienţii în stadiu terminal spitalizaţi celor mai întunecate impulsuri ale lor. Aceasta nu este compasiune. Aşa-numita mişcare ,,moarte cu demnitate” ne scoate din minţi a gândi ca o colectivitate.

Articol apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 104/martie-aprilie 2017

 

 

 

Noul răspuns al stângii faţă de boala mintală: uciderea oamenilor

18 aprilie 2017

 

Eutanasia/sinuciderea asistată NU are legătură cu boala terminală. Chestiunea este despre normalizarea uciderii ca răspuns la suferinţa umană.

Neîndoios, propaganda iniţială va restricţiona moartea administrată de medic sau moartea prescrisă pentru cei aflaţi pe patul de moarte. Dar aceasta se face doar cât să-i faci pe oameni să se obişnuiască cu ideea. De îndată ce o societate acceptă principiul, logica îl duce cu repeziciune către o permisiune largă pentru eutanasie.

Canada este un prim exemplu. Înainte ca Curtea Supremă să impună ţării un drept la eutanasie la nivel naţional, dezbaterea era în întregime despre boala terminală. Dar acum, că eutanasia este legea pretutindeni în ţară, se fac presiuni pentru a permite medicilor să ucidă persoanele bolnave mintal care cer să moară.

Jurnalistul Andre Picard, care scrie articole pro-eutanasie la publicaţia Globe and Mail, foloseşte sinuciderea unei persoane bolnave mintal pentru a promova această agendă. Din articolul său ,,Bolnavii mintal trebuie să facă parte din dezbaterea privind sinuciderea asistată” (The Mentally Ill Must Be Part of the Assisted Suicide Debate):

,,Noi nu ar trebui să discriminăm sau să negăm oamenilor drepturile din cauză că nu ne convine sau din cauza prejudecăţilor noastre. Acest caz ne aminteşte chiar cât de gravă poate fi boala mintală. ‘Non-existenţa este mai bună decât aceasta’, a spus dl. Maier-Clayton. ‘De îndată ce nu există o calitate a vieţii, viaţa este apropiată de o existenţă lipsită de sens’. Opozanţii morţii asistate argumentează că cei care suferă de boli mintale nu pot lua decizii raţionale, că ei au nevoie să fie protejaţi de ei înşişi.

Dar noi nu vorbim despre permiterea morţii asistate pentru cineva care are halucinaţii, sau care suferă de psihoză sau cineva care este deprimat şi poate fi tratat. Suferinţa trebuie să fie de durată şi chinuitoare, deşi nu neapărat iminent letală. Mă grăbesc să adaug, precum este definită de persoana care vrea să se sinucidă şi fără a ţine cont de tratamente de ameliorare care ar putea fi administrate. Dar oricine care vrea să se sinucidă crede că suferinţa lui sau a ei este insuportabilă. Altfel, ei nu ar vrea să moară”.

Această permisiune pentru moarte care se lărgeşte continuu este doar logică. Dacă uciderea este într-adevăr răspunsul acceptabil pentru suferinţă, cum poate fi limitată strict la persoanele diagnosticate cu o boală terminală ? La urma urmei, mulţi oameni suferă mult mai tare şi o perioadă mult mai lungă de timp decât cel care stă să moară.

Olanda, Belgia, Elveţia şi acum Canada demonstrează că în timp nu va mai exista [această limitare].

Între timp, California are o reglementare care cere spitalelor psihiatrice de stat să înlesnească sinuciderea asistată pentru pacienţii lor încredinţaţi involuntar cu boli terminale – în ciuda presupuselor protecţii din lege pentru cei cu boli mintale care ar putea să le afecteze deciziile.

Gândită a fi plină de compasiune, sinuciderea asistată este în realitate abandonarea cea mai mârşavă. Compasiune înseamnă ,,a suferi împreună cu”. Eutanasia este despre eliminarea suferinţei prin eliminarea persoanei care suferă. Sau, pentru a exprima altfel, eutanasia aprobă sinuciderea. Nu este o alegere, ci sfârşitul tuturor alegerilor.

În orice caz, aceasta este dezbaterea pe care ar trebui să o purtăm. Fie că cineva este de acord sau nu cu poziţia mea, cu siguranţă, noi în SUA ar trebui să dezbatem chestiunea cu integritate şi onestitate intelectuală. Dar nu o vom purta deoarece forţele pro-eutanasie ştiu că ar pierde. Afirmaţia uluitoare că sinuciderea asistată se va aplica doar pentru persoanele bolnave în stadiu terminal, pentru care nimic altceva decât moartea nu mai poate elimina suferinţa, este doar linguriţa de miere care ajută cucuta să alunece ...

 

* * *

 

Iată un exemplu concret despre cum lucrurile o iau razna, derapând neîncetat, iar societatea omenească o tot ia la vale într-o direcţie cumplită: aceea a nepăsării faţă de semenul suferind sau infirm, a îngăduirii şi chiar susţinerii crimei.

 

7 iunie 2017                          

Companiile de asigurare refuză să plătească pentru tratament, dar se oferă să acopere financiar sinuciderea

Dr. Brian Callister, profesor asociat de medicină internă la Universitatea Nevada, a relatat pentru Washington Times că două companii diferite de asigurări au refuzat cererea lui de a transfera pacienţi către California şi Oregon pentru proceduri care nu se realizează în spitalul lui. ,,Şi în ambele cazuri, directorul medical de asigurări mi-a spus: ‘Brian, noi nu vom plăti acea procedură sau transferul, dar ce-ar fi să iei în calcul sinuciderea asistată ?’”, a spus dr. Callister.

Pacienţii pe care vroia să-i transfere nu se aflau în faza terminală a bolii; dimpotrivă, ,,şansa lor de vindecare – vindecare, nu doar prelungire a vieţii – era de circa 50% într-un caz şi 70% în celălalt caz”.

Această situaţie a apărut în timp ce peste o duzină de state americane iau în discuţie în mod activ propuneri de a legaliza sinuciderea asistată de medic, inclusiv statul Nevada, unde dr. Callister a depus mărturie împotriva proiectului de lege, care a fost votat de Senatul Nevadei pe 23 mai 2017.

În luna februarie, Montana a devenit cel de-al 6-lea stat american care introduce o asemenea lege, alăturându-se statelor California, Colorado, Oregon, Vermont şi Washington. Curtea Supremă din Montana a hotărât că ,,a ajuta” pacienţii în fază terminală a bolii să-şi pună capăt vieţii nu încalcă legea statului.

Lupta împotriva eutanasiei şi sinuciderii asistate se dezlănţuie în lume; chiar în ultimele câteva săptămâni, un proiect de legalizare a fost înfrânt în Tasmania şi un altul a fost respins în Maine.

Articol apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 105/mai-iunie 2017

 

 

 

Ar trebui să-i înfometăm până la moarte pe pacienţii cu Alzheimer ?

20 august 2017

 

Ideea de a înfometa până la moarte o persoană vârstnică neajutorată obişnuia să fie considerată cea mai teribilă crimă. Un lucru detestabil. Acum, pentru unii, este doar o altă formă de ,,moarte cu demnitate”.

Organizaţia care susţine sinuciderea asistată Compasiune şi Alegeri – anterior numită mai onest Societatea Cucută – învaţă oamenii (concentrându-se în primul rând asupra celor vârstnici) cum să se înfometeze până la moarte, o formă de sinucidere pe care ei o numesc ,,oprirea voluntară a mâncatului şi băutului”. Dar mulţi din domeniul bioeticii vor să ducă mai departe această cale de a muri, cerând azilelor să-i înfometeze până la moarte pe pacienţii cu demenţă dacă ei au cerut aceasta într-o directivă în avans.

Acum, deoarece se obişnuieşte a se face aceste lucruri, ideea a trecut din literatura ştiinţifică în presa populară. Periodicul USA Today a publicat un articol despre un bărbat care a încercat să-şi silească soţia să fie înfometată până la moarte deoarece ea are Alzheimer – chiar dacă ea mănâncă de bunăvoie gustări şi mesele regulate. Din articol:

,,În Statele Unite ale Americii, cei peste 5 milioane de oameni care trăiesc fiind bolnavi de demenţă sunt în general încurajaţi să-şi exprime dorinţele privind încheierea vieţii în scris de timpuriu şi să aleagă o persoană de încredere pentru a le duce la îndeplinire, a spus Beth Kallmyer, vice-preşedinte al serviciilor constitutive pentru Asociaţia Alzheimer.

Acest lucru nu reprezintă însă o garanţie că acele dorinţe pot – sau vor fi – respectate. În procesul Nora Harris, directiva ei în avans şi mărturia soţului ei, fiicei ei şi a doi prieteni apropiaţi indicau toate că ea nu ar fi vrut nimic pentru a-şi prelungi viaţa. ‘În esenţă, acea hotărâre a tribunalului a condamnat-o pe Nora la întreaga dimensiune a bolii Alzheimer’, a spus Bill Harris. ‘Ei nu i-au dat nici o ieşire din această situaţie’”.

‘Ieşirea’ înseamnă a refuza tratamentul medical, precum antibiotice sau un tub de hrănire când acesta devine necesar – care potrivit legii este socotit tratament medical. Dar hrănirea cu lingura şi a-i înmâna gustări, pe care le mănâncă de bunăvoie, nu înseamnă tratament medical. Este îngrijire umană, de felul celei datorate oricărei fiinţe omeneşti.

Directivele în avans guvernează tratamentele medicale dorite sau care trebuie refuzate când persoana semnatară devine incapabilă să ia singură decizii. Nu se cere ca îngrijitorii să încalce regulile fundamentale ale umanităţii.

Gândiţi-vă la aceasta în modul următor: dacă un pacient cu demenţă a cerut să fie lăsat în pat în faţa unei ferestre deschise fără nici o pătură în timpul unei nopţi de iarnă pentru a muri de hipotermie, ar trebui ca îngrijitorii de la azil să fie siliţi să facă aceasta ? Bineînţeles că nu ! Este de datoria lor ca pacientului să-i fie cald. La fel în cazul unui pacient care a cerut să nu fie întors [în pat] pentru a evita rănile provocate de statul prea mult în pat. Sau a spus ca cearşafurile să nu fie schimbate niciodată.

Acelaşi lucru trebuie să fie valabil în cazul hrănirii cu lingura şi asigurării lichidelor, sau noi nu mai suntem o ţară morală. Aceasta nu înseamnă hrănire cu forţa, şi dacă un pacient primeşte mâncare de bunăvoie, aceasta trebuie să prevaleze.

Articolul continuă descriind ,,oprirea voluntară a mâncatului şi băutului” şi spune că poate fi o moarte paşnică fără suferinţă. Nu [este adevărat], decât în cazul în care un medic participă la sinucidere cu intervenţii paliative puternice. Dar chiar şi atunci, cei care apelează la ,,oprirea voluntară a mâncatului şi băutului” pot întotdeauna să se răzgândească.

Acest lucru nu ar fi adevărat în cazul unui pacient dintr-un azil căruia i-au fost întrerupte mâncarea şi băutura.

Desigur că înţeleg că nimeni nu vrea să treacă prin Alzheimer. Desigur că înţeleg mâhnirea pe care o simt membrii familiei şi multele nopţi nedormite fiindcă ai o persoană iubită atinsă de această nenorocire groaznică. Dar viaţa este aşa cum este. Noi ar trebui să alinăm suferinţa pe cât de mult putem, dar există anumite hotare care nu trebuie depăşite, atât pentru că alţii ar putea fi victimizaţi – aţi auzit vreodată de abuzarea bătrânilor ? –, cât şi pentru că unele acte şi omisiuni sunt în mod inerent greşite.

La un nivel mai practic: Câte aziluri şi-ar închide porţile dacă administratorii – dintre care mulţi sunt religioşi – ar şti că vor fi siliţi să înfometeze pe unii din pacienţii lor până la moarte ? Cât de mulţi oameni iubitori şi miloşi ar alege mai degrabă să nu-şi dedice viaţa oamenilor care trăiesc şi sunt îngrijiţi în astfel de aziluri decât să rişte [să ajungă] să-şi ucidă pacienţii printr-un procedeu care ar fi clasat astăzi ca neglijenţă criminală, în cel mai bun caz ?

Şi gata cu oamenii care spun că eu nu ştiu cum este să ai persoane iubite care suferă. Mama mea a murit de Alzheimer în casa mea anul trecut. Unchiul meu a murit de aceeaşi boală în urmă cu câţiva ani. Credeţi-mă, ştiu cum este Alzheimer, îndeaproape şi personal !

 

* * *

 

Eutanasie pentru pacienţii cu Alzheimer ?

29 septembrie 2017

 

Persoanele vulnerabile din punct de vedere medical arareori au fost în primejdie mai mare ca astăzi, iar pacienţii care suferă de Alzheimer sunt într-un pericol special. Într-un sondaj de opinie recent din Quebec – unde eutanasia prin injecţie letală este legală – un procent înfricoşător de 72% dintre îngrijitori susţin să se permită ca pacienţii cu Alzheimer să fie eutanasiaţi, chiar dacă persoana afectată nu a cerut niciodată să fie eutanasiată. Dacă pacientul şi-a exprimat în scris dorinţa pentru eutanasie înainte de a deveni incapabil de a mai lua decizii, procentul îngrijitorilor care aprobă practica este un procent şocant de 91%.

Ambele scenarii sunt împotriva legii, deşi probabil nu pentru multă vreme. Eutanasia prin injecţie letală fiind legală acum în toată Canada, sunt în desfăşurare eforturi predictibile de a permite pacienţilor să formuleze ordine scrise obligatorii de a fi ucişi dacă îşi pierd capacitatea mintală.

Această abordare este deja legală în Olanda şi Belgia, două ţări care par să fie rivale între ele în a născoci cele mai radicale politici pentru eutanasie. Şi dacă pacientul cu Alzheimer, pierzându-şi capacitatea de a lua propriile decizii, nu suferă teribil la urma urmei ? Greu. Dorinţa sa anterioară pare să prevaleze asupra actualei sale stări de fericire. Într-adevăr, într-un caz groaznic din Olanda, o pacientă vârstnică cu Alzheimer care se zbătea a fost ţinută de familie în timp ce ea lupta [la propriu] împotriva injecţiei letale. Autorităţile olandeze au stabilit că omuciderea a fost îngăduită, deoarece ,,doctorul a acţionat cu bună credinţă”.

Dacă susţinătorii eutanasiei ar putea fi daţi în judecată pentru propagandă falsă ! Ani în şir, ei au dat asigurări societăţilor circumspecte că doar cei aflaţi în deplinătatea capacităţilor mintale să aleagă să fie ucişi vor avea acces la o moarte facilitată. Acea promisiune a fost întotdeauna foarte îndoielnică. ‘Alegerea’ nu a fost nicicând esenţa eutanasiei, altfel eutanasia ar trebui să fie disponibilă pentru oricine, bolnav sau sănătos, care vrea să moară. Mai degrabă, scopul este normalizarea uciderii ca un remediu acceptabil pentru suferinţă, chiar atunci când – precum vedem politica în cazul bolii Alzheimer – pacientul este incapabil să ia o decizie raţională.

Acolo unde sinuciderea asistată este legală în Statele Unite ale Americii, încă nu este permisă pentru persoanele cărora le lipsesc capacităţile de a lua decizii. Această restricţie poate fi mai degrabă o chestiune de tactică politică decât un principiu fundamental. În urmă cu câţiva ani, Barbara Coombs Lee, preşedintele organizaţiei care susţine sinuciderea asistată Compasiune şi Alegeri, a spus că sinuciderea asistată pentru pacienţii cu Alzheimer era ,,o chestiune pentru altă zi, dar nu mai puţin constrângătoare” decât legalizarea practicii pentru persoanele bolnave în fază terminală capabile să ia decizii, implicând cu tărie că a permite încheierea vieţii persoanelor cu demenţă va urma de îndată ce ţara accepta agenda organizaţiei Compasiune şi Alegeri.

Într-adevăr, Compasiune şi Alegeri deja îi ţinteşte pe bătrâni cu instrucţiuni de sinucidere prin auto-înfometare, cunoscută în limbajul mişcării eutanasiei ca ,,oprire voluntară a mâncatului şi băutului”. Din manualul său ‘cum să procedezi’: ,,Mulţi oameni luptă cu suferinţa severă a unei boli cronice sau incurabile şi progresive. Alţii pot hotărî că ei sunt pur şi simplu ‘gata’ după 8 sau 9 decenii de viaţă trăită din plin”.

În mod alarmant, Asociaţia Americană de Îngrijire a adoptat o politică în sprijinul dreptului de a comite ,,oprirea voluntară a mâncatului şi băutului” fără intervenţie, afirmând: ,,Decizia unui pacient referitoare la ,,oprirea voluntară a mâncatului şi băutului” este obligatorie, chiar dacă ulterior pacientul îşi pierde capacitatea [mintală]”.

Oprirea voluntară a mâncatului şi băutului este pesemne legală. Dar ce se întâmplă dacă un pacient cu demenţă, incapabil să ia decizii, care primeşte de bunăvoie mâncare şi apă a hotărât într-o directivă în avans că vrea să i se refuze subzistenţa când devine incapabil ? Tot mai mult, bioeticieni de frunte susţin că îngrijitorii ar trebui siliţi să oprească hrănirea cu lingura, adică ar trebui să li se ceară să înfometeze pacienţii până la moarte. De exemplu, în Raportul Centrului Hastings din mai-iunie 2014, Paul T. Menzel şi M. Colette Chandler-Cramer afirmă:

,,Principiul din spatele (directivelor medicale în avans) este că oamenii nu-şi pierd drepturile când ei devin incapabili să ia decizii; doar că altcineva trebuie să exercite acele drepturi pentru ei. Elementul dinamic din spatele ,,opririi voluntare a mâncatului şi băutului” este că silirea oamenilor să ingereze hrană este o intruziune în integritatea corporală, intimitatea şi libertatea persoanei la fel de inacceptabilă ca impunerea unui tratament medical nedorit. Astfel, dacă persoanele incapabile de a lua decizii nu-şi pierd drepturile de a refuza tratamentul care le salvează viaţa, atunci nici oamenii nu-şi pierd dreptul la oprirea voluntară a mâncatului şi băutului atunci când devin incapabili să ia hotărâri.

Aceasta este o învârteală de cuvinte. Directivele în avans guvernează asigurarea sau refuzul tratamentelor medicale. Un pacient poate refuza în avans un tub de hrănire, deoarece prin lege ,,hrănirea şi hidratarea artificiale” sunt considerate tratament medical. Dar hrănirea cu lingura nu este tratament, este îngrijire umană, care nu este diferită din punct de vedere etic de întoarcerea unui pacient [în pat] pentru a împiedica rănile cauzate de şederea prelungită în pat, sau de asigurarea unei igiene potrivite. Aşa cum nu trebuie să se ţină seama de o directivă în avans care afirmă că un pacient nu trebuie ţinut curat, tot aşa trebuie privită o directivă care cere ca un pacient să fie înfometat până la moarte.

Mai există un aspect la care trebuie să fim atenţi. Suferinţa cauzată de Alzheimer cade uneori mai greu pe umerii îngrijitorilor decât al pacienţilor. Adevărat, mulţi spun la sfârşitul acestui drum greu că a fost o onoare să aibă grijă de cei dragi ai lor bolnavi. Dar nu trebuie să cosmetizăm lucrurile: îngrijirea poate fi istovitoare şi sfâşietoare, şi în unele cazuri periculoasă pentru sănătatea îngrijitorilor. Cunosc acest lucru îndeaproape şi personal. Soţia mea împreună cu mine am avut grijă de mama mea vârstnică în casa noastră, al cărei Alzheimer era foarte înaintat, în ultimele 5 luni ale vieţii ei. Credeţi-mă, pierderea memoriei este cea mai mică dintre simptomele bolii.

Îngrijitorilor li se permite în mod adecvat să refuze [să dea] tratamentul medical intensiv de prelungire a vieţii pacientului. Apoi, când vine moartea, este natura care-şi urmează cursul. Dar a permite îngrijitorilor să poruncească medicilor (sau asistenţilor medicali) să pună capăt vieţii pacientului este un pod prea îndepărtat. Cel puţin în unele cazuri, o asemenea autorizaţie ar îngădui îngrijitorilor să elimine un pacient din cauza nenorocirii lor. Adăugaţi [la aceasta] chestiunile de conflicte de interese, precum moştenirea şi costurile tratamentului, şi vedem potenţialul pentru abuzarea vârstnicilor.

Pe cât de urâtă poate fi boala Alzheimer, tot atât de frumos este că persoanele afectate grav trăiesc adeseori momente de claritate şi bucurie. Chiar atunci când acest lucru devine imposibil, aceşti oameni neajutoraţi rămân membri deplini şi egali ai comunităţii morale, îndreptăţiţi la cea mai bună îngrijire pe care putem să le-o oferim. Dacă o societate este apreciată după modul în care îşi tratează membrii cei mai vulnerabili, atunci noi vom respinge agenda de a ucide pacienţii bolnavi de Alzheimer şi ne vom concentra pe îmbunătăţirea capacităţilor noastre de îngrijire. ... Panica noastră de a evita suferinţa cu aproape orice preţ primejduieşte moralitatea societăţii.

Articol apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 106/iulie-august 2017

 

 

 

Normalizarea petrecerilor de sinucidere

17 septembrie 2017

 

La începutul anilor ’1990, regretata mea prietenă Frances m-a invitat pe mine şi pe alţi prieteni ai ei să participe la petrecerea ei de sinucidere. Noi toţi am spus nu cu semn de exclamare ! Un asemenea lucru era de neconceput. Noi am ajuta-o pe Frances în dificultăţile din viaţa ei, dar nu am valida auto-distrugerea ei. Văzându-i pe cei mai apropiaţi ai ei unanimi în obiecţiile lor, Frances s-a răzgândit.

(În cele din urmă, Frances s-a sinucis în urmă cu circa 2 ani sub influenţa literaturii de propagandă ‘cum să te sinucizi’ a Societăţii Hemlock (Cucută) – care se numeşte astăzi Compasiune şi Alegeri – un eveniment care m-a împins către a adopta o poziţie împotriva eutanasiei cu un articol în Newsweek intitulat ,,Şoaptele străinilor”.

Ceea ce era şocant atunci, se normalizează astăzi, şi cu repeziciune. Într-adevăr, să mori la sfârşitul unei ,,petreceri de plecare” (aşa cum vroia Frances să se numească petrecerea ei) este promovat făţiş în presa principală ca fiind cel mai bun fel de moarte bună, un fenomen despre care am scris deja.

Cel mai recent exemplu apare într-un eseu din New Yorker, scris de Cory Taylor, o femeie cu o boală terminală. Din ,,Întrebări pentru mine despre moarte”:

,,Da, am reflectat la sinucidere şi rămâne o ispită constantă. Dacă legea din Australia ar permite moartea asistată mi-aş pune planul în aplicare chiar acum pentru a-mi lua propria viaţă. Când ar veni ziua, mi-aş invita familia şi pe cei mai apropiaţi prieteni să vină pe la mine şi am bea ceva de rămas bun. Le-aş mulţumi tuturor pentru tot ce au făcut pentru mine. Le-aş spune cât de mult îi iubesc. Îmi imaginez că ar fi lacrimi din belşug. Aş spera că vor fi şi câteva râsete. Ar fi muzică în fundal, ceva din coloana sonoră a tinereţii mele. Şi apoi, când va veni vremea, aş spune ‘adio’ şi mi-aş lua medicamentul, ştiind că petrecerea va continua fără mine, că toţi vor mai sta o vreme, vor mai vorbi, vor fi acolo unii pentru alţii câtă vreme vor dori. Ca cineva care ştie că sfârşitul este aproape, nu mă pot gândi la o cale mai bună de a pleca”.

Pentru ea poate, dar ce putem zice despre acei invitaţi pe care ea îi iubeşte ? S-a gândit ea ce impact vătămător ar putea avea asupra lor această ,,cale mai bună a ei de a pleca” ?

Nu pot înţelege cum cineva îşi poate pune prietenii şi pe cei dragi în situaţia de a decide dacă să participe sau nu la petrecerea sa de sinucidere. Într-adevăr, mi se pare că o asemenea conduită ar fi profund egoistă, deoarece i-ar sili pe prieteni şi pe cei dragi fie să valideze sinuciderea şi să devină complice moral la moarte prin participare, fie să rişte ‘martiriul social’, adică ostracizarea din partea altor prieteni şi a familiei pentru că ,,judecă”, sau chiar să fie acuzat de abandonarea persoanei care vrea să se sinucidă.

Acest fel de susţinere este de asemenea profund distructiv la nivel de societate. Specialiştii în prevenirea sinuciderii cred că sinuciderea este molipsitoare, şi că lăudarea sau aprobarea actului poate fi [un argument] convingător pentru alte persoane care vor să se sinucidă, făcându-l să pară atrăgător.

Dacă nu suntem precauţi, am putea ajunge în situaţia în care oamenii care rabdă până la sfârşit şi termină un proces natural al morţii vor fi priviţi ca prostănaci, poate chiar egoişti fiindcă irosesc resursele financiare, medicale şi emoţionale considerate a fi mai bine cheltuite în altă parte.

Articol apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 107/septembrie-octombrie 2017

 


[1] Este impropriu zis că donatorul este mort când i se recoltează organele. Aceasta se întâmplă doar în teorie. A se vedea Consimţământ la sinucidere. Redefinirea morţii pentru a deschide poarta către donarea de organe. De fapt, ei vor să extindă regula teoretică actuală – pe care am putea-o numi ,,regula donatorului presupus mort” – la una cu adevărat practică, ,,eutanasie prin recoltare de organe”.

[2] Expresie folosită de autor pentru a arăta mentalitatea existentă astăzi în medicină şi adoptată de medicii contemporani, aflată într-o opoziţie flagrantă cu medicina din trecut şi cu temelia sa, învăţătura şi Jurământul lui Hippocrate. În lucrarea sa Epidemia, medicul antichităţii vorbeşte despre faptul că medicul nu trebuie să ,,vatăme” pacientul. Teoriile medicinei şi bioeticii de astăzi nu mai respectă acest concept şi, de aceea, Wesley Smith vorbeşte despre o medicină care ,,vatămă”.

[3] Leon Kass este un medic şi om de ştiinţă american, cunoscut pentru opoziţia sa faţă de clonarea umană, ştiinţa prelungirii vieţii (anti-îmbătrânire) şi eutanasie, şi critic al unor domenii ale progresului tehnologic şi cercetărilor pe embrioni. Preşedinte al Consiliului pentru Bioetică între anii 2001-2005.

[4] Dame, titlu de nobleţe şi formă de adresare feminină pentru persoanele înnobilate în Imperiul Britanic/Marea Britanie.

[5] Cicely Saunders a introdus conceptul de ,,durere totală", care cuprinde durerea fizică, tulburarea emoţională, problemele sociale şi spirituale. Ea a admis că în spitale li se acordă o îngrijire insuficientă celor muribunzi şi a conceput ideea de azil modern, care să ofere un plus de îngrijire paliativă.

[6] Joseph Fletcher (1905-1991) a fost un profesor american care a fondat teoria eticii situaţionale în anii '1960. A fost un susţinător academic de frunte al beneficiilor potenţiale ale avortului, infanticidului, eutanasiei, eugeniei şi clonării. Hirotonit preot episcopal, mai târziu el s-a declarat ateu.

[7] Julian Savulescu este un filozof şi bioetician australian de origine română, care şi-a completat studiile doctorale sub conducerea bioeticianului Peter Singer, cunoscut utilitarian hedonist. Susţine avortul, clonarea, eutanasia, eugenia liberală, spre beneficiul celor testaţi, perfecţionarea morală a oamenilor prin mijloace biomedicale etc.

Poate că unor astfel de reprezentanţi ai eticii ar trebui să li se spună mai degrabă thanatoeticieni decât bioeticieni, fiindcă fac etica morţii, nu a vieţii.

[8] A se vedea

» Dreptul la moarte

» Frontul eutanasiei avansează cu repeziciune

» Medicii împing un irlandez paralizat să refuze ventilaţia artificială şi să moară

[9] CRISPR – acronim pentru fragmente de ADN repetate palindromice scurte, grupate regulat (clustered regularly interspaced short palindromic repeats) sau CRISPR-Cas9 – enzima respectivă sintetizată. Se referă la o nouă tehnologie de inginerie genetică, descoperită în 2012 în timpul studierii sistemului de apărare al bacteriei Streptococcus pyogenes împotriva virusurilor.

Tehnica funcţionează ca două foarfeci moleculare extrem de precise, care pot tăia anumite porţiuni din ADN pe care le înlocuiesc cu altele, dorite de cercetători. Se afirmă că CRISPR a revoluţionat metodele folosite anterior care erau scumpe, nu prea precise şi durau foarte mult. Tehnica ar permite cercetătorilor să modifice cu uşurinţă ADN-ul aproapei oricărui organism viu.

Cercetătorii chinezi au folosit-o deja pentru introducerea de modificări genetice la purcei. Chinezii, dar şi dr. Kathy Niakan de la Institutul Francis Crick din Londra doresc să folosească noua tehnică pentru a modifica gene la embrioni umani de o zi, abandonaţi în urma tehnicii de fertilizare in vitro, pentru a studia ce rol joacă unele gene în dezvoltarea embrionară normală.

Tehnica are o mulţime de avantaje, dar ele sunt copleşite de dezavantaje, unele dintre cele mai grave fiind transmiterea modificării genetice la generaţiile viitoare, siguranţa metodei, dar şi consecinţele neprevăzute. Toate acestea l-au determinat pe James Clapper, directorul Agenţiei Naţionale de Securitate a SUA, să declare, în raportul anual de evaluare a ameninţării mondiale, că tehnica ,,este o armă de distrugere în masă”.

Geneticianul şi virologul Jonathan Latham, director executiv al Proiectului pentru Resurse de Bioştiinţă şi editor la Independent Science News, afirmă că propaganda făcută pentru noile tehnologii de editare a genelor este falsă: ,,Cel mai subtil element al campaniei de propagandă este cea mai mare şi mai periculoasă improbabilitate, anume că CRISPR şi tehnologiile legate de ea ‘editează genomul’, mai precis că sunt capabile să creeze alterări precise, îngrijite şi specifice în ADN”. El a oferit ca dovadă pentru cuvintele sale rezultatul experimentului făcut de chinezi pe purcei. Aceştia au încercat să modifice genetic purceii pentru a avea muşchi mai mari. Purceii au avut muşchi mai bine dezvoltaţi, dar în acelaşi timp au avut piele mai subţire, oase mai subţiri, probleme la naştere şi apetit mai mare. Mai mult, 30 din 32 purcei au murit prematur şi un singur animal era considerat încă sănătos la vremea când autorii studiului au fost intervievaţi.

[10] Forme de viaţă extraterestre, mici, non-inteligente, blănoase, care apar în mai multe episoade din serialul Star Trek.

[11] Hemlock înseamnă în limba română cucută. Cucuta este una dintre cele mai vestite plante otrăvitoare. Când a fost condamnat la moarte, faimosul filozof Socrate a fost pus să bea o cupă amară cu zeamă de cucută.

Societatea Hemlock SUA a fost o organizaţie naţională americană pentru dreptul la moarte înfiinţată în 1980 în Santa Monica, California, de Derek Humphry. Printre misiunile sale fundamentale se numărau furnizarea de informaţii pentru persoanele muribunde şi sprijinirea adoptării de legi care să permită sinuciderea asistată medical. În 2003, organizaţia naţională şi-a schimbat numele în Alegeri pentru Sfârşitul Vieţii (End of Life Choices) şi un an mai târziu s-a unit cu un alt grup alcătuind o nouă organizaţie naţională cu numele Compasiune & Alegeri (Compassion & Choices).

[12] Potrivit afirmaţiilor oficiale, Zika este un virus care se transmite de la mamă la făt şi care poate duce la microcefalie, malformaţii grave ale creierului şi alte defecte congenitale. Surse neoficiale susţin că microcefalia şi celelalte defecte congenitale nu sunt consecinţa infectării cu virusul Zika, ci o posibilă cauză o constituie cantităţile mari de pesticide utilizate pretutindeni în lume.

[13] În engleză, în cultura morţii, se foloseşte acest termen ‘încheiere’, în loc de avort, pentru a masca faptul că avortul este în realitate ucidere.

[14] Despre Protocolul Groningen, a se vedea:

OMUL – marfa cea mai căutată, cea mai traficată şi cea mai batjocorită

Decembrie 2007. Ştiri - Război aprig între ‘apostolii’ morţii şi susţinătorii vieţii

[15] Stare medicală în care un pacient prezintă o vătămare gravă a creierului şi, în consecinţă, nu poate trăi fără ajutorul unui sistem de susţinere a vieţii, nearătând nici un răspuns la stimuli.

[16] Am atras atenţia de nenumărate ori asupra acestei expresii, ca fiind una din cele mai infame exprimări a politicilor totalitare existente în vremurile noastre. A se vedea editorialul nostru, La început de an … editorialistic, nota 2.

[17] Am completa noi, lucru care nu se întâmplă încă legal !

[18] Am relatat într-un articol anterior că în Marea Britanie există de asemenea un organism guvernamental – Institutul Naţional de Sănătate şi Excelenţă Clinică (National Institute for Clinical Excellence, NICE) – care se ocupă de raţionalizarea serviciilor de sănătate. A se vedea Frontul eutanasiei avansează cu repeziciune.

[19] A se vedea, de asemenea, despre protocolul Groningen, nota 14.

[20] N.r.: Cine a mai auzit aşa ceva, ca medicul să prescrie moartea ... Ce e moartea ? Un nou tratament împotriva suferinţei ?