----------------

 

Carti in site

 

--------------------

Cine e online?

Avem 92 vizitatori și nici un membru online

ISTORIA BISERICII
PERIOADA CELOR ŞAPTE SINOADE ECUMENICE

de la naşterea Domnului nostru Iisus Hristos
până în zilele noastre
 
alcătuită
după documente originale şi autentice
 
de
Vladimir Guettee
doctor în teologia Bisericii Ortodoxe Ruse
 
 
Volumul III
 Cartea a VIII-a
 
Anii 347–381
 

2

 

Iulian Apostatul: studiile sale, înclinaţia sa spre idolatrie, caracterul său – El este proclamat împărat în Galia – El merge împotriva lui Constanţiu – La moartea acestui împărat, el este recunoscut împărat în tot imperiul – Şederea sa la Constantinopol – Idolatria este instalată oficial acolo – Falsa toleranţă a lui Iulian – Epistola sa către poporul din Alexandria – Chemarea episcopilor ortodocşi şi motivele acestei măsuri – Eusebiu de Verceil şi Luchifer de Cagliari lucrează pentru ortodoxie înainte de a părăsi Răsăritul – Luchifer la Antiohia – Meletie şi Paulin – Eusebiu la Alexandria; relaţiile sale cu Atanasie – Proclamarea dumnezeirii Sfântului Duh la Sinodul din Alexandria – Eunomie şi Macedonie, arieni consecvenţi – Starea Bisericii din punct de vedere al dreptei credinţe – Iulian renunţă la falsa sa toleranţă şi cere bani creştinilor – Atanasie atacă păgânismul – Reacţie păgână în tot imperiul – Iulian interzice creştinilor să studieze literatura greacă – Cei doi Apolinarie şi literatura creştină – Plecarea lui Iulian la Antiohia – Violenţe în timpul călătoriei sale – Şederea la Antiohia – Persecuţii – Întoarcerea şi noul exil al lui Atanasie – Tulburări la Antiohia şi masacre în Palestina – Iulian hotărăşte să reconstruiască templul lui Daphne la Antiohia şi pe cel de la Ierusalim pentru evrei – O minune împiedică reconstrucţia acestuia din urmă – Creştinii din Antiohia îşi bat joc de Iulian; el le răspunde prin Misopogon; alte scrieri ale sale – El părăseşte Antiohia şi merge contra perşilor – El este omorât în luptă

 

Anii 361-363

 

Discuţiile arienilor, înveninate prin intervenţia violentă a lui Constanţiu, au avut consecinţe triste pentru creştinism. Păgânismul îşi păstrase numeroşi adepţi; el jubila văzând episcopi devotându-şi, ca să spunem aşa, principiul fundamental, susţinând că Iisus Hristos era Dumnezeu fără a avea aceeaşi substanţă cu Dumnezeu-Tatăl, şi deţinea o dumnezeire prin împuternicire. Dacă dogma ariană era adevărată, de ce să nu fie extinsă [dogma] la alte fiinţe decât Hristos şi de ce să nu se înmulţească zeii secundari ? Într-adevăr, spuneau păgânii, noi nu recunoaştem decât un Dumnezeu superior şi veşnic; ceilalţi nu sunt decât oameni ridicaţi la demnitatea dumnezeiască, ca urmare a virtuţilor şi vredniciilor lor excepţionale.

Atunci când Iulian, atât de cunoscut sub titlul de Iulian Apostatul, i-a urmat lui Constanţiu pe tronul imperiului, păgânismul nu era biruit. El chiar rămăsese, ca să spunem aşa, religia oficială. Constantin şi fiii săi erau încă suverani pontifi ai idolatriei, mărturisind totodată creştinismul. Idolatrii considerau întotdeauna religia lor ca pe o ramură a administraţiei publice; ei le dădeau lui Constantin şi fiilor săi aceleaşi titluri ca împăraţilor păgâni; şi se poate crede că din cauze politice Constantin şi fiii săi nu au fost botezaţi decât cu puţin timp înainte de moartea lor.

Câţiva creştini îndurau cu greu această toleranţă. Printre ei era un retor de origine nobilă, Firmicus Maternus, care nu se temea să solicite măsuri aspre contra cultului idolatric[1]. El ceruse aceste măsuri lui Constans şi Constanţiu, ceea ce indică epoca în care a apărut lucrarea sa. Autorul, pentru a ajunge la această concluzie, a expus mai întâi erorile idolatriei în diverse regiuni ale lumii. Lucrarea sa conţine observaţii şi fapte interesante de citit, chiar după lucrările altor scriitori creştini, ca Minutius Felix, Eusebiu şi Arnobie, pe aceeaşi temă. El încheie solicitând împăraţilor să pună în practică porunca dată de Dumnezeu evreilor de a distruge idolii.

,,Preasfinţiţilor împăraţi, spune el, faceţi ceea ce porunceşte Dumnezeu, împliniţi ceea ce rânduieşte El. V-a părăsit mâna lui Dumnezeu ? V-a refuzat ea ajutorul în împrejurările grele ? Armatele duşmanilor voştri au căzut în faţa voastră; armele au căzut din mâinile rebelilor. Dumnezeu a răsplătit astfel credinţa voastră, dar voi Îi datoraţi ceva în schimb, anume ca în lume să nu se mai ofere decât jertfe spirituale”.

În codul teodosian se găsesc decretele celor doi împăraţi contra păgânismului; dar se vede că ei nu au îndrăznit să atace decât misterele secrete, superstiţiile populare, aşa cum făcuse tatăl lor, Constantin, şi nu cultul oficial şi public. Câteodată, creştini foarte râvnitori au depăşit limitele şi au atacat templele şi statuile păgânilor, fără a fi autorizaţi prin legi. Împăraţii, deşi creştini, porunceau să fie reparate stricăciunile pe cheltuiala statului. Prin politică, ei menajau ceea ce condamnau în fond şi, în timp ce-i protejau pe creştini, nu vroiau să-i prigonească pe idolatri. Toleranţa sau, dacă vreţi, indiferenţa era principala calitate pe care ei o cereau celor mai înalţi demnitari ai imperiului, fie că erau creştini sau păgâni.

Astfel se înţelege cum a păstrat păgânismul o mare influenţă până la domnia lui Iulian. Superstiţiile populare, obiceiurile seculare ale naţiunilor nu se şterg repede, nici măcar în prezenţa decretelor care le condamnă şi a dogmelor care le demonstrează falsitatea. Mai mult, literaţii, filozofii nu se simţeau în general atraşi să-i abandoneze pe învăţătorii faimoşi, pentru a intra într-o societate religioasă care nu avea să le ofere ca modele nici oameni ca Homer, nici ca Platon. Ei au lăsat mulţimii şi ambiţioşilor noua religie care nu-l avea drept învăţător decât pe un răstignit. În ce-i priveşte, ei preferau sectei barbare şi iudaice civilizaţia vechilor greci şi se împodobeau cu numele de eleni, care devenise opusul numelui de creştin. Apologeţii creştini le-au cedat acest titlu; în literatura religioasă a celui de-al IV-lea secol, eleni este sinonim cu păgâni sau idolatri.

În atacurile lor împotriva creştinismului, sofiştii eleni se străduiau mai ales să stabilească că creştinismul nu era câtuşi de puţin o religie cultă şi filozofică; că el nu putea să aibă ca adepţi decât oameni fără educaţie şi fără gust. Ei îi dispreţuiau pe scriitorii creştini şi nu consimţeau decât cu greutate să le acorde vreo valoare celor mai faimoşi dintre ei. Astăzi, când pot fi comparate scrierile unora şi ale altora, se poate vedea dacă Omiliile lui Ioan Gură de Aur nu valorează cât cele ale lui Libanius; dacă lucrările filozofice ale lui Atanasie, Vasilie, Grigorie de Nazianz nu sunt superioare celor ale lui Maximus şi altor sofişti.

Reproşurile sofiştilor şi eforturile lui Iulian de a-i reduce pe creştini la ignoranţă nu au fost fără influenţă pentru dezvoltarea literaturii creştine, care a cunoscut în secolele IV şi V ale erei creştine o aşa dezvoltare, încât ea a lăsat mult în urmă pe cea a sofiştilor păgâni din aceeaşi epocă. Apusul a imitat Răsăritul şi încă din secolul al IV-lea a putut să-i aşeze pe scriitorii săi Damas al Romei, Ambrozie al Milanului şi mulţi alţii alături de Atanasie, Vasilie, Grigorie al Nazianzului şi Chiril al Alexandriei.

Sofiştii secolului al IV-lea au dezvoltat sistemul şcolii neoplatoniciene din Alexandria şi au căutat în principal să dea păgânismului o înfăţişare filozofică. Lui Porfir i-a urmat Iamblicus la conducerea şcolii; acest filozof poate fi considerat adevăratul autor al fuziunii dintre mitologie şi filozofie[2].

În perioada tinereţii, Iulian îndeplinea în aparenţă cu multă regularitate îndatoririle sale de citeţ în Biserică; dar, în realitate, el avea mai multă înclinaţie spre filozofie decât spre Biserică şi, dacă nu s-ar fi temut de Constanţiu şi de fratele său mai mare Gallus, el şi-ar fi manifestat mai devreme preferinţele. La Pergam, el a încercat să intre în relaţie cu Œdesius, ucenicul lui Iamblicus şi moştenitorul filozofiei sale. Dar bătrânul filozof nu îndrăznea să predea secretele sale lui Iulian de teama unei persecuţii de care vroia să-şi scutească bătrâneţea. El l-a trimis pe Iulian la ucenicii săi Eusebiu şi Hrisant, neputând să-l încredinţeze celor doi ucenici principali ai săi, Maximus care locuia în Efes, şi Priscus care învăţa în Grecia. Dar Hrisant şi Eusebiu nu au îndrăznit să iasă, mai mult decât Œdesius, din formulele generale ale filozofiei neoplatoniciene. Ei cunoşteau legile date împotriva magicienilor şi propagatorilor de superstiţii păgâne şi se temeau că vor atrage urmăriri [împotriva lor]. Presaţi de Iulian, care bănuia că ei ştiau mai mult decât vroiau să spună, ei l-au trimis la Maximus care păstra mai puţine menajamente.

Iulian a alergat la Efes şi l-a găsit în acest oraş pe omul pe care-l căuta. Maximus era un filozof sofist şi mistic; vocea sa era puternică şi armonioasă; limbajul său era poetic; ochii săi vii şi barba sa lungă albă îi dădeau o înfăţişare impozantă. Acesta era ultimul mare preot demn de a reprezenta cultul care se prăbuşea. El se dădea drept interpret al zeilor, şi într-adevăr el era în relaţii cu duhurile rele care, de atât de mult timp, făceau să fie adorate ca zei.

Maximus l-a iniţiat pe Iulian în mistere şi l-a dominat într-atât încât a făcut din el un adevărat păgân. Cu toate acestea, de convenienţă, Iulian păstra încă aparenţele creştine. ,,Rupând ca un leu, spune Libanius[3], legăturile care-l înlănţuiau, el a preferat în locul erorii adevărul, cultul adevărat în locul cultului adulter, pe vechii învăţători în locul inovatorilor temerari pe care-i dispreţuia. Numai că el a făcut opusul celor ce sunt spuse în vechea fabulă: nu măgarul a fost cel care s-a îmbrăcat în pielea leului, ci leul a fost cel care şi-a păstrat pielea de măgar”.

Printre sofiştii epocii se convenise că creştinii erau măgari.

După moartea fratelui său Gallus, Iulian a fost trimis la curte şi a trăit acolo ca suspect. Mulţumită mijlocirii împărătesei Eusebia, el a obţinut permisiunea de a se retrage la Atena pentru a-şi desăvârşi acolo educaţia.

Atena era pe atunci renumită prin şcolile sale; mergeau acolo studenţii din toate provinciile imperiului. Politeismul păstrase acolo mulţi adepţi şi filozofia neoplatoniciană număra numeroşi partizani.

Când Iulian a sosit la Atena, acolo se aflau doi studenţi tineri care vor deveni mai târziu două lumini strălucitoare ale Bisericii răsăritene; Grigorie, supranumit de atunci Teologul, care a devenit episcop de Nazianz, şi Vasilie, care a devenit episcop de Cezareea. Grigorie a descris impresia pe care i-a produs-o noul său coleg[4] şi care l-a făcut să prezică ce va face el într-o zi.

,,Nimic din el, spune el, nu m-a făcut să prevăd vreun lucru bun; el îşi mişca mereu capul; îşi înălţa sau îşi cobora neîncetat umerii; privirea sa, indecisă, rătăcită, avea ceva din cea a unui maniac; el nu putea să-şi ţină picioarele în loc, şi se mişca tot timpul; nasul său respira insolenţă şi dispreţ; contracţiile continue ale feţei sale aveau acelaşi caracter; câteodată el se lăsa pradă unui râs necontrolat şi dezordonat; el afirma sau nega fără motiv; vorbea fără noimă, adresând întrebări şi dând răspunsuri lipsite de sens, contradictorii şi fără caracter ştiinţific. Eu am spus atunci celor care erau cu mine la Atena: Ce om rău a hrănit imperiul roman ! Aş fi vrut să fiu un prooroc prost, aş fi dorit ca mai degrabă să mă fi înşelat decât să văd relele cu care acest monstru a umplut lumea întreagă”.

Iulian era deja convertit la idolatrie atunci când a fost numit Cezar. El însuşi face cunoscut acest lucru în epistola sa către atenieni. ,,Voi ştiţi, le spune el, cât am plâns când am părăsit oraşul vostru. Întinzând mâinile către acropola voastră, eu am rugat-o pe zeiţa voastră Minerva să-l salveze pe slujitorul ei. Voi aveţi încă printre voi martori care ar putea să ateste acest lucru, şi zeiţa însăşi îl ştie”[5]. Alte mărturii stabilesc de asemenea că încă de atunci el era apostat; dar prin politică şi de teama lui Constanţiu, el a rămas în aparenţă un creştin foarte evlavios.

Atunci când a văzut influenţa şi autoritatea sa statornicite cu tărie în Galia unde era guvernator, el s-a arătat din ce în ce mai puţin creştin, mai filozof şi în cele din urmă idolatru. Dar el îl menaja întotdeauna pe Constanţiu şi găsea mijlocul, în timpul amănuntelor unui război continuu şi ale unei vaste administraţii, de a alcătui panegirice în cinstea lui şi în cinstea împărătesei Eusebia[6]. În timpul şederii sale în Galia, Iulian s-a arătat ca un om de geniu. La plecarea din Atena, el nu era decât un sofist; la puţin timp după aceasta, el era un general curajos şi inteligent, un profund administrator.

Un lucru care ar putea să uluiască la prima vedere este că, încetând să fie creştin, el se arăta un idolatru superstiţios, crezând în magie şi în acel supranatural rău care alcătuia fondul idolatriei populare. Filozofii moderni l-au lăudat mult, ca şi cum ar fi fost unul de-al lor, pentru că a abandonat creştinismul. Dar departe de a se abandona unei filozofii sceptice, Iulian a devenit un credincios superstiţios şi fanatic al idolatriei.

În palatul său din Luteţia[7], construit de tatăl marelui Constantin[8], el trăia în superstiţie şi filozofie; el îl invoca mai ales în genunchi pe Mercur, zeul care reprezenta activitatea în lume, şi se pregătea să arate universului un suveran filozof, croit după modelul eroilor antici ale căror isprăvi i-au aprins imaginaţia. Eroul religios şi curajos al lui Homer era tipul pe care vroia să-l imite, dar el se oprea la speculaţiile sale filozofice şi amâna fără îndoială pentru un alt moment, pe care-l rata, punerea în practică a teoriilor sale.

Într-adevăr, el nu a luat în Galia nici o măsură administrativă de mare importanţă; el nu a lăsat nici o lege, nici un monument demn de a imortaliza numele său. Dar ceea ce nu se poate contesta este onestitatea administraţiei sale. El şi-a făcut mulţi duşmani printre funcţionari, prea obişnuiţi în toate vremurile cu hoţiile. Duşmanii săi îşi băteau joc de pretenţiile sale de filozofie şi literatură. ,,Trupul său mic şi barba sa prost pieptănată, spuneau ei[9], îl fac să semene mai degrabă cu o capră decât cu un om; el seamănă cu o maimuţă îmbrăcată în purpură; el este o cârtiţă guralivă; vederea sa este scurtă, dar limba sa este bine spânzurată. Este un scriitoraş grec care preferă cabinetul său unui câmp de luptă. Dacă i l-am retrage pe Salust, un gal, prietenul său şi războinic savant, am vedea în curând că succesele sale nu-i aparţin şi că el nu este capabil de nimic”.

Operele lui Iulian îl acuză cu siguranţă de multă pedanterie, dar ar fi nedrept faţă de el dacă ar fi desconsiderat atât de mult.

În anul 360, el a pregătit în secret, în armată, o conjuraţie împotriva lui Constanţiu care, spunea el, abandonase Galia şi nu se ocupa decât de Răsărit. Iulian se prefăcea că se împotriveşte celor care-l proclamau August, dar împotrivirea sa era doar aparentă şi el a cedat repede, atunci când spiritul imperiului i s-a arătat pentru a-i spune să accepte titlul care-i era oferit. Deşi idolatru de multă vreme şi devotat tuturor superstiţiilor magice, el nu a îndrăznit ca brusc să renege credinţa şi, în marele praznic din 6 ianuarie 361, el a rostit cu voce tare o rugăciune în biserică în faţa întregului popor creştin adunat[10]. Dar succesele sale, atunci când a părăsit Galia pentru a merge contra lui Constanţiu, l-au făcut mai îndrăzneţ.

S-au făcut cunoscute sentimentele sale favorabile idolatriei; s-au redeschis templele păgâne; cultul idolilor şi-a reluat o oarecare splendoare; Iulian dădea exemplu şi, pentru a şterge pecetea botezului pe care-l primise, el a fost stropit cu sângele unei victime jertfite în cinstea zeilor[11]. El a adus o hecatombă[12] pentru a marca intrarea sa solemnă şi publică în idolatrie şi nu şi-a mai ascuns intenţia de a distruge creştinismul.

Constanţiu murind la acel moment (361), Iulian a fost recunoscut împărat al întregului imperiu.

În timp ce mărturisea idolatria, el s-a prefăcut că se arată tolerant faţă de creştini şi faţă de idolatri. El i-a rechemat din exil pe episcopii ortodocşi şi le-a restituit bunurile confiscate. Dar, în acelaşi timp, el căuta să placă păgânilor şi-i însărcina pe amicii săi să deschidă templele[13]. El a alungat totodată de la curte pe toţi angajaţii de care nu avea nevoie un împărat filozof şi celibatar. Femeia cu care se căsătorise pentru a-i face pe plac împărătesei murind la puţin timp după trista uniune la care consimţise, Iulian nu a socotit să încheie o a doua căsătorie. Pentru anumite firi, căsătoria nu este decât un jug insuportabil.

În realitate, nu din spirit de toleranţă i-a rechemat Iulian pe episcopii exilaţi. El spera ca întoarcerea episcopilor ortodocşi în bisericile lor, acolo unde scaunul episcopal era ocupat de eretici, să stârnească tulburări foarte vătămătoare pentru religie[14].

Dar el nu vroia să pară adept al revoltelor şi dezbinărilor, şi a scris în acest sens poporului din Alexandria. Gheorghe, episcop intrus al acestui oraş[15], obţinuse de la Constanţiu proprietatea unui depozit în care adepţii cultului lui Mithra îşi celebrau cultul lor secret. Gheorghe a venit cu ideea de a curăţi acest loc şi de a ridica acolo o biserică. Atunci când au făcut fundaţiile, s-a descoperit un mare număr de cadavre omeneşti, şi s-a ajuns la certitudinea că aceste cadavre erau cele ale victimelor jertfite în sacrificiile sângeroase ale păgânismului şi mai ales ale cultului lui Mithra.

Creştinii au plimbat prin oraş aceste triste rămăşiţe ale unui cult sângeros; dar păgânii s-au înfuriat atât de tare încât s-au năpustit asupra creştinilor cu lovituri de săbii şi bastoane şi cu pietre. Au fost acolo mulţi morţi şi răniţi; mai mulţi creştini au fost pironiţi pe cruce, din dispreţ faţă de acest semn al creştinismului. Membrii aceloraşi familii au profitat de ocazie pentru a-şi satisface ura şi ranchiuna; părinţii se loveau între ei; şi prietenii şi fraţii se aruncau unii asupra altora cu furie. Creştinii au fost siliţi să renunţe la proiectul lor de curăţire a locului unde fusese templul lui Mithra; şi Gheorghe, legat de coada unei cămile, a fost plimbat prin oraş şi rupt în bucăţi. În cele din urmă a fost ars împreună cu cămila de care fusese legat.

Această moarte i-a oferit lui Iulian ocazia de a scrie locuitorilor Alexandriei o epistolă neobişnuită. El le-a spus că ei nu ar fi trebuit, din respect pentru marele zeu Serapis şi ceilalţi zei nemuritori, să-şi facă dreptate ei înşişi faţă de cel care le părea vinovat, ci să urmeze în ce-l priveşte calea legală. În timpul predecesorilor săi, moartea pe care ei au comis-o nu ar fi rămas nepedepsită. În ce-l priveşte, el se mulţumeşte să-i avertizeze că ei nu trebuie să reînceapă astfel de acţiuni.

Această epistolă a lui Iulian a servit cel puţin drept justificare pentru cei care-i acuzau pe adepţii lui Atanasie de a fi contribuit la moartea episcopului intrus. Iulian nu a acuzat în ea decât pe păgânii din Alexandria.

Atanasie[16] nu s-a întors în acest oraş decât după moartea lui Gheorghe, deşi ar fi putut profita mai devreme de decretul lui Iulian care-i rechema din exil pe episcopii ortodocşi. Poporul din Alexandria l-a primit bine; i-a alungat pe arieni din biserici şi le-a restituit ortodocşilor. Arienii s-au refugiat în locuri retrase pentru a-şi săvârşi slujbele, şi l-au ales pe un oarecare Lucius pentru a-i urma episcopului lor Gheorghe.

Atunci existau doi episcopi apuseni trimişi în adâncul Thebaidei, unde i-a găsit decretul de amnistie al lui Iulian[17]. Aceşti doi episcopi erau Luchifer de Cagliari şi Eusebiu de Verceil. Noi am vorbit deja despre ei. Ei au convenit între ei ca, înainte de a părăsi Răsăritul, să lucreze pentru restabilireadisciplinei ecleziastice puternic zdruncinată de divizările arienilor. Luchifer trebuia să se ducă pentru aceasta la Antiohia, în timp ce Eusebiu va merge la Alexandria. El trebuia să se înţeleagă cu Atanasie pentru convocarea unui sinod la care dogmele soborniceşti să fie confirmate. Luchifer a trimis la Alexandria un diacon pentru a-l reprezenta şi a declarat că el va adera la ce se va hotărî.

Sosind la Antiohia, Luchifer a găsit această Biserică puternic dezbinată. Nu numai că existau arieni şi ortodocşi, dar aceştia din urmă formau două tabere.

La conducerea uneia din aceste tabere era Meletie[18], care fusese mai întâi episcop al armenilor, după depunerea lui Evstatie de Sevasta, căruia i se reproşau, cu sau fără motiv, mai multe fapte contrare disciplinei ecleziastice. Meletie nu a putut rămâne în Armenia, şi a trecut în Siria, unde a fost ales episcop de Beree. El a fost prezent la Sinodul din Seleucia şi s-a pronunţat pentru formula de credinţă propusă de Acachie al Cezareei. Eudoxie, episcop arian al Antiohiei, făcând să fie numit episcop de Constantinopol, Meletie a fost ales în locul său episcop al Antiohiei.

El a început prin a lăsa deoparte chestiunile care agitau atât de violent Biserica şi s-a preocupat mai ales de moravuri şi de restabilirea disciplinei. Cu timpul, el a învăţat credinţa de la Niceea şi s-a declarat în favoarea cuvântului consubstanţial. Constanţiu trăia încă; el a poruncit să-l trimită pe Meletie în exil şi să pună pe scaunul Antiohiei pe acest Euzoius care fusese al doilea om după Arie la Alexandria şi persistase în erezia prietenului său. Meletie a păstrat adepţii care au avut adunări particulare şi se considerau ortodocşi, în pofida vechilor lor relaţii cu episcopii arieni. Alături de ei erau vechii ortodocşi care nu fuseseră niciodată în comuniune cu arienii după depunerea nedreaptă a Sfântului Evstatie.

Luchifer, apărător fervent al ortodoxiei, ar fi trebuit să intre în comuniune cu aceşti vechi ortodocşi. În loc să acţioneze astfel şi să caute să-i împace cu meletienii deveniţi ortodocşi, el s-a alăturat acestora din urmă şi l-a hirotonit pe unul din ei pe nume Paulin. Neoortodocşii aveau astfel doi episcopi, în timp ce cei vechi nu aveau nici unul; căci Meletie nu murise în exil. El a revenit la Antiohia. Partizanii săi l-au recunoscut drept episcop legitim[19]. Dar mai mulţi s-au alăturat lui Paulin. Şi unul şi celălalt fiind ortodocşi, vechii ortodocşi s-au aliat fie cu unul fie cu celălalt, astfel că ortodocşii aveau în Antiohia doi episcopi. Arienii au rămas ataşaţi de Euzoius.

Eusebiu de Verceil şi-a îndeplinit misiunea sa la Alexandria cu mai multă înţelepciune decât a făcut-o Luchifer la Antiohia. La sosirea sa, el s-a înţeles cu Atanasie pentru convocarea unui sinod[20]. Episcopii ţării s-au adunat şi au deliberat între ei problemele care le păreau cele mai importante în acele circumstanţe. Cea care necesita mai întâi atenţia lor era dumnezeirea Sfântului Duh.

Noi am observat anterior că Aetie şi Eunomie, arieni consecvenţi, negaseră consubstanţialitatea Sfântului Duh cu Tatăl. Este evident că această eroare decurgea din dogma ariană. Dacă Fiul nu avea aceeaşi substanţă cu Tatăl, dacă Tatăl avea singur, prin necesitatea firii, substanţa dumnezeiască, Fiul şi Sfântul Duh nu aveau decât o dumnezeire prin împuternicire, primită; nu exista decât un Dumnezeu prin esenţă, Tatăl, şi doi Dumnezei prin împuternicire, nedeţinând decât o dumnezeire primită. Arie s-a mulţumit să atace consubstanţialitatea Fiului. Ucenicii săi trebuiau să meargă mai departe. Astfel, la puţin timp după Sinodul de la Niceea, s-a pus problema dumnezeirii Sfântului Duh. Această problemă avea să ia proporţii considerabile şi să ducă la convocarea celui de-al II-lea Sinod Ecumenic.

Aetie şi Eunomie nu au fost cu siguranţă autorii; dar ei i-au dat multă importanţă prin filozofia pe care o dezvoltau pentru a susţine erezia. Episcopul arian al Constantinopolului, Macedonie, i-a dat şi mai multă importanţă, din cauza poziţiei înalte pe care el o ocupa în Biserică.

Atanasie a considerat că trebuia să se pronunţe împotriva noii erori la fel de puternic ca împotriva celei dintâi. Este probabil că sofiştii alexandrini s-au lăsat cuceriţi de argumentele lui Aetie şi Eunomie şi le discutau în şcolile lor. Episcopii trebuiau să-şi prevină credincioşii împotriva noii erezii. Ei au dat mai multe hotărâri dogmatice, adică ei au promulgat credinţa pe care Biserica a învăţat-o întotdeauna: ,,Sfântul Duh este consubstanţial cu Tatăl şi cu Fiul în Treime; Fiul, făcându-Se om, a luat nu numai un trup omenesc, ci şi un suflet omenesc”. Hotărându-se asupra acestor două puncte, spune Socrate, episcopii nu au învăţat o dogmă nouă; ei doar au confirmat dogma pe care tradiţia bisericească a păstrat-o de la început şi pe care filozofii creştini au dovedit-o prin argumentele lor. Toţi anticii care au discutat despre aceste chestiuni ne-au expus această dogmă în scrierile lor; aşa sunt Irineu, Clement, Apolinarie de Hierapolis, Sinodul din Bosra ţinut împotriva lui Berilie, şi adversarul acestui episcop, Origen, preotul Pamfil şi Eusebiu de Cezareea.

Episcopii reuniţi la Alexandria nu s-au mulţumit să promulge credinţa; ei au vrut, la exemplul filozofilor creştini, s-o evidenţieze filozofic. Deci ei au discutat despre substanţă şi ipostas. Acest ultim cuvânt era obscur şi episcopii doreau să-i fixeze sensul. Unii atribuiau cuvântului ipostas acelaşi sens ca cel al cuvântului substanţă, şi afirmau că nu exista în Dumnezeu decât un ipostas. Ceilalţi dădeau acestui din urmă cuvânt sensul de persoană sau personalitate, şi susţineau că în Dumnezeu erau trei ipostasuri. Şi unii şi ceilalţi aveau dreptate după sensul pe care-l atribuiau cuvântului în litigiu. Pentru a evita orice discuţie între ortodocşi, trebuia să se determine în ce sens trebuiau înţelese cuvintele substanţă şi ipostas.

Atunci când Osie a fost trimis în Egipt de către Constantin pentru a opri dezbinările ariene încă de la început, a fost iniţiată o discuţie filozofică pe marginea acestor cuvinte, ca şi în ce priveşte erezia lui Sabelie pe care Arie pretindea că sistemul său o răstoarnă. Sinodul de la Niceea nu a socotit de cuviinţă să intre în această discuţie. Dar, la puţin timp după acest sinod, s-au întrebuinţat mult în discuţiile teologice cuvintele substanţă şi ipostas, care nu aveau în limba greacă un sens clar determinat[21].

Sinodul din Alexandria nu s-a considerat competent pentru a le determina sensul şi a decis că, atunci când se vorbea despre Dumnezeu, nu trebuia să se folosească cuvântul substanţă, care nu se regăsea deloc în Sfânta Scriptură, iar Sfântul Pavel nu a folosit cuvântul ipostas decât într-un sens indecis şi din necesitate, în lipsa unui cuvânt mai clar pentru a expune învăţătura. Totuşi acestea se puteau întrebuinţa, după sinod, pentru a respinge mai limpede erezia lui Sabelie, din teama că, în lipsă de expresii, s-ar fi putut avea o falsă idee despre Sfânta Treime.

După Sinodul din Alexandria[22], Eusebiu de Verceil s-a dus la Antiohia. El a obţinut acolo dovada că Paulin nu a fost ales cu consimţământul tuturor ortodocşilor şi că, prin hirotonirea lui, Luchifer a provocat o schismă între ei. Prin urmare, el a dezaprobat această hirotonie, dar fără a lăsa să se vadă ceea ce gândea, pentru a nu se declara împotriva lui Luchifer, şi a promis că toate problemele vor fi rezolvate într-un viitor sinod. El a încercat mai întâi să-i împace pe ortodocşi între ei, dar eforturile sale au fost inutile. Meletie, revenit din exil, şi-a regăsit adepţii care îi rămăseseră credincioşi şi a condus adunările lor. Paulin a rămas de asemenea în fruntea adepţilor săi, pe care îi reunea într-o mică biserică dintr-o suburbie. Euzoius, episcopul arian, s-a gândit să-l alunge de acolo, dar a revenit asupra hotărârii sale din cauza respectului pe care i-l inspira acest personaj cinstit.

Antiohia avea astfel trei episcopi în acelaşi timp – un eretic şi alţi doi ortodocşi. Aceasta era starea lucrurilor când Eusebiu a părăsit Antiohia. Luchifer a aflat că Eusebiu dezaproba ceea ce făcuse el. El s-a supărat atât de tare, încât s-a separat de comuniunea cu sfântul episcop de Verceil şi a ridicat acuzaţii împotriva sinodului pe care el îl prezidase împreună cu Atanasie al Alexandriei. El şi-a făcut partizani, care au luat numele de luchiferieni, şi a provocat astfel o nouă dezbinare în Biserică. Cu toate acestea, el a mărturisit întotdeauna credinţa ortodoxă; s-a izolat numai în biserica sa din Sardinia. Câţiva din partizanii săi au persistat, după moartea sa, în opiniile pe care el le învăţase; dar această schismă nu a avut mare importanţă şi s-a stins curând.

Eusebiu, revenind la biserica sa, a evanghelizat toate bisericile răsăritene pe care a trebuit să le străbată şi a învăţat acolo adevărata dogmă ortodoxă. El a trecut din Răsărit în Iliria şi de acolo în Italia, continuând pretutindeni propovăduirile sale.

El a fost, împreună cu Ilarie de Poitiers, apărătorul cel mai savant al dogmei ortodoxe în Apus[23]. Întregul Apus s-a declarat alături de ei pentru această dogmă. Cât despre Răsărit, el avea numeroşi ortodocşi, dar episcopii săi erau divizaţi în trei facţiuni: ortodocşii care-l aveau drept conducător pe Atanasie; acachienii care urmau dogma deschis ariană a lui Acachie de Cezareea, din Palestina; şi macedonienii care şi-au luat numele de la bătrânul episcop al Constantinopolului. Ei pretindeau că ţin un echilibru just între cei care admiteau cuvântul consubstanţial şi cei care pretindeau că Fiul era de o natură diferită de cea a Tatălui. Deci ei se pronunţau pentru cuvântul asemănător în substanţă. Din această facţiune s-a născut erezia macedoniană, în care se aplica Sfântului Duh aceeaşi dogmă pe care o învăţau despre Fiul. Ei refuzau şi Unuia şi Celuilalt dumnezeirea adevărată, dar li se atribuia o dumnezeire prin împuternicire; era o reminiscenţă a păgânismului.

În pofida acestor facţiuni diverse, dorinţele secrete ale lui Iulian au fost înşelate şi întoarcerea episcopilor ortodocşi, în loc să conducă la noi tulburări, a adus pacea într-un număr mare de biserici. Dar păgânii, încurajaţi de împărat, s-au dedat la fanatismul cel mai brutal contra creştinilor. La începutul domniei sale[24], Iulian a făcut bucuros dreptate creştinilor, atunci când acţionând astfel arunca un blam asupra memoriei predecesorului său; dar el a abandonat curând aparenţele sale false de toleranţă filozofică. El încerca să-L numească pe Iisus Hristos Galileanul şi pe creştini galileeni.

Ortodocşii şi arienii erau, în ochii săi, vrednici de acelaşi dispreţ. El a trebuit să recunoască că printre cei din urmă mai mulţi au arătat o credinţă adevărată, care te face să crezi că ei greşeau mai degrabă ca urmare a unei dialectici false decât din intenţia de a mărturisi opinii contrare adevăratei dogme. Printre aceştia era Maris de Calcedon; el era bătrân şi orb. Condus la împărat, el i-a reproşat cu curaj apostazia sa. Iulian a râs de el: ,,Tu nu eşti decât un orb, a spus el, şi Dumnezeul tău galilean nu te va tămădui”. ,,Mulţumesc lui Dumnezeu, a răspuns Maris, că mi-a luat vederea; nu am astfel nenorocirea de a vedea faţa unui apostat”. Iulian şi-a ascuns mânia pe moment, dar s-a răzbunat curând. El nu a vrut să-l imite pe Diocleţian, căci ştia că persecuţia violentă nu avusese ca rezultat decât a face creştinismul popular. El a născocit alt plan şi fiind filozof, pretins prieten al raţiunii şi inteligenţei, a dat o lege pentru a interzice instruirea creştinilor.

Această lege ajunge pentru a face să fie apreciată la valoarea sa geniul filozofului încoronat. El a dat încă o lege pentru a interzice creştinilor serviciul militar la palat. El a declarat, printr-o altă lege, că funcţia de guvernator al unei provincii este incompatibilă cu titlul de creştin, pe motiv că legea creştină era contrară pedepsei cu moartea, iar guvernatorii creştini nu puteau pronunţa pedeapsa capitală din cauza religiei pe care o mărturiseau.

Iulian credea că astfel îşi bate joc de creştini, dar în realitate aducea un omagiu spiritului creştinismului.

La această persecuţie ipocrită, Iulian adăuga linguşirile şi darurile pentru a determina personajele de la curte să aducă jertfe idolilor. Încercarea a fost decisivă: adevăraţii şi falşii creştini s-au descoperit. Cei care erau creştini sinceri s-au lipsit mai degrabă de funcţiile lor decât să renunţe la credinţa lor. Printre aceştia erau Iovian, Valentinian şi Valens, care au fost împăraţi după Iulian. Cei care au preferat credinţei lor avantajele vremelnice şi nu erau creştini decât în aparenţă au adus jertfe idolilor fără ezitare. Printre aceştia erau Ekibolios, sofist renumit din Constantinopol. În timpul lui Constanţiu, el a arătat o mare fervoare creştină. El a fost un idolatru nu mai puţin zelos în vremea lui Iulian; şi a redevenit creştin în timpul succesorilor săi. Atunci el a împins fervoarea până la a se culca pe pragul porţii bisericii, spunând credincioşilor: ,,Călcaţi-mă în picioare ca pe o sare fără gust”. Dar nimeni nu a crezut în sinceritatea sa.

Iulian a găsit alt mijloc de a le face rău creştinilor. Urcându-se pe tron, el a conceput un plan de a face război cu perşii care, în timpul domniei lui Constanţiu, făcuseră numeroase incursiuni în imperiu. Lui îi trebuiau bani pentru război. El a hotărât să-i ia de la creştini. Mai întâi el i-a pedepsit cu un impozit pe cei care refuzau să jertfească idolilor, şi a făcut ca acesta să fie perceput cu o rigoare extremă. Cuferele sale au fost curând pline, ceea ce dovedeşte numărul mare al creştinilor şi tăria lor în credinţă.

Acest impozit, cerut cu atâta violenţă, a reaprins fanatismul păgânilor şi mai ales al celor care se intitulau filozofi. Şi unii şi alţii îşi revărsau ura până şi asupra bieţilor copii; şi cum filozofii se consacrau magiei, ei îi omorau pe copii, le mâncau carnea şi căutau în măruntaiele lor semne magice. Aceste atrocităţi nu se petreceau doar în vreun târguşor încă barbar, ci în oraşele civilizate ca Atena şi Alexandria.

În acest din urmă oraş, ei aveau un adversar puternic în persoana lui Atanasie. O nouă arenă s-a deschis pentru marele episcop; el nu a ezitat să se avânte în ea, şi el a alcătuit atunci lucrarea sa împotriva păgânismului Discurs contra elinilor[25].

Autorul adresează discursul său unui prieten care se făcuse creştin şi-l felicită că a procedat astfel. Mai întâi el constată că adversarii creştinismului îl atacă prin intermediul ridicolului: ,,Păgânii, spune el, ne insultă şi îşi bat joc de noi fiindcă noi avem un Mântuitor răstignit. Râsetele lor provoacă milă; căci le este cu neputinţă să nu zărească în tot universul efectele acestei cruci, obiectul râsetelor lor”.

În loc de a recurge la ironii la adresa păgânismului, Atanasie îl atacă direct.

După el, originea păgânismului nu este decât o abatere a spiritului uman de la noţiunile sănătoase pe care Dumnezeu le-a dat încă de la început. Binele şi adevărul erau în planurile lui Dumnezeu; dar omul, abuzând de facultăţile sale, s-a întors de la Dumnezeu, s-a materializat, a devenit rău. Răul domnea în lume; păgânii au vrut să-i dea o origine veşnică, iar ereticii au căzut în aceeaşi aberaţie. Răul nu este decât negarea binelui, şi doar binele este veşnic. Uitarea binelui este cauza idolatriei.

Autorul îşi demonstrează teza prin descrierile diverselor culte care constituiau idolatria în felurite părţi ale lumii. Aceste culte nu sunt decât divinizarea răului şi a fărădelegilor celor mai ruşinoase; el dădea astfel dovada intrinsecă a falsităţii păgânismului. În zadar au vrut filozofii să desprindă ideea de Dumnezeu de formele variate de cult; formele nu au dat o idee justă despre Dumnezeu şi, în opinia generală, idolii erau cu adevărat reprezentări ale zeilor corupţi, cărora poeţii şi istoricii le-au făcut cunoscute faptele ruşinoase.

În prezenţa obiecţiilor creştinismului, păgânii doreau să-i asimileze pe zeii lor cu îngerii creştini; ei nu ar fi fost decât fiinţe superioare subordonate Dumnezeului unic şi suprem. Atanasie respinge acest subterfugiu prin fapte şi mărturii din cele mai limpezi. Ideea unui Dumnezeu unic nu domina; fiecare naţiune, fiecare oraş avea zei particulari pe care-i prefera celor ai altor oraşe; ideea de zei diferiţi şi numeroşi era răspândită pretutindeni.

În această lucrare a lui Atanasie se găsesc noţiuni foarte curioase despre diversele idolatrii şi despre natura luptei care exista în secolul al IV-lea între păgânism şi creştinism. Idolatrului îi era, ca să spunem aşa, ruşine de cultul său şi, pentru a răspunde obiecţiilor creştinilor, încerca să-i dea o semnificaţie alegorică şi puţin spirituală. Dar el nu putea să reuşească decât negând toată istoria şi toate riturile cultului său.

Tabloul erorilor umane îl conduce pe Atanasie la următoarea deducţie: că Dumnezeu, în bunătatea Sa, L-a trimis pe Cuvântul Său pentru a readuce lumii adevărul şi binele. El expune apoi natura acestui Cuvânt, care nu era deloc un Dumnezeu diferit de Tatăl, ci chipul Său veşnic şi de o fiinţă. El respingea astfel arianismul care, fără a admite idolatria, consacra principiul pentru că el admitea un Dumnezeu adevărat, care ar fi primit dumnezeirea, şi nu ar fi deţinut-o [dumnezeirea] prin necesitatea firii.

Discursul Sfântului Atanasie despre Întruparea Cuvântului este urmarea celui anterior[26]. El trebuia să explice păgânilor că Cuvântul lui Dumnezeu S-a făcut om, pentru a stabili mai întâi că Dumnezeu este unic în esenţă şi creştinismul are o origine dumnezeiască, că el nu este decât o revelaţie a lui Dumnezeu. El pune faţă în faţă originea păgânismului şi cea a creştinismului; el demonstrează că, din punct de vedere filozofic, idolatria nu putea fi susţinută; şi el răspunde obiecţiilor pe care ea le-a ridicat creştinismului.

Sfântul episcop al Alexandriei era unul din acei oameni care nu ştia a face concesii circumstanţelor. El a preferat exilul şi s-a expus mai degrabă morţii decât să trădeze dogma creştină sub domnia lui Constanţiu. A preferat mai mult, sub Iulian, să se expună aceloraşi pericole decât să trădeze creştinismul. El ştia la ce se expunea atacând frontal păgânismul. De când Constantin s-a declarat în favoarea creştinilor, idolatrii au suferit prea multe afronturi pentru a nu profita din plin de protecţia lui Iulian.

În Alexandria păgânii erau încă numeroşi. Pe lângă poporul idolatru exista un mare număr de filozofi, puţin toleranţi prin natura lor şi foarte mândri de a vedea pe tron un om care se lăuda că aparţine sectei lor. În loc de a-i răspunde lui Atanasie şi a combate lucrările lui, ei au vrut să pună mâna pe el şi să-l omoare. Prietenii lui Atanasie l-au implorat să fugă. ,,De ce ?, le-a răspuns el. Acesta nu este decât un mic nor care trece peste Biserică; curând el se va împrăştia”[27]. Totuşi el a părăsit oraşul. Cei care-l urmăreau l-au ajuns şi i-au întrebat pe însoţitorii lui, pe care nu-i cunoşteau, dacă nu l-au văzut pe Atanasie. ,,Noi l-am văzut, le-au răspuns ei; grăbiţi-vă puţin şi-l veţi ajunge”. În timp ce ei îşi urmau drumul, Atanasie a reintrat în Alexandria, unde s-a ascuns până la sfârşitul persecuţiei.

Iulian se prefăcea că se arată tolerant în cuvinte, dar delegaţii săi cunoşteau sentimentele lui şi îi jigneau pe creştini prin toate mijloacele aflate în puterea lor. Când creştinii se plângeau lui de aceste jigniri, el făcea pe spiritualul şi răspundea: ,,Este o datorie pentru voi a suferi cu răbdare injuriile; este o învăţătură a Dumnezeului vostru”.

Un astfel de răspuns îl caracterizează mai bine pe apostat decât toate dizertaţiile făcute pe seama lui. În mai multe provincii ale imperiului, se pot semnala fapte care amintesc de persecuţiile cele mai atroce ale împăraţilor păgâni. La Mira, în Frigia, guvernatorul provinciei, Amachius, a deschis templul păgân, a aruncat gunoaiele care se adunaseră acolo, a pus să fie spălate statuile şi a pregătit totul pentru inaugurarea cultului păgân. Trei creştini râvnitori, Macedonie, Teodul şi Tatian, s-au hotărât să se opună acestei nelegiuiri pe cât puteau; ei au pătruns în timpul nopţii în templu şi au spart toate statuile.

Guvernatorul, furios, i-a adus în faţa judecăţii pe toţi creştinii pentru această faptă şi atunci cei trei vinovaţi s-au prezentat şi au mărturisit delictul care le făcea cinste. Ei au avut de ales între jertfa păgână şi moarte; ei au preferat să moară. Amachius a poruncit să fie puşi pe jar fierbinte. Cei trei creştini însufleţiţi de idei alese, întăriţi de harul dumnezeiesc, i-au spus lui Amachius în timp ce se prăjeau: ,,Dacă tu ai vrea să guşti puţin din carnea noastră să vezi dacă suntem suficient fripţi ! Ar trebui poate să ne întoarceţi pe cealaltă parte, fără aceasta noi nu am fi fripţi îndeajuns”.

Bătându-şi astfel joc de călăul lor, ei şi-au sfârşit viaţa[28].

Iulian a crezut că dă o grea lovitură creştinismului interzicând creştinilor studiul clasicilor elenismului.

Decretul său despre acest lucru demonstrează îndeajuns micimea sufletului său. Rezultatele au fost cu totul altele decât cele la care se aştepta.

Biserica avea atunci doi scriitori, tatăl şi fiul, pe nume Apolinarie[29]. Primul a făcut un studiu aprofundat al gramaticii, iar al doilea al retoricii. Ei şi-au pus cunoştinţele în slujba fraţilor lor. Apolinarie tatăl a alcătuit un curs de gramatică pentru uzul creştinilor şi a pus în versuri eroice Cartea Facerii; el a scris poeme didactice şi tragedii cu subiecte biblice şi a încercat să pună la dispoziţia fraţilor săi toate resursele literaturii greceşti. Apolinarie fiul a pus în dialoguri, asemănătoare cu cele ale lui Platon, Evangheliile şi scrierile apostolilor. Lucrările celor doi Apolinarie nu au fost foarte utile căci, la scurt timp după scrierea lor, Iulian a murit; dar ele atestă cel puţin că creştinii nu erau dispuşi să rămână în ignoranţa impusă de un despot sofist.

Lucrările celor doi Apolinarie nu puteau în mod evident să înlocuiască capodoperele antichităţii păgâne, mai ales în privinţa valorii literare. De aceea creştinii, după moartea lui Iulian, au continuat ca înainte să studieze aceste capodopere. Sofiştii le reproşau aceasta, iar credincioşii mai râvnitori decât prudenţi nu au fost departe de a le adresa acelaşi reproş; dar se înţelege că studiul anticilor, necesar din punct de vedere literar, nu era lipsit de rost nici din orice alt punct de vedere. În aceste lucrări se găsesc în mod incontestabil multe erori, dar se întâlnesc de asemenea dovezi că adevărul nu a fost ignorat de ei, şi dacă nu-l adorau, ei nu au avut nici o scuză. Deci, creştinul găseşte în operele lor multe adevăruri perfect exprimate, şi dacă întâlneşte erori, creştinismul îi furnizează un antidot care-i îngăduie să nu fie înşelat de ele[30].

Când Iulian a promulgat legea privind studiul anticilor de către creştini era prea târziu, deoarece Biserica avea atunci genii în faţa cărora cel al împăratului sofist şi ale prietenilor săi pălesc.

Noi am făcut cunoscute deja câteva opere ale lui Atanasie şi ne-am putut face o idee despre elocvenţa sa elegantă şi filozofia sa profundă. Sofiştii din Alexandria au găsit că este mai uşor să-l persecute decât să-i răspundă. În aceeaşi perioadă trăiau în Răsărit doi colegi de-ai lui Iulian de la şcolile din Atena, Vasilie şi Grigorie de Nazianz; şi nu cu astfel de oameni se putea compara el în ce priveşte eleganţa literară şi profunzimea spiritului filozofic.

Noi vom studia operele acestor mari filozofi creştini şi a atâtor altor scriitori iluştri care au trăit în această epocă, şi se va demonstra că Biserica, în secolul al IV-lea, era nucleul mişcării literare şi al filozofiei înalte; că literatura păgână era în aceeaşi perioadă într-o decadenţă din care nu şi-a mai putut reveni niciodată.

Iulian, adunând în jurul lui la Constantinopol filozofi din toate şcolile, nu a putut decât să ofere lumii spectacolul discuţiilor lor pasionate şi al viciilor lor. Dispreţul de care ei erau demni de mult timp a crescut încă mai mult atunci când vieţuiau alături de împărat şi când viciile lor au ieşit şi mai mult în evidenţă.

Dacă Iulian ar fi fost un filozof adevărat şi nu un adversar fanatic al creştinismului, el ar fi înţeles că, încercând să alcătuiască un păgânism filozofic, însemna a încerca imposibilul. Dar orgoliul său i-a impus un rol: el vroia să distrugă opera lui Constantin şi să treacă în istorie drept restauratorul elenismului şi al filozofiei. Scopul pe care şi-l propunea demonstrează că, în ciuda unei capacităţi pe care nimeni nu i-o contestă, Iulian, orbit de orgoliu, nu a putut să se ridice la idei cu adevărat filozofice. Dacă ar fi trăit mai mult timp, istoria ar fi trebuit să-l numere printre cei mai atroce persecutori, în pofida toleranţei cu care a vrut să se laude la începutul domniei sale.

Incursiunile perşilor pe teritoriul imperiului i-au distras atenţia lui Iulian de la proiectele sale de restaurare a păgânismului şi filozofiei. După ce a smuls creştinilor banii necesari pentru război[31], el s-a îndreptat către Antiohia, unde era stabilită întâlnirea cu întreaga armată.

Iulian a părăsit Constantinopolul în primele zile din iunie 362[32] şi a sosit la Antiohia la sfârşitul aceleiaşi luni. În timpul călătoriei sale, el s-a oprit la toate sanctuarele păgâne; el încerca să se arate un idolatru foarte devotat[33] şi chiar să ia partea zeilor contra celor care-şi permiteau să glumească pe socoteala istoriilor ieşite din comun pe care mitologia le punea pe seama lor. Iulian vroia să explice totul filozofic; dar, fără îndoială, consideraţiile sale mistice nu erau pe placul unui mare număr de oameni.

În toate localităţile pe care le traversa, preoţii păgâni şi filozofii se grăbeau să iasă în calea lui şi să-i aducă ovaţii. El asculta cu plăcere cuvântările care-i erau adresate şi se lua la întrecere în elocvenţă cu panegiriştii lui. Din Calcedon el s-a dus în Nicomidia şi de acolo în Ancira.

Acolo era un creştin pe cât de râvnitor, pe atât de ortodox, pe nume Vasilie[34]. În vremea lui Constanţiu, el luptase cu putere pentru dogma sănătoasă împotriva arienilor. De când Iulian a vrut să restaureze păgânismul, el i-a atacat cu putere pe toţi cei care susţineau acţiunea nelegiuită a împăratului. Guvernatorul oraşului l-a aruncat în închisoare. Când Iulian a trecut prin Ancira, au hotărât să-l aducă înaintea lui. Se spera că în prezenţa împăratului Vasilie nu va îndrăzni să aibă limbajul îndrăzneţ şi mândru pe care îl avusese faţă de funcţionarii apostaţi.

Se înşelau, Vasilie nu era omul care să trădeze adevărul. El a intrat în pretoriu cu demnitate şi cu un aer impasibil. ,,Cine eşti, l-a întrebat Iulian, cum te numeşti ?” ,,Îţi voi spune: mai întâi mă numesc creştin, acesta este un nume mare şi slăvit, deoarece numele lui Hristos este veşnic şi nu va pieri niciodată. Apoi mă numesc şi Vasilie, şi sub acest nume mă cunoaşte lumea. Dacă îl păstrez pe primul, voi avea nemurirea fericită drept răsplată”.

,,Te înşeli, Vasilie, i-a spus Iulian. Voi ştiţi că eu cunosc tainele voastre; crede-mă, acela în care tu nădăjduieşti nu este precum crezi. El este mort şi mort de-a binelea din vremea în care Pilat era guvernator al Iudeei”. ,,Nu mă înşel deloc, a răspuns Vasilie. Tu, împărate, eşti cel care te înşeli; tu care ai renunţat la Hristos în momentul în care El ţi-a dat imperiul. Dar te avertizez, în numele Său, că El îţi va lua curând şi imperiul şi viaţa. Tu vei cunoaşte, dar prea târziu, pe Cel pe care L-ai abandonat. Ai pierdut amintirea binefacerilor Sale; El nu-şi va mai aduce aminte de bunătatea Sa când va trebui să te pedepsească. Tu ai răsturnat altarele Sale, El te va răsturna de pe tron. Tu ai călcat în picioare legea Sa pe care tu însuţi ai vestit-o atât de des popoarelor; trupul tău va fi la fel călcat în picioare şi va rămâne fără mormânt, atunci când viaţa îţi va fi smulsă în dureri cumplite”.

Iulian şi-a înăbuşit mânia care clocotea în adâncul sufletului său. ,,Eu vroiam să te salvez, i-a spus el lui Vasilie, dar, pentru că tu nu ţii cont de sfaturile mele şi nu-mi acorzi respect, trebuie să răzbun maiestatea puterii pe care ai insultat-o”. Atunci el s-a ridicat poruncind ca Vasilie să fie bătut cu biciul.

Poruncile sale au fost executate cu violenţă şi trupul mucenicului a fost curând sfâşiat. A doua zi, Vasilie a cerut să fie dus înaintea împăratului. Au crezut că el vroia să se umilească înaintea lui, şi l-au dus în templul lui Esculap, unde Iulian, înconjurat de preoţi, aducea jertfă.

,,Ei bine, a spus Vasilie, ghicitorii tăi au aflat mai înainte ceea ce vin să-ţi spun ?” ,,Cred, a răspuns Iulian, că tu ai atâta înţelepciune încât să-ţi recunoşti greşeala şi că vei aduce jertfă împreună cu noi”. ,,Nici gând, a spus Vasilie; zeii tăi nu sunt decât nişte statui de lemn care nu văd, nici nu aud”. Apoi, deschizându-şi haina, el a smuls o bucată din carnea sa şi aruncând-o lui Iulian a adăugat: ,,Hrăneşte-te cu sângele meu pentru că ţi-e sete; cât despre mine, hrana mea este Hristos”.

Iulian a aruncat o privire mânioasă spre comitele Frumentin care-l făcuse să creadă în supunerea mucenicului. Această privire a fost înţeleasă şi a doua zi Vasilie a murit în chinuri cumplite. Acesta nu a fost singurul mucenic făcut de tolerantul Iulian la Ancira[35].

În provinciile limitrofe, precum Capadocia, se aşteptau la persecuţii. Oraşul Cezareea atrăsese ura lui Iulian şi se credea că el vroia să se răzbune. Acest oraş avea atunci printre preoţii săi pe ilustrul Vasilie, pe care Iulian îl cunoscuse la Atena, cu prietenul său Grigorie. Vasilie şi Grigorie, după ce au parcurs principalele şcoli din Răsărit şi au dobândit prin învăţătura lor o mare reputaţie de elocvenţă şi ştiinţă, s-au retras într-un pustiu din Pont, unde ei practicau, împreună cu ucenicii lor, virtuţile creştine.

Iulian nu i-a uitat pe vechii săi colegi şi i-a scris lui Vasilie pentru a-l invita să vină la curtea sa. Vasilie nu a considerat necesar să-i răspundă personal apostatului şi i-a trimis printr-unul din ucenicii săi o scrisoare care l-a jignit pe împăratul filozof. Acesta nu a vrut să pară afectat şi i-a scris din nou lui Vasilie, cu un aer batjocoritor, că trebuie să-i trimită o mie de livre de aur pentru războiul din Persia, iar în caz contrar el se va răzbuna pentru dispreţul pe care oraşul Cezareea îl arăta faţă de zeii săi. În această scrisoare, el căuta să explice apostazia sa, spunând la sfârşit: ,,Eu am înţeles ce am citit şi de aceea l-am condamnat”. Vasilie[36] i-a răspuns pe un ton pe jumătate serios că maiestatea sa a greşit cu adevărat cerând atâta aur de la un om care nu mânca decât puţine legume şi care, fără să fie sătul, nu putea mânca într-o zi mai mult decât avea. El îşi încheie scrisoarea cu aceste cuvinte: ,,Tu nu ai înţeles ceea ce ai citit; căci dacă ai fi înţeles nu l-ai fi condamnat”[37].

Iulian a amânat după războiul cu Persia răzbunarea sa contra Cezareei şi a lui Vasilie, şi şi-a continuat drumul către Antiohia.

În timpul şederii sale în acest oraş, el a judecat numeroase cauze. Când era vorba de creştini, unicul său scop era de a-i lua în zeflemea, de a-i jefui, de a face dezbinare între ei[38]. El i-a privat de toate drepturile la funcţii publice, i-a tratat ca pe sclavi şi a folosit cele mai perfide mijloace pentru a-i face să renunţe la credinţa lor.

El a vrut să-l imite cu Constantin, dar era departe de măreţia şi nobleţea de care dăduse dovadă acest evlavios împărat în orice împrejurare. Constantin a respectat libertatea de conştiinţă şi a păstrat în posturile lor pe funcţionarii cinstiţi care rămâneau credincioşi vechii lor religii; el îi obliga să-i respecte pe creştini şi creştinismul, dar nu-i silea să-l practice în mod făţarnic. El a desfiinţat misterele cultului idolatric şi a distrus cuiburile de imoralitate; dar a lăsat libertatea acestui cult pentru practicile sale exterioare şi publice, care puteau fi considerate eronate, dar nu imorale.

Iulian, din contră, a vrut să-i atingă pe toţi creştinii în credinţa lor şi să-i silească să apostazieze sau să renunţe la orice poziţie socială.

Mai mulţi soldaţi curajoşi au condamnat public metodele lui Iulian împotriva creştinilor şi au refuzat să se supună cerinţelor sale[39]. Printre ei erau Juventin şi Maximin, tineri încă, dar plini de credinţă. Iulian i-a făcut să compară înaintea lui şi, neputând să-i câştige, a pus să fie bătuţi cu vergi şi omorâţi. După câteva zile, doi soldaţi bătrâni, Bonosie şi Maximilian, au compărut înaintea împăratului. Ei au refuzat să smulgă crucea care împodobea steagul pe care erau însărcinaţi să-l poarte. ,,Noi suntem creştini, au spus ei; noi nu vom uita nicicând ce i-am făgăduit lui Constantin în ziua în care am fost botezaţi împreună cu el, la Aschiron, lângă Nicomidia”[40].

Cei doi soldaţi bătrâni au fost daţi morţii şi mulţi alţii au avut aceeaşi soartă.

Faimosul împărat filozof nu era decât un persecutor vulgar.

Orgoliul său a suferit crunt în urma unui fapt care s-a petrecut atunci la Daphne. Acesta era un cartier periferic din Antiohia care-şi luase numele de la nimfa transformată în dafin (δαφνη) pentru a scăpa de urmăririle de îndrăgostit ale lui Apollo. Acest loc devenise pentru păgâni un loc de întâlnire unde ei îl imitau prea adesea pe zeul pe care-l adorau acolo. Cezarul Gallus, fratele mai mare al lui Iulian, a vrut să sfinţească acest loc şi a adus acolo trupul unui vechi episcop al Antiohiei, Sfântul Vavila, pentru care credincioşii păstraseră o mare evlavie. Templul lui Apollo fusese abandonat şi aici nu rămăsese să slujească decât un preot bătrân foarte sărac[41].

Iulian nu cunoştea situaţia şi credea că va găsi într-un templu odinioară atât de faimos o ierarhie numeroasă şi rituri pompoase. El s-a dus acolo fără a anunţa şi a găsit templul părăginit, abandonat. După ce l-a străbătut peste tot, el l-a întâlnit pe bătrânul preot care nu a putut să-i ofere ca jertfă decât un boboc de gâscă din curtea sa din spate, şi nu a putut găsi alt ajutor decât pe fiul său. Acest copil s-a dedat chiar la multă silă la ceremoniile păgâne şi a dispărut înainte de sfârşitul jertfei. De mai multe zile, el era creştin, fără ca tatăl său să ştie.

Iulian s-a întors la Antiohia foarte iritat, a reunit senatul oraşului şi i-a reproşat indiferenţa sa faţă de cultul zeilor. În fine, el a decretat că templul din Daphne va fi restaurat şi adus la splendoarea sa dintâi. La puţin timp după ce a fost promulgat decretul, templul a ars. Zeloşii i-au acuzat îndată pe creştini şi incendiul a fost ocazia unor violenţe demne de vechii persecutori.

În zadar acest incendiu a fost pus pe seama creştinilor, chiar de preoţii păgâni, căci nu s-au putut descoperi vinovaţii. Istoricul păgân Ammian Marcellin a atribuit incendiul unui accident neaşteptat; dar Iulian, pornit împotriva creştinilor, nu a avut nevoie decât de o bănuială pentru a deveni persecutor. Pentru a răzbuna arderea templului din Daphne, el a decretat ca marea biserică din Antiohia să fie demolată şi ca bogăţiile sale să fie confiscate. S-a pus mâna pe o parte din mobilier; dar ceea ce era mai preţios a fost ascuns de preotul Teodoret, care o avea în grijă.

Comitele Iulian, unchiul împăratului, l-a adus în faţa împăratului. Teodoret a fost neînduplecat, şi a refuzat să predea tezaurul şi să renunţe la credinţa sa. În mijlocul celor mai atroce pătimiri, el le-a reproşat comitelui şi nepotului său apostazia lor şi le-a prezis, atât unuia cât şi celuilalt, o moarte apropiată şi violentă[42]. Comitele Iulian, iritat, i-a tăiat capul. După câteva zile, proorocia mucenicului s-a împlinit în privinţa comitelui Iulian, care a murit în urma unor suferinţe fizice şi morale cu totul ieşite din comun.

Proorocia mucenicului era cunoscută; văzându-se împlinită prima parte, nimeni nu se îndoia că cea de-a doua se va împlini de asemenea. Iulian afişa un mare calm; dar deja un mucenic îi făcuse aceeaşi prevestire ca Sfântul Teodoret, şi cu siguranţă el nu era atât de liniştit pe cât vroia să pară.

Creştinii erau convinşi că vor scăpa curând de Iulian, şi violenţele lui nu-i înspăimântau mai mult ca făţărniciile lui. Ei cântau chiar pe străzi psalmii în care erau atacaţi zeii neamurilor, sau poezii creştine de-ale lui Apolinarie sau Grigorie de Nazianz[43]. Iulian nu putea să treacă prin nici un cartier al oraşului fără să nu audă laude aduse lui Iisus Hristos şi condamnarea păgânismului. Iritarea sa creştea din zi în zi. El vroia să reformeze păgânismul astfel ca el să pară, sub toate aspectele, superior creştinismului. Dar el simţea că întreprindea o lucrare mai presus de puterile sale.

Epistola sa către Arsacius, pontif al Galatiei, aduce mărturie despre proiectele şi sentimentele sale. ,,Dacă religia noastră, spune el[44], nu face progrese, greşeala este a celor care o mărturisesc. Zeii ne-au acordat cu siguranţă succese pe care noi nu am fi îndrăznit nici să le sperăm, nici să le cerem; dar ele ar fi fost cu atât mai mari încă dacă noi am fi avut grijă să-i imităm pe creştini în lucrurile care fac să crească atât de repede nelegiuirea lor, adică, omenia lor faţă de străini, grija lor faţă de morminte şi sfinţenia exterioară a vieţii lor. Aveţi grijă ca toţi preoţii şi familiile lor să dea exemplu de aceste virtuţi şi să evite orice relaţii cu femeile, copiii şi slujitorii galileenilor”.

Iulian dădea acest nume creştinilor, în opoziţie cu cel de eleni sau civilizaţi pe care-l rezerva idolatrilor.

El a recomandat pontifului Galatiei să supravegheze ca toţi preoţii idolilor să pună în practică regulile pe care le urmau preoţii creştini. El îl încurajează mai cu seamă să înfiinţeze peste tot case de primire pentru săraci şi călători, aşa cum făcuseră deja creştinii. ,,Este ruşinos pentru noi, spunea el, să vedem că printre evrei nu există nici un cerşetor şi că nelegiuiţii galileeni îi hrănesc nu numai pe săracii lor, ci şi pe ai noştri. Noi părem astfel că-i abandonăm cu totul pe cei care ne aparţin ... Noi nu suferim ca alţii să acapareze aceste virtuţi şi să ne lase nouă ruşinea indiferenţei noastre”.

Iulian visa imposibilul atunci când vroia să creştineze păgânismul. Milostenia este o virtute creştină, şi sub inspiraţia creştinismului, în societăţile moderne, s-au dezvoltat instituţiile umanitare care nu au existat decât după statornicirea creştinismului. Lumea s-a supus influenţei creştinismului chiar fără ştirea sa şi uneori făcând opoziţie Bisericilor care-şi pierduseră sensul creştin.

Iulian a înţeles perfect că mai ales prin milostenie Biserica se dezvoltase şi prinsese rădăcini în societate. El a dorit să fondeze un păgânism caritabil, dar această operă era peste puterile sale, şi eforturile sale în favoarea idolatriei l-au făcut ridicol până şi în ochii înaltei societăţi păgâne, a cărei religie se rezuma la indiferenţă şi dispreţuirea oricărei religii.

În timpul şederii sale la Antiohia, el era ţinta unor glume răutăcioase din cele mai crude şi a unor bătăi de joc continue. Se râdea de barba sa neîngrijită, de statura sa mică, de urâţenia sa, de devoţiunea sa păgână. ,,Iată ursul”, se spunea când îl vedeau trecând ... ,,Este omul-maimuţă, fiindcă are umeri largi şi picioare mici ... Ce paşi mari face ! El crede că are 9 coţi lungime, talia titanilor de care vorbeşte Homer ... Iată-l cum pregăteşte jertfa; nu, este un măcelar care va omorî un animal. El o omoară astfel că nu-i de mirare că are un preţ atât de mare carnea. Păcat că nu-şi taie barba; s-ar putea face din ea frânghii pentru corăbii”.

Iulian vroia să se răzbune pentru sarcasmele al căror obiect era; pentru că barba sa murdară şi prost pieptănată dădea prilej pentru glume răutăcioase, el a îndreptat împotriva locuitorilor Antiohiei o satiră, pe care a intitulat-o: Misopogon, adică, duşmanul bărbii. Iată câteva fragmente, în care el se zugrăveşte pe el însuşi:

,,Eu voi spune despre mine pe cât de rău se va dori. Încep cu figura mea. Cred că natura nu i-a dat nici frumuseţe, nici graţie; dar eu sunt cu atât mai morocănos şi original fiindcă, pentru a o pedepsi că nu a fost mai frumoasă, eu am adăugat la ea barba pe care o cunoaşteţi. Insectele se plimbă în ea în voia lor, ca fiarele sălbatice într-o pădure; ele mă împiedică să mănânc sau să beau cum aş vrea, căci aş risca să înghit firele de păr cu pâine. Pe bună dreptate, trebuie să mă îngrijorez de a da sau primi sărutări, deoarece o astfel de barbă nu permite buzelor să se apropie unele de altele într-o îmbrăţişare dulce. Voi spuneţi că din barba mea se pot face sfori; eu vă permit cu bucurie să o faceţi; numai că atunci când veţi vrea să tăiaţi aceşti peri aspri, fiţi atenţi să nu vă răniţi mâinile delicate.

Eu nu sunt numai bărbos, am şi părul prost pieptănat şi-l tai rareori. Unghiile mele sunt lungi şi degetele mele sunt pătate de cerneală. Vă voi dezvălui chiar lucruri pe care nu le-aţi văzut. Am pieptul îmblănit ca regele animalelor şi nu l-am îndepărtat niciodată. Dacă aş avea vreun neg, ca Cimon, eu v-aş spune, dar nu am.

La morală, sunt tot atât de sever ca în ce priveşte fizicul. Am prostul obicei de a nu merge niciodată la teatru; întotdeauna am detestat jocurile de circ; merg rar la sărbătorile zeilor şi nu-mi petrec ziua întreagă acolo, cum făceau fratele şi unchiul meu. La puţin timp după ce vedeam cea de-a şasea cursă, mă retrăgeam.

Vrei să cunoaşteţi viaţa mea intimă ? Mă culc pe o saltea fără cuvertură. Nu mănânc niciodată până la saţietate. Aceasta nu poate conveni unui oraş al desfătărilor precum al vostru. Cât am fost în Galia, caracterul rustic al celţilor a suportat astfel de obiceiuri; dar pe bună dreptate te indignezi de acestea într-un oraş bogat, înfloritor, populat, unde histrionii şi muzicanţii sunt mai numeroşi decât cetăţenii, unde magistraţii sunt dispreţuiţi.

Este nevoie de un mare curaj ca al vostru pentru a petrece ziua în festinuri, noaptea în desfrânări, şi de a dovedi, prin fapte mai mult decât prin cuvinte, că voi sunteţi deasupra legilor. Tu eşti nebun, Iulian, să crezi că grosolănia ta, lipsa ta de politeţe, severitatea ta ar putea să convină unor oameni ca noi. Tu eşti cel mai prost şi mai insipid dintre muritori atunci când te gândeşti să-ţi împodobeşti micul suflet cu ajutorul cumpătării. Cumpătarea ! Noi nu ştim ce este aceasta; noi am auzind mult vorbindu-se despre ea, dar nu am văzut-o niciodată”.

Iulian pleacă de aici pentru a critica moravurile locuitorilor Antiohiei. Aceste moravuri puteau fi prea efeminate, dar Iulian nu era mai puţin ridicol urmându-le pe cele ale cinicilor, sectă căreia i s-a alăturat în cele din urmă.

În timpul şederii sale la Antiohia, el a scris marea sa operă împotriva creştinismului. Aceasta nu se cunoaşte decât din lucrarea Sfântului Chiril al Alexandriei, de combatere a ei, scrisă în secolul următor. Noi vom face cunoştinţă mai târziu cu opera marelui episcop.

În aceasta, Iulian avea ca scop rezumarea şi consolidarea obiecţiilor aduse deja la adresa creştinismului de Celsus, Ierocle şi Porfir, din care el se hrănea fără îndoială de multă vreme. El îşi închipuia că opera Galileanului nu se putea susţine în faţa filozofiei sale; dar el nu avea totuşi o asemenea încredere în geniul său, încât să nu facă apel, în sprijinul său, la alte argumente care, prin caracterul lor exterior, puteau avea mai multă influenţă asupra poporului. Astfel, a fost determinat să dea ordin să se reconstruiască templul din Ierusalim pentru a da o tăgăduire a lui Iisus Hristos, care a proorocit că nu va rămâne din acesta piatră peste piatră[45].

El a cerut evreilor planurile viitorului edificiu, le-a făgăduit banii necesari şi a adunat muncitori şi materiale. Confidentul său intim, Alipie de Antiohia, a fost însărcinat în mod special să accelereze lucrările care au început în momentul în care Iulian a plecat în expediţia sa contra perşilor.

Evreii au alergat din toate părţile la Ierusalim. Ei au contribuit cu înflăcărare la cheltuieli; femeile însele şi-au dat bijuteriile; familiile şi-au topit vesela de argint pentru a fabrica uneltele care trebuiau să servească la reconstruirea templului Domnului. Văzându-i alergând, având gura plină de ameninţări la adresa creştinilor, episcopul Chiril s-a mulţumit să surâdă: ,,Ei nu vor pune piatră peste piatră”, a spus el, încrezător în cuvântul Domnului.

S-a început activitatea; s-a început prin a scoate fundaţiile vechiului templu şi a demola bucăţile de zid care rămăseseră în picioare. Când au vrut să traseze fundaţiile, lucrările au devenit dificile; terenul se surpa şi umplea săpăturile făcute cu mare greutate; un vânt violent împrăştia materialele deja adunate; se simţeau în acelaşi timp puternice cutremure de pământ. Dar evreii nu se descurajau. Ei reîncepeau în fiecare zi lucrul. Ei aveau tabăra chiar pe locul lucrărilor; furtuna le-a prăbuşit adăposturile şi mulţi dintre ei au fost omorâţi sau răniţi.

În momentul în care, după ce au înlăturat şi ultima piatră din vechile fundaţii şi au început să le aşeze pe cele care trebuiau să servească ca bază noului edificiu, din excavaţii au izbucnit flăcări şi au ars pe muncitorii care nu au avut timp să fugă. A fost imposibilă continuarea lucrărilor, şi iniţiativa lui Iulian şi a evreilor nu a slujit decât la adeverirea ad litteram a proorociei lui Iisus Hristos. Cruci misterioase au apărut pe hainele evreilor şi i-au silit să mărturisească că evenimentul al căror martori erau se datora Celui pe care-L răstigniseră ca pe un criminal.

Scriitori respectabili, contemporani cu această minune, au atestat-o în modul cel mai categoric. Istoricii cei mai apropiaţi de eveniment l-au înregistrat. Ammian Marcellin însuşi, istoric panegirist al lui Iulian, l-a confirmat prin aceste cuvinte: ,,Cum Alipie încuraja lucrările, cu ajutorul guvernatorului provinciei, mingi teribile de flăcări ieşeau din fundaţii atât de des încât locul devenise inaccesibil muncitorilor. În prezenţa potrivniciei necontenite a acestui fenomen, împăratul a trebuit să renunţe la acest proiect”[46].

Ca fapt istoric, evenimentul care a avut loc la templul din Ierusalim este incontestabil, deoarece se sprijină pe mărturiile categorice ale contemporanilor, nu numai creştini, ci şi ale unui istoric păgân. S-a vrut a fi explicat în mod natural. Istoricul nu trebuie deloc să intre în astfel de discuţii şi datoria sa este de a relata fapte certe. Or este un fapt cert că lucrările pentru reconstruirea templului din Ierusalim au fost oprite de apariţii frecvente ale unor mingi de foc. Un alt fapt, nu mai puţin sigur, este că scriitorii creştini, adresându-se evreilor martori la eveniment, le-au subliniat împrejurările minunate.

Cei care, a priori, neagă posibilitatea minunii, caută să dea faptului explicaţii mai greu de înţeles decât minunea însăşi. Cei care cred că Dumnezeu poate pune stihiile naturii în slujba voii Sale, nu văd nici un motiv plauzibil pentru a contesta minunea care a împlinit cu exactitate proorocia lui Iisus Hristos.

Iulian, aflând ce s-a întâmplat în Ierusalim, a răspuns simplu: ,,Nimic nu este veşnic în această lume, din moment ce nu se poate face să reînvie cultul Celui pe care Scripturile Îl numesc Veşnic prin excelenţă”. El nu a vrut să creadă că este o minune, şi, continuând să meargă contra perşilor, a căutat noi mijloace pentru a distruge opera lui Constantin şi creştinismul.

El a trecut repede Eufratul[47] şi nu s-a oprit la Edessa, pe care o detesta, fiindcă acest oraş era cunoscut pentru ataşamentul său faţă de religia lui Iisus Hristos. Prin urmare el nu s-a oprit decât la Carras, unde a găsit un templu al lui Jupiter, unde a adus jertfe. De acolo el a detaşat 20.000 de oameni din armata sa şi i-a trimis pe Tigru. El i-a scris în acelaşi timp lui Arsachie, regele Armeniei, să meargă cu armata sa spre frontierele Persiei, ameninţându-l cu răzbunarea sa dacă nu se va supune poruncii lui.

El însuşi a înaintat imprudent prin Asiria şi a mers către Ctesifon, care devenise capitala Persiei în locul Babilonului. După ce a cucerit acest oraş, el şi-a dat seama că se aventurase prea mult şi a hotărât să se întoarcă pe unde venise; dar cum el pusese să fie distruse echipajele şi mijloacele de transport, pentru a nu lăsa soldaţilor săi decât alternativa de a birui sau a muri, armata, rătăcită în pustietăţi şi fără mijloace de subzistenţă, a ajuns într-o stare de mizerie. În aceste circumstanţe, ea a fost atacată de perşi, care au urmărit-o în retragerea sa. În momentul atacului, Iulian a căzut, lovit de moarte de o săgeată lansată de o mână necunoscută.

Libanius dă de înţeles că un soldat creştin l-a omorât pe împărat. Dar nu s-a putut dovedi niciodată dacă săgeata a fost lansată de un roman sau de un duşman. Se spune că, văzându-se lovit de moarte, Iulian a aruncat spre cer sângele care curgea din rana sa, strigând: ,,Ai biruit, Galileene”. El pregătea cele mai negre proiecte împotriva creştinilor şi nu aştepta decât sfârşitul războiului pentru a le pune în aplicare. Prietenii săi l-au făcut să moară ca un filozof, punând în gura lui discursuri prea pompoase şi prea studiate pentru a fi adevărate.

Iulian a fost apreciat în mod foarte divers de istorie. Duşmanii creştinismului l-au lăudat până în timpurile din urmă. Creştinii l-au judecat în general cu asprime. El nu a fost în fond, în ciuda aspectului său filozofic, decât un devotat fanatic al idolatriei. Ca scriitor, nu-i lipsea o oarecare uşurinţă; dar se simte, citind ceea ce a rămas din operele sale, că el era mai mult ritor decât elocvent, mai mult sofist decât filozof. El se credea un alt Marc-Aureliu şi nu se poate citi cartea sa Cenzura cezarilor fără a te convinge că acest împărat era modelul pe care vroia să-l urmeze şi Constantin era cel pe care vroia să-l eclipseze. El a murit la 32 ani, fără să fi făcut marile lucruri pentru care se credea chemat şi nu a lăsat în codul roman decât un mic număr de legi impregnate cu spiritul nedrept şi intolerant al politeismului.

Pentru a ne face o idee despre acest împărat şi domnia sa, noi vom prezenta câteva fragmente din scrierile unuia din contemporanii săi cei mai iluştri, Grigorie de Nazianz, care fusese tovarăşul lui de studii la Atena şi care nu l-a pierdut din vedere în diversele etape ale existenţei sale imperiale. I se cuvenea acestui eminent scriitor să-l înfiereze pe acest Iulian care voise să impună creştinilor ignoranţa.

,,El se temea, spune el[48], că adevărul ar fi apărat. Iată de ce el ne interzice stilul antic şi elegant; dar nu ne-a împiedicat să spunem adevărul. El nu pune în evidenţă prin decretul său decât propria sa infirmitate, şi nu poate scăpa de combaterile de care se temea; din contră, el le-a provocat şi a fost copleşit de ele. I-a fost imposibil să ne impună tăcerea, şi decretul său nu a fost demn nici de cauza pe care vroia s-o apere, nici de înalta idee pe care o avea despre capacitatea sa. El imita un atlet care, pentru a birui, îi împiedica pe toţi luptătorii să se lupte cu el. Dacă te temi de luptă, i s-a spus, te vei declara învins. Şi totuşi aşa a acţionat înţeleptul nostru împărat şi legiuitor care, pentru a părea abil pe deplin în tirania sa, a dat un edict absurd. Slavă lui Dumnezeu, libertatea ne-a fost redată şi toate celelalte bunuri ale noastre au fost păstrate”.

Grigorie cheamă toate clasele societăţii creştine să prăznuiască moartea lui Iulian ca pe o biruinţă a Bisericii şi să cânte cântarea de izbăvire, după pilda evreilor scăpaţi din pământul Egiptului[49]. El vede intervenţia proniei dumnezeieşti în lovitura care a fost dată duşmanilor creştinismului.

,,Cum, spune el[50], să prăznuim cum se cuvine o asemenea minune ? Cine este cel care a distrus armele şi sabia şi războiul, care a zdrobit capul balaurului, care l-a dat hrană popoarelor cărora el le-a fost dat ? Cine a potolit furtuna şi a adus înapoi vremea frumoasă ? Cine a spus mării: Taci, păstrează tăcerea, valurile tale se vor sparge în propriul tău sân ? Ele au fost sparte în momentul în care de-abia au început să se ridice. Cine ne-a dat puterea să călcăm în picioare şerpii şi scorpionii care nu încercau timid să ne înţepe călcâiul, ci îşi ridicau orgolios capul contra noastră ? Cine a făcut aşa curând judecata sa şi a înfăptuit dreptatea ? Cine a rupt toiagul cu care păcătoşii vroiau să-i lovească pe cei drepţi ?”

Dumnezeu, după Grigorie[51], nu a permis domnia lui Iulian decât pentru a-i face pe credincioşi mai prudenţi şi a le redeştepta râvna. Deci, el împrumută din Scriptură expresiile cele mai potrivite pentru a exprima recunoştinţa pe care o simte gândindu-se la milostivirea lui Dumnezeu faţă de Biserica Sa. Apoi el schiţează câteva caracteristici ale vieţii lui Iulian, cu scopul de a grava, ca în marmură, ticăloşia sa, pentru a fi învăţătură posterităţii[52]. El îl arată infidel şi trădător faţă de împăratul Constanţiu şi propriul său frate Gallus[53]. Reaminteşte tinereţea sa, în timpul căreia, împreună cu fratele său, se dedica evlaviei şi citea Sfintele Scripturi credincioşilor. Gallus, în ciuda firii sale foarte aprinse şi foarte dure, era sincer în evlavia sa; dar Iulian îşi ascundea obiceiurile sale rele sub înfăţişări amăgitoare. Cei doi fraţi păreau să rivalizeze în râvna lor pentru împodobirea mormintelor mucenicilor; dar Dumnezeul mucenicilor părea să respingă lucrările lui Iulian, ca altădată jertfa lui Cain, în timp ce primea lucrările lui Gallus asemenea jertfei lui Avel.

Ajuns la vârsta maturităţii, Iulian s-a dedicat filozofiei[54]. El îşi arăta încă de atunci înclinaţiile sale rele. Nu ar fi fost prudent pentru el să se declare păgân, dar el provoca mii de discuţii şi susţinea mereu împotriva fratelui său tabăra idolatriei. Atunci când Gallus a ajuns Cezar, Iulian a devenit mai liber să-şi continue studiile şi să se instruiască în misterele care constituiau fondul idolatriei, dar numai pentru cei iniţiaţi. În timpul acestor studii magice l-a aflat vestea despre moartea fratelui său.

Constanţiu l-a numit Cezar[55]. Încă de atunci s-a putut prevedea ce va face într-o zi acest fals filozof încoronat. După obiceiurile care-i erau cunoscute, nu este de mirare că el a fost ingrat faţă de Constanţiu[56]. Îndrăzneala şi orgoliul său l-au făcut să-şi pună pe cap coroana imperială fără a aştepta nici consimţământul împăratului, nici judecata senatului, după obiceiul antic. Deodată îndrăzneala sa nu a mai avut limite şi el s-a întors împotriva lui Constanţiu, binefăcătorul său.

După moartea acestui împărat, Iulian s-a gândit la războiul cu Persia. El a pornit împotriva acestei naţiuni mai mult din perfidie decât din curaj; magii săi îi vesteau o reuşită bogată, dar Dumnezeu a vrut ca el să-şi pregătească singur expediţia care-l va costa viaţa. El credea că intenţiile sale contra perşilor erau foarte secrete. Dar regele perşilor le-a înţeles; el l-a lăsat pe Iulian să înainteze pe teritoriul imperiului său şi deodată l-a înconjurat şi i-a tăiat retragerea. În aceste circumstanţe el şi-a pierdut viaţa.

De-abia s-a urcat Iulian pe tron, că el a arătat o ură cu adevărat diabolică faţă de Hristos şi faţă de numele de creştin[57]. El a mers până la a se curăţi printr-un sânge spurcat şi criminal de botezul său, opunând iniţierii noastre, spune Sfântul Grigorie, o iniţiere execrabilă; el şi-a profanat mâinile pentru a le curăţi de jertfa nesângeroasă prin care noi ne împărtăşim cu Hristos, cu pătimirile Sale şi cu dumnezeirea Sa[58].

În acelaşi timp, el căuta să pătrundă toate misterele păgânismului şi să urzească împotriva creştinilor persecuţia cea mai perfidă. El vroia să-i distrugă, dar fără să le lase cununa muceniciei. Seducţia era marea artă pe care vroia s-o dezvolte atunci când succesul în războiul pe care îl întreprindea l-ar fi făcut mai ilustru şi mai puternic.

El a început prin curtea şi armata sa, şi a reuşit să seducă un foarte mare număr de oameni[59]. Ce motiv ar fi putut avea acest om, care se pretindea înţelept şi filozof, să prefere filozofia antică şi păgânismul în locul creştinismului ? În această alegere, el nu a arătat decât nebunie[60].Ce conta pentru creştini pe care el îi împiedica să se numească altfel decât galileeni ? Ucenicii Fiului lui Dumnezeu, Cuvântul care S-a făcut om şi a murit pe cruce pentru a-i răscumpăra, ştiau să îndure ocările, după pilda Învăţătorului, care S-a lăsat numit samarinean şi care, în timpul patimii Sale, i-a deplâns pe călăii Săi.

Dar cu cât Iulian era mai vinovat şi mai absurd în alegerea pe care o făcuse, cu atât mai mult ţinea să reuşească şi pentru aceasta toate mijloacele erau bune pentru el. Astfel, pentru a-i face pe creştini să participe la cultul idolatric, el a pus să se adauge la statuile sale embleme păgâne; astfel că nu se puteau aduce omagii acestor statui care erau în uz fără a face totodată acte de păgânism[61]. Atunci când a vrut să facă daruri soldaţilor săi, el a venit îmbrăcat în mod solemn şi toţi cei care urmau să primească darurile sale trebuiau în acelaşi timp să arunce tămâie într-un foc care ardea alături de tronul său. Acest act idolatric era atât de camuflat, încât mulţi îl făceau fără a-i da importanţă.

Dar a venit o zi în care soldaţii, după ce primiseră gratificaţia imperială şi aruncaseră tămâia în foc, au reintrat pentru a lua masa. În momentul în care au luat cupa pentru a bea, ei au ridicat ochii spre cer şi l-au chemat pe Hristos făcând semnul crucii[62]. Câţiva dintre tovarăşii lor le-au spus: ,,Ce este aceasta ? Voi Îl chemaţi pe Hristos după ce v-aţi lepădat de El ? Cum ne-am lepădat noi de Hristos ? Ce vreţi să spuneţi ? Aruncând tămâia în foc, voi v-aţi lepădat de Hristos”. La aceste cuvinte, soldaţii au părăsit masa şi, plini de o sfântă mânie, au alergat în piaţa publică:

,,Noi suntem creştini, au strigat ei cu voce tare, şi creştini în inimă. Fie ca toată lumea să audă şi mai cu seamă Dumnezeu pentru care noi vrem să trăim şi să murim. Credinţa pe care noi Ţi-am arătat-o, o Hristoase Mântuitorule, noi nu am trădat-o; noi nu ne-am lepădat de mărturisirea noastră preacinstită. Dacă mâna noastră a păcătuit, inima noastră a fost departe de a consimţi la aceasta. Noi am fost înşelaţi de împărat; aurul său nu ne-a amăgit, noi respingem nelegiuirea; fie ca sângele nostru să ne curăţească !”

Ei au alergat la palat şi, aruncând cu dispreţ la picioarele lui Iulian aurul pe care-l primiseră, i-au spus: ,,Împărate, tu nu ne-ai făcut daruri, tu ne-ai condamnat la moarte; tu nu ne-ai chemat pentru a ne cinsti, ci pentru a ne acoperi de infamie. Dă acest argint altor soldaţi şi jertfeşte-ne lui Hristos pe care noi Îl recunoaştem ca unicul nostru suveran. Înlocuieşte acest foc cu altul; această cenuşă de tămâie sacrilegă cu a noastră. Taie-ne această mână pe care noi am întins-o într-un mod nelegiuit, şi aceste picioare care ne-au servit să ne apropiem de tronul tău. Dă aurul tău celor ce nu s-au căit după ce l-au primit. Hristos este de ajuns pentru noi şi înlocuieşte totul în ochii noştri”.

Iulian a fost iritat; dar fidel sistemului său ipocrit, el nu a vrut să dea mărinimoşilor soldaţi cununa muceniciei, şi s-a mulţumit să-i exileze.

Dar Iulian nu a fost mereu credincios acestui sistem; domnia sa atât de scurtă nu a fost scutită de violenţele cele mai atroce. Sfântul Grigorie face această remarcă şi dă dovezile în sprijinul ei[63]. După relatările acestui contemporan atât de demn de încredere, atrocităţile lui Iulian nu au fost mai mici decât cele ale lui Diocleţian. Doar că ele au durat puţin, iar împăratul filozof a fost atât de ipocrit încât să sugereze că locotenenţii săi au fost singurii responsabili de acestea.

Istoria nu se poate face complicea prea îngăduitoare a acestei ipocrizii. În prezenţa faptelor incontestabile şi a acuzaţiilor atât de categorice ale Sfântului Grigorie de Nazianz, trebuie a-l aşeza pe apostatul Iulian, aşa cum o face acest cinstit orator, în rândul celor mai violenţi persecutori ai creştinismului. Avea el însuşi, în calitatea sa de apostat, o ură mai profundă decât ceilalţi tirani faţă de vechii săi fraţi.

După ce l-a înfierat pe Iulian pentru violenţele sale, Sfântul Grigorie de Nazianz se referă la pretenţiile sale asupra elenismului pe care vroia să-l interzică creştinilor[64]. Desigur, în ciuda pretenţiilor sale în ce priveşte spiritul, Iulian nu s-a putut sustrage sarcasmelor, finelor ironii cu care îl copleşeşte oratorul creştin în acest stil strălucitor şi cu adevărat elenistic la care despotul încoronat nu a putut niciodată să ajungă. Sfântul Grigorie studiase filozofia şi literatura greacă. El dovedeşte aceasta criticând sistemul religios pe care Iulian vroia să-l facă filozofic şi să-l impună sub numele de elenism.

După ce a expus într-un prim discurs ceea ce a făcut Iulian împotriva creştinilor, şi ce intenţiona să facă împotriva lor dacă ar fi trăit, într-un al doilea discurs[65], Sfântul Grigorie expune pedeapsa pe care a dat-o dreptatea dumnezeiască acestui om, apostat ca Ierovoam, crud ca Ahaav, încăpăţânat ca Faraon, sacrileg ca Nabucodonosor. După ce şi-a imaginat toate genurile de tiranie contra creştinilor, el i-a asmuţit împotriva lor pe evrei, a căror ură faţă de Hristos era aţâţată de făgăduinţele de restabilire a cultului lor şi reconstruire a templului lor. După ce a relatat minunea care a împiedicat reconstruirea templului din Ierusalim, Sfântul Grigorie scrie: ,,Ce vor spune de aceasta înţelepţii acestui secol, atât de fecunzi în cuvinte pompoase, care se învăluie în mantiile lor şi poartă bărbi lungi ?” Urmează o critică spirituală a pretenţiilor filozofilor.

Dar minunea nu l-a impresionat câtuşi de puţin pe Iulian, care s-a aruncat cu temeritate şi la sfatul magilor săi în războiul contra perşilor, în care şi-a pierdut viaţa[66]. Cadavrul său nu a fost înconjurat de onoruri religioase care erau în uz în Biserica din această epocă. Lumânările aprinse nu au luminat patul său funebru; cântările evlavioase nu au răsunat lângă patul său de moarte[67]. Istorici şi comedianţi l-au însoţit; pe drum l-au copleşit cu injurii; i se reproşa apostazia sa, înfrângerea sa, moartea sa. L-au dus până la Tars, unde a fost înhumat într-un mormânt mizerabil, adăpostit de un mizerabil templu păgân[68].

Astfel a fost sfârşitul acestei vieţi, pe care Sfântul Grigorie l-a întrevăzut atunci când nu era decât coleg cu Iulian la şcolile din Atena[69]. Văzând că previziunile sale se împlinesc, el aştepta cu încredere ca Dumnezeu să pună sfârşit, ceea ce s-a întâmplat când se aşteptau mai puţin. Ce devin atunci toate predicţiile magilor care-i făgăduiseră lui Iulian biruinţe atât de răsunătoare[70] ? Moartea sa le-a impus tăcere şi creştinii au putut prăznui izbăvirea lor prin sărbători care au avut loc în tot imperiul.

Sfântul Grigorie a crezut că este de datoria lui să cumpăteze bucuria lor, să le amintească că ei nu trebuie să se bucure decât ca nişte creştini şi să lase păgânilor plăcerile lor prea zgomotoase. El îi avertizează[71] că nu trebuie să se răzbune pe duşmanii care profitaseră de circumstanţe pentru a le face rău. Datoria adevăratului creştin era de a-i abandona pedepsei pe care le-o dădea mustrarea conştiinţei lor şi de a-i birui prin bunătate şi blândeţe. ,,Să nu cerem confiscarea bunurilor lor, spunea Sfântul Grigorie, să nu-i aducem în faţa tribunalelor, să nu-i alungăm din casa părintească, să nu-i chinuim; într-un cuvânt, noi să nu le facem ceea ce ne-au făcut ei. Să-i facem, prin exemplul nostru, mai blânzi”.

După ce a dat sfaturi creştinilor, Sfântul Grigorie s-a adresat filozofilor[72]; el i-a făcut să înţeleagă cât de ridicolă era pretenţia de a-i reduce pe creştini la ignoranţă. Era o lucrare ce depăşea puterile unui ucenic al lui Porfir, ale autorului cărţii Misopogon.

Analiza celor două cuvântări ale Sfântului Grigorie de Nazianz împotriva lui Iulian arată în ce manieră îl apreciau creştinii luminaţi pe împăratul filozof şi lucrarea sa anti-creştină. Judecata lor aspră era justă. Pentru istoricul serios, Iulian nu a fost decât un fanatic al idolatriei, dornic de a distruge opera creştină a marelui Constantin; un sofist ridicol, care ar fi întrebuinţat mai bine timpul său pentru a reforma imperiul decât pentru a compune pamflete şi a sufla în focul jertfelor[73].

El a făcut mult rău în timpul domniei sale atât de scurte, şi nu a făcut nimic bun.

 

Traducere: Catacombele Ortodoxiei, în colaborare. Notele care vor apărea ca fiind ale traducătorului (n.tr.) aparţin Catacombele Ortodoxiei. Înclinările sau sublinierile din text aparţin textului original. Citatele din Sfânta Scriptură sunt din ediţia sinodală din 1914.

 


   [1] Firmic. Matern., De errore profan. Religion. Edit. Rigall., 1645.

   [2] Jamblic. Chalcid., De mysteriis. Edit. Oxon. 1678. V. it. Eunap., Vit. philosoph.; Ammian. Marcellin., Cartea a XV-a.

   [3] Libanius, Julian Panegyr.; Eunap., op. cit.

   [4] Sfântul Grigorie de Nazianz, Orat. V, § 25-24.

   [5] Iulian, Epist. ad atheniens.

   [6] Iulian, Oration 2 şi 3.

   [7] N.tr.: Luteţia este un nume străvechi al Parisului.

   [8] Rămân câteva ruine din acest palat, numit astăzi Termele lui Iulian, pe versantul nordic al Muntelui Sfânta Genevieva.

   [9] Ammian. Marcellin.

   [10] Ammian. Marcellin., XXI, 1, 2.

   [11] Sfântul Grigorie de Nazianz, Orat. IV, § 52-54.

   [12] Libanius, Orat. XI.

   [13] Socrate, Hist. Eccl., cartea a III-a, c. 1.

   [14] Sozomen, Hist. Eccl., cartea a V-a, c. 5.

   [15] Socrate, Hist. Eccl., cartea a III-a, c. 2 şi 3.

   [16] Ibid., c. 4.

   [17] Ibid., c. 5 şi 6.

   [18] Socrate, Hist. Eccl., cartea a II-a, c. 44.

   [19] Socrate, Hist. Eccl., cartea a III-a, c. 9.

   [20] Socrate, Hist. Eccl., cartea a III-a, c. 8; Sozomen, Hist. Eccl., cartea a V-a, c. 12, 13; Ruffin, Hist. Eccl., cartea I, c. 28, 29, 30.

   [21] Socrate, Hist. Eccl., cartea a III-a, c. 8.

   [22] Ibid., c. 9.

   [23] Ibid., c. 10.

   [24] Socrate, Hist. Eccl., cartea a III-a, c. 11, 12, 13; Sozomen, Hist. Eccl., cartea a V-a, c. 17.

   [25]SfântulAtanasie, Λογος κατα Ελληνων. Filozofii păgâni îşi dădeau titlul de elini şi îi considerau pe creştini barbari, galileeni, cum spunea Iulian.

   [26]SfântulAtanasie, Λογος περι της ενανθρωπησεως του λογου, etc.

   [27] Socrate, Hist. Eccl., cartea a III-a, c. 14.

   [28] Socrate, Hist. Eccl., cartea a III-a, c. 15.

   [29] Ibid., c. 16. Sozomen, Hist. Eccl., cartea a V-a, c. 18.

   [30] Socrate, Hist. Eccl., cartea a III-a, c. 16. Discuţia, privind clasicii păgâni, pusă în zilele noastre, nu este nouă, aşa cum se vede din capitolul din Socrate pe care noi îl analizăm aici.

   [31] Socrate, Hist. Eccl., cartea a III-a, c. 17; Sozomen, Hist. Eccl., cartea a V-a, c. 5.

   [32] Sozomen, Hist. Eccl., cartea a III-a, c. 13; Ammian. Marcellin., XXII, 9.

   [33] Iulian, Oration V.

   [34] Acta S. Basil. Ancyr., ap. D. Ruinart, Acta sincera martyr.

   [35] Sozomen, Hist. Eccl., cartea a V-a, c. 11.

   [36] Sfântul Vasilie, Epist. XLI, class. 1, ad Julian.

   [37] Noi vom da îndată detalii despre viaţa şi operele Sfântului Vasilie de Cezareea.

   [38] Iulian, Epist. 43, 52; Socrate, Hist. Eccl., cartea a III-a, c. 14; Sozomen, Hist. Eccl., cartea a V-a, c. 16 şi urm.; Sfântul Grigorie de Nazianz, Oration IV.

   [39] Ammian. Marcellin., XXII, 12; Teodoret, Hist. Eccl., cartea a III-a, c. 15; Sfântul Ioan Gură de Aur, In Juvent. et Maximin. Martyr orat.; Acta S. Bonos., ap. D. Ruinart, Acta sincera martyr.

   [40] Aici este o nouă dovadă în sprijinul a ceea ce am spus despre botezul lui Constantin.

   [41] Teodoret, Hist. Eccl., cartea a III-a, c. 10, 11; Socrate, Hist. Eccl., cartea a III-a, c. 18, 19; Sozomen, Hist. Eccl., cartea a V-a, c. 19; Rufin, Hist. Eccl., cartea I, c. 35, 38; Ammian. Marcellin., XXII, 12, 13; Libanius, De Daphn. Apoll. fan.

   [42] Acta S. Teodoret, ap. D. Ruinart, Acta sincera martyr.

   [43] Socrate, Hist. Eccl., cartea a III-a, c. 16; Sozomen, Hist. Eccl., cartea a V-a, c. 18. Noi vom face cunoscute îndată poeziile pe care Sfântul Grigorie de Nazianz le-a alcătuit atunci pentru a le înlocui pe cele ale păgânilor pe care un decret al lui Iulian le interzicea creştinilor a le citi.

   [44] Iulian, Epist. 49; Sozomen, Hist. Eccl., cartea a V-a, c. 16.

   [45] Teodoret, Hist. Eccl., cartea a III-a, c. 15; Sozomen, Hist. Eccl., cartea a V-a, c. 22; Rufin, Hist. Eccl., cartea I, c. 37, 38, 39; Socrate, Hist. Eccl., cartea a III-a, c. 20; Sfântul Ioan Gură de Aur, Cont. Jud. et Gentil., § 16; adv Jud., orat. 5; De Sanct. Babul.; Ammian. Marcellin., XXIII, 1; Iulian, Epist. XXIX, XXX.

   [46] Ammian Marcellin, XXIII, 1.

   [47] Sozomen, Hist. Eccl., cartea a VI-a, c. 1 şi 2; Socrate, Hist. Eccl., cartea a III-a, c. 21; Teodoret, Hist. Eccl., cartea a III-a, c. 20.

   [48] Sfântul Grigorie de Nazianz, Oration IV, § 5, 6.

   [49] Ibid., § 6 ad 12.

   [50] Ibid., § 13.

   [51] Ibid., § 14 şi urm..

   [52] Ibid., § 20.

   [53] Ibid., § 21 şi urm..

   [54] Ibid., § 30 şi urm..

   [55] Amintind acest fapt, Sfântul Grigorie (§ 34 şi urm..) îl laudă pe Constanţiu, îl prezintă ca superior predecesorilor săi prin înţelepciunea, puterea, evlavia sa. El se întreabă cum un împărat atât de prudent l-a putut ridica pe Iulian pe tronul imperial. Elogiile lui Grigorie uluiesc astăzi când Constanţiu este atât de aspru judecat de istorie. Dar ele se explică în epoca în care acest împărat tocmai murise, deoarece dacă el i-a susţinut pe episcopii arieni, a făcut aceasta din râvnă creştină; el i-a socotit nişte episcopi mari şi savanţi. Mulţi [dintre ei] erau cu adevărat savanţi în ciuda erorilor lor, ale căror consecinţe voiau să le disimuleze. Prin urmare, Grigorie nu a vrut să vadă în Constanţiu decât pe creştinul sincer, şi nu a vrut să vadă în actele condamnabile ale guvernării sale decât eforturi de a împiedica dezbinările în Biserică (§ 37).

   [56] Ibid., § 44 ad 51. Este de remarcat că Sfântul Grigorie de Nazianz nu menţionează aici circumstanţele morţii sale relatate de câţiva istorici şi mai cu seamă de Teodoret. El deplânge creştineşte nenorocirea sa şi apostazia în care el a antrenat mulţi creştini, dar nu mărturiseşte ură faţă de ei.

   [57] Ibid., § 52 ad 64.

   [58] Credincioşii primeau în mână pâinea sfinţită cu care se împărtăşeau.

   [59] Ibid., § 65 ad 78.

   [60] Sfântul Grigorie se întinde mult asupra acestui subiect. Observaţiile sale demonstrează că el a făcut un studiu foarte aprofundat al antichităţii păgâne.

   [61] Ibid., § 79 ad 83.

   [62] Ibid., § 84. Acest fragment este o nouă dovadă în favoarea utilizării antice a semnului crucii de către creştini.

   [63] Ibid., § 85 ad 96.

   [64] Ibid., § 102 ad 124.

   [65] Sfântul Grigorie de Nazianz, Cont. Julian, orat. 2, § 1 ad 7.

   [66] Ibid., § 8 ad 15.

   [67] Ibid., § 16. Noi trebuie să remarcăm acest detaliu dat de Sfântul Grigorie de Nazianz. El dovedeşte că, în secolul al IV-lea, Biserica urma aceleaşi rânduieli ca astăzi pentru funeraliile credincioşilor săi, rânduieli respinse în secolul al XVI-lea de protestanţi ca fiind contrare învăţăturii Bisericii primare.

   [68] Ibid., § 16 ad 19.

   [69] Ibid., § 20 ad 29.

   [70] Ibid., § 30 ad 35.

   [71] Ibid., § 36 şi 37.

   [72] Ibid., § 38 ad 42.

   [73] Sfântul Grigorie de Nazianz îl descrie umflându-şi obrajii şi suflând în focul destinat jertfei.