----------------

 

Carti in site

 

--------------------

Cine e online?

Avem 101 vizitatori și nici un membru online

Opinii pe marginea Sfântului şi Marelui Sinod (III)

 

Ce ne-ar putea aduce acest Sfânt şi Mare Sinod ? Este el o oportunitate reală în lumea ortodoxă
de a găsi soluţii pentru numeroasele probleme arzătoare care îşi aşteaptă rezolvarea de peste un veac ?
Sau este doar o nouă zeflemisire a adevăratei Ortodoxii în numele aşa-zisei iubiri ecumeniste ? Având
în vedere cine sunt cei care domnesc astăzi pe înaltele scaune arhiereşti, credem că nu ar trebui să privim
cu prea multe speranţe către această întrunire. Nu va fi una a celor cuvioşi şi iubitori de Dumnezeu, ci
doar o altă adunare a necredincioşilor, unde cel ce crede cu adevărat în Hristos nu are ce căuta

 

Partea a II-a

Reluăm acest editorial, care a rulat în anul 2016, având în vedere că Sinodul din Creta este un eveniment de o importanţă crucială în istoria bisericească şi că fenomenele descrise sunt de actualitate

Dar proasta înţelegere a stării actuale de lucruri din Ortodoxie nu se opreşte la situaţia din Ucraina sau Ţinuturile Cehe şi Slovace. Ea se răsfrânge şi asupra istoriei bisericeşti, ceea ce ridică alte semne de întrebare despre cum percep astăzi oamenii Biserica, istoria bisericească şi evenimentele pe care ni le înfăţişează ea, şi chiar poziţia şi rostul Bisericii în lume.

Astfel, Paul Gavriliuk afirmă: ,,Faptul că Sinodul va aduce laolaltă conducători cu o istorie de confruntare reciprocă nu ar trebui să surprindă pe nimeni. Istoria este arareori făcută de oameni cu un caracter paşnic, şi istoria ecleziastică nu reprezintă o excepţie”. Şi ne dă drept exemplu o dispută între Sfântul [Patriarh] Chiril al Alexandriei şi Patriarhul Nestorie al Constantinopolului, care a precipitat întrunirea Sinodului de la Efes în anul 431. Sinodul s-a încheiat prin trimiterea lui Nestorie în surghiun, dar doar 20 ani mai târziu, Sinodul de la Calcedon ,,a răsturnat situaţia scaunelor patriarhale caterisindu-l pe urmaşul Sfântului Chiril, Patriarhul Dioscor al Alexandriei”.

Când citeşti aşa ceva, rămâi mut de uimire ce poate înţelege cineva din istoria bisericească ... În primul caz, este vorba de confruntarea dintre Sfântul Chiril al Alexandriei şi Patriarhul Nestorie al Constantinopolului din cauza nestorianismului, erezia care poartă numele patriarhului care a iniţiat-o. Sinodul de la Efes l-a trimis pe drept pe patriarhul Nestorie în surghiun, fiindcă a propovăduit erezia în sânul Bisericii; acolo nu a fost vorba de o confruntare între două scaune patriarhale, cel al Alexandriei şi cel al Constantinopolului, ci de o luptă pentru apărarea dreptei credinţe. Că doar după 20 ani, Sinodul de la Calcedon îl va caterisi pe Patriarhul Dioscor al Alexandriei, urmaşul Sfântului Chiril, nu are nici o legătură cu o răsturnare a situaţiei scaunelor patriarhale, ci din nou cu erezia. Dioscor susţinea monofizismul, o erezie opusă nestorianismului, şi el trebuia alungat din adunarea celor credincioşi dacă nu se pocăia de învăţătura străină pe care o propovăduia.

Iar a spune că istoria este arareori făcută de oameni cu un caracter paşnic, şi istoria bisericească nu reprezintă o excepţie, este o exagerare, o generalizare a unor lucruri care nu pot fi generalizate. Dacă nu ar fi fost mulţi oameni paşnici atât printre conducătorii acestei lumi, cât şi printre ierarhi – şi mai cu seamă printre cei care păstoresc sufletele – am fi ţinut-o numai într-un război, iar Biserica nu ar fi putut spori, ci s-ar fi înecat în potop de lupte pentru scopuri dintre cele mai mărunte.

Dar dacă zăbovim puţin asupra modului în care vede Paul Gavriliuk evenimentele din anii 431-451, se naşte o întrebare în mintea noastră: ce-ar vrea el să sugereze, sau ce crede el despre cele care se petrec astăzi ? Că o confruntare sau o răsturnare a situaţiei scaunelor patriarhale ar fi ceva firesc în istoria Bisericii ? Că ce se întâmplă astăzi între Constantinopol şi Moscova este normal, aşa s-a petrecut întotdeauna în istorie ? Că la un Sinod nu este anormal ca ierarhii să se confrunte violent, iar aceste confruntări să conducă chiar la răsturnări de situaţie în lumea ortodoxă ? Mai rămânea să ne fi spus că s-ar putea isca şi bătaie între ierarhi ... ceea ce ne-a fost dat să auzim odinioară din gura unui absolvent al Facultăţii de Teologie, care atât a priceput din întâmplarea cu Sfântul Ierarh Nicolae şi Arie ereticul.

Iată cum îţi poţi îmbolnăvi gândirea studiind istoria bisericească fără să priveşti în profunzime unele aspecte. Se dovedeşte că un istoric bisericesc, pentru a fi imparţial în felul în care redă evenimentele, are nevoie de o oarecare doză de evlavie pentru a le pătrunde, deci de credinţă şi de o atitudine reverenţioasă faţă de spaţiul bisericesc în sine. Altfel, ceea ce va vedea va socoti că este doar o reflectare a vieţii civile, a intrigilor binecunoscute din lumea politică. Şi, într-adevăr, istoricii contemporani dovedesc că nu mai pot surprinde evenimentele bisericeşti, fiindcă au secularizat întrucâtva însăşi istoria bisericească, separând-o de aspectul ei eshatologic, de misiunea pe care o are în lume Biserica – de a ne călăuzi către Împărăţia cerească. Dacă o desparţi de misiunea ei şi o priveşti ca pe o simplă instituţie, evident că vei vedea în acţiunile conducătorilor ei ,,multă intrigă politică”, precum afirmă Paul Gavriliuk.Din nefericire, aceasta se întâmplă şi din cauză că înşişi conducătorii bisericeşti contemporani fac multă intrigă politică, îndepărtându-se de misiunea lor de arhipăstori ai oilor cuvântătoare şi preocupându-se exagerat de mult de cele vremelnice.

Apoi, el ia în discuţie dacă acest Sinod ar putea deveni ecumenic. El comentează faptul că ,,unii conducători ortodocşi conservatori au ajuns în mod pripit şi prematur la concluzia că Patriarhia Ecumenică intenţionează ca ,,Sfântul şi Marele” Sinod să fie Ecumenic în sensul unic atribuit primelor 7 Sinoade Ecumenice” şi poate că nu întâmplător se opreşte asupra declaraţiei întâistătătorului Bisericii Ortodoxe Ucrainene aparţinând de Patriarhia Moscovei, mitropolitul Onufrie. Dar, precum am scris în episodul I, Patriarhia Ecumenică chiar a vrut ca ,,Sfântul şi Marele” Sinod să fie socotit Ecumenic, ca să poată impune hotărârile sale tuturor Bisericilor Ortodoxe locale, însă după ce a ‘testat’ piaţa, patriarhul Bartolomeu a ‘cârmit’ dinspre un Sinod Ecumenic spre un Sinod pan-ortodox din motivele pe care le-am enumerat acolo.

Şi acum putem spune în mod limpede – fiindcă Sinodul a avut loc deja – că exact aceasta a intenţionat: să impună hotărârile Sinodului întregii lumi ortodoxe, fiindcă hotărârile sale nu au fost trimise Bisericilor locale cu scopul ca acestea să le analizeze, să le aprobe şi să le introducă în rânduiala lor, aşa cum s-a întâmplat mereu în decursul istoriei, ci au fost impuse şi nu s-a permis nici o discuţie pe marginea lor, cei care ar îndrăzni să comenteze sau să critice aceste hotărâri fiind ameninţaţi cu excluderea din Biserică[1].

Poate că nu e cu totul nepotrivit să remarcăm că, de-a lungul veacurilor, o asemenea atitudine au avut în Biserică doar ereticii. Ei au fost cei care au căutat în fel şi chip, pe calea violenţei şi a constrângerilor, prin intermediul nenumăratelor intrigi şi uzitând din plin de puterea politică, să-şi impună învăţăturile străine de Biserică. Iar cei de astăzi, dacă nu sunt eretici, nici departe de a fi nu sunt, atât ca învăţătură, cât şi ca atitudine. Istoria a demonstrat că cele două merg mână în mână: dreapta credinţă cu înţelepciunea, răbdarea şi dreptatea, şi viceversa, acolo unde a domnit minciuna a trebuit întotdeauna să se facă apel la forţă, fiindcă altfel nu şi-a putut croi drum către popor.

De altfel, ce lucrează astăzi patriarhul Bartolomeu şi acoliţii săi în sânul Ortodoxiei oficiale nu este departe de ce-au lucrat ereticii din primele veacuri creştine. Ba chiar am putea spune că istoria se repetă întru totul: aceleaşi manevre de culise, acelaşi apel la puterea politică şi toate pârghiile de care dispune ea, aceeaşi învăţătură murdară şi ură faţă de orice este cu adevărat ortodox.

Revenind la comentariile lui Paul Gavriliuk, să aruncăm o privire asupra declaraţiei mitropolitului Onufrie, pe care autorul o socoteşte ,,cea mai extraordinară”, poate fiindcă a scos cel mai bine în evidenţă dedesubturile convocării Sinodului. În cuvântul său către clerul ortodox din 28 decembrie 2015, mitropolitul Onufrie a afirmat că de vreme ce cele 7 Sinoade Ecumenice reprezintă deplinătatea învăţăturii Bisericii, cel de-al VIII-lea Sinod este nu numai de prisos, ci şi foarte periculos. Ierarhul i-a avertizat pe cei 700 de preoţi prezenţi la eveniment că Sinodul reprezintă o ispită care ar putea conduce la schisme suplimentare.

Gavriliuk continuă: ,,Poziţia mitropolitului Onufrie reflectă perspectiva elitelor monahale fundamentaliste, care resping dezvoltarea dogmei, privesc cu suspiciune implicarea Bisericii în lumea contemporană şi se opun dialogului ecumenist pe temei că primejduieşte ,,puritatea Ortodoxiei”. În general, susţinătorii acestei linii fundamentaliste nu sunt sfioşi în a-şi exprima public opiniile. Din nefericire, conducătorii bisericeşti mai luminaţi ezită adeseori să vorbească împotriva fundamentaliştilor. În această privinţă, patriarhul Bartolomeu şi mitropolitul Ioan Zizioulas sunt excepţii notabile, care se opun cu fermitate fundamentalismului ortodox şi manifestă o deschidere mai mare a conducerii bisericeşti faţă de lume”.

Iată o sumă de afirmaţii asupra cărora merită să ne oprim. Termenul ‘fundamentalist’ este de dată recentă, fiind introdus în mediul creştin în ultimul deceniu. Pentru cei care nu-i cunosc conotaţiile, să notăm că a fi un ,,monah fundamentalist”, sau în general ,,un creştini ortodox fundamentalist”, înseamnă – în traducere liberă – să fii un creştin ortodox devotat Bisericii şi învăţăturilor ei lăsate moştenire nouă de la Mântuitorul Hristos, prin Sfinţii Apostoli şi Sfinţii Părinţi ai Bisericii până în zilele noastre; înseamnă să fii profund ataşat de Tradiţia Bisericii până la cel mai mic amănunt şi să crezi că ea reprezintă gardul care apără turma cuvântătoare de orice ar putea fi primejdios pentru suflet. În fine, fundamentalişti sunt numiţi, în general, ortodocşii care se opun mişcării ecumeniste.

Ţinând cont de modul în care este pusă problema în contextele în care apare acest termen, a spune unui ortodox că este ‘fundamentalist’ este o jignire astăzi. Mai mult, fundamentaliştii sunt socotiţi un soi de adepţi ai teoriei conspiraţiei din sânul Bisericii Ortodoxe; ei văd numai aspectele negative ale hotărârilor pe care le iau conducătorii ortodocşi, văd peste tot numai intrigi, nu vor să ia în calcul rezultatele benefice şi oportunităţile pe care le oferă politica bisericească contemporană, sunt retrograzi, înapoiaţi, şi chiar refuză să se adapteze situaţiei actuale prejudiciind comunitatea creştină din care fac parte. Am putea chiar să spunem că nu sunt creştini, fiindcă manifestă ură faţă de aproapele prin atitudinea pe care o au. Aşadar, ei trebuie marginalizaţi şi trebuie luate măsuri dintre cele mai aspre împotriva lor.

În ultimii ani a curs multă cerneală în încercarea de a-i pune pe fundamentaliştii ortodocşi la stâlpul infamiei şi s-au folosit numeroase metode pentru a-i arunca într-o lumină nefavorabilă, manipulându-se chiar istoria şi Tradiţia bisericească. Astfel, s-a afirmat că dacă nu se iau măsuri împotriva lor, ,,întreaga Biserică Ortodoxă este în pericol de a fi confiscată de” ,,aceşti extremişti”; că, în realitate, şi această perspectivă fundamentalistă este un curent nou în Biserică, fiindcă ,,Ortodoxia nu a fost niciodată ceea ce fundamentaliştii pretind că este”; că este nevoie de ,,un răspuns unit şi răspicat faţă de elementele şi facţiunile extremiste şi subversive – uneori dinlăuntrul cercurilor influenţate de monahi rigizi sau reacţionari”[2] etc.

Principala problemă pe care o ridică actualilor conducători ortodocşi ,,perspectiva elitelor monahale fundamentaliste” este rezistenţa faţă de dezvoltarea dogmei. Ne vom dovedi pe cât de ‘rigizi’ sau ‘reacţionari’ ar trebui să fim şi ne vom întreba: şi prin dezvoltarea dogmei ce s-ar înţelege ? Acceptarea lui filioque şi/sau a existenţei unui soi de primat papal în Biserica Ortodoxă pentru care luptă astăzi din răsputeri Patriarhia Constantinopolului ? Şi, fireşte, acestea ar putea fi doar începutul dezvoltării dogmei, că dacă luăm aminte la teologii de astăzi şi la multitudinea de idei inovatoare pe care le au, ne punem mâinile în cap !

De altfel, Paul Gavriliuk ne spune că astfel de monahi fundamentalişti ,,privesc cu suspiciune implicarea Bisericii în lumea contemporană şi se opun dialogului ecumenist pe temei că primejduieşte ‘puritatea Ortodoxiei’”. Şi nu suntem îndreptăţiţi să privim cu suspiciune ? Şi nu numai cu suspiciune, ci şi cu oroare ! Acest potop de idei inovatoare din lumea ortodoxă contemporană nu este rodul implicării exagerate a Bisericii în politică şi în toate treburile acestei lumi care nu privesc câtuşi de puţin Biserica, ca şi al amestecului nelegiuit cu lumea heterodoxă prin mişcarea ecumenistă ? Această invadare a lumii ortodoxe cu o mentalitate bolnăvicioasă s-a făcut simţită încă de la sfârşitul secolului XIX, când lumea ortodoxă s-a eliberat de sub jugul otoman şi a putut privi mai liberă către restul lumii. Dar, din nefericire, a ignorat comoara pe care o păstrase neatinsă tocmai fiindcă fusese împilată atâtea veacuri de turci, şi prin credinţă şi-a păstrat atât nădejdea creştină, cât şi identitatea naţională, şi şi-a îndreptat privirile către lumea occidentală, visând visuri deşarte de preamărire ...

Nu am învăţat chiar nimic de la înaintaşii noştri ? Istoria se perindă prin faţa ochilor noştri degeaba ? Trăim noi înşine nişte vremuri atât de tulburătoare, confuze, şi nu luăm mai bine aminte la ce se petrece în vieţile noastre ? Nu ne punem întrebări, cine şi cum reuşeşte să ne tulbure sufletele cu atâta tărie şi care sunt pârghiile prin care se ajunge la sufletele noastre ? De ce nu ne îngrădim mai tare, de ce nu căutăm nişte stâlpi vânjoşi de care să ne ancorăm, ca să nu pierim în această furtună care s-a dezlănţuit împotriva noastră ? Şi, dacă am deschis ochii şi am reuşit să zărim în viforul care se tot iuţeşte împotriva noastră că Biserica este limanul sigur, nemincinos, care nu ne ruşinează nădejdile, de ce nu ne agăţăm mai cu putere de ea şi de învăţămintele ei mântuitoare ? Şi de ce nu luptăm mai cu putere să o păstrăm nestricată, neîntinată, ca pe o adevărată mireasă a lui Hristos ?

Nu e de mirare că, în această lume nebună, sunt arătaţi cu degetul cei care vor să-şi agonisească o fărâmă de înţelepciune. Scriptura ne-a avertizat că aşa se vor petrece lucrurile. Ei bine, aceste vremuri le trăim noi, fie că vrem, fie că nu vrem. Iar dacă nouă ne-au fost date să le trăim, fiindcă Dumnezeu este drept, milostiv şi atoatepurtător de grijă, trebuie să realizăm şi că le putem duce.

Să nu fim sfioşi în a ne exprima public opiniile, precum spune Gavriliuk. Să nu tăcem şi să-i lăsăm numai pe ei să vorbească, ca să umple aerul cu cugetarea lor îmbâcsită până ajunge irespirabil. Chiar dacă noi nu suntem atât de luminaţi ca ei, sau poate i-luminaţi ca ei. Astăzi, aşa se acordă atributele: cei în pas cu vremurile sunt luminaţi fiindcă sunt ecumenişti şi susţin dezvoltarea dogmei, iar cei retrograzi şi neadaptaţi sunt fundamentalişti fiindcă refuză să primească lumina.

 

Partenie Filipescu

 

Articol apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 96/iulie-august 2016

 


[1] Articolul 22 din documentul Relaţiile Bisericii Ortodoxe cu restul lumii creştine stipulează: ,,Biserica Ortodoxă consideră că toate eforturile de a rupe unitatea Bisericii, întreprinse de indivizi sau grupuri, sub pretextul menţinerii sau apărând chipurile adevărata Ortodoxie, sunt demne de a fi condamnate. Aşa cum s-a demonstrat în întreaga viaţă a Bisericii Ortodoxe, păstrarea adevăratei credinţe ortodoxe este garantată doar de sistemul sinodal, care a reprezentat întotdeauna cea mai mare autoritate în Biserică în materie de credinţă şi hotărâri canonice (Canonul 6 de la cel de-al II-lea Sinod Ecumenic) [din documentul original, de pe site-ul sinodului www.orthodoxcouncil.org].

Pe baza acestui articol, Bisericile Ortodoxe locale au început o prigoană împotriva oricăror credincioşi din sânul lor – mai cu seamă clerici şi monahi – care au îndrăznit să ridice obiecţii cu privire la hotărârile Sinodului din Creta.

[2] A se vedea articolele Ianuarie-februarie 2015. Evenimente ecumeniste - Ortodocşii tradiţionalişti sunt acuzaţi de fundamentalism şi Noutăţi pe frontul Marelui Sinod al Ortodoxiei din 2016.

De altfel, în secolul XX, Patriarhia Constantinopolului a ‘instituit’ o nouă tradiţie care constă din a-i prigoni pe toţi cei care se opun direcţiei în care se doreşte a se conduce Ortodoxia oficială – tradiţie care se pecetluieşte astăzi cu articolul 22 citat mai sus. Din această tradiţie fac parte valurile de persecuţii pe care le-a cunoscut Muntele Athos în acest secol: 1924 – încetarea pomenirii patriarhului ecumenic din cauza schimbării calendarului, 1965 – încetarea pomenirii patriarhului Athenagora ca urmare a atitudinii lui vădit eretice, 1993 – Muntele Athos ripostează faţă de semnarea Acordului de la Balamand, protest care va fi redus la tăcere de patriarhul Bartolomeu, ca să enumerăm doar câteva din ele (a se vedea Muntele Athos, grădina Maicii Domnului, va fi transformat in 'muzeu al monahismului rasaritean' sau statiune turistica ? şi noul serial, în derulare pe site, Prigonirea monahilor din Muntele Athos de către Patriarhia Constantinopolului). Astăzi, monahilor athoniţi le este teamă şi vorbesc de expulzare. Cum ar spune turcul, halal păstorire duhovnicească !