----------------

 

Carti in site

 

--------------------

Cine e online?

Avem 216 vizitatori și nici un membru online

ORTODOXIA ŞI ECUMENISMUL* (XXIII)

De ce un creştin ortodox nu poate fi ecumenist

de arhimandriţii Serafim Alexiev şi Serghie Jazadjiev

 

Ediţia I, publicată acum fără nici o schimbare

 

Episodul anterior

Principiul 12

Despre influenţa păgubitoare a ecumenismului asupra Ortodoxiei

A) Obiecţii ortodoxe împotriva ecumenismului (continuare)

Autorul descrie în chip amănunţit influenţa pe care o exercită apostazia asupra unor confesiuni aparte. În protestantism, „visul ecumenismului a înlocuit realitatea Bisericii, care era cât pe ce să pătrundă în conştiinţa protestantă” mai ales după primul război mondial, când, în persoana emigraţiei ruse care năpădise occidentul, protestantismul a venit în strâns contact cu Ortodoxia. Anume atunci „s-a produs întâlnirea nemijlocită în masă a europeanului cu Ortodoxia. A fost ... un fel de ‘descoperire’ de către occidentul creştin a patriei noastre, în esenţa ei ortodoxă ... ce pătrundea acum în conştiinţa occidentală ca o făclie salvatoare a Adevărului creştin ... De îndată însă, cât ai clipi din ochi, se procedează la substituirea soluţiei corecte din punct de vedere duhovnicesc, evident găsită deja, a problemei unde să aflăm mântuirea ? – printr-un surogat otrăvitor al ei: ‘În nici una din Biserici, ci numai într-o Biserică comună’ (adică în Biserica ecumenică).

Un rol fatal a jucat în acest sens aşa-numitul modernism rus ... – acel curent teologic dominant în patria noastră, care a orientat şcoala sa din occident către o interpretare corespunzătoare a Ortodoxiei şi, fireşte, a găsit afinitate cu tendinţa occidentală de tratare a Ortodoxiei, dând astfel occidentului posibilitatea facilă să cunoască nu adevărata Ortodoxie, ci una adaptată deja pentru conştiinţa apuseană ... Din articolul introductiv al prot. Serghie Bulgakov la culegerea Reunificarea creştină, intitulat „Problema ecumenică în conştiinţa ortodoxă”, se poate afla în ce măsură orientarea occidentală şi ecumenică a conştiinţei constituie o sugestie a gândirii teologice ruse moderniste. Este caracteristic în acest sens chiar subtitlul acestui articol: „Despre unitatea reală a Bisericii scindate în credinţă, rugăciune şi taine” ...

Ne putem lesne imagina ce rezonanţă au avut aceste cuvinte în conştiinţa protestantismului cu atracţia trezită în el către Biserică. Această atracţie capătă aici posibilităţi reale care îngăduie să nu renunţe la rătăciri, ci să le aducă în tezaurul comun al avutului bisericesc. Astfel, sabotorii ‘ortodocşi’, de tipul ereticului Bulgakov şi altor liber-cugetători filozofi şi ‘teologi’ ruşi din străinătate, au abătut protestantismul râvnitor de adevăr de la aspiraţia sa firească spre Ortodoxie, orientându-l spre ideea utopică a „pan-creştinismului nuanţat, care îmbină în sine toate culorile posibile” sub forma de ecumenism protestant.

O asemenea nemaipomenită înfrângere a ecumeniştilor ‘ortodocşi’ în occident, ajunsă să fie cauza înstrăinării heterodocşilor de la Ortodoxie, vine în contradicţie cu ecumenismul catolic ce caută să subordoneze pe oricine puterii papale, folosind în acest scop toate mijloacele posibile, dintre care unul este crearea unui „rit oriental”, pentru atragerea ortodocşilor la papism.

Între cele două genuri de ecumenism, protestant şi papal, fiecare dintre care stăruie asupra propriului avantaj, ‘ortodoxia’ ecumenică joacă un rol umilitor de mediator, propunându-şi apropierea şi unirea cu ambele genuri şi cu orice preţ, „lăsând fără nici o atenţie pentru esenţa ortodoxă de la care a pornit”.

În lecţia a 15-a, autorul cercetează cauzele acestei situaţii a Ortodoxiei. Subliniind că apostazia contemporană în Biserica Ortodoxă se datorează influenţei păgubitoare a liberei gândiri din occident, el constată că, din cauza acesteia, Ortodoxia îşi pierde treptat ideea despre bunul de nepreţuit care i-a fost dat ca moştenire ce descinde chiar de la apariţia Bisericii nou-testamentare. „Ortodoxia a încetat să mai preţuiască semnificaţia sa istorică ca Trup al lui Hristos, care ocupă un loc concret aparte în timp şi în spaţiu. Unele Biserici îşi pierd conştiinţa faptului că existenţa lor este determinată de efectiva lor apartenenţă la Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească Biserică, consfinţită în Simbolul credinţei”.

Aşa se face că, „încetul cu încetul, Bisericile Ortodoxe locale – aceşti stâlpi ai Adevărului lui Hristos, pe care nici un fel de puteri ale iadului nu sunt în stare să-i dărâme, ele însele, cu o totală nepăsare şi necugetare, au apucat calea auto-suprimării ... Ele lunecau pe platforma comună a lumii ‘creştine’ în interpretarea eronată a esenţei creştinismului, în consecinţă pierzându-şi caracterul bisericesc fără îndoială individual, istoriceşte dat şi ... respectul faţă de propriul trecut, care cuprinde în neclintita sa continuitate doar adevărul şi întreg adevărul ecleziologiei ortodoxe; ele se transformau, din unicul şi irepetabilul stâlp şi temelie a adevărului, într-un soi de variantă a creştinismului – precum multe altele.

Toate aceste variante ‘creştine’ îşi trăiesc încă viaţa lor istorică, căreia însă trebuie să-i pună capăt pentru a se uni într-un fel de conglomerat colectiv, care întruchipa, pentru conştiinţa ortodoxă neafectată, apostazia în maturizare, în timp ce pentru conştiinţa ortodoxă înceţoşată devine unica ‘Biserică’ adevărată. Este o stare jalnică ! Care duce, în apropierea de heterodoxie pe platforma ecumenismului, la pierzare ... Aceasta şi este ceea ce definim noi ca ‘ecumenism ortodox’.

Astfel, „Ortodoxia, aruncându-şi de pe umeri încărcătura nepreţuită a trecutului său sfânt, ce trăieşte în ea şi o face un bun al fericitei Veşnicii, se lasă atrasă de concepţia ecumenică despre lume – un fel de produs final al Apostaziei”, care „ucide învăţătura Ortodoxiei, dogma, ataşamentul faţă de Scriptură şi Tradiţie şi însăşi ideea infailibilităţii Bisericii şi statorniciei ei ... omoară însuşi Trupul Bisericii, în unicitatea lui istorică, transformând formaţiile bisericeşti ortodoxe, absolut independent de calitatea lor bisericească obiectivă, în elemente ale unui soi de colectivitate, care se auto-organizează liber în ‘denominaţiuni’.

Ca urmare a activităţii distructive a ecumenismului, ‘ortodoxia’ ecumenică ajunge la auto-distrugere, care literalmente nu lasă piatră pe piatră din starea ei neclintită în Adevăr de altădată ... Se vădeşte, pretutindeni, un proces de degradare spirituală, care cuprinde în chip spontan toată lumea, dezvăluind o înrudire a sufletelor – după caracterul molipsirii de otrava lepădării de credinţă.

Un luptător consecvent împotriva ereziei ecumenice a timpului nostru a fost arhimandritul sârb Iustin Popovici († 1979), profesor de dogmatică la Facultatea de Teologie la Universitatea din Belgrad, autor a numeroase lucrări teologice, în special al cărţii Biserica Ortodoxă şi ecumenismul, tradusă şi editată în 1974 în limba greacă de elevii săi la Salonic.

Cartea este alcătuită din două părţi, după cum arată şi titlul. În partea întâi autorul cercetează învăţătura ortodoxă despre Biserică (ecleziologia), stăruind în special asupra celor patru caracteristici fundamentale ale Bisericii –Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească, după aceea asupra Cincizecimii şi harului, care a fost dat atunci Bisericii ca putere dumnezeiască lucrătoare în ea, transmisă prin „sfintele taine bisericeşti”, un rod al acţiunii binefăcătoare ce constituie „sfintele virtuţi”. Reflecţiile autorului subliniază ideea generală că „toate cele existente în Biserică sunt de natură divino-umană, pentru că provin de la Dumnezeu-Omul”.

În cea de a doua parte a cărţii esenţa divino-umană a Bisericii este opusă caracterului uman al ecumenismului în următoarele capitole:

 

1. Procesul uman şi divino-uman

2. Civilizaţia umană şi divino-umană

3. Societatea umană şi divino-umană

4. Cultura umană şi divino-umană

 

În penultimul capitol, „Omul şi Dumnezeu-Omul”, principiului umanist „omul este măsura tuturor lucrurilor” îi este opus Dumnezeu-Omul Iisus Hristos, care S-a făcut „o dată pentru totdeauna valoarea universală supremă şi măsura principală pentru neamul omenesc”.

În ultimul capitol, „Ecumenismul uman”, autorul rezumă: „Ecumenismul este numele comun al pseudo-creştinismului, al falselor Biserici din occident. El înglobează în sine întreaga umanitate europeană în frunte cu papismul. Pseudo-creştinismul şi pseudo-Bisericile nu sunt altceva decât o erezie peste erezie. Numele lor comun este pan-erezie. De ce ? Pentru că de-a lungul istoriei diferite erezii au negat sau au depreciat anumite calităţi ale Dumnezeului-Om Iisus Hristos, iar aceste erezii îndeobşte înlătură pe Dumnezeu-Omul, punând în locul lui omul. În această privinţă nu există o diferenţă esenţială între papism, protestantism, ecumenism şi alte erezii, al căror nume este legiune” (comp. Luca 8, 30).

În încheierea intitulată „Ieşirea din situaţia fără ieşire”, arhimandritul Iustin scrie: „Ieşirea din această situaţie fără ieşire – umană, ecumenică, papistă – este în Dumnezeu-Omul istoric, Domnul Iisus Hristos şi în creaţia Sa divino-umană istorică, Biserica, al cărei Cap veşnic El este şi care înseamnă Trupul Său veşnic”.

Ecumenismul este supus unei critici dure de către numeroşi greci ortodocşi, înainte de toate de arhimandritul Haralambie Vasilopoulos († 1982), preşedintele Uniunii Ortodoxe Elene şi organului oficial al acesteia, Orthodoxos Typos, deseori citat de noi. Să ne oprim puţin asupra interesantei sale cărţi, Ecumenismul fără mască, apărută în a doua ediţie în 1972 la Atena.

În chiar prefaţa cărţii, la întrebarea: ,,Ce reprezintă ecumenismul de astăzi ?”, autorul răspunde: „Reprezintă o mişcare care îşi propune unirea confesiunilor occidentale eretice mai întâi cu Ortodoxia, după aceea, la etapa următoare, a tuturor religiilor într-o monstruoasă pan-religie.

În sfârşit, la ultima etapă a obscurului său plan ecumenismul îşi pune drept scop să înlocuiască slujirea Dumnezeului unic prin slujirea satanei”.

În capitolul întâi este dată istoria ecumenismului antihristic (catolic şi protestant), dirijat în taină de sionism şi masonerie. Sunt descrise etapele mişcării ecumenice, începând cu organizaţiile laice de tineret ale masonilor (YMCA, YWCA, boy-scoutism ş.a.) şi terminând cu comisiile ecumenice pregătitoare „Viaţă şi Activitate” şi „Credinţă şi Organizare”, care au dat naştere în 1948 Consiliului Mondial al Bisericilor. În capitolele 2 şi 3 sunt dezvăluite obiectivele şi planurile ecumenismului privind dezmembrarea statelor creştine şi distrugerea Bisericii.

În capitolui 4, „Ecumenismul se autodemască”, se analizează activitatea celor patru adunări generale ale C.E.B., iar între analizele adunărilor II şi IV este plasat un interesant compartiment, „Ce afirma ieri şi ce face azi Biserica Rusă”, în care este descrisă evoluţia relaţiilor Patriarhiei moscovite cu ecumenismul – de la condamnarea acestuia în 1948 şi până la intrarea în C.M.B. în 1961.

În capitolul 5, „Mijloacele folosite de ecumenism”, autorul se opreşte în mod special asupra aşa-numitelor „Consfătuiri general-creştine”, care au fost convocate în anii 1961 şi 1963 în Insula Rhodos. Preşedinte al Consfătuirii I, la care au fost trasate planurile reformelor în Ortodoxie, a fost mitropolitul grec al Filipinelor, Hrisostom, care în anul următor, 1962, a fost ales arhiepiscop al Atenei, cu numele de Hrisostom II (1962-1967). Când în 1963, patriarhul ecumenic Athenagor a convocat cea de a doua consfătuire, insistând în fel şi chip să participe şi Biserica din Elada, arhiepiscopul Hrisostom II, cunoscând bine planurile ecumenice ale primei constituiri, a refuzat categoric, susţinut de întreaga ierarhie greacă. Arhimandritul Haralambie descrie în culori vii aceste evenimente ca martor ocular al isprăvii mărturisitoare a arhiepiscopului Hrisostom. El se opreşte pe larg asupra modului în care se fac pregătirile pentru Sinodul Ecumenic VIII, denumit ulterior „Sinodul cel Mare şi Sfânt”, citează cele spuse în legătură cu viitorul for de alt militant contemporan împotriva ecumenismului – mitropolitul grec al Florinei, Augustin: „Nu suntem împotriva Sinodului, dar suntem pentru unul care ar condamna odioasa erezie, erezia ereziilor – ecumenismul”.

În capitolul 6 sunt arătaţi intermediarii folosiţi de ecumenism: ereticii, reprezentanţii laici ai autorităţilor, ierarhiile bisericeşti vândute etc.

În a doua parte a cărţii arhimandritului Haralambie sunt dezvăluite uneltirile iudeilor împotriva creştinilor, amintindu-se, în baza textelor istoricului antic Amian Marcelin (Istoria, v. 23, cap. 1), despre încercarea lor nereuşită de a restaura, cu ajutorul împăratului Iulian Apostatul, templul vechi-testamentar din Ierusalim, distrus de romani în anul 70: „Din temelia rămasă întreagă a templului au izbucnit îngrozitoare limbi de foc şi au ars pe cei ce lucrau”.

În capitolul întâi al părţii a doua se demonstrează că „islamul este o creatură a iudaismului”, concepută de evrei pentru subminarea creştinismului, care însă, în chip providenţial, s-a întors împotriva lor înşişi. În capitolul al doilea au fost publicate, în imagini fotografii documentare, cazuri înspăimântătoare şi scene cumplite din sângeroasele prigoniri la care papiştii au supus pe ortodocşii din Serbia în timpul celui de-al doilea război mondial, ale căror victime au devenit 800.000 de oameni, ca şi prigonirile Ortodoxiei în 1968 în Cehoslovacia.

În capitolul final, al treilea, autorul conchide: creştinii ortodocşi „sunt datori să nu îngăduie blestematului ecumenism să pângărească Ortodoxia”.

Din rândul teologilor greci, un mare adversar al ecumenismului este Constantin Murathydis, profesor la Facultatea de Teologie a Universităţii din Atena, care, într-o conferinţă publică ţinută la 21 octombrie 1970, a caracterizat ecumenismul ca demonism, iar într-un discurs televizat rostit la 15 mai 1972 a subliniat trei mari pericole la care ecumenismul expune Ortodoxia: a) înăbuşirea sentimentului ortodox; b) destrămarea unităţii religioase a poporului grec; c) influenţa păgubitoare a C.E.B., dirijat de pan-erezia protestantă.

Referitor la ultimul punct, profesorul Murathydis a spus: „Este foarte îngrijorător faptul că unii teologi ortodocşi, influenţaţi de teologia ecumenică, fără să se gândească, înaintează propuneri păgubitoare pentru dogmatica şi rânduiala canonică a Bisericii Ortodoxe”.

După cum ştim, cea mai însemnată lucrare teologică antiecumenică din ultimul timp este cea a teologului grec A. D. Delibasis, „Erezia ecumenismului” (Atena, 1972, 304 p.), având subtitlul „Mântuirea întru Hristos, ereziile şi pan-erezia ecumenismului” şi epigraful „Decăderea cea din urmă este decăderea sufletului”.

Raportând la erezie acest epigraf, preluat de la Sfântul Grigorie de Nyssa, autorul remarcă: „Adoptarea unei erezii este într-adevăr decăderea cea din urmă a sufletului”. Super-erezia ecumenismului este cel mai mare rău de pe pământ, căci luptă împotriva celui mai mare bun, care este credinţa creştină ortodoxă. Luptând cu credinţa ortodoxă, ecumenismul luptă împotriva Adevărului inspirat de Dumnezeu, care este Însuşi Domnul nostru Iisus Hristos. Ecumenismul luptă împotriva lui Hristos şi împotriva lui Dumnezeu ... Luptând împotriva lui Dumnezeu ecumenismul atacă şi Biserica Ortodoxă care este trupul lui Hristos (I Corinteni 12, 27) şi vistieria adevărului şi al harului dumnezeiesc. Ecumenismul reprezintă cea mai mare erezie anticreştină, antiumană şi inumană a tuturor veacurilor”.

Respectiva lucrare constă din patru compartimente: în primul compartiment se vorbeşte despre mântuirea noastră întru Hristos; în al doilea despre erezii ca duşmani ai mântuirii întru Hristos a omenirii; în al treilea despre erezia ecumenismului contemporan; în al patrulea despre teologia modernă.

Primele două compartimente ne introduc în tema principală, dezvăluită pe larg, în cel de-al treilea alcătuit din două părţi: „În partea întâi sunt reflectate naşterea şi evoluţia ereziei ecumenice în rândul ereticilor, în cea de a doua este descrisă atitudinea păgubitoare a multor ortodocşi faţă de mişcarea ecumenică şi participarea ecumeniştilor ‘ortodocşi’ la adunările C.E.B”.

În sfârşit, în compartimentul al patrulea, intitulat „Apostazia şi pocăinţa”, sunt arătate cauzele pentru care „numeroşi ortodocşi tolerează în acest sens ecumenismul şi chiar aderă la el, făcându-se promotorii lui, demni de dispreţ, dar şi periculoşi”. Potrivit autorului, cauza principală rezidă în „recurgerea teologiei răsăritene la filozofarea teologică ‘ştiinţifică’ a occidentului eretic”, drept care „noua teologie ortodoxă nu-şi are originea pe teren propriu, ci este adusă din străini”, adică nu mai este cea întemeiată de Sfinţii Părinţi, aşa cum a fost până odinioară. Această ‘nouă’ teologie se caracterizează prin necunoaşterea Sfinţilor Părinţi, în schimb cunoaşterea autorilor heterodocşi. Faptul cel mai regretabil însă este că teologii ortodocşi în majoritatea cazurilor, află despre „concepţiile Sfinţilor Părinţi din surse heterodoxe”, spune cu durere prof. P. Trembelas, un dogmatist ortodox de seamă. „Făcând şcoală la învăţători străini, ortodocşii nu-şi însuşesc ceea ce ne învaţă de fapt Sfinţii Părinţi, ci ceea ce vorbesc despre Sfinţii Părinţi şi despre învăţătura lor ereticii”.

După cum ştim, ‘teologia’ eretică nu este propriu-zis teologie, ci o disciplină despre om, fiindcă „teologia heterodocşilor nu este întemeiată pe Cuvântul lui Dumnezeu, ci pe cuvântul omului”, care supune criticii raţionaliste ceea ce Însuşi Dumnezeu a binevoit să ne descopere prin învăţătura Sa, tălmăcită corect de Sfinţii Părinţi. „După toate acestea, rezumă autorul, face să ne mai mirăm că teologii, pătrunşi de ‘ştiinţa’ împrumutată de la eretici, acţionează în sprijinul ereziei ecumenismului şi în detrimentul Bisericii Ortodoxe, manifestând ostilitate faţă de Ortodoxie şi fiind îngăduitori cu erezia. Simpatizând cu erezia, ei nu sunt în stare să predice drept cuvântul adevărului lui Dumnezeu şi nici capabili să apere cauza Bisericii Ortodoxe”.

Autorul îşi încheie lucrarea cu un apel către adevăraţii creştini ortodocşi de a fi credincioşi până la moarte (Apocalipsa 2, 10) în lupta cu super-erezia ecumenismului, ca „totală degradare a sufletului”, însufleţindu-i cu o exclamaţie liturgică: „Să stăm bine, să stăm cu frică !”

Medicul grec Alexandros Kalomyros a scris o voluminoasă carte „Împotriva adepţilor falsei uniri” (Atena, 1964), în care, pornind de la revelaţia divină şi supremaţia adevărului ortodox, demască necruţător pe aşa-numiţii ecumenişti ortodocşi care au trădat Ortodoxia de dragul avantajelor pământeşti şi al unor scopuri pseudo-umane. El dezvăluie caracterul anticreştinesc al concepţiilor oamenilor care caută să unească ‘Bisericile’, căci pentru ei nu există o Biserică Unică, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească, ci există o mulţime de ‘Biserici’ care nu se pot înţelege. Mai departe Kalomyros scrie: „Dacă Biserica s-a scindat – dar ea s-a scindat, de vreme ce are nevoie de unire – atunci tot ce a făgăduit Hristos se dovedeşte a fi minciună. Dar să nu hulim ! Biserica trăieşte şi va trăi până la sfârşitul lumii indivizibilă şi invulnerabilă, după făgăduinţa Domnului Iisus Hristos (Matei 12, 25; 16, 18). Iar cei care vorbesc despre unirea Bisericilor nesocotesc de fapt pe Hristos şi Biserica Lui”.

Protestând împotriva compromisurilor în credinţă, autorul scrie: „Nu Hristos doreşte aşa-numita unire a Bisericilor, ci lumea ... Toate aceste mişcări pentru unirea statelor şi Bisericilor, toate aceste compromisuri, toată această uniformitate organizată sub presiunea culturii tehnice nu înseamnă decât pregătirea venirii antihristului”.

Pentru adevăraţii credincioşi Biserica reprezintă o nouă corabie salvatoare a lui Noe. „Când însă vor veni timpurile antihristului, va fi greu să desluşeşti corabia Bisericii. Atunci mulţi vor zice: Iată aici este Hristos, sau acolo (Matei 24, 23). Aceştia vor fi însă prooroci mincinoşi (24, 24) ... Biserica oficială, vânzându-şi treptat comorile credinţei, va semăna a ceva cu desăvârşire amorf. Datorită unei viclenii satanice, ea îşi va păstra cele mai multe din semnele aparente ale unei Biserici. Şi doar pe alocuri mici grupuri de credincioşi, cu câţiva slujitori ai altarului, vor continua să ţină vie adevărata Tradiţie”.

Lumea nu poate iubi pe adevăraţii creştini, care nu se lasă duşi de curentul ei general. Despre ei Kalomyros scrie: „Cândva închinătorii la idoli urau pe creştini cu o ură cu care îi detestă acum lumea creştină” ... Dar tocmai această ură este semnul după care se poate înţelege dacă suntem adevăraţi creştini: De vă urăşte pre voi lumea, ştiţi că pre mine mai înainte decât pre voi m-a urât (Ioan 15, 18), ne previne Domnul nostru.

În împărăţia mondială a lui antihrist, zidită pe minciună, adevăraţii creştini vor constitui unica disonanţă în ‘armonia’ satanică. Aceste zile vor fi pentru ei zile de mare strâmtoare (Matei 24, 21). Va fi o nouă perioadă de mucenicie mai curând sufletească, decât trupească. În această împărăţie mondială creştinii ortodocşi vor ajunge să fie membri huliţi ai societăţii. Dar „creştinii nu trăiesc pentru astă lume. Ei nu recunosc drept patrie astă lume de surghiun şi nu vor s-o împodobească ca şi cum ar trăi veşnic în ea. Ei trăiesc pe acest pământ ca nişte călători în trecere, cu o anumită nostalgie pentru patria pierdută – raiul”.

„Împărăţia menită pentru prietenii lui Dumnezeu nu are nimic comun cu astă lume. Ea nu este făurită de om şi este veşnică”, spune în încheierea cugetărilor sale Kalomyros.

După cum am mai arătat, ecumenismul nu este preocupat de veşnica Împărăţie Cerească a lui Dumnezeu, ci de orânduirea vieţii pe pământ şi crearea plăcerilor pământeşti, drept care îşi şi dă osteneala să unească laolaltă cu orice preţ – chiar şi cu preţul adevărurilor dumnezeieşti – pe toţi credincioşi şi necredincioşii. El şi-a asumat o misiune pur pământească şi politică: să stabilească contacte cu toate confesiunile şi curentele religioase din lume. C.E.B. declară oficial în statutul său: „Se impune colaborarea cu reprezentanţii tuturor religiilor”.

Aşa stând lucrurile, oare poate fi îndreptăţit comportamentul unor ecumenişti ‘ortodocşi’ care vorbesc mereu despre un „ecumenism înţelept” sau „ecumenism sănătos”, cum s-a exprimat arhiepiscopul Atenei, Ieronim ? Prin aceste eufemisme şi noţiuni decorative se caută a se justifica participarea Bisericii Ortodoxe la mişcarea ecumenică.

Însă după cele expuse mai sus se poate afirma oare că ecumenismul este „înţelept”, dacă el şi prin cuvânt, şi prin fapte vine în contradicţie cu raţiunea dumnezeiască infailibilă, proprie Sfintei Biserici a lui Hristos, cu care au fost înzestraţi Sfinţii Apostoli şi despre care unul din ei, în numele tuturor, a spus: Iar noi avem mintea lui Hristos (I Corinteni 2, 16). Ecumenismul nu este nici înţelept şi nici sănătos, căci el nu numai că nu îndeamnă la învăţătura cea sănătoasă (Tit 1, 9) şi nu se ţine de cuvintele cele sănătoase ale Domnului nostru Iisus Hristos (I Timotei 6, 3), ci, dimpotrivă, încearcă să molipsească cu credinţa dogmatică nedreaptă şi trădare canonică turma cea mică a lui Hristos (Luca 12, 32), unica rămasă încă sănătoasă pe pământ. Este înţelept şi sănătos doar ecumenismul Sfintei Biserici Ortodoxe a lui Hristos, fără pată sub aspect dogmatic şi fără cusur din punct de vedere canonic.

Astăzi mulţi vor să facă carieră prin ecumenism, denumind epoca noastră ‘ecumenică’. A sta la o parte de clocotul ecumenic poate părea ciudat şi chiar riscant. Un creştin ortodox îşi dă bine seama de acest lucru şi ştie că, împotrivindu-se spiritului ecumenic, poate atrage asupra sa numeroase epitete neplăcute, de genul: „retrograd”, „minte mărginită”, „fanatic limitat”, „schismatic”, fiind până şi prigonit, după cuvântul Sfântului Apostol Pavel: Şi toţi care voiesc cu bună credinţă a vieţui întru Hristos Iisus, goniţi vor fi (II Timotei 3, 12).

Nimic însă nu poate să abată pe creştinul ortodox de la scopul desăvârşit, pe care şi l-a ales cu toată hotărârea, căci el:

 

1) crede neclintit în unica putinţă de mântuire prin credinţa ortodoxă şi se teme s-o trădeze, de frica pieirii veşnice;

2) se călăuzeşte în viaţă nu numai de simţirea sa ortodoxă, ci şi de înţelepciunea ortodoxă, care îl întăreşte pe această cale;

3) trage din istoria Bisericii multe învăţăminte, care îl însufleţesc în urmarea neabătută a sfintei şi scumpei Ortodoxii, pe care o nesocotesc astăzi fără pic de jenă şi ai noştri, şi străinii.

 

Ce scopuri urmăresc, de fapt, ecumeniştii de astăzi ? Ei propovăduiesc ca toţi credincioşii din toate religiile să dea mâna unii cu alţii. În felul acesta, ei creează un nou panteon, unde s-ar găsi loc pentru orice convingere religioasă. În acest panteon ecumenic sunt tolerate toate credinţele posibile, şi toate sunt socotite drept bune. Ortodoxia este acceptată şi ea în acest panteon, pe temeiuri comune cu restul, cu singura condiţie să renunţe la existenţa sa de a fi singura care învaţă credinţa cea dreaptă în Dumnezeu. În acest caz se promite o pace generală, zidită pe baza sincretismului, adică pe baza egalităţii ca valoare a tuturor credinţelor. Dacă însă Ortodoxia va insista asupra dreptăţii şi exclusivismului său, atunci va fi supusă prigonirilor din partea ecumenismului ‘tolerant’.

În una din lucrările specialistului francez în istoria Romei antice, Gaston Bouassié, consacrată Bisericii lui Hristos de pe timpul prigonirilor păgâne, se arată: „Din armonia generală a tuturor cultelor au fost excluse numai două culte: iudaismul şi creştinismul ... Toate celelalte religii au izbutit să-şi asigure recunoaşterea pe calea concesiilor. Numai iudeii şi creştinii, în virtutea caracterului credinţei lor, n-au putut accepta un asemenea compromis. Aflându-se în afara concordiei generale, ele nu puteau conta pe îngăduinţă ... Fermitatea lor în refuzul altor confesii şi în păzirea de orice amestec a propriilor crezuri, ca fiind unicele drepte, a provocat mai întâi o mare uimire, iar după aceea mânia înverşunată a lumii greco-romane ... Ura înverşunată faţă de iudei s-a potolit abia atunci când ei s-au unit cu păgânii în urmărirea generală a creştinismului”.

Atunci ura păgânilor s-a îndreptat asupra creştinilor. „Mai târziu s-au făcut încercări de a-L potrivi pe Dumnezeul creştinilor după alţi zei. Oracolul lui Apollo a început chiar a-L lăuda cu prefăcătorie, şi filozoful Porfir, deşi un păgân zelos, nu era împotrivă să recunoască dumnezeirea lui Hristos” (v. Augustin, „Despre cetatea lui Dumnezeu”, 19, cap. 23).

Ştim că împăratul Alexandru Sever a pus chipul Lui alături de cele ale lui Orfeu şi Apolonie Tianitul în încăperea de rugăciuni, unde se ruga, în fiecare dimineaţă, zeilor săi casnici. O asemenea profanare făcea pe adevăraţii creştini să se îngrozească. Ei răspundeau îndemnurilor filozofilor şi preoţilor păgâni cu următoarele cuvinte ferme din cărţile sfinte: Cel ce jertfeşte dumnezeilor, cu moarte să piară, fără numai Domnului (Ieşirea 22, 20). „Păgânii nu puteau deloc înţelege acest lucru (v. Tertulian, Apologetica, cap. 277), ceea ce îi făcea neîngăduitori şi furioşi. Nimeni nu învinuia pe creştini că ei aduc în Roma un nou dumnezeu, căci era un fenomen obişnuit în ultimii doi ani. Dar îi mira şi îi supăra pe păgâni, că acest Dumnezeu nu vroia să fie pus alături de toţi ceilalţi dumnezei, strânşi laolaltă în bogatul panteon păgân. Tocmai această împotrivire a creştinilor, care fugeau de restul lumii ca să-şi ţină credinţa neîntinată de orice influenţă străină, poate explica cruzimea prigonirilor la care au fost supuşi de-a lungul a trei veacuri din partea unui popor ce trata cu atâta bunăvoinţă alte religii”.

Istoria se repetă. După o remarcă a înflăcăratului apărător al Ortodoxiei, mai sus amintitul mitropolit Augustin, „ecumenismul reprezintă revenirea la vechiul curent – sincretismul, datorită căruia popoarele antice, îndoindu-se de adevărul propriilor religii, căutau să-şi potolească setea metafizică, deoarece în acest curent se vărsau pârâiaşele a numeroase şi felurite credinţe”. În actualul panteon sincretic al ecumenismului, C.M.B., sunt invitate să intre nu numai confesiunile creştine, ci şi toate religiile. Această idee devine tot mai populară în masele largi. Oamenii vor pace şi bunuri pământeşti, şi pentru acestea ei sunt gata să facă un compromis în credinţă şi sunt de acord cu orice sincretism religios. Prea puţin le pasă că acest lucru nu este plăcut lui Dumnezeu, că este oprit de Biblie, de sfintele dogme şi canoane bisericeşti. Pentru ei nu contează decât să se elimine, cu orice preţ, neînţelegerile dintre religii, măcar şi cu preţul compromisurilor, şi să se ajungă la pace pământească, dreptate pământească, chiar dacă asta duce la un conflict cu Dumnezeu şi cu adevărul Lui. După cum a prevăzut cu perspicacitate încă în secolul trecut filozoful religios rus Constantin Leontiev: „În faţa dreptăţii lumeşti oamenii vor uita adevărul lui Dumnezeu”.

Creştinul ortodox nu poate, de dragul dreptăţii lumeşti de conjunctură, care este în dezacord cu dreptatea şi adevărul absolut al lui Dumnezeu, să facă compromisuri confesiunilor heterodoxe.

 

* Această carte a fost tipărită în 2 ediţii (1997 şi 2008) cu binecuvântarea Î.P.S. Vlasie, Arhiepiscop şi Mitropolit al Bisericii Ortodoxe de Stil Vechi din România. Toate drepturile asupra acestei cărţi aparţin Editurii Adormirea Maicii Domnului. Nici o parte din acest volum nu poate fi publicată fără permisiunea scrisă a editurii.

Notele care sunt notate N.r. aparţin Catacombele Ortodoxiei. Înclinările sau sublinierile din text aparţin textului original. Citatele din Sfânta Scriptură sunt din ediţia sinodală din 1914.