----------------

 

Carti in site

 

--------------------

Cine e online?

Avem 115 vizitatori și nici un membru online

ISTORIA BISERICII
PERIOADA CELOR ŞAPTE SINOADE ECUMENICE (II)
 
Episoadele anterioare

de la naşterea Domnului nostru Iisus Hristos
până în zilele noastre
 
alcătuită
după documente originale şi autentice
 
de
Vladimir Guettee
doctor în teologia Bisericii Ortodoxe Ruse
 
 
Volumul III
 Cartea a VIII-a
 
Anii 347–381
 

2

 

Iulian Apostatul: studiile sale, înclinaţia sa spre idolatrie, caracterul său – El este proclamat împărat în Galia – El merge împotriva lui Constanţiu – La moartea acestui împărat, el este recunoscut împărat în tot imperiul – Şederea sa la Constantinopol – Idolatria este instalată oficial acolo – Falsa toleranţă a lui Iulian – Epistola sa către poporul din Alexandria – Chemarea episcopilor ortodocşi şi motivele acestei măsuri – Eusebiu de Verceil şi Luchifer de Cagliari lucrează pentru ortodoxie înainte de a părăsi Răsăritul – Luchifer la Antiohia – Meletie şi Paulin – Eusebiu la Alexandria; relaţiile sale cu Atanasie – Proclamarea dumnezeirii Sfântului Duh la Sinodul din Alexandria – Eunomie şi Macedonie, arieni consecvenţi – Starea Bisericii din punct de vedere al dreptei credinţe – Iulian renunţă la falsa sa toleranţă şi cere bani creştinilor – Atanasie atacă păgânismul – Reacţie păgână în tot imperiul – Iulian interzice creştinilor să studieze literatura greacă – Cei doi Apolinarie şi literatura creştină – Plecarea lui Iulian la Antiohia – Violenţe în timpul călătoriei sale – Şederea la Antiohia – Persecuţii – Întoarcerea şi noul exil al lui Atanasie – Tulburări la Antiohia şi masacre în Palestina – Iulian hotărăşte să reconstruiască templul lui Daphne la Antiohia şi pe cel de la Ierusalim pentru evrei – O minune împiedică reconstrucţia acestuia din urmă – Creştinii din Antiohia îşi bat joc de Iulian; el le răspunde prin Misopogon; alte scrieri ale sale – El părăseşte Antiohia şi merge contra perşilor – El este omorât în luptă

 

Anii 361-363

 

Partea I

Discuţiile arienilor, înveninate prin intervenţia violentă a lui Constanţiu, au avut consecinţe triste pentru creştinism. Păgânismul îşi păstrase numeroşi adepţi; el jubila văzând episcopi devotându-şi, ca să spunem aşa, principiul fundamental, susţinând că Iisus Hristos era Dumnezeu fără a avea aceeaşi substanţă cu Dumnezeu-Tatăl, şi deţinea o dumnezeire prin împuternicire. Dacă dogma ariană era adevărată, de ce să nu fie extinsă [dogma] la alte fiinţe decât Hristos şi de ce să nu se înmulţească zeii secundari ? Într-adevăr, spuneau păgânii, noi nu recunoaştem decât un Dumnezeu superior şi veşnic; ceilalţi nu sunt decât oameni ridicaţi la demnitatea dumnezeiască, ca urmare a virtuţilor şi vredniciilor lor excepţionale.

Atunci când Iulian, atât de cunoscut sub titlul de Iulian Apostatul, i-a urmat lui Constanţiu pe tronul imperiului, păgânismul nu era biruit. El chiar rămăsese, ca să spunem aşa, religia oficială. Constantin şi fiii săi erau încă suverani pontifi ai idolatriei, mărturisind totodată creştinismul. Idolatrii considerau întotdeauna religia lor ca pe o ramură a administraţiei publice; ei le dădeau lui Constantin şi fiilor săi aceleaşi titluri ca împăraţilor păgâni; şi se poate crede că din cauze politice Constantin şi fiii săi nu au fost botezaţi decât cu puţin timp înainte de moartea lor.

Câţiva creştini îndurau cu greu această toleranţă. Printre ei era un retor de origine nobilă, Firmicus Maternus, care nu se temea să solicite măsuri aspre contra cultului idolatric[1]. El ceruse aceste măsuri lui Constans şi Constanţiu, ceea ce indică epoca în care a apărut lucrarea sa. Autorul, pentru a ajunge la această concluzie, a expus mai întâi erorile idolatriei în diverse regiuni ale lumii. Lucrarea sa conţine observaţii şi fapte interesante de citit, chiar după lucrările altor scriitori creştini, ca Minutius Felix, Eusebiu şi Arnobie, pe aceeaşi temă. El încheie solicitând împăraţilor să pună în practică porunca dată de Dumnezeu evreilor de a distruge idolii.

,,Preasfinţiţilor împăraţi, spune el, faceţi ceea ce porunceşte Dumnezeu, împliniţi ceea ce rânduieşte El. V-a părăsit mâna lui Dumnezeu ? V-a refuzat ea ajutorul în împrejurările grele ? Armatele duşmanilor voştri au căzut în faţa voastră; armele au căzut din mâinile rebelilor. Dumnezeu a răsplătit astfel credinţa voastră, dar voi Îi datoraţi ceva în schimb, anume ca în lume să nu se mai ofere decât jertfe spirituale”.

În codul teodosian se găsesc decretele celor doi împăraţi contra păgânismului; dar se vede că ei nu au îndrăznit să atace decât misterele secrete, superstiţiile populare, aşa cum făcuse tatăl lor, Constantin, şi nu cultul oficial şi public. Câteodată, creştini foarte râvnitori au depăşit limitele şi au atacat templele şi statuile păgânilor, fără a fi autorizaţi prin legi. Împăraţii, deşi creştini, porunceau să fie reparate stricăciunile pe cheltuiala statului. Prin politică, ei menajau ceea ce condamnau în fond şi, în timp ce-i protejau pe creştini, nu vroiau să-i prigonească pe idolatri. Toleranţa sau, dacă vreţi, indiferenţa era principala calitate pe care ei o cereau celor mai înalţi demnitari ai imperiului, fie că erau creştini sau păgâni.

Astfel se înţelege cum a păstrat păgânismul o mare influenţă până la domnia lui Iulian. Superstiţiile populare, obiceiurile seculare ale naţiunilor nu se şterg repede, nici măcar în prezenţa decretelor care le condamnă şi a dogmelor care le demonstrează falsitatea. Mai mult, literaţii, filozofii nu se simţeau în general atraşi să-i abandoneze pe învăţătorii faimoşi, pentru a intra într-o societate religioasă care nu avea să le ofere ca modele nici oameni ca Homer, nici ca Platon. Ei au lăsat mulţimii şi ambiţioşilor noua religie care nu-l avea drept învăţător decât pe un răstignit. În ce-i priveşte, ei preferau sectei barbare şi iudaice civilizaţia vechilor greci şi se împodobeau cu numele de eleni, care devenise opusul numelui de creştin. Apologeţii creştini le-au cedat acest titlu; în literatura religioasă a celui de-al IV-lea secol, eleni este sinonim cu păgâni sau idolatri.

În atacurile lor împotriva creştinismului, sofiştii eleni se străduiau mai ales să stabilească că creştinismul nu era câtuşi de puţin o religie cultă şi filozofică; că el nu putea să aibă ca adepţi decât oameni fără educaţie şi fără gust. Ei îi dispreţuiau pe scriitorii creştini şi nu consimţeau decât cu greutate să le acorde vreo valoare celor mai faimoşi dintre ei. Astăzi, când pot fi comparate scrierile unora şi ale altora, se poate vedea dacă Omiliile lui Ioan Gură de Aur nu valorează cât cele ale lui Libanius; dacă lucrările filozofice ale lui Atanasie, Vasilie, Grigorie de Nazianz nu sunt superioare celor ale lui Maximus şi altor sofişti.

Reproşurile sofiştilor şi eforturile lui Iulian de a-i reduce pe creştini la ignoranţă nu au fost fără influenţă pentru dezvoltarea literaturii creştine, care a cunoscut în secolele IV şi V ale erei creştine o aşa dezvoltare, încât ea a lăsat mult în urmă pe cea a sofiştilor păgâni din aceeaşi epocă. Apusul a imitat Răsăritul şi încă din secolul al IV-lea a putut să-i aşeze pe scriitorii săi Damas al Romei, Ambrozie al Milanului şi mulţi alţii alături de Atanasie, Vasilie, Grigorie al Nazianzului şi Chiril al Alexandriei.

Sofiştii secolului al IV-lea au dezvoltat sistemul şcolii neoplatoniciene din Alexandria şi au căutat în principal să dea păgânismului o înfăţişare filozofică. Lui Porfir i-a urmat Iamblicus la conducerea şcolii; acest filozof poate fi considerat adevăratul autor al fuziunii dintre mitologie şi filozofie[2].

În perioada tinereţii, Iulian îndeplinea în aparenţă cu multă regularitate îndatoririle sale de citeţ în Biserică; dar, în realitate, el avea mai multă înclinaţie spre filozofie decât spre Biserică şi, dacă nu s-ar fi temut de Constanţiu şi de fratele său mai mare Gallus, el şi-ar fi manifestat mai devreme preferinţele. La Pergam, el a încercat să intre în relaţie cu Œdesius, ucenicul lui Iamblicus şi moştenitorul filozofiei sale. Dar bătrânul filozof nu îndrăznea să predea secretele sale lui Iulian de teama unei persecuţii de care vroia să-şi scutească bătrâneţea. El l-a trimis pe Iulian la ucenicii săi Eusebiu şi Hrisant, neputând să-l încredinţeze celor doi ucenici principali ai săi, Maximus care locuia în Efes, şi Priscus care învăţa în Grecia. Dar Hrisant şi Eusebiu nu au îndrăznit să iasă, mai mult decât Œdesius, din formulele generale ale filozofiei neoplatoniciene. Ei cunoşteau legile date împotriva magicienilor şi propagatorilor de superstiţii păgâne şi se temeau că vor atrage urmăriri [împotriva lor]. Presaţi de Iulian, care bănuia că ei ştiau mai mult decât vroiau să spună, ei l-au trimis la Maximus care păstra mai puţine menajamente.

Iulian a alergat la Efes şi l-a găsit în acest oraş pe omul pe care-l căuta. Maximus era un filozof sofist şi mistic; vocea sa era puternică şi armonioasă; limbajul său era poetic; ochii săi vii şi barba sa lungă albă îi dădeau o înfăţişare impozantă. Acesta era ultimul mare preot demn de a reprezenta cultul care se prăbuşea. El se dădea drept interpret al zeilor, şi într-adevăr el era în relaţii cu duhurile rele care, de atât de mult timp, făceau să fie adorate ca zei.

Maximus l-a iniţiat pe Iulian în mistere şi l-a dominat într-atât încât a făcut din el un adevărat păgân. Cu toate acestea, de convenienţă, Iulian păstra încă aparenţele creştine. ,,Rupând ca un leu, spune Libanius[3], legăturile care-l înlănţuiau, el a preferat în locul erorii adevărul, cultul adevărat în locul cultului adulter, pe vechii învăţători în locul inovatorilor temerari pe care-i dispreţuia. Numai că el a făcut opusul celor ce sunt spuse în vechea fabulă: nu măgarul a fost cel care s-a îmbrăcat în pielea leului, ci leul a fost cel care şi-a păstrat pielea de măgar”.

Printre sofiştii epocii se convenise că creştinii erau măgari.

După moartea fratelui său Gallus, Iulian a fost trimis la curte şi a trăit acolo ca suspect. Mulţumită mijlocirii împărătesei Eusebia, el a obţinut permisiunea de a se retrage la Atena pentru a-şi desăvârşi acolo educaţia.

Atena era pe atunci renumită prin şcolile sale; mergeau acolo studenţii din toate provinciile imperiului. Politeismul păstrase acolo mulţi adepţi şi filozofia neoplatoniciană număra numeroşi partizani.

Când Iulian a sosit la Atena, acolo se aflau doi studenţi tineri care vor deveni mai târziu două lumini strălucitoare ale Bisericii răsăritene; Grigorie, supranumit de atunci Teologul, care a devenit episcop de Nazianz, şi Vasilie, care a devenit episcop de Cezareea. Grigorie a descris impresia pe care i-a produs-o noul său coleg[4] şi care l-a făcut să prezică ce va face el într-o zi.

,,Nimic din el, spune el, nu m-a făcut să prevăd vreun lucru bun; el îşi mişca mereu capul; îşi înălţa sau îşi cobora neîncetat umerii; privirea sa, indecisă, rătăcită, avea ceva din cea a unui maniac; el nu putea să-şi ţină picioarele în loc, şi se mişca tot timpul; nasul său respira insolenţă şi dispreţ; contracţiile continue ale feţei sale aveau acelaşi caracter; câteodată el se lăsa pradă unui râs necontrolat şi dezordonat; el afirma sau nega fără motiv; vorbea fără noimă, adresând întrebări şi dând răspunsuri lipsite de sens, contradictorii şi fără caracter ştiinţific. Eu am spus atunci celor care erau cu mine la Atena: Ce om rău a hrănit imperiul roman ! Aş fi vrut să fiu un prooroc prost, aş fi dorit ca mai degrabă să mă fi înşelat decât să văd relele cu care acest monstru a umplut lumea întreagă”.

Iulian era deja convertit la idolatrie atunci când a fost numit Cezar. El însuşi face cunoscut acest lucru în epistola sa către atenieni. ,,Voi ştiţi, le spune el, cât am plâns când am părăsit oraşul vostru. Întinzând mâinile către acropola voastră, eu am rugat-o pe zeiţa voastră Minerva să-l salveze pe slujitorul ei. Voi aveţi încă printre voi martori care ar putea să ateste acest lucru, şi zeiţa însăşi îl ştie”[5]. Alte mărturii stabilesc de asemenea că încă de atunci el era apostat; dar prin politică şi de teama lui Constanţiu, el a rămas în aparenţă un creştin foarte evlavios.

Atunci când a văzut influenţa şi autoritatea sa statornicite cu tărie în Galia unde era guvernator, el s-a arătat din ce în ce mai puţin creştin, mai filozof şi în cele din urmă idolatru. Dar el îl menaja întotdeauna pe Constanţiu şi găsea mijlocul, în timpul amănuntelor unui război continuu şi ale unei vaste administraţii, de a alcătui panegirice în cinstea lui şi în cinstea împărătesei Eusebia[6]. În timpul şederii sale în Galia, Iulian s-a arătat ca un om de geniu. La plecarea din Atena, el nu era decât un sofist; la puţin timp după aceasta, el era un general curajos şi inteligent, un profund administrator.

Un lucru care ar putea să uluiască la prima vedere este că, încetând să fie creştin, el se arăta un idolatru superstiţios, crezând în magie şi în acel supranatural rău care alcătuia fondul idolatriei populare. Filozofii moderni l-au lăudat mult, ca şi cum ar fi fost unul de-al lor, pentru că a abandonat creştinismul. Dar departe de a se abandona unei filozofii sceptice, Iulian a devenit un credincios superstiţios şi fanatic al idolatriei.

În palatul său din Luteţia[7], construit de tatăl marelui Constantin[8], el trăia în superstiţie şi filozofie; el îl invoca mai ales în genunchi pe Mercur, zeul care reprezenta activitatea în lume, şi se pregătea să arate universului un suveran filozof, croit după modelul eroilor antici ale căror isprăvi i-au aprins imaginaţia. Eroul religios şi curajos al lui Homer era tipul pe care vroia să-l imite, dar el se oprea la speculaţiile sale filozofice şi amâna fără îndoială pentru un alt moment, pe care-l rata, punerea în practică a teoriilor sale.

Într-adevăr, el nu a luat în Galia nici o măsură administrativă de mare importanţă; el nu a lăsat nici o lege, nici un monument demn de a imortaliza numele său. Dar ceea ce nu se poate contesta este onestitatea administraţiei sale. El şi-a făcut mulţi duşmani printre funcţionari, prea obişnuiţi în toate vremurile cu hoţiile. Duşmanii săi îşi băteau joc de pretenţiile sale de filozofie şi literatură. ,,Trupul său mic şi barba sa prost pieptănată, spuneau ei[9], îl fac să semene mai degrabă cu o capră decât cu un om; el seamănă cu o maimuţă îmbrăcată în purpură; el este o cârtiţă guralivă; vederea sa este scurtă, dar limba sa este bine spânzurată. Este un scriitoraş grec care preferă cabinetul său unui câmp de luptă. Dacă i l-am retrage pe Salust, un gal, prietenul său şi războinic savant, am vedea în curând că succesele sale nu-i aparţin şi că el nu este capabil de nimic”.

Operele lui Iulian îl acuză cu siguranţă de multă pedanterie, dar ar fi nedrept faţă de el dacă ar fi desconsiderat atât de mult.

În anul 360, el a pregătit în secret, în armată, o conjuraţie împotriva lui Constanţiu care, spunea el, abandonase Galia şi nu se ocupa decât de Răsărit. Iulian se prefăcea că se împotriveşte celor care-l proclamau August, dar împotrivirea sa era doar aparentă şi el a cedat repede, atunci când spiritul imperiului i s-a arătat pentru a-i spune să accepte titlul care-i era oferit. Deşi idolatru de multă vreme şi devotat tuturor superstiţiilor magice, el nu a îndrăznit ca brusc să renege credinţa şi, în marele praznic din 6 ianuarie 361, el a rostit cu voce tare o rugăciune în biserică în faţa întregului popor creştin adunat[10]. Dar succesele sale, atunci când a părăsit Galia pentru a merge contra lui Constanţiu, l-au făcut mai îndrăzneţ.

S-au făcut cunoscute sentimentele sale favorabile idolatriei; s-au redeschis templele păgâne; cultul idolilor şi-a reluat o oarecare splendoare; Iulian dădea exemplu şi, pentru a şterge pecetea botezului pe care-l primise, el a fost stropit cu sângele unei victime jertfite în cinstea zeilor[11]. El a adus o hecatombă[12] pentru a marca intrarea sa solemnă şi publică în idolatrie şi nu şi-a mai ascuns intenţia de a distruge creştinismul.

Constanţiu murind la acel moment (361), Iulian a fost recunoscut împărat al întregului imperiu.

În timp ce mărturisea idolatria, el s-a prefăcut că se arată tolerant faţă de creştini şi faţă de idolatri. El i-a rechemat din exil pe episcopii ortodocşi şi le-a restituit bunurile confiscate. Dar, în acelaşi timp, el căuta să placă păgânilor şi-i însărcina pe amicii săi să deschidă templele[13]. El a alungat totodată de la curte pe toţi angajaţii de care nu avea nevoie un împărat filozof şi celibatar. Femeia cu care se căsătorise pentru a-i face pe plac împărătesei murind la puţin timp după trista uniune la care consimţise, Iulian nu a socotit să încheie o a doua căsătorie. Pentru anumite firi, căsătoria nu este decât un jug insuportabil.

În realitate, nu din spirit de toleranţă i-a rechemat Iulian pe episcopii exilaţi. El spera ca întoarcerea episcopilor ortodocşi în bisericile lor, acolo unde scaunul episcopal era ocupat de eretici, să stârnească tulburări foarte vătămătoare pentru religie[14].

Dar el nu vroia să pară adept al revoltelor şi dezbinărilor, şi a scris în acest sens poporului din Alexandria. Gheorghe, episcop intrus al acestui oraş[15], obţinuse de la Constanţiu proprietatea unui depozit în care adepţii cultului lui Mithra îşi celebrau cultul lor secret. Gheorghe a venit cu ideea de a curăţi acest loc şi de a ridica acolo o biserică. Atunci când au făcut fundaţiile, s-a descoperit un mare număr de cadavre omeneşti, şi s-a ajuns la certitudinea că aceste cadavre erau cele ale victimelor jertfite în sacrificiile sângeroase ale păgânismului şi mai ales ale cultului lui Mithra.

Creştinii au plimbat prin oraş aceste triste rămăşiţe ale unui cult sângeros; dar păgânii s-au înfuriat atât de tare încât s-au năpustit asupra creştinilor cu lovituri de săbii şi bastoane şi cu pietre. Au fost acolo mulţi morţi şi răniţi; mai mulţi creştini au fost pironiţi pe cruce, din dispreţ faţă de acest semn al creştinismului. Membrii aceloraşi familii au profitat de ocazie pentru a-şi satisface ura şi ranchiuna; părinţii se loveau între ei; şi prietenii şi fraţii se aruncau unii asupra altora cu furie. Creştinii au fost siliţi să renunţe la proiectul lor de curăţire a locului unde fusese templul lui Mithra; şi Gheorghe, legat de coada unei cămile, a fost plimbat prin oraş şi rupt în bucăţi. În cele din urmă a fost ars împreună cu cămila de care fusese legat.

Această moarte i-a oferit lui Iulian ocazia de a scrie locuitorilor Alexandriei o epistolă neobişnuită. El le-a spus că ei nu ar fi trebuit, din respect pentru marele zeu Serapis şi ceilalţi zei nemuritori, să-şi facă dreptate ei înşişi faţă de cel care le părea vinovat, ci să urmeze în ce-l priveşte calea legală. În timpul predecesorilor săi, moartea pe care ei au comis-o nu ar fi rămas nepedepsită. În ce-l priveşte, el se mulţumeşte să-i avertizeze că ei nu trebuie să reînceapă astfel de acţiuni.

Această epistolă a lui Iulian a servit cel puţin drept justificare pentru cei care-i acuzau pe adepţii lui Atanasie de a fi contribuit la moartea episcopului intrus. Iulian nu a acuzat în ea decât pe păgânii din Alexandria.

Atanasie[16] nu s-a întors în acest oraş decât după moartea lui Gheorghe, deşi ar fi putut profita mai devreme de decretul lui Iulian care-i rechema din exil pe episcopii ortodocşi. Poporul din Alexandria l-a primit bine; i-a alungat pe arieni din biserici şi le-a restituit ortodocşilor. Arienii s-au refugiat în locuri retrase pentru a-şi săvârşi slujbele, şi l-au ales pe un oarecare Lucius pentru a-i urma episcopului lor Gheorghe.

Atunci existau doi episcopi apuseni trimişi în adâncul Thebaidei, unde i-a găsit decretul de amnistie al lui Iulian[17]. Aceşti doi episcopi erau Luchifer de Cagliari şi Eusebiu de Verceil. Noi am vorbit deja despre ei. Ei au convenit între ei ca, înainte de a părăsi Răsăritul, să lucreze pentru restabilireadisciplinei ecleziastice puternic zdruncinată de divizările arienilor. Luchifer trebuia să se ducă pentru aceasta la Antiohia, în timp ce Eusebiu va merge la Alexandria. El trebuia să se înţeleagă cu Atanasie pentru convocarea unui sinod la care dogmele soborniceşti să fie confirmate. Luchifer a trimis la Alexandria un diacon pentru a-l reprezenta şi a declarat că el va adera la ce se va hotărî.

Sosind la Antiohia, Luchifer a găsit această Biserică puternic dezbinată. Nu numai că existau arieni şi ortodocşi, dar aceştia din urmă formau două tabere.

La conducerea uneia din aceste tabere era Meletie[18], care fusese mai întâi episcop al armenilor, după depunerea lui Evstatie de Sevasta, căruia i se reproşau, cu sau fără motiv, mai multe fapte contrare disciplinei ecleziastice. Meletie nu a putut rămâne în Armenia, şi a trecut în Siria, unde a fost ales episcop de Beree. El a fost prezent la Sinodul din Seleucia şi s-a pronunţat pentru formula de credinţă propusă de Acachie al Cezareei. Eudoxie, episcop arian al Antiohiei, făcând să fie numit episcop de Constantinopol, Meletie a fost ales în locul său episcop al Antiohiei.

El a început prin a lăsa deoparte chestiunile care agitau atât de violent Biserica şi s-a preocupat mai ales de moravuri şi de restabilirea disciplinei. Cu timpul, el a învăţat credinţa de la Niceea şi s-a declarat în favoarea cuvântului consubstanţial. Constanţiu trăia încă; el a poruncit să-l trimită pe Meletie în exil şi să pună pe scaunul Antiohiei pe acest Euzoius care fusese al doilea om după Arie la Alexandria şi persistase în erezia prietenului său. Meletie a păstrat adepţii care au avut adunări particulare şi se considerau ortodocşi, în pofida vechilor lor relaţii cu episcopii arieni. Alături de ei erau vechii ortodocşi care nu fuseseră niciodată în comuniune cu arienii după depunerea nedreaptă a Sfântului Evstatie.

Luchifer, apărător fervent al ortodoxiei, ar fi trebuit să intre în comuniune cu aceşti vechi ortodocşi. În loc să acţioneze astfel şi să caute să-i împace cu meletienii deveniţi ortodocşi, el s-a alăturat acestora din urmă şi l-a hirotonit pe unul din ei pe nume Paulin. Neoortodocşii aveau astfel doi episcopi, în timp ce cei vechi nu aveau nici unul; căci Meletie nu murise în exil. El a revenit la Antiohia. Partizanii săi l-au recunoscut drept episcop legitim[19]. Dar mai mulţi s-au alăturat lui Paulin. Şi unul şi celălalt fiind ortodocşi, vechii ortodocşi s-au aliat fie cu unul fie cu celălalt, astfel că ortodocşii aveau în Antiohia doi episcopi. Arienii au rămas ataşaţi de Euzoius.

Eusebiu de Verceil şi-a îndeplinit misiunea sa la Alexandria cu mai multă înţelepciune decât a făcut-o Luchifer la Antiohia. La sosirea sa, el s-a înţeles cu Atanasie pentru convocarea unui sinod[20]. Episcopii ţării s-au adunat şi au deliberat între ei problemele care le păreau cele mai importante în acele circumstanţe. Cea care necesita mai întâi atenţia lor era dumnezeirea Sfântului Duh.

 

Traducere: Catacombele Ortodoxiei, în colaborare. Notele care vor apărea ca fiind ale traducătorului (n.tr.) aparţin Catacombele Ortodoxiei. Înclinările sau sublinierile din text aparţin textului original. Citatele din Sfânta Scriptură sunt din ediţia sinodală din 1914.

 


   [1] Firmic. Matern., De errore profan. Religion. Edit. Rigall., 1645.

   [2] Jamblic. Chalcid., De mysteriis. Edit. Oxon. 1678. V. it. Eunap., Vit. philosoph.; Ammian. Marcellin., Cartea a XV-a.

   [3] Libanius, Julian Panegyr.; Eunap., op. cit.

   [4] Sfântul Grigorie de Nazianz, Orat. V, § 25-24.

   [5] Iulian, Epist. ad atheniens.

   [6] Iulian, Oration 2 şi 3.

   [7] N.tr.: Luteţia este un nume străvechi al Parisului.

   [8] Rămân câteva ruine din acest palat, numit astăzi Termele lui Iulian, pe versantul nordic al Muntelui Sfânta Genevieva.

   [9] Ammian. Marcellin.

   [10] Ammian. Marcellin., XXI, 1, 2.

   [11] Sfântul Grigorie de Nazianz, Orat. IV, § 52-54.

   [12] Libanius, Orat. XI.

   [13] Socrate, Hist. Eccl., cartea a III-a, c. 1.

   [14] Sozomen, Hist. Eccl., cartea a V-a, c. 5.

   [15] Socrate, Hist. Eccl., cartea a III-a, c. 2 şi 3.

   [16] Ibid., c. 4.

   [17] Ibid., c. 5 şi 6.

   [18] Socrate, Hist. Eccl., cartea a II-a, c. 44.

   [19] Socrate, Hist. Eccl., cartea a III-a, c. 9.

   [20] Socrate, Hist. Eccl., cartea a III-a, c. 8; Sozomen, Hist. Eccl., cartea a V-a, c. 12, 13; Ruffin, Hist. Eccl., cartea I, c. 28, 29, 30.

 

Episodul urmator