Iluzia câinelui: câteva remarci despre cartea de succes caustică

a profesorului Richard Dawkins, Iluzia lui Dumnezeu* (III)

Ateismul şi necredinţa lui Dawkins

În prefaţa sa la Scrisorile lui Sfredelin (The Screwtape Letters), scrisă în 1960, cu câţiva ani mai înainte de a muri, acelaşi Lewis care ne avertizează cu privire la maimuţele cu aspiraţii croitoreşti face o remarcă a cărei profunzime este adesea trecută cu vederea. Vorbind în mod precis despre înţelegerea sa personală cu privire la Dumnezeu şi satan şi bine şi rău, el spune că opinia sa ,,nu este în contradicţie cu nimic din ceea ce vreuna dintre ştiinţe a arătat că este adevărat” (13). Această observaţie – îmi pare mie – oferă o strategie utilă pentru confruntarea cu ateismul şi necredinţa lui Dawkins.

În Iluzia lui Dumnezeu, el aşează ,,omul de paie” credincios şi ,,lucrarea semeaţă” a aşa-zisei apologii creştine într-aşa fel încât pare că mistuie doar cu o scânteie credinţa religioasă a celui dintâi şi că spulberă, cu un simplu nor de aer (în mare măsură fierbinte), puterea celei din urmă. Definind credinţa într-un asemenea mod care sfidează orice logică şi ştiinţă, şi expunând o apologetică teologică pe care a siluit-o intelectual şi a ocărât-o anticipat reformulând-o (şi, după cum am observat, cu o neştiinţă filozofică care nu este cu nimic mai puţin şocantă) fără nici o atenţie faţă de examinarea logică, Dawkins îl combate categoric pe Lewis cu declaraţia sa solemnă că orice credinţă religioasă este, în ultimă analiză, contrară ştiinţei şi că ateismul este unicul refugiu pentru oricine gândeşte cu claritate.

Ateismul lui Dawkins generează nu doar o înţelegere limitată a religiei, teologiei şi epistemologiei religioase, ci se modelează pe sineşi în mod deliberat în jurul unei denaturări a noţiunilor de bază intelectuale – şi, în realitate, ştiinţifice – ale religiei şi credinţei în Dumnezeu. În acest fel, el se asigură că religia este în dezacord cu ştiinţa. Realizarea sa este echivalentul punerii semnului egal între arta preparării poţiunilor magice şi chimie şi apoi a respingerii chimiei ca fiind incompatibilă cu ştiinţa.

Când întâlnesc genurile de argumente împotriva credinţei religioase şi a lui Dumnezeu expuse în cartea lui Dawkins, îmi vin în minte două anecdote de la începutul anilor ‘1960, când eram în universitate. Prima, pe care am auzit-o în multe variante şi a cărei sursă originală nu o cunosc (cu toate că presupun că este apocrifă), mi-a fost spusă astfel:

Un teolog anglican călătorea cu trenul împreună cu un astronom într-o oarecare parte a Angliei. Cei doi oameni au început să stea de vorbă. Astronomul i-a spus clericului: ‘Judecând după veşmântul tău clerical, presupun că eşti preot sau vreun fel de slujitor’.

‘Într-adevăr, sunt’, a răspuns clericul. ‘Sunt cleric anglican’. ‘Deşi nu sunt un practicant al religiei, a spus astronomul, cred că întreaga întreprindere religioasă poate fi redusă la Regula de aur: ,,Fă celorlalţi aşa cum ai vrea să-ţi facă ei ţie”’.

Clericul a răspuns: ‘Deşi nu sunt un adept al ştiinţei astronomiei, aş putea probabil într-un mod asemănător să sugerez că preocupările ei pot fi pe deplin exprimate într-un cântecel popular pentru copii: ,,Străluceşte, străluceşte, mică stea …”’

Aici noi avem acel gen de replică pe care lucrările lui Dawkins nu o permit, deoarece el argumentează de la slabul reductio, în cel mai bun caz, căzând brusc chiar în apagogie validă. Desigur, nu este nimic în neregulă cu reducţionismul. Nu există o eroare logică inevitabilă în a găsi explicaţii economice pentru lucruri complexe, dar numai atâta vreme cât acea complexitate este redusă la elemente simple care o explică pe deplin. A scoate morcovii şi cartofii din fiertură deoarece cineva vrea o supă mai subţire poate fi o tehnică culinară acceptabilă; însă aplicată argumentării şi logicii, este o deviere necinstită de la schimbul de opinii inteligent.

A doua anecdotă am auzit-o de la biologul evoluţionist Eric T. Pengelley (mort în 2003), al cărui curs de zoologie de la Universitatea din California l-am urmat la începutul anilor ‘1960. Ca Dawkins, el era un ateu bombastic şi ‘doctrinar’, care a avut odată o dezbatere cu alt profesor de-al meu, istoricul bisericesc Jeffrey Burton Russell (un om de ştiinţă de prim rang şi eminent ale cărui scrieri despre istoria vrăjitoriei, diavol şi rai, printre altele, se bucură încă de o popularitate largă) despre existenţa lui Dumnezeu. Adeseori poznaş în a-şi vinde cu amănuntul ideile despre evoluţie, istorie socială şi religie – fără a mai menţiona vederile cu privire la sexualitatea umană care erau considerate evident, la acea vreme, contra bonos mores –, Pengelley părea să câştige dezbaterea cu uşurinţă cu bufoneriile sale teatrale.

La un moment dat, el a expus două creioane, ataşate orizontal, unul deasupra celuilalt şi la câţiva inci depărtare, prin două benzi elastice. Acestea le-a folosit pentru a reprezenta coloana vertebrală şi stomacul unui elefant, suspendate între cele două picioare din faţă şi cele două picioare din spate ale animalului: un sistem care a funcţionat cu eleganţă. Ţinând un creion vertical şi permiţând celuilalt să atârne liber, înfăţişând prin aceasta stomacul uman deplasat, el a întrebat despre acest aranjament lipsit de eleganţă: ,,Ce fel de creator inteligent ar veni cu acest design ?” Victoria profesorului Russell prin argumentare serioasă a fost eclipsată de o astfel de artă de a prezenta marfa, absurdă dar antrenantă.

După aşa-zisa dezbatere – un eveniment care a avut o audienţă imensă – l-am întrebat pe profesorul Pengelley dacă această ilustrare nu a fost necinstită, lăsându-l pe el (un ,,adept al Naturii”) să explice o Natură neinteligentă sau să admită că exemplificarea sa, prin compararea unei stări ideale dintr-o specie cu o condiţie defectuoasă din altă specie, nu prea ridica problema existenţei lui Dumnezeu. Atunci el a fost de acord cu obiecţia mea (Parafrazez aici din umila mea memorie, dar cu acurateţe faţă de conţinut): ,,Între noi fie vorba, recunosc că există câteva argumente foarte bune pentru existenţa lui Dumnezeu pe care un ateu trebuie să le ignore pentru a-şi păstra credinţa sa”. Ce bine ar fi ca profesorul Dawkins să poată afirma acelaşi lucru, mai înainte de a-şi paraliza adversarul prin propria formă de negoţ ambulant.

Lucrând în umbra aruncată de anecdotele mele, în Iluzia lui Dumnezeu, Dawkins îi critică făţiş pe cei care vor apăra credinţa în Dumnezeu pe temeiul că mulţi oameni inteligenţi din istorie au crezut de asemenea în Dumnezeu. El consideră că acest argument este lipsit de substanţă. Într-o oarecare măsură, la prima privire, el pare să aibă dreptate. Cu toate acestea, nu sunt sigur că găsesc ceva greşit în a întemeia înţelegerea noastră a lucrurilor, sau chiar convingerile despre existenţa lui Dumnezeu pe gândirea şi observaţiile oamenilor inteligenţi din întreaga istorie.

Dawkins va admite cu siguranţă că scheletul cunoaşterii ştiinţifice se sprijină puternic pe fundaţia principiilor stabilite de gânditorii inteligenţi de importanţă istorică. Şi pe câtă vreme este posibil ca miturile să nu fie nimic altceva decât mituri doar fiindcă cel inteligent sau educat le-a acceptat, dacă inteligenţa şi educaţia înseamnă ceva, este mai mult nebun decât geniu cel care nu reuşeşte să recunoască contribuţia unor asemenea avantaje la agerimea gândirii şi înţelegerii cuiva. Dacă gânditorii buni folosesc gânduri bune pentru a vorbi despre Dumnezeu şi religie, nu văd nici un motiv pentru a considera credinţa lor în ambele a fi lipsită de însemnătate – ca să nu mai vorbim de iluzie.

După câte se pare, profesorul Dawkins este de acord cu mine până într-un punct, de vreme ce depune multe eforturi pentru a contesta afirmaţia făcută adesea că Albert Einstein (1879-1955), unul din geniile ştiinţifice clasice ale epocii noastre, credea în Dumnezeu. El explică că Einstein, când folosea cuvântul ,,Dumnezeu”, nu se referea la Dumnezeul antropomorfic despre care Dawkins pare să creadă că stă la baza oricărei credinţe religioase, sau la un Dumnezeu personal şi credinţă în supranatural. El susţine că Einstein folosea acest cuvânt pentru a se referi la taina şi măreţia universului, şi asocia religia cu veneraţia sa faţă de viaţă aşa cum este. Dawkins îl citează pe Einstein când spune: ,,Eu sunt un necredincios profund religios” (14).

Cu privire la Dumnezeu per se, Einstein era – conchide el – un ateu. Desigur, statutul auto-recunoscut al lui Einstein de ,,necredincios” era tot atât de mult o afirmaţie despre nepracticarea religiei sale (un comentariu firesc pentru un evreu, pentru care credinţa şi practicarea ei sunt strâns legate), pe cât era o declaraţie a clasei de ateism militant a lui Dawkins. În ce priveşte faptul că Dumnezeu este găsit în tainele universului, Fericitul Augustin – printre nenumăraţi credincioşi şi intelectuali din întreaga istorie care s-au ridicat deasupra antropomorfismului teologic (care este ceea ce Einstein, lipsindu-i o înţelegere pătrunzătoare a teologiei şi terminologiei teologice, pare să fi vrut să exprime când el vorbeşte despre un ,,Dumnezeu personal”) – L-a descoperit pe Dumnezeu chiar în taina despre care vorbeşte Einstein.

Aş putea adăuga, probabil gratuit, că astfel de teologi şi gânditori s-au maturizat de asemenea dincolo de divinitatea lăuntrică a lui Freud în forma ,,figurii tatălui”, pe care se concentrează atât de evident profesorul Dawkins. Încă o dată, el este excesiv de dur în a prezenta faptele de o asemenea manieră ca să asigure ipoteza sa anti-Dumnezeu. Ar trebui să notez şi că Einstein avea convingeri uluitor de diverse şi chiar contradictorii despre Dumnezeu şi religie – fapt pe care Dawkins încearcă să-l minimalizeze, cu toate că o face cu surprinzător de puţină iscusinţă sau uşurinţă.

Şi în timp ce poate fi arogant pentru un credincios să invoce, ca dovadă edificatoare a faptului că Einstein nu era ateu, comentariul său că Dumnezeu nu joacă zaruri cu universul sau caracterizările lui: ,,religia neconvingătoare fără ştiinţă” şi ,,ştiinţa oarbă fără religie”, Dawkins nu prea spune întreaga istorie fiindcă nu menţionează răspunsul lui Einstein către ateii care îl recrutaseră pentru campania lor anti-religioasă: ,,Ţinând seama de o astfel de armonie în cosmos pe care eu, cu mintea mea omenească limitată, sunt capabil să o recunosc, există încă persoane care spun că nu există Dumnezeu. Dar ceea ce mă enervează realmente este că ei mă citează pentru a susţine asemenea vederi” (15).

În mod repetat şi asiduu, Dawkins îşi contruieşte argumentul în favoarea ateismului prin transformarea ,,omului” său ,,de paie” religios şi a ceea ce socoteşte drept ,,lucrarea semeaţă” a teologiei într-o ţintă uşoară, bombardând-o neîncetat cu un argument – sprijinindu-şi în mod eronat presupusul geniu tot atât de greu pe seama lui Einstein, pe cât pretinde că cei care cred îşi sprijină incapacităţile mentale pe seama lui Dumnezeu – împotriva a orice vag supranatural. Credinţa sa în empirismul naiv îl conduce pur şi simplu la a nega că supranaturalul poate exista vreodată şi la a contrazice pe înşişi adepţii pe care-i citează.

De exemplu, el citează faimoasa definiţie a religiei a lui Einstein: ,,A simţi că dincolo de orice care poate fi experimentat există ceva ce mintea noastră nu poate pătrunde şi a cărui frumuseţe şi caracter sublim ne învaţă [sic] doar indirect şi ca o reflectare slabă, aceasta este religiozitatea” (16). Această exprimare a lui Einstein vorbeşte despre lucrurile care sunt dincolo de experienţă şi lumea empirică. În mod evident, el ne mişcă către tainicul şi dincolo de care mintea poate pricepe. Cuvintele sale amintesc, de fapt, de cele ale Părinţilor greci când vorbeau apofatic despre Dumnezeu Însuşi, care ,,nu poate fi asemuit cu nici unul din lucrurile cunoscute de oameni” (17), care este ,,fără formă” (18).

Cu toate acestea, Dawkins, în cramponările iluziei câinelui şi empirismul său naiv, declară în mod absurd: ,,În acest sens, şi eu sunt religios, cu rezerva că ‘a nu putea înţelege’ nu trebuie să însemne pe vecie cu neputinţă de înţeles” (19). În stilul credinciosului religios fundamentalist, care Îl are pe Dumnezeu şi mântuirea în buzunarul său, Dawkins ţine cu tenacitate la credinţa sa arogantă că nimic nu este transcendent, nimic nu se poate afla dincolo de puterea de pătrundere a metodologiei sale empirice, şi că Einstein, chiar dacă el pare cumva să creadă în supranatural, este totuşi un erou pentru ateism şi empirism. Şi ca pentru a se convinge pe sineşi de aceasta, el citează afirmaţia regretatului Carl Sagan că dacă Dumnezeu există, El există în legile cognoscibile ale universului.

Oarecum, Dawkins aderă la credinţa sa în cosmosul binar stimul-răspuns, nădăjduind cu disperare că universul îşi va dezvălui tainele şi în cele din urmă va împărţi granulele de hrană, dacă cineva poate găsi pârghia potrivită. La această afirmaţie, cineva îl aude pe Einstein oftând: ,, … [Şi] ei mă citează pentru a susţine asemenea vederi ?” (20)

Pe câtă vreme Dawkins apără ateismul şi necredinţa pe temeiul că Dumnezeu şi religia – aşa cum le defineşte el în chip înşelător – sunt absurde şi contrare perspectivei sale ,,ştiinţifice” asupra lumii, el are un dispreţ aparte pentru creştinism. Desigur, formaţia sa culturală, ca produs al civilizaţiei occidentale şi al asocierii ei îndelungate cu creştinismul, explică această prejudecată. Însă, ea nu explică intensitatea urii lui faţă de creştinism, pe care el pare să-l înţeleagă în primul rând prin intermediul cărţilor care abordează istoria creştinătăţii, ca şi tradiţia Bisericii şi Scriptura, dintr-o perspectivă în mare măsură ridicolă. De exemplu, comentariile sale la relatarea Naşterii (ale cărei elemente le respinge, în cea mai mare parte, ca ,,absurdităţi totale” (21)), sunt atât de jalnic lipsite de spirit critic şi încrezute, încât i-ar face – bănuiesc – să roşească chiar şi pe criticii biblici pe care el îi citează.

Ca şi cum învăţaţii creştini au înţeles cu toţii ad litteram creştinismul, el arată ceea ce numeşte ,,inconsistenţe” în istoria Naşterii lui Hristos, care sunt ,,cu totul trecute cu vederea de credincioşi”, făcând afirmaţia de veacuri că toate elementele relatării Naşterii pot fi găsite în alte religii ,,deja existente” (22) la vremea Naşterii lui Iisus (Este ciudat că temele şi evenimentele universale ar trebui să se vadă limpede cumva într-o religie care mărturiseşte că abordează preocupările universale ?) Desigur, la toate acestea el adaugă acuzaţia banală că creştinismul mesianic ar fi produsul unui complot calculat pentru a-L transforma pe Hristos, care ,,niciodată nu s-a gândit [sic] că El este dumnezeiesc” (23), în Mesia pe care diferite secte evreieşti din vremea Sa Îl aşteptau, ca şi cum o asemenea acuzaţie ar avea vreun substrat real pe care l-ar putea admite un observator lipsit de spirit critic.

Respingând naşterea feciorească ca fiind un ,,nonsens”, şi cu încredere trufaşă în aprecierile sale cu privire la dovada împotriva dumnezeirii lui Hristos (el poate micşora propriile afirmaţii ale lui Hristos printr-o înţelegere literală selectivă a Bibliei – Hristos ca ,,Fiul Omului” – sau prin respingerea mărturiei – Hristos ca ,,Fiul lui Dumnezeu” – din ceea ce el consideră o sursă inutilă), Dawkins minimalizează toate elementele supranaturale din viaţa lui Hristos, de la minuni până la Înviere.

Apoi, prezentarea de către el a procesului istoric prin care a fost stabilit canonul Scripturii (24) în Biserica creştină nu poate fi caracterizată. Infatuarea sa – şi nici un alt cuvânt nu este suficient pentru a descrie ceea ce spune el – este pur şi simplu şocantă. Susţinând că, în realitate, nimeni ,,nu ştie cine au fost cei patru evanghelişti” şi că ei ,,aproape sigur nu s-au întâlnit niciodată personal cu Iisus” (25), Dawkins dovedeşte că aproape sigur el nu a realizat nici o cercetare ştiinţifică credibilă pentru a ajunge la concluziile sale prosteşti. Sunt puţini, chiar printre cei mai severi critici ai creştinismului, care ar face astfel de aserţiuni imbecile fără a primi replici şi repudieri vulcanice.

Într-adevăr, nimeni cu cunoştinţe de bază de metodologie istorică, nemaivorbind de cunoştinţe elementare de istorie creştină timpurie, nu ar lua în serios aceste afirmaţii. Însă profesorul Dawkins – în dispreţul său subiectiv faţă de creştinism şi cu dorinţa vizibilă de a-l ridiculiza prin prezentarea istoriei şi teologiei sale într-o lumină falsă – scapă în îmbrăţişarea caldă a lui Thomas Jefferson (mai degrabă un deist decât un agnostic, şi cu siguranţă nu un ateu din soiul lui Dawkins) atunci când plasează creştinismul alături de ,,legenda naşterii Minervei din capul lui Jupiter” (26).

Procedând astfel, Dawkins se însoţeşte cu oameni cu convingeri şi îndoieli religioase mult mai urbane şi profunde decât ale sale. Biruinţa sa asupra creştinismului este, prin urmare, una asemănătoare celei a regelui Pyrrhus (cca 318-272 î.Hr.), ajungând să-l coste integritatea intelectuală şi oferindu-ne o aruncătură de privire în acele domenii în care bunul profesor este în cel mai bun caz un ,,amator”, aşa cum îl numeşte unul din colegii lui savanţi, dacă nu câteodată un excentric, făcând, în cele din urmă, ,,un dosar neconvingător” (27) al ateismului său imatur şi prost conceput.

Traducere: Catacombele Ortodoxiei

Note

* IPS Hrisostom face un joc de cuvinte: în limba engleză, titlul cărţii lui Dawkins este The God Delusion (Iluzia lui Dumnezeu), iar el vorbeşte despre The Dog Delusion (Iluzia câinelui), adică a celui care blasfemiază într-un mod atât de grosolan şi inutil dumnezeirea ...

13. C.S. Lewis, Scrisorile lui Sfredelin (The Screwtape Letters), New York: Collier Books, 1961, p. vii.

14. Dawkins, Iluzia lui Dumnezeu, p. 19.

15. Ronald Clark, Einstein: viaţa şi timpurile, New York: World Publishing Company, 1971, p. 425.

16. Dawkins, Iluzia lui Dumnezeu, p. 19.

17. Sfântul Grigorie de Nyssa, ,,Despre viaţa lui Moise”, Patrologia Græca, XLIV, 377B.

18. Sfântul Ioan Damaschin, Ekdosis, Patrologia Græca, XCIV, 851B.

19. Dawkins, Iluzia lui Dumnezeu, p. 19.

20. Potrivit Clark, Einstein, p. 425.

21. Dawkins, Iluzia lui Dumnezeu, p. 93.

22. Ibid., p. 94.

23. Ibid., p. 92.

24. Ibid., p. 92-97.

25. Ibid., p. 96.

26. Ibid., p. 97.

27. Orr, op. cit.

Episodul urmator