----------------

 

Carti in site

 

--------------------

Cine e online?

Avem 150 vizitatori și nici un membru online

SFINŢII PĂRINŢI ŞI EREZIILE

Sfântul Marcu al Efesului şi falsa unire de la Florenţa

 

Niciodată, o bărbate, ceea ce priveşte Biserica nu se duce la bun sfârşit prin compromisuri: nu există nici o cale de mijloc între Adevăr şi minciună. Dar exact aşa cum ceea ce este în afara luminii va fi în mod necesar în întuneric, tot aşa cel care se îndepărtează puţin de Adevăr este lăsat rob minciunii.
 
Scrisoare către Gheorghe Scholarios
 
Odinioară noi am grăit întru totul asemenea, şi nu a existat nici o schismă între noi, şi apoi noi, ambele părţi (ortodocşi şi latini), eram în acord cu Părinţii; dar acum, când noi nu grăim asemenea, cum putem fi împreună ? Acum noi (ortodocşii) vorbim exact la fel ca atunci, şi noi suntem în acord atât cu noi înşine, cât şi cu Părinţii – atât ai noştri, cât şi ai voştri – dacă voi doriţi să recunoaşteţi ceea ce este adevărat. Dar voi, introducând inovaţia, prin aceasta inevitabil vă dovediţi că sunteţi în dezacord în primul rând cu voi înşivă, şi apoi cu Părinţii pe care noi îi avem în comun, şi în cele din urmă cu noi.
 
Mesaj către Papa Eugenie al IV-lea

 

PARTEA I

Introducere

Sfântul Marcu Evghenikos, mitropolitul Efesului (1391-1444), este fără îndoială unul din cei mai mari sfinţi ai Bisericii Ortodoxe, marele apărător al Ortodoxiei în secolul al XV-lea. Noi îi datorăm păstrarea credinţei ortodoxe şi marea cultură ortodoxă cu sfintele ei tradiţii.

Când toate temeliile Bizanţului erau fărâmiţate; când, în panica dinaintea apropierii invaziei turce, diplomaţia bizantină şi-a dublat eforturile de a găsi o posibilitate de unire cu puterile apusene pentru o bătălie împotriva adversarului comun al creştinătăţii; şi când, pentru a face aceasta, guvernul bizantin, şi chiar anumiţi reprezentanţi de vază ai Bisericii Ortodoxe, erau gata să jertfească Ortodoxia însăşi şi să renunţe la sfintele ei tradiţii doar pentru a face pe plac Vaticanului şi datorită acestui lucru să primească din Apus ajutor militar şi financiar pentru bătălia cu turcii – atunci Dumnezeu a trimisSecte 103 Bisericii Ortodoxe un apărător nebiruit al sfintelor dogme ale Ortodoxiei şi al tradiţiilor ei apostoleşti, care prin lupta sa înflăcărată a păstrat pentru noi cea mai preţioasă moştenire pe care o avem de la părinţii noştri: Ortodoxia. Acest apărător al Ortodoxiei a pus lupta sa pentru păstrarea Ortodoxiei mai presus de interesele guvernului său pământesc, spunând că ,,distrugerea credinţei ortodoxe va însemna pieirea generală”[1].

Guvernele, ca şi modurile de autoritate guvernamentală, se schimbă pe scena istoriei omeneşti. Oricât de scumpă ne poate fi patria noastră pământească, pentru care noi socotim că este o datorie şi onoare să ne dăm chiar viaţa, dacă împrejurările o cer, ea este de asemenea vremelnică, asemenea oricărui lucru pământesc. Dar pe acest pământ există ceva ce aparţine veşniciei: Biserica. Ea este acel vas sfânt pe care noi traversăm marea vieţii pământeşti şi ajungem în portul vieţii veşnice. Biserica Ortodoxă este cel mai preţios lucru pe care ni l-a încredinţat Răscumpărătorul nostru. Ortodoxia este tot ce poate fi mai bun. Nici un fel de compromis nu poate fi permis în legătură cu sfintele ei dogme şi cu ecleziologia sa, care au fost formulate la Sinoadele Ecumenice.

Odinioară Bisericile Răsăritului şi Apusului erau una. Cei care au sfâşiat în mod conştient veşmântul dintr-o bucată al Bisericii lui Hristos sunt, în cuvintele Sfântului Marcu, criminali chiar mai răi decât cei care L-au răstignit pe Hristos[2]. Dar dezbinarea tragică a Bisericilor este un fapt împlinit. Hotărât lucru, schisma care a avut loc şi care continuă să existe între cele două Biserici îi mâhneşte profund pe cei mai buni fii ai ambelor Biserici şi pricinuieşte suferinţă adâncă, precum a spus Sfântul Marcu[3].

Poate fi restabilită unitatea de odinioară ? Este posibil, mai mult decât de dorit, şi chiar indispensabilă. Aşa gândea Sfântul Marcu[4], aşa cum gândim şi noi, fiii Bisericii Ortodoxe. Dar cum poate fi restabilită această unitate de odinioară ? Unirea de la Florenţa a răspuns la această întrebare prin silirea Bisericii Ortodoxe să dispară ca atare şi să devină una din ramurile aşa-numitului rit răsăritean, adică o mască fără suflet, o sperietoare de ciori care păstrează forma exterioară, dar în care nu există viaţă. Din partea lor, reprezentanţii greci la Sinodul de la Florenţa căutau un soi de compromis între cele două Biserici privind dogmele şi ecleziologia; ei manifestau o uşurinţă în a apostazia de la tradiţiile Bisericii Ortodoxe şi a accepta perspectiva asupra lumii mai târzie a Bisericii Apusene, străină de Biserica Ortodoxă.

Sfântul Marcu al Efesului, pe câtă vreme credea în posibilitatea restabilirii fostei unităţi între Bisericile Răsăritului şi Apusului, respingea ambele căi: atât acceptarea dogmaticii şi ecleziologiei latine, cât şi unirea pe baza unui compromis reciproc. El socotea credinţa ortodoxă a fi desăvârşită în toate privinţele şi exprima acest lucru pretutindeni. Iată câteva citate din scrierile Sfântului Marcu:

,,Ortodoxia este ceea ce ne-a fost încredinţat (nouă) de Sfinţii Apostoli: prin urmare noi trebuie să stăm şi să ţinem cu fermitate tradiţiile Ortodoxiei pe care le-am primit, atât scrise cât şi prin cuvânt oral”[5]. ,,Tot ceea ce este făcut de noi şi a intrat în obicei, noi deţinem în mărturii scrise, şi în toate noi urmăm pe sfinţii învăţători şi tradiţiile apostolice străvechi”[6]. ,,Te rog stăruitor, în numele Domnului nostru Iisus Hristos, să grăieşti aceleaşi, şi ca să nu existe dezbinări între noi – pentru a păstra credinţa noastră adevărată transmisă de Părinţi ca pe o făgăduinţă sfântă, neadăugând nimic şi neluând nimic: fiindcă până acum noi am avut o Credinţă în nici o privinţă insuficientă, şi noi nu avem nevoie de nici un Sinod sau Act de unire pentru a învăţa ceva mai nou – noi, care suntem fiii şi ucenicii Sinoadelor Ecumenice şi ai Părinţilor care au strălucit la aceste Sinoade şi după ele. Aceasta este fala noastră: Credinţa noastră, moştenirea sănătoasă a Părinţilor noştri. Cu ea noi nădăjduim să venim înaintea lui Dumnezeu şi să primim iertarea păcatelor: dar fără ea eu nu ştiu ce justificare ne va izbăvi de chinul veşnic”[7].

Când mulţi au hotărât să pornească pe calea compromisului, căutând mijloace pentru unirea Bisericilor construind formulări dogmatice de compromis, Sfântul Marcu al Efesului s-a împotrivit acestui lucru în mod decisiv. El considera inacceptabil compromisul în materie de credinţă. Când, în timpul Sinodului de la Florenţa, Sfântului Marcu i s-a cerut să caute un compromis între concepţiile greceşti şi latine despre dogma purcederii Sfântului Duh, Sfântul Marcu a arătat că este cu neputinţă a se face un compromis ca acesta (aşa cum a fost relatat de Syropoulos): ,,Chestiunile de credinţă nu admit concesii (iconomie). Aceasta ar fi acelaşi lucru cu a spune: Taie-ţi capul şi mergi unde doreşti”[8]. Sfântul Marcu a arătat limpede imposibilitatea de a face compromisuri în materie de credinţă şi în Scrisoarea Enciclică şi în epistola sa către Gheorghe Scholarios, căruia îi scria: ,,Niciodată, o bărbate, ceea ce priveşte Biserica nu se duce la bun sfârşit prin compromisuri: nu există nici o cale de mijloc între Adevăr şi minciună[9].

Sfântul Marcu înţelegea că o unire adevărată a Bisericilor trebuie pusă pe temelia unei singure perspective ecleziastice. Fără aceasta orice unire este artificială şi instabilă. O unire încheiată pe hârtie este insuficientă; o astfel de unire (aşa cum realitatea a dovedit în ce priveşte Unirea de la Florenţa) aduce riscul de a fi o ,,falsă unire”[10]. Prin urmare, Sfântul Marcu vedea o singură cale pentru unirea Bisericilor: respingerea de către Biserica Romei a orice contrazice moştenirea comună a Bisericii, primită de la Sfinţii Apostoli şi Părinţii din Răsărit şi Apus, pe care Sfânta Biserică Ortodoxă o păstrează cu statornicie. Doar o temelie dogmatică comună, şi de asemenea o practică liturgică [comună], poate restabili fosta unitate dintre Răsărit şi Apus. La aceasta i-a chemat Sfântul Marcu pe părinţii Bisericii Latine de la Sinodul de la Florenţa[11].

Dar Sinodul de la Florenţa nu a mers pe calea arătată de Sfântul Marcu. Ultima încercare măreaţă de a uni Bisericile Răsăritului şi Apusului a eşuat: unirea încheiată la acest Sinod s-a dovedit a fi ,,falsă”, aşa cum a fost numită de Sfântul Marcu al Efesului şi de întreaga conştiinţă a Bisericii Ortodoxe, şi a ajuns la un sfârşit foarte curând, lăsând în urmă doar o amintire cât se poate de amară în istoria Bisericii Ortodoxe.

Este posibilă acum, în zilele noastre, o unire a Bisericilor ? Astăzi, după mai multe secole de la Sinodul de la Florenţa, după ce s-au adăugat noi obstacole suplimentare sub forma unor noi dogme şi inovaţii de tot felul în Biserica Romană ? Calea ne-a arătat-o deja Sfântul Marcu: întoarcerea latinilor la moştenirea comună a Bisericii, dar dacă acest lucru nu s-a putut în secolul XV, va fi cu putinţă în secolul XXI ?

În secolul al XV-lea, într-unul din cele mai primejdioase momente ale existenţei sale, Ortodoxia a primit un ajutor şi sprijin nepreţuit în Sfântul Marcu al Efesului. Astăzi, noi nu trebuie să ne abatem de la ceea ce ne-a lăsat moştenire Sfântul Marcu: nu numai Ortodoxia curată, lăsată nouă de Însuşi Mântuitorul Hristos, propovăduită de Sfinţii Apostoli şi Părinţi şi apărată de Sfântul Marcu al Efesului, ci şi învăţătura că nu este cu putinţă nici o unire fără o temelie dogmatică sănătoasă, nici nu este cu putinţă vreo concesie în materie de credinţă.

 

Criza Bizanţului

La sfârşitul secolului al XIV-lea şi în secolul al XV-lea, Bizanţul nu mai era decât o rămăşiţă jalnică a unui stat odată măreţ. Din însemnătatea şi realizările de altădată ale multor dinastii care s-au succedat pe tronul Bizanţului nu mai rămăsese nici o urmă. Întregul stat fusese redus la Constantinopol cu o mică bucată de pământ în jurul lui, câteva oraşe mici separate în Grecia şi insulele din arhipelagul grec. Restul era deja în mâinile turcilor şi în parte ale italienilor. Într-adevăr, statul în sine era într-o situaţie de dependenţă vasală faţă de sultanul turc. Dar chiar pentru această condiţie de semi-independenţă sfârşitul era aproape. Se apropiau ultimele ceasuri ale Constantinopolului; mai mult decât o dată el a fost pe punctul de a fi distrus de turci, dar soarta l-a cruţat încă o dată.

Diplomaţia bizantină căuta orice mijloc pentru a salva statul. Au fost făcute încercări de a încheia tratate cu turcii, dar acestea au eşuat; un tratat cu tătarii nu a dus nicăieri; Rusia nu ieşise încă pe scena istoriei ca un mare stat. Singura speranţă era în Apus. A se apropia de Apus, a-l cointeresa pentru bătălia comună cu duşmanii creştinilor, turcii – aceasta devenise scopul şi sarcina diplomaţiei bizantine pe întreaga durată a perioadei de faţă. Împăratul Manuil al II-lea Paleologul călătorise în întreaga Europă în căutarea ajutorului din Apus. El fusese primit pretutindeni cu politeţe şi cu cinste, i se făcuseră promisiuni, dar de fapt el nu primea nimic. Adeseori, în realitate, se petrecea opusul: anumite puteri apusene profitau de slăbiciunea Bizanţului pentru a face achiziţii teritoriale pe socoteala lui. Din acest motiv un scriitor din secolul al XV-lea, Iosif Vriennios, i-a avertizat pe compatrioţii săi să nu-şi pună nici o nădejde în Apus: ,,Să nu fie nimeni amăgit – scria el – de speranţele înşelătoare că trupele italiene aliate vor veni la noi mai devreme sau mai târziu. Deşi pretind că vor sta în apărarea noastră, ele vor pune mâna pe arme doar pentru a distruge oraşul nostru, poporul nostru, şi numele nostru”.

Dar fiul şi succesorul lui Manuil, împăratul Ioan al VIII-lea, aliindu-se cu italienii prin căsătorie, credea totuşi că este posibil ca Bizanţul şi Apusul să-şi dea mâna şi ca cei din urmă să fie atraşi de partea Bizanţului în bătălia cu turcii. Pentru aceasta era necesar, mai înainte de orice, să se preocupe de concilierea cu Vaticanul. În acea vreme, condiţiile erau favorabile acestui lucru. Scaunul Romei era ocupat de un om care era neobişnuit de favorabil Ortodoxiei şi care era, pe lângă aceasta, liber de papismul extrem şi gata să accepte un Sinod ca fiind deasupra papei şi deciziile unui Sinod ca fiind obligatorii pentru papă însuşi. Când s-a înfăţişat la acest papă, Martin al V-lea, o delegaţie de la Constantinopol cu propunerea grecilor de a convoca un Sinod Ecumenic şi examinarea chestiunii restaurării fostei unităţi a Bisericilor Răsăritului şi Apusului, papa a primit delegaţia cu mare bucurie şi pe deplin de acord cu convocarea unui Sinod.

Însă, după acest prim pas, bizantinii nu au mers mai departe, şi problema a fost abandonată mulţi ani. Papa Martin al V-lea a stăruit pe lângă greci. ,,Sunt un om bătrân, scria el împăratului, haideţi să grăbim unirea. Fiindcă atâta vreme cât sunt viu, unirea se va dobândi cu uşurinţă, dar după moartea mea ea nu va fi încheiată bine”[12]. Cuvintele Papei Martin erau profetice. El a murit înainte ca Sinodul pentru reunirea Bisericilor să înceapă. Papa Eugenie al IV-lea, care i-a succedat, era exact opusul decedatului papă. Un om cu o voinţă extraordinar de puternică şi cu o concepţie extremă despre papism, încăpăţânat până la extrem în a-şi împlini voia sa, el a fost una din cele mai puternice personalităţi din istoria papalităţii. Papa Eugenie nu înţelegea şi nu cunoştea mentalitatea ortodoxă şi, aplicând o presiune puternică asupra ortodocşilor şi subordonând în mod evident Biserica Ortodoxă luişi, în realitate el a zădărnicit unirea celor două Biserici.

Lăsând deoparte multe detalii interesante, în noiembrie 1437 delegaţia greacă numeroasă, condusă de împăratul Ioan Paleologul şi Patriarhul Iosif al Constantinopolului, pleca spre Italia pentru Sinod, care urma să aibă loc la Ferrara. Înainte de a pleca, împăratul a convocat un mare sinod de clerici şi sfetnici ai săi. Un participant la acest sinod, secretarul împăratului Gheorghe Scholarios (viitorul Patriarh Ghenadie al Constantinopolului), observa că dacă cineva ar fi privit Sinodul iminent din Italia şi căutarea pentru unire cu Biserica Apuseană exclusiv din punctul de vedere al utilităţii politice pentru Bizanţ, atunci o astfel de unire a Bisericilor ar fi instabilă şi trecătoare. Temerile evidente privind păstrarea demnităţii Bisericii Ortodoxe în faţa latinilor puternici erau exprimate de asemenea de patriarhul Iosif şi alţi ierarhi; deoarece împăratul anunţase, chiar oarecum tăios, că el a luat în considerare totul şi a luat toată responsabilitatea asupra sa. De fapt, împăratul Ioan era de asemenea conducătorul delegaţiei greceşti şi conducea toate negocierile cu latinii.

La amintitul sinod, întrunit în Constantinopol înainte de plecarea delegaţiei greceşti spre Italia, a participat şi mitropolitul Efesului, Marcu Evghenikos.

Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 103/ianuarie-februarie 2017

 

 

 

PARTEA A II-A

Viaţa Sfântului Marcu înainte de Sinodul de la Florenţa

Sfântul Marcu al Efesului s-a născut, a trăit cea mai mare parte a vieţii lui, şi a murit la Constantinopol. Principalul biograf al Sfântului Marcu, fratele său, Ioan Evghenikos[13], vorbeşte astfel: ,,Acest mare luminător al vieţii în lume, şi lumină, şi sare bună, care s-a făcut cunoscut Bisericii lui Hristos ca un luptător curajos pentru Adevăr şi un soare pentru întregul univers, a strălucit din marea şi împărăteasca cetate, acest Constantinopol vestit: în el s-a născut, a crescut, a fost educat, şi în cele din urmă, plecând către Dumnezeu, a părăsit trupul său sfinţit”.

Tatăl Sfântului Marcu era sakellios[14] al Bisericii Sfânta Sofia, inspector de mânăstiri de maici, şi profesor. Mama lui era fiica unui binecunoscut medic. Amândoi proveneau din familii bune şi evlavioase.

Înainte de a deveni monah, Sfântul Marcu purta numele de Manuil (Emanuel). Biograful său vede în acest nume un semn profetic al viitoarei activităţi a sfântului pentru salvarea Ortodoxiei. El spune: ,,Şi copilul în cea de-a doua naştere din Sfântul Duh a primit numele de Manuil [da, şi cum ar fi putut fi altfel !]: fiindcă el era vrednic de primul dintre nume, numele Domnului, şi datorită lui – Dumnezeu este cu noi – şi evlavia, şi credinţa moştenită de la Părinţi”.

Copilul Manuil a studiat cu cei mai buni dascăli şi a sporit în cunoaştere. În cel de-al 13-lea an al vieţii şi-a pierdut tatăl. El nu a slăbit din cauza acestei lovituri, ci şi-a consacrat puterile sale mintale încă mai deplin studiului artelor liberale cu cei mai buni profesori din acea vreme; printre ei se număra Gheorghe Gemistos, renumitul filozof. El i-a depăşit pe toţi cu aptitudinile sale. Pe lângă aceasta, tânărul se distingea prin conduita sa excepţională. Ioan Evghenikos vorbeşte despre ea astfel: ,,În scurt timp el a dobândit cea mai mare cunoaştere, datorită sârguinţei şi grijii foarte mari şi minţii sale extraordinare. Şi apoi comportamentul sfântului – binevoitor şi calm, potrivit pentru un om în vârstă blând, totul de la modul lui de a se îmbrăca şi căutătura sa şi înclinarea capului său, şi până la cuvântul său neîntrecut şi prea înfrumuseţat – făcea din el o pildă vie nu numai pentru colegii săi de studiu, ci chiar pentru profesorii lui, şi în general pentru oricine”.

Primind o educaţie completă, Sfântul Marcu însuşi a devenit profesor, şi tinerii se adunau în jurul lui. Printre elevii săi s-au aflat renumitul Gheorghe Scholarios şi Teodor Agalistos, care mai târziu au preţuit în mod profund influenţa binecuvântată asupra sufletelor lor a sfântului lor învăţător. Fiindcă profesorul lor era împodobit nu numai cu cunoaşterea culturii, ci şi în mult mai mare măsură cu sfinţenia vieţii şi devotamentul faţă de Sfânta Ortodoxie. În panegiricul dedicat profesorului său, Gheorghe Scholarios remarcă: ,,Noi nu ne-am fi unit îndeajuns în cunoaşterea adevărului, dacă el nu ar fi semănat în noi primele sale seminţe prin învăţătura şi rugăciunile sale, în care el cerea adeseori lui Dumnezeu ca noi să putem aduce rod; şi el mai mult ca oricine altcineva a trezit în noi râvna pentru adevăr”.

Biografii Sfântului Marcu, Ioan Evghenikos, Manuil Ritorul[15] şi Gheorghe Scholarios notează cu toţii că chiar în aceşti ani ai tinereţii sale şi când era încă un laic, el ducea o viaţă monahală, ascetică. El nu lipsea nici măcar o zi de la dumnezeiasca liturghie, se dedicase în întregime studiului Sfintei Scripturi şi Sfinţilor Părinţi, nopţile le petrecea în rugăciune şi cugetări la Dumnezeu şi studiul dumnezeieştilor Scripturi. Şi astfel, în cuvintele lui Gheorghe Scholarios, el era mai cu adevărat unul din locuitorii pustiei, chiar dacă trăia în capitală; el era străin de viaţa ei, fiindcă nimic nu-l lega de ea.

Aceste calităţi bune ale tânărului evlavios nu au putut decât să-i atragă atenţia Patriarhului Eftimie al Constantinopolului şi evlaviosului şi eruditului împărat Manuil. Ei l-au adus pe el în preajma lor. Împăratul chiar l-a numit secretarul său personal, încredinţându-i redactarea propriilor scrieri. Şi astfel cinstea şi bunele aspiraţii ale lumii l-au urmărit pe tânărul evlavios; o chemare înaltă şi o slujbă guvernamentală îl aşteptau deja. Succesorul împăratului Manuil, împăratul Ioan Paleologul, l-a privit nu cu mai puţină dragoste; multe din scrierile teologice ale Sfântului Marcu erau scrise la cererea sa. La insistenţa împăratului Ioan, Sfântul Marcu a acceptat mai târziu scaunul Efesului şi a plecat cu delegaţia greacă pentru Sinodul din Italia, unde el avea să joace un rol atât de excepţional în apărarea Ortodoxiei.

Şi astfel un viitor strălucitor îl aştepta pe Sfântul Marcu în lume. Dar lumea îl apăsa. El nu a dorit nici slavă deşartă, nici bunăvoinţa curţii, nici bogăţiile care pier. Inima tânărului dorea desăvârşirea monahală, care se dobândeşte în viaţa pustnicească, în liniştea minţii, în concentrarea sufletului şi inimii, în rugăciune şi iluminare plecând de la aducerea aminte de Dumnezeu. Inima sa dorea acea desăvârşire monahală care este neîncetată şi le cuprinde pe toate, care arde patimile şi sfinţeşte, şi luminează orice mişcare a sufletului, orice cuvânt şi faptă a omului. Această aducere aminte de Dumnezeu îl face pe om deja părtaş al Luminii celei neapropiate, al desfătării raiului, precum ne-au învăţat Sfântul Grigorie Palama şi ucenicii săi.

Ce bun poate fi mai mare ca bucuria neîncetată în Domnul, ca percepţia neîncetată a apropierii de Dumnezeu ? În lume este cu neputinţă a avea aceasta: înainte de a veni a plecat deja, şi pentru a o păstra în mijlocul învolburării continue a minţii cu lucruri lumeşti este, vai, cu neputinţă. Aceasta este acel ,,singur lucru de trebuinţă”, acel ,,stat la picioarele lui Iisus”, care ucide grijile pământeşti.

Şi astfel pentru dobândirea deplină a acestui bun, pe care el îl gustase deja prin viaţa sa ascetică pe când era încă un laic, Sfântul Marcu a părăsit totul – oraşul său, poziţia sa, chemarea sa – şi a pornit către viaţa monahală la un bătrân duhovnicesc, despre care istoria nu a păstrat mai mult decât faptul că era un pustnic ,,minunat”, egumenul Simeon. O schimbare de nume a urmat această schimbare a vieţii: în tunderea sa în monahism, tânărul de 26 ani pe nume Manuil a primit numele de Marcu, şi acest nume va fi înscris pentru totdeauna cu litere de aur în istoria Bisericii.

Despre aceasta Ioan Evghenikos vorbeşte astfel: ,,Şi când el a ajuns în cel de-al 26-lea an al vieţii sale, atunci, împărţind cu mărinimie şi de bunăvoie totul săracilor, el s-a plecat sub jugul după care tânjise din copilărie şi a îmbrăţişat pustia, iubită de Ilie şi Ioan (Botezătorul) şi de cei care i-au imitat; deţinând tăcerea ca maica liniştii lăuntrice, păcii, odihnei şi înălţării către Dumnezeu; lăsând în urma lui o întristare nemângâiată printre rudele sale, casa sa, prietenii săi, împăratul (care avea o afecţiune deosebită pentru el şi avea nevoie de înţelepciunea şi învăţătura lui), membrii cei mai înalţi ai clerului, multitudinea tinerilor pe care-i crescuse şi învăţase. Pe scurt, plecarea sa din această viaţă a fost considerată un fel de pierdere grea pentru toţi compatrioţii săi”.

Sfântul Marcu nu a rămas multă vreme în afara capitalei. Curând, ca o consecinţă a atacurilor constante ale turcilor, dascălul Sfântului Marcu, egumenul Simeon, a socotit necesar să mute reşedinţa lor la Constantinopol, care oferea cel puţin apărare împotriva turcilor şi a hoţilor. În Constantinopolul din acea vreme exista vestita Mânăstire Mangani. Aici Sfântul Marcu a vieţuit împreună cu dascălul său, care curând a plecat la Domnul. În ce priveşte caracterul vieţii monahale a sfântului, biograful său vorbeşte astfel:

,,Şi apoi el s-a îmbrăcat în obiceiul monahal în sfânta şi marea Mânăstire Mangani, şi s-a dat pe sine cu totul tăcerii. În aşa măsură nu-i plăcea să părăsească mânăstirea şi chilia sa, să rupă tăcerea şi atenţia lăuntrică, încât el nu s-a arătat pe sine cunoştinţelor şi nici măcar rudelor de sânge. Doar după o activitate tânjea şi ziua, şi noaptea: studiul dumnezeieştilor Scripturi, din care se îmbogăţise cu prisos de înţelegere, aşa cum dovedesc lucrările sale”[16].

,,Dedicându-se unei osteneli şi postiri foarte aspre şi dormitului pe podea şi statului în picioare toată noaptea ... a îndurat lupte împotriva vrăjmaşilor duhovniceşti şi a dobândit biruinţa şi a fost ridicat în chip minunat la cugetarea de Dumnezeu şi la iluminarea sacră şi strălucirea dumnezeiască; când el a dobândit cea mai mare slujire, devenind întru totul sfânt şi văzător de Dumnezeu – doar atunci el a primit demnitatea preoţească, cu greutate şi împotriva voinţei sale, după multă insistenţă şi rugăminţi stăruitoare”[17].

În ce priveşte slujba Sfântului Marcu ca preot, Ioan Evghenikos relatează că, atunci când săvârşea dumnezeiasca liturghie, el era atât de plin de insuflare dumnezeiască încât pentru cei care erau de faţă, ,,când oferea slujba cea nesângeroasă lui Dumnezeu, el părea a fi în întregime în afara sa, pe de-a întregul dedicat lui Dumnezeu, în afara pământului, asemenea unui înger în trup”.

Dar acum venea altă osteneală pentru Sfântul Marcu. Se apropia timpul pentru plecarea împăratului Ioan Paleologul cu delegaţii la Sinodul cu latinii pentru dezbaterea chestiunii unirii Bisericilor.

Exact atunci, Sfântul Marcu a fost ales mitropolit al Efesului. El trebuia să aibă acest rang pentru a ocupa un loc potrivit printre reprezentanţii greci, şi anume, locul teologului principal al Bisericii Ortodoxe. Celălalt gânditor remarcabil al acestei perioade, Mitropolitul Visarion al Niceei, era mai degrabă umanist decât teolog. Cu toate că Sfântul Marcu nu a dorit să accepte acest rang înalt de vreme ce el părăsise lumea, fiind convins de multe persoane respectabile, printre care s-au numărat fără îndoială împăratul şi patriarhul, că ştiinţa sa era absolut indispensabilă pentru discuţiile iminente cu latinii şi că el trebuia să ocupe un loc potrivit pe care şi latinii să-l stimeze (adică, scaunul de mitropolit), el s-a supus deciziei sinodului care l-a ales.

Sfântul Marcu notează aceasta foarte pe scurt în relatarea sa despre Sinodul de la Florenţa: ,,Primind slujba de episcop, care este mai presus atât de vrednicia mea, cât şi de puterile mele, la porunca şi pentru nevoia Bisericii lui Hristos, eu l-am urmat pe patriarhul ecumenic şi pe împăratul dăruit de Dumnezeu la Sinodul din Italia”[18]. Gheorghe Scholarios vorbeşte astfel despre aceasta: ,,El a acceptat înaltul rang ecleziastic exclusiv pentru apărarea Bisericii prin cuvintele sale; întreaga putere a cuvintelor sale era de trebuinţă pentru Biserică pentru a o păzi să meargă pe o cale greşită, o cale pe care inovatorii o trăgeau deja”[19]. Aceeaşi idee, doar într-o formă mai retorică, este exprimată de Ioan Evghenikos când el vorbeşte despre înălţarea sfântului său frate la rangul de episcop.

Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 104/martie-aprilie 2017

 

 

 

PARTEA A III-A

Şi astfel Sfântul Marcu a plecat către Italia ca unul din reprezentanţii Bisericii Greceşti. Credea el în posibilitatea unirii cu latinii ? Sau, precum susţin unii, el s-a opus întotdeauna unirii cu Biserica Romei, şi a stabilit drept ţel al său zădărnicirea tuturor discuţiilor ? Sfântul Marcu însuşi răspunde la aceste întrebări, atât în mesajul său minunat către Papa Eugenie pe care el l-a dat la începutul Sinodului de la Florenţa, cât şi în scurta sa relatare a acestui Sinod. Da, el credea profund în posibilitatea restaurării unităţii dintre cele două Biserici. El credea în aceasta cu căldură şi cu râvnă, şi s-a străduit până la istovire pentru acest ţel. Iată ce spune în scurta sa relatare a Sinodului:

,,L-am urmat pe patriarhul ecumenic şi pe împăratul dat de Dumnezeu la Sinodul din Italia, şi neţinând cont nici de propria-mi slăbiciune, nici de greutatea şi vastitatea întreprinderii, dar nădăjduind în Dumnezeu şi în aceşti mijlocitori[20] comuni, am crezut că totul va fi bine cu noi şi că noi vom împlini ceva mare şi vrednic de strădania şi nădejdile noastre”.

Grecii au plecat către Italia cu mare avânt sufletesc; şi cu nu mai puţină râvnă duhovnicească îi aşteptau episcopii, clerul şi poporul din Italia. Toţi credeau că se va ajunge încă o dată la mult-dorita unire a Bisericilor. Dar foarte curând trista realitate a luat locul tuturor nădejdilor de pace.

 

Deschiderea Sinodului

După o călătorie grea de 3 luni pe furtunoasa Mare Mediterană, delegaţia greacă a sosit la Veneţia, pe vasele şi pe banii Papei Eugenie al IV-lea. Fiind întâmpinată acolo de nobilimea şi poporul din Veneţia, care a fost întotdeauna binevoitoare faţă de greci, şi de asemenea de reprezentantul papal Targuinius, delegaţia greacă şi-a îndreptat paşii către Ferrara. Grecii au fost primiţi în mod solemn şi cordial de papă, care s-a străduit ca ei să fie găzduiţi confortabil. După o serie de discursuri şi banchete elegante, a urmat o perioadă de inactivitate totală.

Deschiderea Sinodului sau, mai degrabă, începutul negocierilor dintre greci şi latini asupra chestiunii unirii Bisericilor, s-a ţinut în biserica catedrală din Ferrara pe 9 aprilie 1438. Acest eveniment a fost însoţit de slujbe dumnezeieşti solemne şi de citirea unei bule papale şi a unei enciclice de către patriarh. Însă, după deschiderea Sinodului, a început o lungă perioadă de inactivitate. Împăratul Ioan Paleologul se aştepta ca prinţii apuseni să se întrunească, deoarece în realitate el plănuise întreaga afacere pentru a se întâlni cu ei şi a negocia o alianţă militară împotriva turcilor. Dar situaţia politică din Apus era de aşa natură că aceşti prinţi fie nu mai trăiau, fie nu puteau să vină.

Între timp, papa insista ca negocierile să continue în privinţa chestiunii unirii. În cele din urmă s-a organizat o comisie mixtă de teologi latini şi greci pentru explicarea punctelor de divergenţă dintre Bisericile Răsăriteană şi Apuseană. Din partea latină erau: cardinalul Giuliano Cesarini, un diplomat iscusit; cardinalul Nicolo Albergati; Arhiepiscopul Andrei de Rhodos, un grec care trecuse de partea latinilor, un erudit dar nu un teolog profund; renumitul şi profundul teolog spaniol Juan de Torquemada; mai târziu li s-a alăturat acestora teologul experimentat Fra Ioan de Ragusa. Din partea greacă erau: Sfântul Marcu al Efesului, ca exarh şi conducător al dezbaterii; şi Visarion, mitropolit de Niceea, care la început l-a susţinut pe Sfântul Marcu, dar apoi a devenit adversarul său şi a acţionat spre paguba Bisericii Ortodoxe, sfârşindu-şi viaţa ca unul din cardinalii de frunte ai Bisericii Romane. Din comisie făceau parte şi alţi membri ai delegaţiei greceşti, dar lor nu li s-a permis să intre la dezbateri.

Conducătorii reali ai comisiei mixte erau papa, pentru latini, şi împăratul, pentru greci. Papa şi-a urmărit scopul: a supune sieşi Biserica Ortodoxă; şi împăratul a urmărit scopul său: a încheia o înţelegere profitabilă pentru statul bizantin. Puţini erau cei care se gândeau la latura duhovnicească a chestiunii, care era bineînţeles mai importantă decât orice altceva din această lume, de vreme ce era în joc posibilitatea reunirii Bisericilor.

Din acest motiv, mesajul pe care Sfântul Marcu l-a adresat papei la deschiderea Sinodului a fost cu adevărat remarcabil. Acest mesaj dovedeşte că nu există absolut nici un temei pentru afirmaţia că Sfântul Marcu s-a opus din principiu unirii şi şi-a stabilit drept scop sabotarea negocierilor înainte chiar ca ele să înceapă. Dimpotrivă, Sfântul Marcu dorea cu ardoare unirea cu latinii, credea în posibilitatea ei, şi o căuta, dar o unire autentică, întemeiată pe unitatea de credinţă şi a practicii liturgice străvechi. Acest mesaj este de asemenea important pentru că, prin el, Sfântul Marcu considera necesar să-l informeze numaidecât pe papă că ierarhii ortodocşi nu veniseră în Italia să semneze o capitulare, nici să vândă Ortodoxia spre beneficiul statului lor; ei veniseră mai degrabă ca la un Sinod Ecumenic, pentru adeverirea dogmei adevărate.Secte 105

În plus, Sfântul Marcu a spus limpede că puritatea Ortodoxiei trebuie păstrată şi că negocierile ar putea eşua dacă Roma nu va fi de acord cu concesiile binecunoscute, renunţând la acele inovaţii, necunoscute în Biserica primară, pe care le introdusese în dogmatică şi practica liturgică a Bisericii Apusene şi care erau motivul schismei dintre cele două Biserici. În continuare, Sfântul Marcu a arătat că unirea tuturor creştinilor împotriva duşmanului comun – turcii – ar fi fost la fel de necesară pentru Apus pe cât era pentru Bizanţ.

 

Cea mai timpurie icoană existentă a sfântului, care este arătat biruindu-l pe papă: ,,Marcu nu a semnat, prin urmare nu am obţinut nimic”

 

Tropar, glasul 3

O, prealăudate şi dumnezeiescule Marcu, în tine Biserica a găsit un mare râvnitor pentru mărturisirea sfintei credinţe. Căci te-ai făcut apărător al dogmelor pe care Părinţii le-au învăţat, şi ai izgonit întunericului mândriei pline de laudă. Pentru aceasta, roagă-te lui Hristos Dumnezeu pentru cei ce te cinstesc pe tine, ca El să ne dăruiască iertarea păcatelor.

 

Mesajul începe exprimând credinţa în succesul negocierilor, apoi urmează o rugăciune către Mântuitorul Hristos pentru încheierea reuşită a lucrării Sinodului. Dar treptat este dezvăluit ochiului duhovnicesc al sfântului că nădejdile sale nu ar fi justificate, că obiceiul rău al schismei va birui, şi mesajul său se încheie, sau mai degrabă se întrerupe, într-o notă de disperare.

Mesajul Sfântului Marcu a stârnit o foarte mare indignare printre greci, care nu vroiau să se vorbească câtuşi de puţin despre divergenţa dintre Bisericile Răsăriteană şi Apuseană. Probabil, mesajul a fost primit cu un dispreţ rece şi de papă. Sfântul Marcu a grăit Adevărul şi a luptat pentru Adevăr, şi tocmai aceasta nimeni nu dorea să admită, deoarece nimeni nu se gândea la binele Bisericii, Apuseană sau Răsăriteană, şi fiecare parte căuta avantaj politic pentru sine.

 

Dezbaterile Sinodului

Comisia de teologi ai Bisericilor Răsăriteană şi Apuseană nu a avut posibilitatea să lucreze în mod activ, deoarece împăratul Ioan Paleologul nu a permis reprezentanţilor săi să agraveze situaţia discutând despre divergenţele dogmatice dintre Biserici, ci a dorit să încheie unirea pe baza unor afirmaţii generale vagi. Drept urmare, papa a luat iniţiativa în propriile mâini şi l-a împuternicit pe cardinalul Giuliano Cesarini să-i informeze pe greci că, în opinia Bisericii Latine, divergenţele dintre cele două Biserici erau următoarele:

 

1. Învăţătura despre purcederea Sfântului Duh;
2. Chestiunea pâinii nedospite pentru euharistie;
3. Dogma purgatoriului;
4. Primatul papei Romei.

 

Împăratul a interzis reprezentanţilor săi să atingă chestiunea divergenţei existente între cele două părţi pe tema purcederii Sfântului Duh. După o chibzuire atentă, grecii au hotărât că cel mai bine ar fi să abordeze problema purgatoriului. Ei au presupus că, în discuţia pe marginea acestei chestiuni, le va fi uşor să găsească o punte între cele două Biserici.

În Biserica Ortodoxă, nu există o dogmă propriu-zisă despre viaţa de după moarte; există o învăţătură generală a Bisericii, având la bază cuvinte ale Sfinţilor Părinţi, texte ale cântărilor bisericeşti, şi vedenii din vieţile sfinţilor. Din acest motiv, ortodocşii se gândeau că şi pentru catolici învăţătura despre purgatoriu nu era dogmă, adică o învăţătură oficială a Bisericii Catolice. De asemenea, ei nu auziseră în ce consta exact învăţătura despre purgatoriu.

A fost o mişcare neînţeleaptă: în opinia teologilor catolici înşişi dogma purgatoriului a fost formulată exact la acest Sinod de la Florenţa, şi ulterior acestui Sinod ea a generat multe complicaţii chiar în lumea apuseană.

În orice caz, ortodocşii au presupus că ei vor găsi o cale de a se apropia de latini în exact această chestiune a stării sufletelor după moarte. Dacă această învăţătură a Bisericii Romane era sănătoasă şi ar fi putut fi acceptată, atunci lumea ortodoxă ar fi fost gata să o primească; dar dacă ea nu era în acord nici cu Sfânta Scriptură, nici cu învăţătura Sfinţilor Părinţi, atunci ortodocşii i-ar fi ajutat pe latini şi le-ar fi arătat lipsa de temei a ideii lor de purgatoriu, şi prin strădaniile lor comune ei ar fi ajuns la adevăr.

La începutul negocierilor privind chestiunea purgatoriului, părea că divergenţele dintre Biserici erau atât de neînsemnate încât o minte obişnuită le-ar fi rezolvat cu uşurinţă. Dar pe măsură ce problema se adâncea devenea limpede că nu putea fi găsită nici o punte între cele două Biserici şi că învăţătura despre purgatoriu era cu totul inacceptabilă pentru ortodocşi.

Deşi în fragmentele Actelor Sinodului de la Florenţa care s-au păstrat se spune foarte puţin despre negocierile privind chestiunea purgatoriului, s-au păstrat şi s-au publicat în Patrologia Orientalis documente legate de această perioadă: 1. Declaraţia latinilor despre purgatoriu; 2. Primul tratat al Sfântului Marcu al Efesului despre focul purgatoriului; 3. Răspunsul grecilor la declaraţia latinilor; 4. Răspunsul latinilor la declaraţia grecilor; 5. Cel de-al doilea tratat al Sfântului Marcu despre focul purgatoriului; 6. Răspunsurile Sfântului Marcu la întrebările ulterioare ale latinilor; 7. Zece argumente ale Sfântului Marcu împotriva existenţei focului purgatoriului.

Lucrările mai sus amintite ale Sfântului Marcu despre focul purgatoriului sunt minunate şi constituie cel mai complet tratat asupra acestei chestiuni din literatura ortodoxă. Criticismul apusean le-a marcat ca opus elegans, nec contemnendum: ,,o lucrare excelentă, de luat în seamă”.

Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 105/mai-iunie 2017

 

 

 

PARTEA A IV-A

Dezbaterile Sinodului (continuare)

După ce a eşuat această primă încercare de a găsi o punte între Biserici, au trecut câteva luni de inactivitate, care au cântărit greu pentru greci. În cele din urmă, a fost abordată chestiunea Filioque – cea mai sensibilă problemă în relaţiile dintre Bisericile Ortodoxă şi Latină. Ortodocşii considerau că latinii acţionaseră necanonic introducând în Simbolul credinţei (Crezul), un lucru sfânt comun întregii creştinătăţi, un soi de adăugire dogmatică. Procesul introducerii acestei adăugiri a fost treptat, şi la originea sa a fost chiar un ţel pozitiv, chiar dacă eronat: în bătălia sa cu arianismul, care a durat foarte multă vreme în Apus, Biserica Romană din Spania a început să-l introducă pentru a arăta consubstanţialitatea Dumnezeului Tatăl şi Dumnezeului Fiul, ca şi faptul că Sfântul Duh avea o dependenţă egală de ambele ipostasuri, şi că toate cele trei Persoane ale Sfintei Treimi sunt de o fiinţă şi deopotrivă de demne de închinare.

Însă, papii nu au aprobat această adăugire necanonică, şi uneori chiar s-au opus făţiş ei. Dar treptat Filioque a devenit o parte permanentă a Crezului în Apus. În polemicile dintre Patriarhul Fotie al Constantinopolului († 898) şi Papa Nicolae, printre alte chestiuni, exista şi chestiunea Filioque. La vremea Marii Schisme din 1054 Filioque nu a fost menţionat. Papii care au urmat au aprobat Filioque, iar teologii latini l-au întărit cu învăţătura eretică, şi aceasta a făcut situaţia unirii Bisericilor foarte dificilă.

Este binecunoscut cu cât de multă precauţie Biserica Ortodoxă a privit şi priveşte chestiunile de dogmă. Cea mai mică abatere de la dogmele alcătuite în perioada Sinoadelor Ecumenice ameninţă să fie o cădere în erezie. Din acest motiv, cel de-al III-lea şi cel de-al IV-lea Sinod Ecumenic au adoptat o hotărâre extrem de strictă, că în Simbolul de Credinţă nu poate fi schimbat, adăugat sau eliminat nici măcar un singur cuvânt, nici măcar o iotă; şi asupra celor care ar îndrăzni să facă aceasta ei au aşezat condamnări teribile. Că Sfinţii Părinţi de la aceste Sinoade Ecumenice au avut dreptate să pună hotare atât de aspre se vede în faptul că principalul motiv pentru care a eşuat unirea Bisericilor la Conciliul de la Florenţa a fost tocmai Filioque. Sfântul Marcu le-a cerut cu rugăminţi stăruitoare atât Papei Eugenie, cât şi cardinalilor să renunţe la Filioque, implorându-i să-l elimine din Crez. Dar Biserica Romei nu a făcut aceasta.

Chestiunea a fost discutată mai întâi la Ferrara, absolut fără nici un rezultat, şi apoi la Florenţa. Grecii au arătat, citând hotărârile Sinoadelor Ecumenice, că introducerea Filioque în sine era necanonică, dar latinii au afirmat că această adăugire exprima o idee dogmatică sănătoasă. Syropoulos ne informează că odată, la dezbaterile dintre greci şi latini, a venit un grup de monahi pustnici catolici care, după ce au ascultat discuţiile, au declarat în auzul tuturor că grecii aveau dreptate şi că fără nici o îndoială ei păstraseră credinţa dreaptă. Auzind aceasta, autorităţile catolice i-au izgonit, i-au ponegrit numindu-i ,,ignoramus”[21] şi i-au închis într-o mânăstire, interzicându-le să vorbească. Şi astfel aceşti monahi asceţi au înţeles adevărul.

Deoarece latinii au cerut ca problema Filioque să fie examinată din punct de vedere dogmatic, cu alte cuvinte, ca dogma purcederii Sfântului Duh să fie examinată, grecii – în ciuda opoziţiei Sfântului Marcu şi a multor altor ierarhi greci – au continuat cu această chestiune. Cam în această vreme, din pricina ciumei care bântuia Ferrara, Conciliul a fost mutat la Florenţa.

La Florenţa situaţia s-a schimbat dramatic. Aici, potrivit expresiei Sfântului Marcu, ,,latinii şi-au lepădat măştile”. Delegaţia ortodoxă a fost supusă unei presiuni puternice; i s-a cerut să capituleze în faţa Bisericii Catolice, să accepte toate dogmele ei şi să se supună administrativ pe deplin faţă de Vatican, ceea ce însemna în realitate pieirea Ortodoxiei. Grecii s-au văzut puşi într-o situaţie inimaginabil de grea; ei nu primeau îndeajuns de mulţi bani pentru a trăi şi sufereau la propriu de foame. Atât Sfântul Marcu, cât şi Syropoulos scriu despre faptul că grecii erau istoviţi de foame; ambii explică aceasta ca fiind politica Vaticanului, o tactică de a-i sili pe greci să se predea. Pe de altă parte, propriile dificultăţi financiare ale Vaticanului din acea vreme pot fi parţial de vină pentru situaţia creată.

În ce priveşte întoarcerea în Grecia, grecii nu aveau nici un mijloc de a o face şi doar papa putea să cheme corăbiile şi să-i trimită acasă. La cererea împăratului Ioan Paleologul ca papa să-i trimită pe greci acasă, acesta a răspuns: ,,Întâi trebuie să încheiem unirea şi apoi plecaţi”.

Dar pe lângă suferinţa personală, delegaţia greacă era împovărată cu grija pentru stat şi pentru popor, care erau la un pas de distrugere şi care puteau fi salvate atrăgând Apusul în ajutorul Bizanţului. Mulţi din delegaţia greacă credeau că Bizanţul putea fi salvat doar prin unirea cu Biserica Romei şi că era necesar să fie de acord cu orice, doar pentru a face pe plac Romei.

Însă Sfântul Marcu al Efesului, bucurându-se la început de sprijinul câtorva ierarhi, dar apoi fiind lăsat complet singur, a privit situaţia în altă lumină: Biserica Ortodoxă era în mare primejdie. Ortodoxia este mai preţioasă decât Bizanţul însuşi: Ortodoxia este un tezaur veşnic, Biserica celor mântuiţi, în timp ce statul este de pe pământ. Când cineva trebuie să aleagă între Ortodoxie şi statul bizantin, este limpede că trebuie să păstreze Ortodoxia. Bizanţul, ca stat, s-a născut, a înflorit şi va muri; dar Ortodoxia este veşnică şi trebuie păstrată ca o lumină veşnică nu numai pentru toate veacurile acestei lumi, ci şi pentru veşnicie.

Între greci a apărut o dezbinare: mitropoliţii Visarion şi Isidor (care vor deveni cardinali ai Bisericii Latine) şi protosinghelul Grigorie Mammas (ulterior patriarh uniat al Constantinopolului) au luat poziţie împotriva Sfântului Marcu. El a fost insultat public, iar împăratul l-a îndepărtat de la toate dezbaterile (pe care deja Sfântul Marcu însuşi le abandonase, văzând că nu este cu putinţă dialogul cu teologii latini erudiţi limbuţi, care nu acceptau nici un fel de argument). Împăratul l-a închis pe Sfântul Marcu într-o casă şi patriarhul Iosif nu numai că nu l-a susţinut, dar chiar i-a cerut ca el să se alăture grupului care era gata să vândă Ortodoxia.

În această bătălie, Sfântul Marcu era complet singur; el se temea chiar pentru viaţa sa, căci după cum putem vedea dintr-o sursă ostilă lui, el este citat ca spunând: ,,M-am temut că latinii vor pune mâini ucigaşe asupra mea”. Din cauza acestor pătimiri grele, chiar boala Sfântului Marcu (se pare că el suferea de cancer la intestine) s-a înrăutăţit. Dar acest bărbat istovit, grav bolnav, care căzuse în dizgraţie şi era prigonit, reprezenta în persoana sa Biserica Ortodoxă; el era un titan duhovnicesc.

Sfântul Marcu este autorul unei serii de lucrări teologice închinate chestiunii Filioque, în care el arată necanonicitatea introducerii Filioque în Crez; aduce numeroase (peste o sută) citate din Sfintele Scripturi, din hotărârile Sinoadelor Ecumenice şi din Sfinţii Părinţi, din care este limpede că Sfântul Duh Îşi are purcederea numai de la Dumnezeu Tatăl şi este doar ,,trimis” de Fiul câteodată şi potrivit nevoilor Bisericii, precum de pildă în ziua Cincizecimii asupra sfinţilor apostoli. În sfârşit, într-o lucrare teologică cuprinzătoare, construită de asemenea pe principii filozofice, Sfântul Marcu demonstrează că Sfântul Duh Îşi are purcederea numai de la Dumnezeu Tatăl şi arată caracterul cu totul inacceptabil al învăţăturii latine despre purcederea Sfântului Duh de la Dumnezeu Tatăl şi Dumnezeu Fiul. La această chestiune, Sfântul Marcu a revenit atât în ,,Mărturisirea” sa, cât şi în ,,Epistola enciclică”.

Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 106/iulie-august 2017

 

 

 

PARTEA A V-A

Concluzia unirii

La celelalte nenorociri care s-au abătut asupra delegaţiei ortodoxe în Florenţa s-a adăugat moartea patriarhului Constantinopolului. Patriarhul a fost găsit mort în camera sa. Pe masă se afla (după cum se presupune) testamentul său, Extrema Sententia, constând doar în câteva rânduri în care el declara că a acceptat tot ceea ce mărturiseşte Biserica Romei. Şi apoi: ,,În acelaşi fel, eu recunosc pe Sfântul Părinte al Părinţilor, supremul pontif şi vicar al Domnului nostru Iisus Hristos, papa vechii Rome. De asemenea, eu recunosc purgatoriul. Afirmând aceasta, eu ataşez semnătura mea”.

Nu există nici o îndoială că patriarhul Iosif nu a scris acest document. Eruditul german Frommann, care a făcut o investigaţie detaliată a testamentului patriarhului Iosif, spune: ,,Acest document este atât de latinizat şi corespunde atât de puţin opiniei exprimate de patriarh cu câteva zile mai înainte, încât caracterul său fals este evident”[22]. Testamentul apare în istoria Sinodului de la Florenţa foarte târziu; contemporanii Sinodului nu ştiu nimic despre el.

Şi astfel delegaţia greacă şi-a pierdut patriarhul. Cu toate că patriarhul nu era un stâlp al Ortodoxiei, şi deşi i se pot reproşa multe, nimeni nu poate nega că el a fost mâhnit din tot sufletul său pentru Ortodoxie şi nu şi-a permis niciodată nici luişi, nici altcuiva să-l jignească pe Sfântul Marcu. Fiind deja la o vârstă foarte înaintată[23], lui îi lipsea energia de a apăra Biserica al cărei cap era, dar istoria nu-i poate imputa că a trădat Biserica. Moartea l-a cruţat de multe şi amarnice umilinţe pe care Biserica Ortodoxă a trebuit să le rabde după aceea. Pe de altă parte, absenţa semnăturii sale de pe Actul Unirii a dat ocazia ulterior apărătorilor Ortodoxiei să conteste pretenţia Sinodului de la Florenţa la semnificaţia şi titlul de Sinod Ecumenic, deoarece Actul oricărui Sinod Ecumenic trebuie să fie semnat în primul rând de patriarhi.

După moartea patriarhului, precum ne informează Syropoulos, împăratul Ioan Paleologul a preluat conducerea Bisericii în propriile mâini. Această situaţie anticanonică, deşi întâlnită adesea în istoria bizantină, atât ca o manifestare pozitivă cât şi negativă, a fost condamnată cu asprime de Sfântul Marcu în una din epistolele sale, în care el scrie: ,,Fie ca nimeni să nu domnească în credinţa noastră: nici împărat, nici ierarh, nici Sinod fals, nici altcineva, ci doar unul Dumnezeu, care atât El cât şi prin ucenicii Săi ne-a lăsat-o moştenire nouă”[24].

Vom expune pe scurt istoria ulterioară a negocierilor dintre ortodocşi şi latini – sau, pentru a grăi mai adevărat – istoria capitulării ortodocşilor. Ortodocşii au fost siliţi să accepte învăţătura latină despre Filioque şi să recunoască dogma latină a purcederii Sfântului Duh, în sensul existenţei Sale de la cele două Ipostasuri. Apoi ortodocşii au fost siliţi să declare că Filioque, ca o adăugire la Simbolul Credinţei, a fost întotdeauna un act canonic şi binecuvântat. Doar prin aceasta au fost reduse la zero toate obiecţiile grecilor din vremea patriarhului Fotie, ca şi scrierile Sfântului Marcu al Efesului şi interdicţiile de schimbare a Simbolului Credinţei ale celui de-al III-lea şi celui de-al IV-lea Sinod Ecumenic. De asemenea, trebuie remarcat că nu toţi papii romani au aprobat Filioque, şi câţiva au considerat introducerea sa în Simbolul Credinţei ca fiind cu totul necanonică. Dar acum toate acestea au fost date uitării. Totul a fost sacrificat în faţa pretenţiilor Papei Eugenie şi cardinalilor săi.

Mai departe, ortodocşilor li s-a cerut să accepte învăţătura latină cu privire la sfinţirea sfintelor daruri şi să renunţe la a lor aşa cum este exprimată în săvârşirea dumnezeieştii liturghii a Bisericii Răsăritene[25]. Mai mult decât atât, acest lucru a fost exprimat de latini în declaraţiile dispreţuitoare legate de practica liturgică a Bisericii Răsăritene.

În sfârşit, ortodocşii au fost nevoiţi să semneze şi să recunoască o mărturisire a papalităţii, exprimată astfel: ,,Noi hotărâm că sfântul scaun apostolic şi pontiful roman deţin o întâietate asupra întregii lumi, şi că acest pontif roman este succesorul binecuvântatului Petru, prinţul apostolilor, şi este adevăratul vicar al lui Hristos, Capul întregii Biserici, Păstorul şi Învăţătorul tuturor creştinilor; şi că Domnul nostru Iisus Hristos a dat, în persoana Sfântului Petru, toată autoritatea de a păstori, direct, şi de a conduce întreaga Biserică, aşa cum este cuprins de asemenea în actele Sinoadelor Ecumenice şi în sfintele canoane”[26]. Ortodocşii au fost totodată obligaţi să admită purgatoriul.

Şi astfel Ortodoxia a încetat să existe. Ceva încă mai dureros a fost faptul că Ortodoxia a fost vândută, şi nu numai trădată. Pentru că atunci când o majoritate a delegaţilor ortodocşi a găsit că cererile Vaticanului erau cu totul inacceptabile, anumiţi partizani entuziaşti ai unirii i-au cerut papei să-i înştiinţeze deschis ce avantaje va dobândi Bizanţul din unire. Papa a priceput partea ,,comercială” a chestiunii şi a oferit următoarele:

 

1. Vaticanul va asigura mijloacele pentru a-i trimite pe greci înapoi la Constantinopol;
2. 300 (!) soldaţi vor fi întreţinuţi pe cheltuiala papei în Constantinopol pentru apărarea capitalei împotriva turcilor;
3. Două vase vor fi menţinute în Bosfor pentru apărarea oraşului;
4. O cruciadă va porni către Constantinopol;
5. Papa va chema pe suveranii apuseni în ajutorul Bizanţului.

 

Ultimele două făgăduinţe erau pur teoretice. Cu toate acestea, când negocierile au ajuns într-un impas, şi împăratul însuşi era gata să întrerupă negocierile suplimentare, întreaga afacere a fost aranjată de 4 mitropoliţi, partizani ai unirii, şi chestiunea a fost încheiată cu un ospăţ îmbelşugat dat de papă; disputele teologice privind privilegiile scaunului Romei au fost duse pe deasupra paharelor de vin.

Sfârşitul a venit în cele din urmă. A fost redactat un Act al Unirii în care ortodocşii renunţau la ortodoxia lor şi acceptau toate formulările şi inovaţiile latine care de-abia apăruseră în sânul Bisericii Latine, precum învăţătura despre purgatoriu. Ei au acceptat de asemenea o formă extremă de papism, prin acest act renunţând la ecleziologia care era esenţa Bisericii Ortodoxe. Toţi delegaţii ortodocşi au primit şi au semnat unirea, fie înSecte 107 nume propriu, fie, în cazul unora, în numele patriarhilor răsăriteni ai căror reprezentanţi erau. Semnarea, pe 5 iulie 1439, a fost însoţită de o slujbă triumfătoare şi de declaraţia solemnă a unirii, citită în latină şi greacă.

Vorbind din punct de vedere administrativ, întreaga Biserica Ortodoxă a semnat: împăratul Ioan, mitropoliţii şi reprezentanţii patriarhilor răsăriteni, Mitropolitul Isidor al Kievului şi episcopul rus Avraam. Un singur ierarh nu a semnat. Ar fi de prisos să menţionăm numele său: Sfântul Marcu al Efesului. Dar nimeni nu i-a dat nici cea mai mică atenţie. Ce însemna un singur om, şi acela umilit şi foarte grav bolnav, în comparaţie cu atotputernicul Vatican, condus de măreţul Papa Eugenie al IV-lea ? Ce însemna acest singur grec în comparaţie cu mulţimea de demnitari greci conduşi de împăratul Ioan şi mitropoliţii greci ? Cu toate acestea, acest unic om reprezenta prin el însuşi întreaga Biserică Ortodoxă. El era un gigant al giganţilor, purtând în el însuşi toată sfinţenia Ortodoxiei şi toată puterea ei.

 

Papa Eugenie al IV-lea, Domul din Florenţa

 

Iată de ce atunci când Papei Eugenie i-a fost arătat în mod solemn de către cardinalii săi Actul Unirii, semnat de toţi delegaţii greci, el a spus, negăsind pe el semnătura Sfântului Marcu: ,,Şi astfel nu am dobândit nimic”. Tot succesul Vaticanului era iluzoriu şi de scurtă durată. Papa a încercat prin orice mijloace să-l constrângă pe Sfântul Marcu să semneze unirea, un fapt care este atestat atât de Andrei de Rhodos[27], cât şi de Syropoulos[28]. Papa a cerut ca Sfântul Marcu să fie depus din rangul său pe dată, pentru refuzul său de a semna Actul Unirii. Dar împăratul Ioan nu a permis ca el să fie nedreptăţit, deoarece în adâncul inimii sale el îl respecta pe Sfântul Marcu.

Syropoulos relatează întâlnirea finală a Sfântului Marcu cu papa: ,,Papa a cerut împăratului ca Sfântul Marcu să se prezinte înaintea sa. Împăratul, chemându-l în prealabil, l-a convins spunând: ’Când papa cere să te arăţi înaintea lui deja de 2 şi 3 ori, trebuie să te duci la el; dar nu avea teamă, pentru că eu am vorbit şi am cerut şi am aranjat cu papa astfel ca ţie să nu ţi se aducă nici o ofensă sau nedreptate. Aşadar, mergi şi ascultă tot ceea ce are el de spus, şi răspunde deschis în orice mod ţi se va părea mai potrivit’. Şi astfel Marcu a mers [pentru a se înfăţişa] înaintea papei, şi găsindu-l stând neprotocolar în locuinţele sale cu cardinalii săi şi 6 episcopi, el s-a îndoit de modul în care ar trebui să-şi arate respectul faţă de papă. Văzând că toţi cei care se aflau împrejurul papei stăteau jos, el a spus: ’Am suferit de o boală de rinichi şi de gută severă şi nu am puterea de a sta în picioare’ şi a purces spre a se aşeza la locul său.

Papa a vorbit mult cu Marcu; scopul său era de a-l convinge şi pe el să urmeze decizia Sinodului şi de a ratifica Unirea, şi dacă el a refuzat să facă aceasta, atunci trebuie să ştie că va fi supus aceloraşi interdicţii pe care Sinoadele Ecumenice anterioare le-au pus celor îndărătnici care, deposedaţi de orice dar al Bisericii, au fost îndepărtaţi ca eretici. La cuvintele papei, Marcu a dat un răspuns vast, impunător. În ce priveşte interdicţiile cu care papa l-a ameninţat, el a spus:

’Sinoadele Bisericii i-au condamnat ca rebeli pe cei care au încălcat unele dogme şi au propovăduit astfel şi au luptat pentru aceasta, din care motiv de asemenea ei sunt numiţi ,,eretici”; şi de la început Biserica a condamnat erezia însăşi, şi doar atunci ea i-a condamnat pe conducătorii ereziei şi pe apărătorii ei. Dar eu nu am propovăduit câtuşi de puţin propria învăţătură, nici nu am introdus nimic nou în Biserică, nici nu am apărat vreo dogmă străină şi falsă; ci am păstrat doar acea învăţătură pe care Biserica a primit-o într-o formă desăvârşită de la Mântuitorul nostru, şi în care a rămas cu statornicie până în ziua de astăzi: învăţătura pe care Sfânta Biserică a Romei, înainte de schisma care a apărut între noi, o deţinea nu mai puţin ca Biserica noastră Răsăriteană; învăţătura pe care, ca sfântă, tu obişnuiai mai înainte să o lauzi şi adeseori chiar la acest Sinod ai menţionat-o cu respect şi cinste, şi pe care nimeni nu ar putea să o defăimeze sau să o conteste. Şi dacă eu o ţin şi nu-mi îngădui să mă depărtez de ea, ce Sinod mă va supune pe mine interdicţiei la care sunt supuşi ereticii ? Ce cuget sănătos şi evlavios mă va trata în acest chip ? Pentru că mai înainte de orice cineva trebuie să condamne învăţătura pe care o propovăduiesc; dar dacă tu recunoşti că ea este evlavioasă şi ortodoxă, atunci de ce mă învrednicesc de pedeapsă ?’

Spunând aceasta şi multe altele asemenea, şi ascultându-l pe papă, el s-a întors în camerele sale”.

Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 107/septembrie-octombrie 2017

 

 

 

PARTEA A VI-A

După Sinod

Sfântul Marcu s-a întors la Constantinopol cu împăratul Ioan pe 1 februarie 1440. Ce întoarcere tristă ! Împăratul abia a apucat să pună piciorul pe pământ că a fost înştiinţat de moartea preaiubitei sale soţii; după aceasta împăratul, sfâşiat de durere, nu a părăsit camerele sale vreme de 3 luni. Nici unul din ierarhi nu a fost de acord să primească scaunul patriarhului Constantinopolului, ştiind ca această demnitate l-ar sili să purceadă la unire. Precum mărturiseşte istoricul grec Doukas[29], oamenii care se întâlneau cu delegaţii ortodocşi care semnaseră unirea îi întrebau: ,,Cum a mers Sinodul ? Am fost biruitori ?” La care ierarhii răspundeau: ,,Nu ! Am vândut credinţa noastră, am schimbat evlavie pe hulă (adică, dogma ortodoxă pe erezie) şi am devenit azimiţi[30]”. Oamenii îi întrebau atunci: ,,De ce ai semnat ?” ,,Din teamă de latini”. ,,Atunci [înseamnă că] latinii v-au bătut şi v-au băgat la închisoare ?” ,,Nu. Dar mâna noastră dreaptă a semnat: să fie tăiată ! Limba noastră a mărturisit: să fie smulsă !”[31]

S-a lăsat o tăcere apăsătoare. În ciuda marelui post, cea mai plină de rugăciune perioadă din an, bisericile erau goale şi nu erau slujbe: nimeni nu vroia să slujească cu cei care semnaseră unirea. În Constantinopol, revoluţia era la un pas să izbucnească. Doar Sfântul Marcu era curat la inimă şi nu avea nici un reproş în conştiinţa sa. Dar şi el suferea nemăsurat. În jurul lui se uniseră toţi râvnitorii pentru Ortodoxie, îndeosebi monahii din Sfântul Munte şi preoţii de prin sate. Întregul episcopat, întreaga curte împărătească, totul era în mâinile uniaţilor, într-o supunere absolută faţă de reprezentanţii Vaticanului, care veneau adeseori să inspecteze cum s-a realizat unirea printre credincioşi. Biserica era într-un pericol nemaipomenit; precum scria Sfântul Marcu: ,,Noaptea unirii cuprinsese Biserica”[32].

Sfântul Marcu devenise slab la trup, dar ardea cu duhul şi, din această pricină, precum scrie Ioan Evghenikos, ,,prin pronia dumnezeiască el a scăpat de pericol în chip minunat, şi cel strălucitor s-a întors în chip strălucit şi a fost apărat pentru patria mamă, fiind întâmpinat cu un entuziasm şi respect universal”. Poporul Bizanţului nu a primit unirea; în timp ce toate îndemnurile partizanilor unirii erau ignorate, predicile înflăcărate ale Sfântului Marcu au fost primite cu entuziasm, precum notează profesorul Ostrogorski[33].

Contemporanii acestor evenimente, uniaţii pasionaţi, notează cu indignare şi perplexitate lucrarea Sfântului Marcu în dauna unirii. Astfel, Episcopul Iosif de Methonensis scrie: ,,Întorcându-se din Constantinopol, Efesul a tulburat şi a zăpăcit Biserica Răsăriteană cu scrierile şi mesajele sale îndreptate împotriva hotărârilor Sinodului de la Florenţa”[34]. Arhiepiscopul Andrei de Rhodos numeşte epistolele Sfântului Marcu, pe care el le-a trimis spre întărirea Ortodoxiei, ,,cât se poate de vătămătoare” şi ,,seducătoare”[35]. Şi istoricii bisericeşti din zilele noastre, atât ortodocşi cât şi latini, recunosc că năruirea Unirii de la Florenţa s-a datorat scrierilor şi lucrării Sfântului Marcu[36].

Sfântul Marcu nu a rămas multă vreme la Constantinopol, ci curând, fără să-l înştiinţeze pe împărat, a plecat spre Efes, scaunul său, pe care este posibil ca el să nu-l fi vizitat încă, deoarece imediat după hirotonirea sa în Constantinopol el a plecat către Sinod în Italia. S-ar părea că două motive l-au determinat pe Sfântul Marcu să părăsească Constantinopolul pentru Efes: preocuparea pastorală faţă de turma sa, pe care a găsit-o el însuşi sub turci în cele mai cumplite împrejurări; şi dorinţa de a-i uni duhovniceşte în jurul său pe cei care erau râvnitori pentru Ortodoxie, deoarece câtă vreme s-a aflat în Constantinopol el a fost în realitate întemniţat în propria casă. S-ar părea că tocmai din Efes trimitea Sfântul Marcu epistolele sale, mărturisirea sa de credinţă, şi relatarea despre activitatea sa la Sinodul de la Florenţa.

În ce priveşte activitatea Sfântului Marcu în Efes, Ioan Evghenikos scrie pe scurt astfel: ,,Călătorind mult pretutindeni în tot cuprinsul regiunilor marelui Evanghelist şi Teolog Ioan, şi făcând aceasta perioade lungi de timp cu strădanii şi greutăţi, fiind bolnav; vizitând sfintele biserici suferinde, şi mai cu seamă construind biserica mitropoliei cu clădiri împrejmuitoare; hirotonind preoţi, ajutând pe cei care sufereau nedreptăţi, fie pe motiv de persecuţie, fie din vreo încercare din partea celor nedrepţi; apărând văduvele şi orfanii; ruşinând, interzicând, mângâind, îndemnând, chemând, întărind: el era, potrivit dumnezeiescului apostol, toate pentru toţi”[37].

Ioan Evghenikos relatează mai departe că deoarece sfântul se jertfise îndeajuns pe sine pentru turma sa, pe câtă vreme dorinţa sa neîncetată era singurătatea şi retragerea monahală, el a dorit în cele din urmă să plece în Sfântul Munte. Dar exista şi un alt motiv, unul mai hotărâtor, despre care Ioan Evghenikos a tăcut din raţiuni politice; Sfântul Marcu însuşi istoriseşte aceasta în una din epistolele sale: el nu avea nici o împuternicire de la autorităţi şi din această pricină şederea sa în Efes era ca să spunem aşa ilegală, şi el era silit să-şi părăsească turma, de data aceasta pentru totdeauna[38].

Vasul pe care a navigat Sfântul Marcu către Muntele Athos l-a lăsat pe Insula Limnos, una din puţinele insule care aparţineau încă Bizanţului. Aici Sfântul Marcu a fost recunoscut de autorităţile poliţieneşti şi, printr-o instrucţiune pe care o primiseră deja de la împăratul Ioan Paleologul, el a fost arestat şi întemniţat. Timp de 2 ani, Sfântul Marcu a pătimit în închisoare. Ioan Evghenikos ne dă informaţii despre această perioadă din viaţa sfântului: ,,Cine nu s-ar minuna pe bună dreptate, sau nu ar recunoaşte măreţia sufletului şi răbdarea potrivniciilor pe care el a arătat-o ? Suferind în soarele arzător şi ţinând piept lipsei celor mai necesare lucruri şi chinuit de boli care veneau una după alta ? Sau răbdând închisoare amarnică în timp ce flota nelegiuiţilor musulmani înconjura insula şi pricinuia distrugere”. O dată insula era ameninţată de dezastrul iminent de o flotă turcă care încercuise insula. Dar primejdia a trecut în mod neaşteptat, şi locuitorii au atribuit salvarea lor rugăciunilor Sfântului Marcu, întemniţat în fortăreaţă.

Sfântul Marcu nu s-a plâns niciodată de situaţia sa mizerabilă; doar într-o scrisoare putem vedea cât pătimea şi cât de mult dorea să-i ajute pe oameni. El scrie proigumenului Mânăstirii Vatopedu: ,,Noi am aflat multă mângâiere de la fraţii voştri care sunt aici, preacinstitul ecleziarh şi marele iconom şi alţii, pe care noi i-am privit ca pe nişte chipuri însufleţite de dragostea şi evlavia voastră; pentru că ei ne-au arătat dragoste şi ne-au liniştit şi ne-au întărit. Fie ca Domnul să vă răsplătească în chip vrednic pentru truda şi dragostea lor !”

Aflându-se în astfel de împrejurări dureroase, Sfântul Marcu a continuat lupta sa pentru Biserică, precum scrie în una din epistolele sale: ,,Am fost arestat. Dar cuvântul lui Dumnezeu şi puterea Adevărului nu pot fi legate, ci tot mai puternic curge şi prosperă, şi mulţi dintre fraţi, încurajaţi de surghiunul meu, răstoarnă mustrările nelegiuiţilor şi siluitorilor credinţei ortodoxe şi tradiţiilor patriei mamă”[39]. El ştia că mărturisirea sa era indispensabilă, fiindcă, precum scria: ,,Dacă nu ar fi fost nici o persecuţie, mucenicii nu ar fi strălucit, nici mărturisitorii nu ar fi primit cununa biruinţei de la Hristos şi prin isprăvile lor au întărit şi au bucurat Biserica Ortodoxă”[40].

După 2 ani, împăratul Ioan a poruncit ca Sfântul Marcu să fie eliberat şi să i se permită să meargă unde dorea el. Această eliberare a avut loc în ziua în care sunt pomeniţi cei 7 sfinţi tineri mucenici din Efes, şi Sfântul Marcu le-a dedicat un poem de mulţumire[41]. Secte 108Sfântul Marcu nu mai avea puterea fizică pentru nevoinţele ascetice din Sfântul Munte; el devenise foarte slăbit, şi prin urmare s-a îndreptat către casa sa din Constantinopol.

Ultimii 2 ani ai vieţii sale, Sfântul Marcu i-a petrecut în împrejurări grele ale bolii şi persecuţiei de către episcopatul unit şi curtea împărătească. Până în acest moment, el îi întorsese pe mulţi la Ortodoxie prin exemplul şi lucrarea sa duhovnicească[42]. Deosebit de benefică pentru Biserică a fost întoarcerea lui Gheorghe Scholarios, care a ocupat mai târziu poziţia de conducător în bătălia pentru Ortodoxie; după căderea Constantinopolului el a fost ales patriarh al Constantinopolului.

 

Gheorghe Scholarios, care va fi mai târziu Patriarhul Ghenadie al II-lea al Constantinopolului. Frescă din Mânăstirea Sfântul Ioan Botezătorul din apropiere de Serres, Grecia

 

În această perioadă, adică în ultimii 2 ani ai vieţii Sfântului Marcu, s-au petrecut multe. Patriarhii răsăriteni au condamnat Sinodul de la Florenţa şi l-au numit ,,tiranic şi necinstit” , şi au refuzat să recunoască unirea. Când mitropolitul Isidor, unul dintre trădători cei mai lipsiţi de scrupule ai Ortodoxiei, a apărut la Moscova precedat de crucea papală, el a fost arestat de marele cneaz al Moscovei Vasilie Vasilievici, şi mai târziu el a fost ajutat să fugă la Roma, unde a primit o pălărie de cardinal. Tradiţia spune că Sfântul Marcu a fost foarte bucuros de conduita marelui cneaz al Moscovei şi l-a dat de exemplu autorităţilor bizantine[43].

Cu toate acestea, chiar în Constantinopol, unirea a fost consolidată în mod semnificativ. S-ar putea spune că unirea nu numai că a devenit Biserica de stat a Bizanţului, ci a şi luat în stăpânire treptat, prin episcopat, întreaga viaţă a Bisericii. Doar unii credincioşi, clerici şi laici, adunaţi în jurul Sfântului Marcu, constituiau la acea vreme Biserica Ortodoxă. Reprezentanţii permanenţi ai Vaticanului, inclusiv cardinalul Isidor, se îngrijeau de loialitatea oficială faţă de unire a Bisericii şi curţii bizantine, punând în legătură cu aceasta de asemenea îndeplinirea făgăduinţelor papale faţă de Bizanţ.

Pericolul care ameninţa Biserica era imens, şi Sfântul Marcu era conştient de el. El înţelegea că înainte de orice altceva ar trebui să fie pusă bătălia pentru Ortodoxie, pentru – aşa cum spunea el – ,,sufletele ucise care au fost ispitite cu privire la sfinţenia credinţei”[44]. Şi el, conducătorul bătăliei, mărşăluind în fruntea armatei sale, abia mai putea să meargă, istovit de boală şi hărţuit de vicleniile oamenilor. Dar puterea lui Dumnezeu întru neputinţă se împlineşte (potrivit II Corinteni 12, 9).

Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 108/noiembrie-decembrie 2017

 


[1] Mesaj al Sfântului Marcu înaintea morţii sale către Gheorghe Scholarios. Migne, Patrologia Græca, v. 161.

[2] Mesaj al Sfântului Marcu către Papa Eugenie al IV-lea la deschiderea Sinodului de la Florenţa, pt. 2.

[3] Mesaj către Papa Eugenie, pt. 2.

[4] Ibid., întregul mesaj.

[5] Traducere liberă din Scrisoarea Enciclică, pt. 7.

[6] Epistolă către presbiterul Gheorghe din Metonia, pt. 2.

[7] Epistolă către proegumenul Mânăstirii Vatopedu.

[8] Arhimandrit Ambrozie Pogodin, Sfântul Marcu al Efesului şi Unirea de la Florenţa, Jordanville, New York, 1963 (în rusă), p. 226.

[9] Epistolă către Gheorghe Scholarios, pt. 2; potrivit Scrisoarea Enciclică, pt. 5.

[10] Epistolă către Kir Teofan, pt. 2; Scrisoarea Enciclică, pt. 1. A se vedea ,,Mărturia lui Andrei de Rhodos” în Sfântul Marcu al Efesului şi Unirea de la Florenţa, p. 409. Despre Arhiepiscopul Andrei de Colosse sau Rhodos, care a trecut de partea latinilor, a se vedea şi Ivan Ostrumov, Istoria Sinodului de la Florenţa, Editura Scara, Bucureşti 2002.

[11] A se vedea mesajul Sfântului Marcu către Papa Eugenie.

[12] Citat din J. Gill, Sinodul de la Florenţa, Cambridge, 1959.

[13] Sinaxar la Sfântul Marcu în slujba scrisă de fratele său Ioan Evghenikos. J. Gill, Personalităţi ale Sinodului de la Florenţa, Oxford, 1964.

[14] Trezorier.

[15] Sinaxar în slujba (akolouthia) Sfântului Marcu, publicată de A. Papadopoulos-Kerameis în Filologikos Syllos Parnassos Epetipis, v. 6, Atena, 1902.

[16] Manuil Ritorul, Λογος περι Μαρκου του Μητροπολιτου Εφεσου και της εν Φλωρεντια συνοδου, 1590.

[17] Ioan Evghenikos, op. cit..

[18] ,,Relatarea mitropolitului Efesului privind modul în care el a venit la demnitatea episcopală, şi explicaţia Sinodului de la Florenţa”, Migne, Patrologia Græca, v. 159. Mgr. Petit, Patrologia Orientalis, v. XVII.

[19] Gheorghe Scholarios, în panegiricul său pentru Sfântul Marcu al Efesului.

[20] Adică, sfinţii Bisericilor Răsăritene şi Apusene.

[21] Ignoramus este un termen prin care cineva insultă inteligenţa sau educaţia unei persoane; cuvântul provine din latinescul ‘ignoramus’, care înseamnă ‘noi ignorăm’.

[22] Hefele, Istoria Sinoadelor, vol. VII, pt. 2, p. 1015 şi următoarele.

[23] A se vedea mesajul Sfântului Marcu către Papa Eugenie, pt. 1.

[24] Epistola Sfântului Marcu către stareţul Mânăstirii Vatopedu, pt. 2.

[25] Cu toate că aceasta nu a fost inclusă în Actul Unirii în sine, ortodocşilor li s-a cerut să semneze un document special cu privire la ea. Sfântul Marcu a scris un tratat special, în care el demonstrează corectitudinea tradiţiei ortodoxe, întemeiată pe tradiţia apostolică şi patristică.

[26] Actul Unirii.

[27] Mărturia Arhiepiscopului Andrei de Rhodos cu privire la Sfântul Marcu al Efesului.

[28] A se vedea relatarea inclusă mai jos din cartea lui Silvestru Syropoulos, Adevărata istorie a nedreptei uniri, secolul X, capitolul 12.

[29] Doukas (cca 1400 - după 1462) a fost un istoric bizantin din vremea lui Constantin al XI-lea Paleologul, ultimul împărat bizantin. El este una din cele mai importante surse pentru ultimele decenii şi căderea Imperiului Bizantin în mâinile otomanilor.

[30] Azimiţi, de la azimă. Unul din cele 4 puncte din decretul de unire era folosirea azimei pentru sfânta euharistie – una din inovaţiile catolice introduse după Marea Schismă din 1054. Ortodocşii folosesc pâine dospită pentru sfânta împărtăşanie.

[31] Arhimandrit Ambrozie Pogodin, Sfântul Marcu al Efesului, p. 300.

[32] Epistola Sfântului Marcu către Gheorghe Scholarios, pt. 2.

[33] Gheorghe Ostrogorski, Istoria statului bizantin, Oxford, 1956, p. 500.

[34] Josephi Methonensis Episcopi Synaxarium Concil. Florentini. Migne, Patrologia Græca, vol. 159, col. 1105.

[35] A se vedea mărturia Arhiepiscopului Andrei de Rhodos cu privire la Sfântul Marcu al Efesului.

[36] Christopher P. Vogt, Dicţionarul teologiei catolice, vol. 6, p. 37; Buzzone, Dicţionar ecleziastic, 1955, p. 821; Meyer, Enciclopedia reală pentru protestanţi. Teologie şi Biserică, vol. 12, p. 287-288; Marea enciclopedie elenă, Atena, vol. 11, p. 105-106 etc.

[37] Sinaxarul Sfântului Marcu.

[38] Epistola Sfântului Marcu către ieromonahul Teofan din Insula Euboia, pt. 1.

[39] Epistola Sfântului Marcu către ieromonahul Teofan din Insula Euboia, pt. 1.

[40] Epistola Sfântului Marcu către patriarhul ecumenic.

[41] Publicat de Papadopoulos-Kerameis în Anekdota Ellenika, Constantinopol, 1884, p. 102-103; mai târziu de Mgr. L. Petit în Revue de l’Orient Chretien, Paris, 1923, p. 414-415.

[42] Manuil Ritorul adevereşte aceasta în Sinaxarul său pentru Sfântul Marcu.

[43] Potrivit lui A. Norov, Călătorie către cele şapte Biserici amintite în Apocalipsă, Sankt Petersburg, 1847, p. 286.

[44] Epistola Sfântului Marcu către Gheorghe Scholarios, pt. 3.