----------------

 

Carti in site

 

--------------------

Cine e online?

Avem 78 vizitatori și nici un membru online

Originile misionare ale ecumenismului modern

Repere care netezesc calea pentru 1920

 

de preot Peter Alban Heers[1]

 

Un discurs pregătit pentru conferinţa academică

Misiunea Bisericii Ortodoxe şi Consiliul Mondial al Bisericilor

Atena, 15 mai 2005

 

PARTEA I

Introducere

Mărturia istorică şi cadrul ecleziologic al ecumenismului

Astăzi, mulţi creştini ortodocşi acceptă îndeobşte că mişcarea ecumenistă contemporană a început cu Enciclica patriarhală din 1920, ,,Către Bisericile lui Hristos de pretutindeni”. Mai mult, în general se crede că mişcarea pentru unitate creştină s-a născut dintr-o căutare pentru ,,unitate în adevăr” şi acord dogmatic. Aşadar, va fi o surpriză pentru mulţi să descopere că mărturia istorică demonstrează falsitatea acestor afirmaţii dincolo de orice urmă de îndoială[2].

Istoria arată că mişcarea ecumenistă contemporană îşi are rădăcinile în mişcarea protestantă misionară din secolul al XIX-lea şi inspiraţia în dorinţa protestanţilor evanghelici de a obţine o ,,unitate în frăţietate” între ei pentru un succes mai mare pe teren misionar. Willem Saayman, un protestant erudit în misiologie, începe studiul său despre misiune şi unitate cu următoarele cuvinte: ,,Mişcarea ecumenistă nu îşi are originea pur şi simplu într-o dorinţă pentru unitate; ea a izvorât dintr-o dorinţă de unitate care este pe deplin îmbinată cu misiunea[3].

Cu toate acestea, uniunea dintre misiune şi ecumenism nu a fost un lucru dobândit cu repeziciune sau fără tulburări pentru lumea protestantă. A crescut încet, în cea de-a doua jumătate a secolului al XIX-lea, în solul alianţelor confesionale globale şi acordurilor de bună înţelegere[4] dintre protestanţi, şi a continuat în mişcările studenţeşti internaţionale şi conferinţele misionare, devenind o nouă paradigmă a unităţii ecleziastice – pentru convertirea lumii. Din 1910 încoace, a devenit baza pe care a fost construită mişcarea ecumenistă[5].

Aşadar, este limpede că, cu mult înainte ca enciclica din 1920 să fie emisă şi ca ortodocşii să intre în discuţie, au fost stabilite premisele şi parametrii întâlnirii şi ei [iniţiatorii] nu au reflectat câtuşi de puţin, nici nu au recunoscut principiile ecleziologice ortodoxe[6]. Cadrul ecleziologic în care s-a făurit, format, dezvoltat mişcarea ecumenistă şi există până astăzi este, cu mici ajustări, produsul mişcării evanghelice din secolul al XIX-lea.

În acest articol, vom analiza această ,,ecleziologie evanghelică”, ,,preistoria” ecumenismului, originile sale în misiunea protestantă şi contextul istoric şi teologic în care ortodocşii au intrat în mişcarea ecumenistă. În special, ne vom opri la 5 repere majore prin care a trecut ecumenismul în calea sa către implicarea ortodoxă.

 

Reperul I

Mişcarea protestantă misionară din secolul al XIX-lea

Începem călătoria noastră cu Marile Treziri Evanghelice. Pentru a evalua corect mişcarea ecumenistă modernă ca întreg, şi Conferinţele Misionare Mondiale în particular, este esenţial să înţelegem rolul decisiv jucat de ,,marile renaşteri” din secolul al XIX-lea, care au măturat Europa şi America de Nord. Potrivit istoricului James Hastings Nichols, la sfârşitul secolului al XVIII-lea, confesiunile reformate se cufundaseră în cel mai adânc declin în termeni de ,,vitalitate religioasă” şi aveau foarte mare nevoie de o regenerare spirituală[7]. Această regenerare a venit prin Trezirea Evanghelică, ale cărei origini pot fi urmărite până la mişcarea pietistă din Germania, apariţia metodismului în Marea Britanie şi Marea Trezire de la graniţa americană[8]. Era o mişcare care, deşi îşi găsea impulsul principal în mişcarea evanghelică britanică, poate fi caracterizată drept transnaţională, trecând din ţară în ţară[9]. Însă, indiferent care ar fi originile sale, spiritul său şi motivele sale fundamentale au fost întotdeauna aceleaşi: o pasiune pentru evanghelizare. Din această pasiune s-au născut societăţi, mişcări voluntare şi organizaţii în care protestanţi din diferite naţiuni şi denominaţiuni ,,s-au coalizat pentru a câştiga lumea pentru Hristos”[10].

Deci, ,,mişcarea misionară a izvorât din trezirea evanghelică”[11]. Cu toate acestea, bineînţeles, mişcarea misionară nu a existat într-un vid, ci a fost puternic condiţionată de circumstanţele istorice. Visul convertirii păgânilor de pe întregul mapamond era stimulat de şi mergea pe urmele expansiunii şi cuceririi coloniale şi astfel era în mare măsură dependent de puterile apusene, în special de Marea Britanie şi America, pentru Ecumenism 98 1implementarea sa practică. Prin urmare, în mariajul dintre misiune şi colonialism, pe lângă pasiunea pentru ,,creştinarea” lumii, s-a adăugat sarcina de a o ,,civiliza”.

Samuel Worcester din ramura americană a Misiunilor Străine a descris ţelul societăţii sale ca ,,civilizator şi creştinător” în această ordine: ,,A face întregul trib englez ca limbă, civilizat ca obiceiuri şi creştin ca religie: acesta este actualul plan”[12].

Dacă pentru misionarismul protestant american ,,creştinarea” era inseparabilă de ,,civilizare”, creştinismul fără comerţ era improbabil pentru protestanţii britanici. În 1856, exploratorul misionar David Livingstone (foto dreapta) a electrizat naţiunea britanică cu istorisiri despre călătoriile sale aventuroase în întreaga Africă, lansând astfel acea alianţă pentru ,,comerţ, civilizaţie şi creştinism” care avea să caracterizeze misiunile protestante britanice în era colonială. Cultivând înclinaţia nativă pentru comerţ, el a susţinut că ,,avantajele care ar putea decurge dintr-un punct de vedere comercial sunt incalculabile; nici nu ar trebui să pierdem din vedere inestimabilele binecuvântări care stau în puterea noastră să le dăm africanului ignorant, dându-i lumina creştinismului. Aceşti doi pionieri ai civilizaţiei – creştinismul şi comerţul – ar trebui să fie mereu nedespărţiţi”[13].

Ecumenism 98 2Însă, oportunităţile comerciale singure nu ar fi fost cu siguranţă suficiente pentru a stimula ceea ce istoricilor protestanţi le place să numească ,,cea mai mare expansiune geografică a credinţei care a fost văzută vreodată”[14]. Dezvoltarea rapidă a spiritului misionar şi a organizaţiilor misionare în rândul evanghelicilor a fost responsabilă în mare parte pentru ceea ce Rufus Anderson (foto stanga) a descris ca fiind ,,aşteptarea şi scopul declarate – pentru prima oară din epoca apostolică încoace – de a lucra pentru convertirea întregii lumi păgâne”[15].

În spatele exploziei de misiuni stă dorinţa protestanţilor de a evada din modul lor de viaţă convenţional, disciplinat şi a descoperi ,,ce este dincolo de graniţele experienţei normale”[16]. Cu toate acestea, optimismul, idealismul şi starea de visare[17] care a caracterizat misiunea de la jumătatea secolului nu au fost limitate la câţiva vizionari, nici nu au fost cu totul Ecumenism 98 3neîntemeiate, ci mai degrabă s-au bazat pe semne impresionante ale creşterii în activitate şi resurse. Aşa s-a făcut că pe la sfârşitul secolului, John Mott (foto), ,,purtătorul de cuvânt pentru misiunile globale în rândul protestanţilor”[18], a îndrăznit să vorbească despre ,,evanghelizarea lumii în această generaţie”[19].

Pe de o parte, Mott a indicat către creşterea societăţilor misionare. La începutul secolului al XIX-lea, existau 6 organizaţii protestante misionare. La sfârşitul secolului erau 537. Pe de altă parte, el a văzut o ,,oportunitate fără precedent” în controlul pe care conducătorii apuseni îl aveau asupra locuitorilor a o treime din ,,lumea neevanghelizată”[20]: ,,Pare cu totul posibil – scria el – a umple pământul cu cunoaşterea lui Hristos înainte ca actuala generaţie să moară. ... Acum aburul şi electricitatea au unificat lumea. Biserica lui Hristos este în ascensiune. Ea are în controlul ei puterea, bogăţia şi cultura lumii”[21].

 

Ecumenism 98 4

Conferinţa Misionară Mondială din Edinburgh, 1910

 

Această viziune globală asupra misiunii avea să pregătească terenul, în două moduri importante, pentru ,,secolul ecumenist” care urma. În primul rând, a scos protestantismul din izolarea sa din Apus şi l-a pus faţă în faţă atât cu culturi, oameni şi credinţe din întreaga lume, cât şi cu propriile divizări reflectate în haosul denominaţional care a fost transplantat pe teren misionar. Din acest punct de vedere, este grăitor faptul că cei mai deschişi susţinători ai ecumenismului la începutul secolului XX au fost conducătorii misiunilor nou-înfiinţate din China şi India. Fiii divizării cereau părinţilor lor să dea socoteală.

În al doilea rând, mişcarea misionară adesea a mers mână în mână cu expansiunea colonială şi economică. Astfel, răspândirea mondială a protestantismului este văzută ca un factor important în primele etape ale procesului de globalizare[22], care a fost clădit pe limba şi cultura comune ale Apusului protestant[23].

Aşadar, iniţiativa misionară protestantă a slujit ca trambulina mişcării ecumeniste şi a pregătit terenul pentru venirea ,,secolului ecumenist” şi mişcarea de la o ecleziologie misionară la o ,,ecleziologie ecumenistă”.

Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 98/mai-iunie 2016

 

 

 

PARTEA A II-A

Reperul II

Ecleziologia evanghelică: Biserica nevăzută

În atmosfera ameţitoare a aşteptării şi aspiraţiei misionare, a fost pregătit terenul pentru a planta sămânţa ecumenismului. Duhul unităţii se înălţa deasupra lumii protestante divizate ca un phoenix din cenuşă. Un istoric descrie astfel efectele unificatoare ale mişcării evanghelice:

,,În prima sa etapă însufleţită, caracterul neaşteptat al deşteptării, sensul aşteptării milenare pe care l-a trezit, prospeţimea experienţei evanghelice, mişcarea de renaştere, toate au slujit pentru a crea un puternic sentiment de frăţietate printre cei care se deşteptaseră. Armeni şi calvini, oameni ai Bisericii şi disidenţi[24], au dobândit un nivel de unitate fără precedent”[25].

Acest sentiment de frăţietate nu se limita exclusiv la sentimente, ci s-a manifestat de asemenea la nivel de instituţie. În 1846, Londra a fost mediul pentru înfiinţarea unui ,,lucru nou” în istoria Bisericii – ,,o organizaţie distinctă pentru exprimarea unităţii între indivizii creştini aparţinând unor Biserici diferite, şi anume, Alianţa Evanghelică”[26]. Au participat 800 conducători evanghelici care aparţineau la nu mai puţin de 52 denominaţiuni protestante. Aclamată ,,ca şi cum ar fi fost mileniul”, s-a afirmat că aici ,,realitatea unităţii creştine şi-a găsit în cele din urmă expresia colectivă”[27].

Alianţa Evanghelică a fost o organizaţie care ,,ţintea să facă văzută ‘Biserica nevăzută’”, ,,ca lumea să creadă”[28]. În mare parte prin Alianţă, evanghelicii ,,au învăţat să se simtă ei înşişi una întru Hristos, dincolo de hotarele naţionale şi bisericeşti, s-au unit în societăţi voluntare, şi au ajuns să se gândească la colaborarea dintre ei în slujba Domnului lor ca la o parte normală şi fericită a vieţii creştine”.

Uniţi în experienţa evanghelică prin societăţile misionare, în ciuda sau în indiferenţă faţă de diferenţele dogmatice, se poate spune pe drept că unitatea evanghelicilor este una din primele expresii ale spiritului ecumenist contemporan. Ei au realizat, precum scria T.V. Philip, că ,,împărtăşeau o experienţă care îi delimita în mod decisiv de toţi ceilalţi şi îi aduna laolaltă în tovărăşia unei Biserici nevăzute a lui Hristos căreia îi aparţineau toţi creştinii ‘vitali’. Experienţa evanghelică nu era o chestiune de reflecţie teologică, ci mai degrabă o criză experimentală generală … Pentru ei, dacă teologiile puteau dezbina, experienţa putea uni[29].

Pasiunea pentru evanghelism a dat naştere pasiunii pentru unitate, exprimată atât la nivel practic, către un succes misionar mai mare, cât şi la nivel teoretic, în concepţia evanghelică despre Biserică ca fiind nevăzută şi despre unitate ca fiind o chestiune a inimii; spirituală nu organică. Răspândirea şi acceptarea acestei concepţii despre Biserică pretutindeni şi în cele din urmă dincolo de cercurile evanghelice au fost făcute posibile de societatea misionară – o organizaţie în acelaşi timp non-eclezială şi super-eclezială.Ecumenism 99 1

Istoricul protestant Ruth Rouse spune despre societăţile misionare evanghelice: ,,Ele nu au fost ecumeniste ca obiectiv … dar … ele au fost ecumeniste ca rezultat … ele au creat o conştiinţă a unităţii, un ‘sentiment al conglomerării’ printre creştinii din diferite Biserici. Deşi arareori formulat, conceptul fundamental al unităţii creştine care stătea în spatele strădaniei lor comune era că toţi creştinii adevăraţi împărtăşesc viaţa în Hristos, că ei sunt una în virtutea a ceea ce împărtăşesc, şi că această unime este unitatea creştină esenţială[30].

 

John Mott, Ruth Rouse, Karl Fries

 

Un ,,lucru nou” a apărut în istoria creştină: o ,,Biserică” nevăzută concomitent în şi deasupra Bisericilor. Evanghelicii trăiau o existenţă dublă: ei erau membri respectabili şi loiali ai Bisericii naţionale, dar ei ştiau de asemenea în inimile lor că împărtăşeau o credinţă şi experienţă comune cu alţi evanghelici ,,care depăşea hotarele denominaţionale şi taberele teologice”[31]. Pentru evanghelici, a căror sarcină principală era de a propovădui păgânilor Evanghelia, cel mai mare rău al vremii era ,,fanatismul denominaţional”. Prin urmare, când a fost înfiinţată în 1795 Societatea Misionară din Londra, care a pornit ca un efort de unire a congregaţionaliştilor[32], presbiterienilor, metodiştilor şi anglicanilor, aceasta a fost aclamată ca ,,înmormântarea fanatismului”.

Apoi, din experienţa evanghelică comună, a apărut o ,,ecleziologie evanghelică” întemeiată pe lozinca: ,,Dacă teologiile pot dezbina, experienţa poate uni”.

Prin societăţile şi experienţa evanghelice, zidurile confesionale au fost ocolite şi unitatea creştină a ajuns să se bazeze pe experienţa subiectivă, separată de adevărul teologic. Aceasta însemna că diviziunile de natură dogmatică sau ecleziologică aveau să fie trecute cu vederea de dragul unui ideal neclar de ,,creştinism”. Astfel, unitatea dintre teologie şi experienţă, viaţă şi adevăr, au fost sfâşiate, şi uşa a fost deschisă cu bruscheţe pentru crearea unei Biserici în şi deasupra Bisericilor – un soi de super-Biserică, dar nevăzută, alcătuită din toţi creştinii ‘vitali’, având însuşiri, experienţe şi cunoaştere speciale.

Însă, când viaţa şi credinţa, experienţa şi teologia sunt separate, nu după multă vreme teologia este înlăturată şi desconsiderată, mai întâi ca un lucru mort şi neesenţial, apoi ca ceva supărător şi obstructiv. De aceea, în lumea protestantă, a insista asupra anumitor Ecumenism 99 2aspecte ale ecleziologiei şi vieţii şi rânduielii bisericeşti a devenit înrudit cu ,,fanatismul”. Dar creştinul ortodox nu insistă asupra unor puncte particulare ale dogmei din vreun fanatism îngust, pătimaş, ci tocmai pentru că el ştie unde duce indiferenţa sau dispreţul faţă de adevărul lui Hristos şi Biserica Lui – la genul de dezintegrare şi divizare ce caracterizează lumea protestantă şi i-a condus pe protestanţi în fundătura secularizării.

 
Înfiinţarea Federaţiei Creştine Studenţeşti Mondiale
Castelul Vadstena, Suedia, 1896
 
 

Reperul III

Y.M.C.A. şi Mişcările Creştine Studenţeşti: Inspiraţia generaţiei ecumeniste

Către sfârşitul secolului[33] s-au născut două mişcări care ,,erau menite poate mai mult decât orice alte rezultate ale Trezirii Evanghelice să pregătească pentru şi să afecteze cursul mişcării ecumeniste moderne”. Aceste mişcări erau Asociaţia Creştină a Tinerilor Bărbaţi (Young Men’s Christian Association, Y.M.C.A.)[34] şi Mişcarea Creştină Studenţească (Student Christian Movement, SCM). Rolul central pe care l-au jucat aceste organizaţii în dezvoltarea ecumenismului este evident când cineva ia în considerare faptul că patru cincimi din cei adunaţi pe podium la adunarea fondatoare a Consiliului Mondial al Bisericilor îşi datorau ,,inspiraţia ecumenistă” acestor grupuri studenţeşti[35].

În timp ce majoritatea liderilor mişcărilor studenţeşti erau indiferenţi faţă de problemele bisericeşti şi relaţiile dintre Biserici, ei erau evanghelici, misionari şi în mod conştient internaţionali. Ei şi-au dezvoltat mişcările în organizaţii mondiale. S-au îndreptat către Răsărit şi Africa şi au căutat în mod intenţionat şi au instruit lideri orientali. Au înţeles importanţa strategică a mişcării studenţeşti şi au validat-o să slujească viitorului ecumenist.

Prin 1895, mişcările creştine studenţeşti din multe ţări fuzionaseră deja în Federaţia Creştină Studenţească Mondială. John Mott, ,,simbolul şi profetul” tranziţiei de la evanghelicalism la ecumenism şi omul responsabil pentru Federaţie, scria următoarele la câteva zile după înfiinţarea ei:

,,Federaţia va … uni în duh studenţii lumii şi făcând aceasta va obţine un rezultat încă mai semnificativ – grăbirea răspunsului la rugăciunea Domnului nostru, ‘ca ei să fie una’ … Cu siguranţă nu a existat nici o dezvoltare mai plină de nădejde către o uniune spirituală reală a creştinătăţii decât … Federaţia, care uneşte în ţel şi lucrare comune pe viitorii conducători ai Bisericii şi statului din toate ţările”[36].

John Mott a fost cel care a continuat să joace rolul central şi fundamental în aducerea Bisericii Ortodoxe în mişcarea ecumenistă[37]. Datorită insistenţei şi abilităţii lui Mott, 16 ani mai târziu, în 1911, s-a ţinut Conferinţa Federaţiei la Constantinopol, cu ,,reprezentarea istorică a Bisericilor Răsăritene”. Mott s-a străduit mult să-i aducă pe ortodocşi în mişcarea studenţească, călătorind pretutindeni în Balcani şi Rusia[38], astfel că în 1911 el s-aEcumenism 99 3 convins că era posibilă colaborarea cu ortodocşii. În sprijinul optimismului său, el cita cuvintele unei cunoştinţe mai vechi şi susţinător al mişcărilor creştine studenţeşti, Ghermano Strenopoulos (foto), mitropolit de Thyateira şi exarh al Europei Apusene pentru Patriarhia Ecumenică: ,,Acolo unde inimile sunt unite, opoziţia capului va scădea. Slăbirea legăturilor dragostei a pricinuit divizările creştinătăţii”[39].

Ruth Rouse, colaboratoarea lui Mott şi istoric ecumenist, întreabă: ,,Care era noua idee ecumenistă pe care Mişcarea Creştină Studenţească avea menirea de a o introduce în Biserică ?” Era ,,ideea unui nou tip de organizaţie creştină, un nou concept despre baza pe care creştinii aparţinând la diferite Biserici s-ar putea uni ca să câştige lumea pentru Hristos – pe o bază mai degrabă ‘inter-denominaţională’ decât ‘ne-denominaţională’”[40]. Era o mişcare care ,,pornea cu credinţa că ei împărtăşeau viaţa în Hristos cu fraţii de credinţă” şi recunoştea ,,loialitatea credincioşilor faţă de diferite organisme creştine în care” – aşa cum credeau ei – ,,era împărţit Trupul lui Hristos”.

Mişcările Creştine Studenţeşti au devenit legătura care va purta ecleziologia evanghelică dincolo de hotarele înguste ale evanghelicalismului. În mod ironic, mişcările studenţeşti ne-dogmatice, ne-ecleziale, ne-sacramentale au semnalat de îndată dezintegrarea confesiunilor apusene şi reintegrarea lor, dar într-un mod ne-eclezial. Ei căutau universalitate, dar numai orizontal, nu vertical, nu diacronic.

Apoi, prin astfel de experienţe, în ajunul Conferinţei de la Edinburgh din 1910, asemenea entuziaşti ortodocşi ecumenişti timpurii ca mitropolitul Ghermano Strenopoulos au fost gata să-şi ocupe locul la masa mişcării ecumeniste moderne.

Ecumenism 99 4În orice caz, poziţia lui Strenopoulos nu era singura posibilă. Existau alţi ortodocşi care respingeau apelul lui Mott la unitate şi comuniune tocmai pe temeiul că cei care-l emiteau ignorau unitatea şi comuniunea omniprezentă a Bisericii. Un asemenea ierarh ortodox şi teolog renumit a fost arhiepiscopul Ilarion Troiţki (foto). După una din vizitele lui John Mott în Rusia, el scria următoarele:

,,Oamenii care tăgăduiesc Biserica vorbesc în mod constant despre ‘principii evanghelice’, despre învăţătura evanghelică; dar creştinismul ca viaţă le este complet străin ... Protestantismul a ucis viaţa bisericească generală, pentru care S-a rugat Domnul Iisus Hristos în acea primă rugăciune sfântă”.

Apoi, arhiepiscopul rus s-a adresat mişcării studenţeşti în particular:

,,În timp ce ascultam conferinţa despre ‘Uniunea Creştină Studenţească Internaţională’, inima mea s-a umplut de tristeţe şi durere. Cât de mulţi oameni sinceri care însetează după Dumnezeu, însetează după viaţă, pier de foame şi sunt hrăniţi cu laptele vreunei uniuni studenţeşti de peste mări. Se poate oare ca ei să nu ştie cum să folosească pâinea îmbelşugată din casa Tatălui ceresc, din Biserica Ortodoxă ? Este necesar doar să uite toate ‘bazele federative’, să se abandoneze în ascultare deplină de Biserica Ortodoxă şi să adere la plinătatea vieţii Bisericii, vieţii Trupului lui Hristos (pentru a folosi aceste pâini îmbelşugate)”[41].

Judecata arhiepiscopului Ilarion nu era împărtăşită de acei ortodocşi care s-au grăbit să se unească cu heterodocşii în tovărăşie fără a se uni mai întâi în Adevăr şi Biserică. Dar există încă un pas pe care lumea protestantă trebuie să-l facă înainte ca ortodocşii să li se alăture în căutarea unităţii: Edinburgh 1910.

Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 99/iulie-august 2016

 

 

 

PARTEA A III-A

Reperul IV

Edinburgh 1910: Leagănul ecumenismului modern

Conferinţa Misionară Internaţională ţinută la Edinburgh în 1910 a fost salutată de istorici ca un ,,eveniment de răscruce în colaborarea ecumenistă”[42], ,,unul dintre marile repere din istoria Bisericii”[43] şi ,,leagănul ecumenismului modern”[44].Ecumenism 100 1

Edinburgh a fost prima conferinţă care a căutat să cuprindă o gamă largă de confesiuni protestante, nu numai pe evanghelici. ,,Din ea au crescut mişcările care aveau să se unească pentru a forma Consiliul Mondial al Bisericilor (CMB) în 1948 şi Consiliul Misionar Internaţional, care a devenit în 1961 braţul de misiune şi evanghelizare al CMB. Convinşi că Dumnezeu îi chema să evanghelizeze lumea, delegaţii de la Edinburgh au văzut diviziunile bisericeşti ca pe o slăbiciune a misiunii şi unitatea în misiune ca pe o poruncă dumnezeiască”.

 

Conferinţa Misionară Internaţională de la Edinburgh, 1910, pe coperta publicaţiei The Christian Advocate, 14 iulie 1910

 

Când în cele din urmă a fost trimis apelul de a veni la Edinburgh, ,,a jertfi şi a fi jertfit” în mişcarea ecumenistă, conducerea evanghelică s-a ,,obişnuit de la început să intre într-o conferinţă şi colaborare comună cu fraţii (lor) despărţiţi”[45]. John Mott, care era metodist, mirean şi ,,fiu spiritual al mişcării de renaştere”, a fost ,,organizatorul întrunirii”. Împreună cu Joseph H. Oldham, de asemenea un fiu al mişcărilor studenţeşti şi misionare, Mott a modelat adunarea de la Edinburgh într-un teren de instruire pentru conducerea ecumenistă, într-un asemenea mod încât puţini, dacă nu cumva nici unul dintre participanţi ,,nu a scăpat de contaminarea cu spiritul ei”[46].

Deşi problemele bisericeşti sau dogmatice au fost interzise oficial şi preocuparea a fost îndreptată către strategia şi colaborarea în misiune, nevoia de unitate în câmpul misiunii a străbătut întreaga conferinţă. Misionarii erau ,,la propriu reclamanţi în apelul lor ca Biserica lui Hristos să-şi restabilească unitatea demult pierdută”[47]. Teama că Bisericile misionare se vor ridica şi vor deveni independente şi că se vor desprinde de tradiţiile şi controlul apusene au condus societăţile misionare la colaborare şi unitate[48]. Lordul Ecumenism 100 2Balfour (foto), fost ministru pentru Scoţia în guvernul britanic, a recunoscut influenţa obiecţiilor Bisericilor tinere când a afirmat că ,,o unitate începută pe teren misionar îşi poate extinde influenţa şi se poate repercuta asupra noastră acasă şi pretutindeni în civilizaţiile mai vechi”[49]. Şi episcopul episcopalian Brent, care va apărea curând ca lider al mişcării Credinţă şi Ordine, a exprimat caracterul urgent al crizei: ,,Noi, misionarii, avem clipe de deprimare profundă când ne covârşeşte conştientizarea faptului că este aproape absurd să încercăm a aduce în Biserica lui Hristos marile popoare din Orientul Îndepărtat atâta vreme cât nu putem înfăţişa un front nedivizat”.

Disperarea episcopului Brent nu era neîntemeiată. În protestantismul secolului al XIX-lea, separarea dintre Biserică şi misiune era atât de mare încât ,,singura realitate pentru creştinii din domeniul misionar era misiunea”, într-atât încât ei nu erau nici măcar conştienţi că aparţineau unei Biserici[50]. La Edinburgh, însă, Biserica, cel puţin teoretic, şi-a făcut apariţia: ,,MisiuneaEcumenism 100 3 mondială a creştinătăţii a devenit eclezio-centrică” şi misiunea străină ca o entitate administrativă era pe cale să devină neînsemnată[51]. Deplasarea de la para-Biserică[52] către inter-Biserică începuse şi în aceasta s-a născut mişcarea ecumenistă modernă.

 

Episcopul episcopalian Charles Brent, pe coperta revistei Time, 29 august 1927

 

* * *

 

Îndemnul pentru misiune dezvăluise divizarea şi divizarea era un scandal împotriva căruia s-au ridicat Bisericile misionare, sub presiunea naţionalismului. Reacţia lor a fost scânteia care a aprins ecumenismul în Bisericile din patrie – un ecumenism caracterizat de minimalism dogmatic şi ,,unitate în tovărăşie”. Acest lanţ de reacţii a condus la Adunarea de la Edinburgh, care, sub conducerea lui John Mott, marchează punctul culminant al propunerii pur evanghelice şi începutul instituţional real, pentru creştinism, al tranziţiei de la o ecleziologie evanghelică la o ,,ecleziologie ecumenistă”.

O ,,Biserică unită şi reînnoită” înzestrată pentru misiune şi slujire universală, depăşindu-şi hotarele, unind întreaga ,,oikumene”: acesta este noul vis care i-a stârnit pe oameni să săvârşească incredibila dramă de la Edinburgh şi mişcarea ecumenistă modernă. Este un vis cu ,,implicaţii eshatologice”, şi au dreptate întru totul cei care văd în el o stranie răsturnare a Bisericii Creştine care existase până atunci.

La Edinburgh, zidurile dogmei au început să cadă şi în locul lor a fost ridicată convingerea că diferenţele vor fi depăşite fără a fi abandonate[53]. Cu toate acestea, după Edinburgh, ortodocşii vor intra curând în scenă şi vor fi siliţi să lucreze într-un asemenea cadru şi mentalitate care nu vor ţine seama de premisele ecleziologice ortodoxe.

 

Reperul V

Lărgirea noţiunii de Biserică. Enciclica din 1920 şi participarea ortodoxă timpurie

Precum am văzut, în decursul primului deceniu al secolului XX, John Mott şi colaboratorii săi au lucrat din greu pentru implicarea ortodoxă în mişcarea protestantă pentru ,,unitate în tovărăşie”. Rodul lucrării lor a fost văzut în primul rând în adunarea ,,epocală” a Federaţiei Creştine Studenţeşti Mondiale la Constantinopol în 1911, unde mitropolitul Ghermano s-a întâlnit cu entuziasmul proaspăt al conferinţei de la Edinburgh în oameni precum John Mott, arhiepiscopul suedez Nathan Söderblom şi alţi pionieri ai mişcării ecumeniste[54]. Nucleul de la Edinburgh va fi ulterior extins pentru a crea o varietate de locuri de întâlnire care erau concepute, în parte, pentru a deschide mişcarea către Răsărit şi Sud: J.H. Oldham a continuat lucrarea Conferinţei Misionare Mondiale; Episcopul Brent a condus mişcarea Credinţă şi Ordine; Nathan Söderblom a susţinut mişcarea Viaţă şi Acţiune, şi aşa mai departe. În mijlocul acestor evenimente şi în umbra influenţei lor, mitropolitul Ghermano Strenopoulos şi alţii au alcătuit textul istoric care va deveni Enciclica Patriarhiei Ecumenice din 1920, ,,Către Bisericile lui Hristos de pretutindeni”[55].

Trecând peste un număr de aspecte ale enciclicei care au fost dezbătute pe larg în altă parte, ne vom concentra asupra unui singur amănunt istoric şi teologic de mare importanţă. În enciclică, Bisericilor le-a fost impusă o nouă judecată, ,,ca ele să nu se mai socotească una pe cealaltă ca fiind străine, ci rudenii şi parte a familiei lui Hristos şi „împreună moştenitori şi împreună un trup şi împreună părtaşi făgăduinţei lui întru Hristos prin Evanghelie” (Efeseni 3, 6)”[56].

Comentând acest fragment în 1929, mitropolitul Ghermano însuşi, principalul autor al enciclicei, îl interpretează astfel: ,,Cât de largă este concepţia pe care o propovăduieşte enciclica în acest punct devine limpede în faptul că lărgeşte noţiunea relaţiilor dintre membrii unei singure Biserici – ca membri ai unui trup potrivit învăţăturii minunate a Sfântului Pavel – astfel ca să fie aplicată relaţiilor dintre diferite Biserici[57].

Importanţa acestei interpretări a enciclicei făcută de principalul ei autor şi arhitectul implicării ecumeniste a Patriarhiei nu poate fi subestimată. Aici este piatra fundamentală a politicii ecumeniste a Patriarhiei şi punctul cheie al sincronizării cu ,,ecleziologia ecumenistă” în dezvoltare a protestanţilor.

 

Ecumenism 100 4

Cei 6 preşedinţi şi preşedintele onorific al Consiliului Mondial al Bisericilor aleşi la prima Adunare Generală (de la stânga la dreapta): episcopul G. Bromley Oxnam, dr. Marc Boegner, arhiepiscopul Ghermano (Strenopoulos), dr. John Mott (preşedinte onorific), dr. Geoffrey Fisher, arhiepiscop de Canterbury, arhiepiscopul Erling Eidem şi dr. Tsu-Chen Chao

 

Lărgind noţiunea de Biserică pentru a include grupuri care nu sunt în comuniune nici ecleziastică, nici sacramentală, nici dogmatică cu Biserica Ortodoxă, mitropolitul Ghermano este în armonie perfectă atât cu ,,ecleziologia evanghelică” amintită mai sus care vorbeşte de o ,,tovărăşie a unei Biserici nevăzute a lui Hristos de care aparţineau toţi creştinii ‘vitali’”, cât şi cu ,,ecleziologia ecumenistă” succesivă care, deşi foarte asemănătoare prin aceea că accepta existenţa unui Trup al lui Hristos ,,mistic”, nevăzut, caută o unitate vădită în Hristos[58].

Reinterpretarea radicală a mitropolitului Ghermano şi ,,lărgirea” învăţăturii Sfântului Pavel referitoare la Trupul lui Hristos nu a fost un lucru limitat la el, ci, aşa cum ar fi firesc în cadrul covârşitor de protestant al întrunirilor mişcării, un asemenea ,,orizont larg” ecleziologic a pătruns întreaga atmosferă a întâlnirii ecumeniste[59]. Aceasta a condus la adoptarea de către ecumeniştii ortodocşi – conştient sau inconştient – a poziţiilor ecleziologice protestante.

Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 100/septembrie-octombrie 2016

 

 

 

PARTEA A IV-A

Reperul V

Lărgirea noţiunii de Biserică. Enciclica din 1920 şi participarea ortodoxă timpurie (continuare)

Într-adevăr, deja în 1920, chiar la prima întrunire la care au participat reprezentanţii ortodocşi, ortodocşii au fost cei dintâi care au propus noţiunea de colaborare în misiune. În numele Bisericii Ortodoxe, profesorul Alivisatos din Atena a prezentat un program pentru înfiinţarea unei Ligi a Bisericilor, care includea, ca prim punct, ,,oprirea prozelitismului dintre Bisericile creştine, şi promovarea înţelegerii reciproce dintre ele pentru misiunile creştine în rândul popoarelor necreştine”[60].

 

Ecumenism 101 1

Profesorul Hamilkar Alivisatos, unul din cei doi delegaţi la
cea de-a IV-a Conferinţă Mondială Credinţă şi Ordine, care a fost
prezent la toate conferinţele mondiale despre unitate creştină,
se uită la o fotografie de la Conferinţa de la Lausanne din 1927

 

În plus, de la începutul implicării ecumeniste, ortodocşii i-au urmat îndeaproape pe înaintaşii lor protestanţi legând ecumenismul de misiune şi adoptând acel principiu fundamental al ecumenismului protestant – acorduri de bună înţelegere (non-prozelitism) şi sprijin reciproc în misionarism. Ceea ce astăzi pare încă incredibil pentru majoritatea creştinilor ortodocşi – colaborarea în misiune cu heterodocşii – nu a fost niciodată o problemă pentru ecumeniştii ortodocşi. Într-adevăr, a fost în primul rând unul dintre factorii care au motivat Patriarhia să se implice.

Şapte ani mai târziu, în 1927, la Conferinţa Credinţă şi Ordine de la Lausanne, declaraţia ortodocşilor a inclus sentimente foarte asemănătoare cu cele pe care le-am văzut exprimate de protestanţi. Delegaţii au afirmat ,,că, deşi divizaţi de diferenţe dogmatice, noi suntem una cu fraţii noştri aici de faţă în credinţa în Domnul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos”[61]. În mod similar, 10 ani mai târziu, la Edinburgh, mitropolitul Ghermano a citit din nou o declaraţie a ortodocşilor care, după ce nota unele vederi ortodoxe, includea totuşi o perspectivă ecleziologică indiscutabil protestantă: ,,Fraţilor ! … Alături de voi noi deplângem sfâşierea veşmântului necusut al lui Hristos. Dorim, ca şi voi, ca membrii Trupului lui Hristos să poată fi din nou uniţi[62].

 

Ecumenism 101 2

Cea de-a II-a Conferinţă Mondială Credinţă şi Ordine de la Edinburgh, 1937

 

Pe lângă această declaraţie separată făcută la conferinţa de la Edinburgh, ortodocşii s-au alăturat şi în adoptarea ,,Chestiunii de afirmare a uniunii în fidelitate faţă de Domnul nostru Iisus Hristos având în vedere situaţia mondială”. Explică în parte: ,,Noi suntem una în credinţa în Domnul nostru Iisus Hristos, Cuvântul întrupat al lui Dumnezeu … Această unitate nu constă în acordul minţilor noastre sau consimţământul voinţelor noastre. Este întemeiată în Iisus Hristos Însuşi, care a trăit, a murit şi a înviat din nou pentru a ne duce la Tatăl, şi care prin Sfântul Duh sălăşluieşte în Biserica Sa … Unitatea noastră este a inimii şi duhului. Noi suntem divizaţi în formele exterioare ale vieţii noastre în Hristos, pentru că înţelegem în mod diferit voia Sa pentru Biserica Sa … Noi ştim că mărturia noastră este slăbită de divizările noastre. Însă noi suntem una în Hristos şi în tovărăşia Sfântului Duh[63].

Făcând astfel de declaraţii, reprezentanţii ortodocşi recunoşteau efectiv ,,ecleziologia ecumenistă” atotcuprinzătoare de facto inerentă mişcării. Într-adevăr, de la începutul participării ortodoxe în 1920, ,,noţiunea lărgită de Biserică” a mitropolitului Ghermano i-a plasat pe ortodocşi în armonie perfectă cu sensul general al mişcării şi drept urmare l-a recunoscut, într-un fel, ca pe ,,un fenomen nou ontologic în istoria creştină care necesita o regândire şi reevaluare profundă a ecleziologiei ortodoxe aşa cum fusese modelată în epoca ‘non-ecumenistă’”[64].

 

* * *

 

Enciclica din 1920 a fost salutată ca un eveniment profetic şi ,,inovator” care nu numai că i-a condus pe ortodocşi în mişcarea ecumenistă, ci a fost în mare măsură responsabil pentru mişcarea însăşi. Acest punct de vedere, însă, nu este adeverit de seria precedentă de evenimente istorice. Mai degrabă, enciclica pare să fie o reacţie şi o îndepărtare: o reacţie faţă de evenimentele politice şi mondiale[65] şi o îndepărtare de la abordarea până atunci prudentă bazată pe experienţa ortodocşilor şi pe străvechile canoane ale Bisericii[66]. Cu toate acestea, a fost mai mult decât o îndepărtare; a reprezentat o ,,schimbare remarcabilă a cugetului”[67]. Odată cu enciclica, Patriarhia nu şi-a schimbat doar poziţia faţă de confesiunile heterodoxe, ci şi-a schimbat înţelegerea despre Biserica Ortodoxă însăşi.

 

Concluzie

În ce priveşte abordarea teologică a chestiunii, din acea vreme până astăzi nu s-au schimbat multe pe tărâmul teologiei ortodoxe sinodale, oficiale. Nu a existat nici o indicaţie a greşelilor anterioare; nu s-a făcut nici o evaluare sinodală corectivă oficială, excepţie făcând acele hotărâri care sunt considerate schismatice şi marginale.

Dimpotrivă, domnesc confuzia şi limbajul cu două înţelesuri, iar ortodocşii ecumenişti doresc ca noi să privim Consiliul Mondial al Bisericilor (CMB) ca pe o platformă umanitară mondială şi făcătoare de pace pentru dialog, de unde noi nu trebuie să lipsim ,,ca nu cumva să devenim izolaţi”.

Adevărul este însă că CMB nu a încetat niciodată să fie condus de visul protestanţilor evanghelici privind o misiune mondială şi unită independentă de particularităţi şi sensibilităţi dogmatice – un lucru care poate este de înţeles pentru protestanţi, cu diferenţele dogmatice minore care există de obicei între ei, dar nu pentru ortodocşi. Pentru ortodocşi, însăşi baza implicării – recunoaşterea unei unităţi în Hristos şi a Bisericii cu heterodocşii – anulează însuşi motivul pentru implicare, cu alte cuvinte, a picura în heterodocşi ,,o nelinişte bună” şi sensul separării de Biserică. Ceea ce face ca visul lor să fie încă mai periculos însă este că astăzi CMB face cunoscut eşecul său ca pe un avantaj şi începe să cinstească şi să ,,sărbătorească” ,,specificitatea” şi ,,diferenţele” dintre membrii săi, în loc să fie profund îndurerat de ele şi să încerce să le depăşească.

Dacă adăugăm la toate acestea înstrăinarea de mai înainte a multor membri ai CMB de credinţa autentică şi etosul Evangeliei, ca şi abordarea sa tot mai vizibilă pentru şi reconcilierea cu religiile lumii, se aruncă licăriri ale coşmarului Apocalipsei asupra visului de misiune mondială a ecumenismului, o misiune mondială fără Hristos, pregătită să-l accepte şi să-l propovăduiască pe antihrist.

Singura cale de a ieşi din impasul acestei ecleziologii şi misiuni ecumeniste – care mai mult a scindat Biserica Ortodoxă decât a unit-o – este calea misiunii ortodoxe.

Dacă misiunea protestantă ne-a condus la ecumenism, misiunea ortodoxă ne va scoate din el: misiunea apostolică şi patristică verificată şi testată, adevărată, fără compromisuri, ascetică, nepământească şi jertfelnică, care urmăreşte ţeluri cereşti, nu vremelnice. Misiune în duhul şi tradiţia Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel, Sfinţilor Chiril şi Meftodie, Sfântului Ştefan de Perm, Sfântului Cosma Etolianul, Sfântului Inochentie de Alaska şi alţii.

În faţa unei asemenea mărturii ortodoxe nu poate exista nici o opoziţie din partea nimănui. O astfel de mărturie ortodoxă poate uni toţi ortodocşii în împlinirea unei viziuni universale autentice a misiunii, în care noi toţi, potrivit cuvintelor Sfântului Apostol Petru, vom fi gata pururea spre răspuns la tot cel ce vă întreabă pre voi cuvânt pentru nădejdea cea întru voi (I Petru 3, 15).

Cu o asemenea misiune duhovnicească şi autentic ecleziastică, noi vom putea să-i chemăm pe toţi – heterodocşi şi toţi credincioşii de alte religii – în Arca unică a mântuirii, Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească Biserică, care este cu adevărat însuşi Trupul Domnului Iisus Hristos înviat.

Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 101/noiembrie-decembrie 2016

 


[1] Părintele Peter Heers s-a născut în Texas şi a crescut în apropiere de San Francisco. Fiu al unui preot anglican, în 1992, el împreună cu întreaga sa familie şi parohie s-a convertit la ortodoxie. În 1998, el a venit în Thessaloniki, Grecia, pentru a vizita Muntele Athos şi unde trăieşte de atunci încoace, s-a căsătorit şi a fost binecuvântat cu 5 copii.

Părintele Peter este fondatorul şi primul care slujeşte ca editor la jurnalul ortodox Divine Ascent, ca şi fondatorul şi conducătorul actual al editurii Uncut Mountain Press. A scris o sumă de articole şi a tradus mai multe cărţi în limba engleză. El este rectorul şi părintele duhovnicesc al parohiei Sfântul Prooroc Ilie din Petrokerasa, un oraş mic din munţii din afara Thessalonikului.

[2] N.r.: Astăzi, după atâţia ani de cercetare a fenomenului ‘ecumenism’, suntem încredinţaţi că cele spuse de autor în acest articol sunt adevărate. Mai mult decât atât, orice încercare din partea heterodocşilor ecumenişti de a face cunoştinţă cu Ortodoxia – fie că au studiat scrierile Sfinţilor Părinţi ai Bisericii, Patristica sau orice altă ramură a teologiei ortodoxe – nu a avut decât scopul de a şti cum să răstălmăcească cuvântul şi să-l propovăduiască în urechile celor slabi în credinţă.

[3] Willem A. Saayman, Unitate şi misiune, Pretoria, Universitatea Africii de Sud, 1984 (sublinierea aparţine autorului). Este general acceptat faptul că mişcarea ecumenistă contemporană îşi are originile imediate în mişcarea protestantă misionară din secolul al XIX-lea. ,,Căutarea contemporană pentru unitatea Bisericii a fost iniţiată în cadrul efortului misionar. Misionarii au fost printre primii care au căutat căi şi stiluri de mărturie în unitate, recunoscând că scandalul diviziunilor creştine şi rivalităţile confesionale îngreuiau în mare măsură impactul mesajului lor”. Misiune şi evanghelism în unitate astăzi, articolul introductiv nr. 1 pentru Conferinţa WCME de la Atena, mai 2005. A se vedea de asemenea capitolele 7 şi 8 din O istorie a mişcării ecumeniste, 1517-1968, editată de Routh Rouse şi Stephen C. Neil, CMB, Geneva, ediţia a IV-a, 1993.

Părintele George Tsetsis pare să susţină o opinie diferită în articolul său Ortodocşii în mişcarea ecumenistă, în care afirmă: ,,Ecumenismul, atât ca provocare teologică cât şi ca expresie a bunăvoinţei ortodoxe pentru unitatea creştină, a fost cunoscut în Biserica noastră în secolele I, V, XI şi XVI. El a reapărut la începutul secolului XX când Patriarhia Ecumenică a luat iniţiativa menţionată mai sus (adică, enciclica din 1920), cu scopul de a dezvolta colaborarea şi a promova unitatea” (sublinierea autorului).

[4] În acest context, ‘bună înţelegere’ se referă la evitarea prozelitismului printre membrii altei denominaţiuni religioase.

[5] A se vedea Michael W. Goheen, Precum m-au trimis pe mine Tatăl, şi eu trimit pe voi: ecleziologia misionară a lui J.E. Lesslie Newbigin, Zoetermeer, Boekencentrum, 2000, cap. 2, De la creştinătate la o ecleziologie misionară.

[6] Dar, apoi din nou, precum vom arăta în continuare, nici acei ortodocşi care au luat parte la început la mişcare nu au cerut, nici măcar nu au promovat astfel de principii ca pe o condiţie necesară pentru participare.

[7] James Hastings Nichols, profesor de istoria Bisericii, Universitatea din Chicago, Istoria creştinismului 1650-1950, Secularizarea Apusului, Ronald Press Company, 1956, p. 135.

[8] O istorie a mişcării ecumeniste, 1517-1968, cap. 7, Mişcările voluntare şi schimbarea climatului ecumenist, p. 309.

[9] Nichols, p. 135.

[10] O istorie a mişcării ecumeniste, p. 309.

[11] T.V. Philip, De la Edinburgh la Salvador: Misiologia ecumenistă a secolului XX. Un studiu istoric al discuţiilor ecumeniste despre misiune, Delhi, Tiruvalla India, ISPCK Christian Sahitya Samithy, 1999, p. 7.

[12] Norman E. Thomas (editor), Texte clasice în misiune şi creştinismul mondial, Maryknoll, New York, Orbis Books, 1995, p. 61, care citează din Samuel Worcester, ,,Raportul 1816” în Primele zece rapoarte anuale ale Comitetului American de Comisari pentru Misiuni Străine împreună cu alte documente ale Comitetului, Boston, ABCFM, 1834, p. 135-136.

[13] Texte clasice în misiune, p. 67, care citează din David Livingstone, Discursurile de la Cambridge ale lui D. Livingstone, ed. William Monk, Londra, Deighton, Bell & Co., 1860, p. 165.

[14] O istorie a mişcării ecumeniste, 1517-1968, cap. 8, Atitudinile ecumeniste ale mişcării misionare şi Consiliul Misionar Internaţional, p. 353.

[15] Texte clasice în misiune, p. 65, care citează din Rufus Anderson, Misiuni străine, New York, Charles Scribner, 1870, p. 1; cf. p. 109-110, 115, 117-119.

[16] Lesslie Newbigin, Misiune pe 6 continente, în Istoria mişcării ecumeniste, p. 174.

[17] J.H. Nichols scrie în mod caracteristic: ,,(William) Carey, probabil pionierul principal al misiunilor evanghelice, a dobândit o parte din inspiraţia sa din citirea lucrării făcute printre indienii din America colonială de John Eliot şi David Brainerd. Această lectură, împreună cu lectura Călătoriilor Căpitanului Cook, s-au îmbinat pentru a-i inspira visul unei misiuni către toată omenirea”. Nichols, p. 308.

[18] Texte clasice în misiune, p. 74.

[19] Ibid, p. 74, care citează din John R. Mott, Evanghelizarea lumii în această generaţie, New York, Student Volunteer Movement for Foreign Missions, 1900.

[20] Ibid, p. 75.

[21] Ibid, p. 76.

[22] Globalizarea, care ,,nivelează toate şi dezintegrează viaţa socială”. George Mantzarides, Etica creştină II, Thessaloniki, Pounara, 2003, p. 124 (în limba greacă). Este într-adevăr tragic de ironic, dar grăitor că unificând lumea necreştină în sine, protestantismul a condus-o la dezbinare.

[23] J.H. Nichols notează în mod caracteristic: ,,O parte considerabilă a muncitorilor protestanţi din China acţionau conştient pentru a reface toată viaţa chineză, şi ei aveau o influenţă apreciabilă în acea direcţie”, Nichols, p. 432.

[24] N.r.: Non-conformist religios, persoană care refuză să accepte autoritatea, doctrinele sau practicile unei Biserici, mai ales un protestant care s-a despărţit de Biserica Anglicană în secolele XVII-XVIII.

[25] De la Edinburgh la Salvador, p. 7.

[26] O istorie a mişcării ecumeniste, p. 324.

[27] Ibid., p. 319-320. Să numim câteva din numeroasele ,,rezultate cuprinzătoare” atribuite Alianţei Evanghelice: ,,săptămâna de rugăciune creştină”, planul pentru prima Conferinţă Misionară Internaţională, şi evaluările lucrării misionare în toată lumea, care vor anticipa pe cele care au apărut ulterior în Revista Internaţională a Misiunilor (The International Review of Missions).

[28] Tocmai aceste expresii aveau să devină mai târziu lozincile Consiliului Mondial al Bisericilor.

[29] De la Edinburgh la Salvador, p. 8 (sublinierea lui Heers).

[30] O istorie a mişcării ecumeniste, p. 309.

[31] De la Edinburgh la Salvador, p. 8.

[32] N.r.: Biserica Congregaţionalistă: confesiune protestantă în care fiecare biserică se auto-guvernează.

[33] În realitate, Y.M.C.A. a fost înfiinţată în anii ’1840 şi SCM în 1895. Aripa misionară a Mişcării Creştine Studenţeşti a fost Mişcarea Studenţească Voluntară pentru Misiuni Străine.

[34] O istorie a mişcării ecumeniste, p. 327. Într-adevăr, Y.M.C.A. a fost ecumenistă chiar de la înfiinţarea ei. Când tânărul George Williams discuta despre întemeierea organizaţiei cu alţi 3 tineri bărbaţi, el a exclamat: ,,Aici suntem un episcopalian, un metodist, un baptist şi un congregaţionalist – 4 credincioşi dar o singură credinţă în Hristos. Înainte împreună !” Ibid.

[35] Printre conducătorii care şi-au început cariera ecumenistă ca membri sau ofiţeri în unele mişcări creştine studenţeşti sau au fost ,,câştigaţi pentru ecumenism” printr-un contact oarecare cu mişcarea se numără: John R. Mott, Robert Wilder, Nathan Söderblom, W.A. Visser’t Hooft, J.H. Oldham, Tissington Tatlow, Zoë Fairfield, William Temple, William Paton, Marc Boegner, Suzanne de Diétrich, Friedrich Wilhelm Siegmund-Schultze, Hanns Lilje, V.S. Azariah, David Yui, T.Z. Koo, Michi Kawai, Germanos Strenopoulos de Thyateira (mitropolit exarh), Stefan Zankov.

[36] O istorie a mişcării ecumeniste, p. 341.

[37] Ruth Rouse se exprimă astfel: ,,În mod constant, el a cultivat relaţii nu numai cu toate Bisericile protestante, ci şi cu străvechile Biserici ale Răsăritului şi a făcut mult pentru a le atrage în mişcarea ecumenistă. În această etapă a activităţilor sale, în 1913, a avut loc un incident remarcabil când el, un metodist american laic, a condus prima conferinţă pentru reunire între diferitele ramuri ale Bisericii Siriene din India”. O istorie a mişcării ecumeniste, p. 344.

[38] În 1903 a fost înfiinţată o mişcare creştină studenţească rusă sub conducerea baronului luteran Nicolay, care includea în rândurile sale ortodocşi şi neortodocşi. A se vedea comentariile arhiepiscopului Ilarion Troiţki (1886-1929) mai jos.

[39] O istorie a mişcării ecumeniste, p. 651.

[40] Ibid, p. 342.

[41] Arhiepiscop Ilarion Troiţki, Creştinism sau Biserica ?.

[42] Texte clasice în misiune, p. 224.

[43] O istorie a mişcării ecumeniste, p. 355.

[44] Texte clasice în misiune, p. 223.

[45] O istorie a mişcării ecumeniste, p. 324.

[46] Ibid., p. 360. Un martor ocular la Edinburgh şi reporter pentru Secolul Creştin transmite ceva din această ,,contaminare cu spiritul” simţită de participanţi astfel: ,,Când cineva citeşte procesele verbale [ale adunării], pare să privească în marele atelier al istoriei. S-au văzut forţele care alcătuiau naţiuni, care formau religii, şi cei care aveau ochi să vadă au văzut formarea unui lucru foarte vast, formidabil, şi plin de promisiuni”. Charles Clayton Morrison, ,,Conferinţa Misionară Mondială”, Secolul Creştin, 7 iulie 1910.

[47] Charles Clayton Morrison, ,,Conferinţa Misionară Mondială”, Secolul Creştin, 7 iulie 1910 (articol pregătit pentru Religion Online de Ted şi Winnie Brock, copyright Fundaţia Secolul Creştin).

[48] De la Edinburgh la Salvador, p. 13.

[49] ,,Conferinţa Misionară Mondială”.

[50] De la Edinburgh la Salvador, p. 15.

[51] De la Edinburgh la Salvador, p. 24. Acestea au fost observaţiile lui Henry T. Silcock rezumând discuţiile conferinţei.

[52] N.tr.: Prefixul para- are sensul ‘pe lângă’, ‘dincolo de’.

[53] O istorie a mişcării ecumeniste, p. 360. ,,La Edinburgh, creştinii de credinţe foarte diferite au descoperit că puteau fi purtate discuţii fără rezerve într-o atmosferă de slujire comună; că într-o tovărăşie unită şi aprofundată prin rugăciune diferenţele respectate în mod conştiincios puteau fi exprimate limpede şi depăşite fără a fi abandonate, şi că în mijlocul diferenţelor putea fi simţită cu claritate unitatea Bisericii lui Hristos”.

[54] W.A. Visser’t Hooft, Naşterea şi formarea Consiliului Mondial al Bisericilor, CMB, Geneva 1982, p. 2.

[55] Ibid., p. 2. W.A. Visser’t Hooft scrie că ,,în general se crede că [mitropolitul] Ghermano Strenopoulos a scris mare parte din text”. De asemenea, ,,în aprilie 1919, când o delegaţie a Bisericii Episcopale Americane a vizitat Constantinopolul pentru a informa patriarhia despre planul de a ţine o conferinţă mondială a mişcării Credinţă şi Ordine, mitropolitul Cezareei a putut comunica în numele sinodului că comisia specială înfiinţată pentru a studia ‘chestiunea ligii diferitelor Biserici şi a posibilei lor apropieri’ ajunsese deja la concluziile sale”. Visser’t Hooft socoteşte că aceasta este o dovadă a inspiraţiei independente a Patriarhiei, fără legătură cu influenţa protestanţilor, şi de aici confirmarea inspiraţiei sale divine. O evaluare mai sobră, însă, şi una la care însuşi Visser’t Hooft (în mod curios) face referire în altă parte, conduce către a considera enciclica din 1920 drept rodul instabilităţii politice a zilei şi al dorinţei Patriarhiei de a ieşi din izolare şi de a pune capăt ,,furtului de oi” al misionarilor protestanţi. Mai mult, această evaluare a evenimentelor este susţinută de evoluţia ulterioară a abordării ecumeniste a Patriarhiei în mijlocul agitaţiei şi instabilităţii politice crescute.

[56] ,,Către Bisericile lui Hristos de pretutindeni”, Enciclica Patriarhiei Ecumenice, 1920, p. 2.

[57] Naşterea şi formarea CMB, p. 3 (sublinierea autorului). El citează din Die Eiche, 1929, p. 30.

[58] Într-adevăr, intervenţia mitropolitului Ghermano ar putea fi văzută ca o punte care uneşte ecleziologia individualistă a evanghelicilor, care s-a concentrat pe o tovărăşie a indivizilor într-o Biserică nevăzută, cu ecleziologia colectivă a ecumenismului, care se concentrează pe o ,,tovărăşie a Bisericilor” şi ,,manifestarea Bisericii în unitatea ei”. Această ultimă frază este din Declaraţia privind ,,Biserica, Bisericile şi Consiliul Mondial al Bisericilor: Semnificaţia ecleziologică a Consiliului Mondial al Bisericilor”, IV:2 (sublinierea autorului). Această declaraţie, concepută în parte de şi acceptată de reprezentanţii ortodocşi, a fost primită de Comitetul Central al CMB la Toronto în 1950, la numai 2 ani după întemeierea CMB. De atunci încoace, ortodocşii au participat în condiţiile acestei declaraţii.

[59] Acesta este unul dintre cele mai caracteristice semne ale implicării ecumeniste pentru ortodocşi: că uneori, în ciuda declaraţiilor destul de ortodoxe privind Biserica făcute de participanţi în mod individual, însăşi baza pentru implicare – atotcuprinderea a ceea ce este incompatibil – subminează şi în cele din urmă (dacă scopul este clădirea Bisericii prin instruire sacramentală) face inexistentă mărturia ortodoxă. Numai prin discreditarea drastică sau eliminarea totală a importanţei instruirii în viaţa Bisericii poate vorbi cineva de mărturie ortodoxă înaintea heterodocşilor în cadrul întâlnirii ecumeniste. În final, acest lucru se traduce prin negarea realităţii existenţiale a Bisericii înseşi (viaţa în Hristos), şi de aici, prin extindere, prezenţa istorică a lui Hristos Însuşi întrupat.

[60] Naşterea şi formarea CMB, p. 6. El citează din Broşura Credinţă şi Ordine nr. 34, ,,O compilaţie a propunerilor pentru unitatea creştină”, p. 78-79.

[61] O istorie a mişcării ecumeniste, p. 656.

[62] Ibid., p. 659 (sublinierea autorului).

[63] Ibid., p. 434-435 (sublinierea autorului).

[64] Aşa a descris părintele Alexander Schmemann abordarea anumitor teologi ruşi a fenomenului mişcării ecumeniste şi a naturii participării ortodoxe la ea. Părintele Schmemann i-a inclus ca reprezentanţi ai poziţiei menţionate mai sus pe teologi din emigraţia rusă precum Serghie Bulgakov, Leo Zander, Nicholas Zernov şi Pavel Evdokimov. A se vedea Teologia rusă 1920-1972, p. 190-191, citat de Andrew Blane în Gheorghe Florovski, intelectualul rus şi teologul ortodox, Editura Seminarului Sfântul Vladimir, New York, 1993, p. 125. A se vedea de asemenea Urcuşul Dumnezeiesc, un jurnal de credinţă ortodoxă, vol. 1, nr. 2, 1997, Mânăstirea Sfântul Ioan de Shanghai şi San Francisco, Point Reyes, CA, p. 43f.

[65] Documentul însuşi arată că atât inspiraţia pentru scrierea lui, cât şi sincronizarea publicării lui sunt strâns legate de înfiinţarea Ligii Naţiunilor (care în realitate a eşuat în mod jalnic) de către liderii politici care ,,aplicau cu adevărat duhul Evangheliei şi învăţătura lui Hristos”. Aşa cum observă W.A. Visser’t Hooft: ,,De două ori chiar în enciclică şi încă o dată în scrisoarea însoţitoare explicativă era menţionată Liga Naţiunilor … Scrisoarea însoţitoare explicativă vorbea de ,,înfiinţarea unei ligi a Bisericilor (koinonia ton Ekklesion) pe modelul Ligii Naţiunilor (koinonia ton Ethnon). Mai mult, ,,enciclica a fost scrisă în anul 1919, anul în care visul visat de atât de mulţi filozofi, visul unei ordini internaţionale bazate pe lege şi justiţie, părea în cele din urmă să devină o realitate politică”. Naşterea şi formarea CMB, p. 4. Imaginea prezentată este în mod limpede una a Bisericii urmând lumea, atât în inspiraţie cât şi în metodă, care, sub alt nume, se cheamă secularizare (ekkosmikevsi).

[66] Atât de mult ,,a simţit sinodul că apropierea şi colaborarea dintre Biserici nu trebuia să aştepte până când vor fi depăşite diferenţele dogmatice” (Naşterea şi formarea CMB, p. 3), încât Patriarhia a fost de acord cu noţiunea protestantă că ,,unitatea în tovărăşie” nu trebuia să aştepte până la ,,unitate în adevăr” şi că ,,diferenţele vor fi depăşite fără a fi abandonate”. Nicholas Zernov, un susţinător entuziast al abordării inovatoare a enciclicei, scria că ,,această epistolă a însemnat o îndepărtare de la atitudinea de obicei precaută a ortodocşilor faţă de Apus”. A se vedea Nicholas Zernov, Bisericile Răsăritene şi mişcarea ecumenistă în secolul XX, în O istorie a mişcării ecumeniste, p. 654. De asemenea, W.A. Visser’t Hooft scrie că enciclica Patriarhiei Ecumenice era ,,o iniţiativă fără precedent în istoria bisericească”. A se vedea Naşterea şi formarea CMB, p. 1.

[67] O istorie a mişcării ecumeniste, p. 654.