----------------

 

Carti in site

 

--------------------

Cine e online?

Avem 68 vizitatori și nici un membru online

ISTORIA BISERICII
PERIOADA CELOR ŞAPTE SINOADE ECUMENICE
 
de la naşterea Domnului nostru Iisus Hristos
până în zilele noastre
 
alcătuită
după documente originale şi autentice
 
de
Vladimir Guettee
doctor în teologia Bisericii Ortodoxe Ruse
 
 
Volumul III
Cartea a VIII-a
 
Anii 347–381
 
3
 

Starea intelectuală a Bisericii după moartea lui Constantin – Dogmă, constituţie, disciplină, liturghie, potrivit Părinţilor acestei epoci – Scriitori răsăriteni – Biserica Alexandriei – Sfântul Atanasie, opere istorice, dogmatice, exegetice

Biserica din Ierusalim – Sfântul Chiril; catehezele sale – Opuscule

Bisericile asiatice – Sfântul Vasilie de Cezareea – Operele sale exegetice, dogmatice şi ascetice – Liturghia sa – Sfântul Grigorie Teologul sau de Nazianz – Discursurile sale – Scrisorile sale – Poemele sale – Amfilohie al Iconiei – Alţi scriitori răsăriteni: Didim din Alexandria; Macarie din Alexandria, Macarie din Egipt şi mulţi alţi scriitori – Sfântul Efrem din Edesa

Bisericile apusene: Iuliu, episcop al Romei – Victorin, operele sale împotriva arienilor – Eusebiu de Verceil – Febadie de Agen – Sfântul Ilarie de Poitiers; lucrările sale exegetice, dogmatice, istorice – Zenon de Verona – Optatus de Mileve – Damas, episcop al Romei – Scrisorile sale – Poemele sale – Luchifer de Cagliari – Pacianus de Barcelona – Poeţii Juvencus, Sedulius, Severus, Ausonius – Sfântul Ambrozie de Milan – Operele sale exegetice, dogmatice, ascetice – Alţi scriitori apuseni

Ulfila, apostol al neamului goţilor; lucrările sale biblice

Mişcarea intelectuală în erezie: Acachie de Cezareea Palestinei, Avxentie de Milan şi alţi arieni – Apolinariştii – Priscilianiştii – Donatiştii

 

Sfântul Atanasie a ocupat atât de mult loc în relatarea noastră pentru că a trebuit să ne întindem asupra valorii sale intelectuale şi virtuţilor sale. Lucrările sale istorice ne-au furnizat cea mai mare parte a documentelor referitoare la istoria arianismului, de la Sinodul de la Niceea până la domnia lui Iulian. Apologiile sale contra arienilor, lui Constans şi despre fuga sa au fost citate de noi foarte des, ca şi Istoria arianismului, pe care el a scris-o pentru instruirea călugărilor. Aceştia, îndepărtaţi de lume şi consacrându-se numai practicării virtuţii, nu auziseră vorbindu-se decât foarte vag despre discuţiile care tulburau Biserica.

Se mai pot considera lucrări istorice mai multe tratate în care marele episcop comentează chestiuni teologice, căci el introduce în acestea învăţături istorice foarte preţioase; astfel sunt Discursuri contra arienilor, Circulara către episcopi, scrisorile sale despre hotărârile de la Niceea, despre opiniile Sfântului Dionisie al Alexandriei, adresate episcopului Dracontie, adresate episcopilor de Egipt şi Libia, [scrisoarea] către Serapion despre moartea lui Arie, despre Sinoadele de la Rimini şi Seleucia; celelalte scrisori ale sale abundă de asemenea de detalii istorice.

Noi am făcut cunoscute cele două cărţi ale sale îndreptate împotriva păgânilor: Discursuri către eleni şi Întruparea. În principalele sale opere dogmatice, el are ca scop respingerea erorilor arienilor. Trebuie să plasăm pe primul loc cele patru Discursuri ale sale contra acestor eretici. Ele formează o operă de prim ordin, fie că sunt examinate din punct de vedere al elocvenţei, fie pentru importanţa lor dogmatică. Discutarea tuturor problemelor care tulburau Biserica este aprofundată acolo şi sunt dezvăluite toate subterfugiile ereziei. Discuţiile dogmatice sunt încadrate în fapte, în aşa fel încât aceste discursuri sunt interesante atât pentru istorie, cât şi pentru teologie.

În cele patru Epistole către Serapion, episcop de Tmuis, Sfântul Atanasie tratează dumnezeirea Sfântului Duh. În consecinţă, ele se referă la cea de-a doua fază a arianismului, care a fost numită eunomism sau macedonism. Noi nu a trebuit să analizăm deloc discursurile contra arienilor. Noi am prezentat faptele care sunt relatate acolo, şi dogma din acestea este cea a Sinodului de la Niceea. Epistolele către Serapion ne iniţiază în dogmele care au fost condamnate la cel de-al doilea Sinod Ecumenic.

Două întrebări erau ridicate cu privire la Sfântul Duh: Era El consubstanţial cu Tatăl ? Care erau, în ceea ce priveşte obârşia Sa, relaţiile Sale cu Fiul ?

Pentru prima întrebare, Sfântul Atanasie stabileşte că în Sfânta Treime nu există decât o esenţă; în consecinţă, Sfântul Duh este consubstanţial cu Tatăl, ca şi Fiul. Referitor la acest punct, el este foarte clar şi foarte categoric, şi el nu poate avea nici o îndoială asupra dogmei pe care a învăţat-o. Credinţa Bisericii era corectă; un Dumnezeu unic în esenţă; Treime de persoane având aceeaşi substanţă.

Un alt punct asupra căruia Sfântul Atanasie este foarte explicit este că Tatăl era principiul Sfântului Duh, aşa cum El era cel al Fiului.

Dar ce relaţii existau, în ceea ce priveşte obârşia Sfântului Duh, între Duhul şi Fiul ? Această chestiune a dobândit o asemenea importanţă în Biserică, încât ea a devenit principalul prilej al separării dintre Răsărit şi Apus în secolul al IX-lea. Este, deci, foarte important să ştim care a fost la origine dogma Părinţilor Bisericii, în special în epoca în care chestiunea Sfântului Duh a fost atât de viu dezbătută, adică la mijlocul secolului al IV-lea.

Se poate spune că Sfântul Atanasie a tratat-o temeinic în scrisorile sale către Serapion, episcop de Tmuis. Este ciudat, spune el[1], că arienii, care nu vor ca Cuvântul să fie creat, spun că Sfântul Duh nu a fost decât o făptură. Dar aceeaşi unitate există între Sfântul Duh şi Fiul, ca între Fiul şi Tatăl. Dacă ei Îi separă în ce priveşte esenţa, nu mai există în Dumnezeu o singură dumnezeire; nu mai există unitate în Treime, şi această Treime va fi alcătuită din mai multe fiinţe diferite. Ce este această teorie a dumnezeirii care face din această dumnezeire un amestec de necreat şi creat ? Dacă ei fac din Duhul o fiinţă creată, trebuie să facă la fel cu Fiul. Dacă au o dogmă exactă despre Fiul, trebuie să aibă una analogă despre Duhul care purcede din Tatăl; care este Duhul Fiului, pentru că El L-a dat ucenicilor Săi şi tuturor celor care cred în El.

Arienii admiteau că Fiul era Cuvântul al cărui principiu era Tatăl. Sfântul Duh, purcezând din Tatăl, avea aceeaşi origine cu Fiul. Deci El nu putea fi făptură, nu mai mult decât Fiul. Fiindcă El are aceeaşi esenţă cu Tatăl şi cu Fiul, El este Duhul Fiului, ca şi al Tatălui; şi fiindcă Fiul este mijlocul prin care Tatăl lucrează ad extra, prin Fiul este trimis Duhul omenirii.

Originea esenţială a Sfântului Duh este Tatăl sau Principiul veşnic, care este de asemenea Principiul Fiului. Acţiunea din veşnicie a Tatălui faţă de Fiul este numită naştere; faţă de Duhul, purcedere sau emanare. Aceste două acţiuni co-veşnice sunt desemnate în limbajul uman prin două expresii diferite; dar această diversitate, de neînţeles ca esenţa dumnezeiască însăşi, nu împiedică ca Tatăl să fie unicul principiu faţă de Sfântul Duh, ca şi faţă de Fiul.

Sfântul Atanasie se străduieşte să dovedească, în prima sa epistolă către Serapion, că Sfântul Duh nu este o făptură, şi el face pe acest subiect un studiu biblic foarte aprofundat, care se rezumă în această dogmă: Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh au aceeaşi dumnezeire, şi Duhul adevărului, care purcede din Tatăl, primeşte de la El însuşi, ca din izvorul Său şi este dat de El[2]. În privinţa esenţei, Sfântul Duh este de asemenea nedespărţit de Fiul, cum este Fiul de Tatăl; în virtutea acestei indivizibilităţi esenţiale nu este decât un singur şi acelaşi Dumnezeu.

Eunomienii obiectau împotriva acestei dogme: ,,Dacă Duhul, spuneau ei[3], nu este o făptură, şi dacă El purcede din Tatăl, trebuie să fie numit Fiu, şi El ar fi fratele Fiului. Dacă este fratele Său, cum va fi Cuvântul Fiul unic ? Dacă El este din Tatăl, de ce nu-L numim Fiu, ci doar Duh ?”

Această obiecţie se bazează evident pe următoarea dogmă: Sfântul Duh provine din Tatăl, aşa cum Fiul provine de asemenea; Tatăl este principiul unic faţă de Unul, ca şi faţă de Celălalt. Sfântul Atanasie nu contestă această dogmă, care este cea a Bisericii, dar el se străduieşte să demonstreze că firea dumnezeiască nu are analogie cu firea omenească; că naşterea Fiului nu este o transmitere a firii, cum este în rândul oamenilor, şi că actul de purcedere nu este analog cu actul de naştere în veşnicie. În consecinţă, Sfântul Duh nu este Fiul Tatălui; nu este fratele Cuvântului; şi nu trebuie să gândim la firea de neînţeles a lui Dumnezeu prin analogie cu cea a omului.

Prin urmare, trebuie să admitem pur şi simplu învăţătura dumnezeiască[4], după care Sfântul Duh nu este făptură. Aceasta este tot ceea ce inteligenţa umană poate să cunoască. În ce priveşte celelalte întrebări, adică, cea despre natura purcederii, heruvimii înşişi se acoperă cu aripile lor[5]. Nu trebuie câtuşi de puţin să supunem raţionamentelor omeneşti ceea ce a fost transmis pentru a fi crezut şi al cărui criteriu este mărturia. Cum ar putea explica limbajul omenesc ceea ce depăşeşte inteligenţa sa ?

Învăţătura Scripturilor se reduce la aceste trei puncte[6]: Tatăl este izvorul şi lumina; Fiul este fluviul care iese din izvor, El este splendoarea luminii; şi Duhul este această splendoare transmisă omenirii, apa fluviului pe care noi trebuie s-o bem pentru a avea viaţă. Fiul este astfel mijlocitorul prin care noi primim Duhul lui Dumnezeu. Aşadar, nu trebuie să divizăm Sfânta Treime, cum făceau arienii, în ceea ce priveşte esenţa; făcând distincţie între Fiul şi Duhul până în punctul de a nu-L considera pe Acesta din urmă decât o făptură; căci nimic din ceea ce este creat nu poate aparţine esenţei dumnezeieşti.

În acelaşi fel în care Fiul este unic, Duhul care este dat şi trimis de El este unic; deoarece Fiul este unicul Cuvânt viu, este necesar să nu existe decât un singur principiu de sfinţenie; acest Dar purcede din Tatăl, El străluceşte prin Fiul care Îl trimite şi Îl dă. În acelaşi fel în care Tatăl trimite pe Fiul, Fiul trimite pe Duhul, şi-i dă Lui ce trebuie să transmită omenirii.

Sfântul Atanasie nu vede între Fiul şi Sfântul Duh nici o relaţie de origine. Tatăl singur este sursa Unuia şi a Celuilalt; nu există între Fiul şi Duhul decât o relaţie pentru actul exterior de trimitere, de misiune, de transmitere omenirii.

După ce a expus ideea că Duhul nu poate fi făptură[7], Sfântul Atanasie revine la această obiecţie la care a răspuns deja: Dacă Duhul vine de la Dumnezeu, de ce nu este numit Fiu[8] ? Este sigur că El vine din Tatăl, ca Fiul; că El este desemnat în Scriptură prin expresii care dovedesc unitatea Sa de esenţă cu Tatăl şi cu Fiul. Este suficient; este dogma de credinţă. Nu este nevoie să aprofundăm chestiuni care nu sunt de competenţa inteligenţei umane. Trebuie să ascultăm în privinţa acestor chestiuni ,,vechea tradiţie[9], dogma şi credinţa Bisericii universale, care a fost dată de Domnul, propovăduită de apostoli, păstrată de Părinţi. Această dogmă a fost stabilită în această Biserică pe care nu putem s-o părăsim fără a pierde orice drept la titlul de creştin”.

Ca dogma primară întotdeauna păstrată în Biserica universală, aşa este regula care trebuie urmată cu toată credincioşia, sub pedeapsa de a înceta să merităm titlul de creştin[10]. Iată credinţa acestei Biserici universale primare în privinţa Sfintei Treimi, aşa cum o expune Sfântul Atanasie: ,,Treimea este sfântă şi desăvârşită şi constă din Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh; nu este nimic străin sau din afară care să fie amestecat în ea, şi ea nu este alcătuită din Creator şi făptură; în întregul ei, ea este înzestrată cu puterea de a crea şi de a produce. Natura sa este asemănătoare ei înşişi şi nedespărţită, şi acţiunea sa ad extra este unică; căci Tatăl a făcut totul prin Cuvântul în Sfântul Duh, şi în acest mod, unitatea în Sfânta Treime a fost păstrată. Astfel, în Biserică se învaţă că nu există decât un Dumnezeu care este ,,peste toate [lucrurile], prin toate [lucrurile] şi în toate [lucrurile]”. Peste toate, în persoana Tatălui care este principiu şi sursă; prin toate în persoana Cuvântului; în toate în persoana Sfântului Duh. Treimea nu este deci pur şi simplu un cuvânt care exprimă un lucru exclusiv ideal; ea este o realitate, o adevărată Treime.

Aceasta este baza credinţei Bisericii[11], cum stabileşte Sfântul Atanasie în restul epistolei sale.

În cea de-a doua epistolă către Serapion, Sfântul Atanasie stabileşte pentru Fiul aceeaşi dogmă pe care a dovedit-o pentru Sfântul Duh, adică, El are aceeaşi esenţă cu Tatăl. Dogma pe care o expune şi o dovedeşte este aceea care reiese din toate luptele pro sau contra cuvântului consubstanţial, adică Fiul este co-veşnic cu Tatăl şi din aceeaşi substanţă.

Cea de-a treia epistolă către Serapion este consacrată problemei Sfântului Duh; ea este ca un supliment al celei dintâi. Autorul stabileşte că Sfântul Duh, care este Duhul Tatălui, este numit de asemenea Duhul Fiului[12]. În ce sens ? În sensul că El este dat din Tatăl prin Fiul[13]. El nu este făptură deoarece are aceeaşi esenţă cu Fiul, şi pentru că Fiul are aceeaşi esenţă cu Tatăl; mai mult, acţiunea Sa ad extra vine din Tatăl prin Fiul; ea este inseparabilă de acţiunea Tatălui şi a Fiului; El este deci Dumnezeu ca Ei şi nu face cu Ei decât un singur şi acelaşi Dumnezeu, o Treime nedespărţită.

Eunomienii, în pofida epistolelor atât de categorice ale lui Atanasie, şi-au susţinut blasfemiile lor împotriva Sfântului Duh. Serapion i-a dat sfatul sfântului episcop al Alexandriei care i-a scris o a patra epistolă. Eunomienii spuneau[14]: Dacă Sfântul Duh vine de la Tatăl ca Fiul, Sfântul Duh şi Fiul sunt fraţi. Dacă Sfântul Duh este Duhul Fiului, El va veni de la Fiul şi Tatăl va fi bunicul. Atanasie nu a vrut să se înjosească până la a discuta cu asemenea eretici; el le opune Sfânta Scriptură care Îi numeşte pe Fiul şi pe Sfântul Duh prin titluri proprii, şi învaţă că Ei alcătuiesc împreună cu Tatăl o Treime dumnezeiască şi nedespărţită. Trebuie acceptată învăţătura dumnezeiască aşa cum este, şi nu trebuie căutat a explica ceea ce depăşeşte hotarele raţiunii omeneşti. Fiul şi Sfântul Duh sunt nedespărţiţi fiindcă au aceeaşi esenţă. Dar Sfânta Scriptură Îi deosebeşte ca persoane. Tatăl nu este bunicul, ci tatăl; Fiul este fiul lui Dumnezeu şi nu tatăl Sfântului Duh; Sfântul Duh este Sfântul Duh şi nu este nici nepotul Tatălui, nici fratele Fiului.

Cel care întreabă dacă Sfântul Duh este Fiul este un nesăbuit[15]. Apostolii au învăţat ceea ce Mântuitorul le-a dezvăluit şi ei nu au cerut o explicaţie. Credinţa este bazată pe cuvântul dumnezeiesc şi nu pe raţionament. Prin urmare, nu trebuie să cerem alt lucru decât ceea ce a fost învăţat, adică, Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh formează o Treime dumnezeiască şi nedespărţită în numele căreia noi am fost botezaţi. Tatăl a fost întotdeauna tată; Fiul întotdeauna fiu, şi Sfântul Duh întotdeauna Sfânt Duh, care este din Dumnezeu şi este dat de Tatăl, prin mijlocirea Fiului. Episcopii din Cezareea şi Scitopolis[16] pot să ceară alt lucru şi să obiecteze, dar credinţa este cea pe care am expus-o şi obiecţiile împotriva adevărului dumnezeiesc nu sunt decât nebunii.

După ce a expus astfel credinţa, Sfântul Atanasie, în ultima parte a celei de-a patra epistole către Serapion, tratează păcatul împotriva Sfântului Duh.

Trebuie să observăm că sfântul episcop al Alexandriei, expunând credinţa Bisericii cu privire la Sfântul Duh, nu a spus nici un cuvânt care să fi fost favorabil dogmei pe care Biserica romană a adăugat-o crezului, după separarea sa de Răsăritul creştin. El nu stabileşte decât aceste trei puncte ca aparţinând credinţei Bisericii: Tatăl este sursa veşnică a Fiului şi a Sfântului Duh; Sfântul Duh este dat sau trimis de Tatăl prin Fiul; Sfântul Duh nu este duhul Fiului decât în sensul că El are aceeaşi esenţă cu Fiul şi cu Tatăl. Noi vom regăsi aceeaşi dogmă la ceilalţi Părinţi ai Bisericii.

În celelalte lucrări teologice ale sale, Sfântul Atanasie învaţă aceeaşi dogmă ca în epistolele sale către Serapion.

Se poate spune, după sfântul doctor, că Fiul este sursa Duhului, dar nu este decât în sensul că prin El este transmis omenirii; El nu este sursa în sensul ca El să fie principiul. Duhul nu este născut din El, spune Sfântul Atanasie, pentru că El nu este Cuvântul Său[17].

În ce priveşte originea Sa, Sfântul Duh purcede din Tatăl; El rămâne la dispoziţia Tatălui care-L trimite şi a Fiului care este mijlocitorul misiunii[18]. El are aceeaşi dumnezeire, aceeaşi putere, aceeaşi esenţă cu Tatăl şi cu Fiul[19].

Faţă de omenire, tot ceea ce are Duhul, are prin Cuvânt[20], adică El ia de la Acesta adevărul care luminează inteligenţa umană şi focul care-l însufleţeşte [pe om] spre practicarea binelui. Dar dacă o astfel de acţiune îi este atribuită în mod special, în actele dumnezeieşti, această acţiune nu trebuie izolată, căci, în realitate, orice acţiune dumnezeiască este comună Tatălui, Fiului şi Sfântului Duh, din momentul în care o privim sub raportul manifestării ad extra[21].

Această dogmă este expusă în special în cartea Despre Sfânta Treime şi Sfântul Duh. Sfântul Atanasie a scris trei tratate despre Întrupare. Primul, despre care noi am vorbit anterior, este îndreptat împotriva păgânilor. În cel de-al doilea, el îi combate pe arieni; în cel de-al treilea, el îi respinge pe apolinarişti.

Arienii nu se mulţumeau să nu recunoască Cuvântului dumnezeirea de esenţă; ei afirmau că umanitatea din Iisus Hristos nu aparţinea persoanei dumnezeieşti. Sfântul Atanasie stabileşte că cele două firi din Iisus Hristos alcătuiau o singură persoană dumnezeiască, şi el respinge astfel în avans nestorianismul care a fost, ca şi macedonismul, o formă şi o deducţie din dogmele ariene[22]. El aduce în atenţie toate textele Scripturilor care se referă la umanitate, şi demonstrează că şi unele şi celelalte se armonizează într-o fiinţă Dumnezeu-om, persoană unică, Iisus Hristos. Umanitatea Sa apare în Scripturi alături de dumnezeirea Sa, şi una şi cealaltă se unesc în persoana dumnezeiască a lui Hristos.

Sfântul Atanasie revine în acest tratat asupra unităţii de esenţă dintre cele trei persoane dumnezeieşti; deoarece arienii, după scrierile lui Eunomie, atacau pe Sfântul Duh, ca şi pe Fiul. Chestiunea Sfântului Duh, ridicată mai recent, făcea chiar obiectul unor discuţii mai aprinse decât consubstanţialitatea Fiului. Această din urmă chestiune, iscată după Sinodul de la Niceea, părea epuizată. Cea de-a doua era pe punctul de a se naşte şi a provocat convocarea celui de-al doilea Sinod Ecumenic.

Apolinarie, episcop de Laodiceea, s-a implicat în combaterea arienilor cu prea multă pasiune. Atanasie a mărturisit că are cea mai înaltă stimă pentru el, dar găsind în cărţile sale, care au apărut după moartea sa, grave erori, a încercat cu atât mai mult să le respingă cu cât episcopul de Laodiceea fusese prietenul său, şi erorile ar fi devenit cu atât mai periculoase cu cât ele sunt învăţate de un episcop mai virtuos. Apolinarie exagera dogma ortodoxă în sens contrar arianismului; el nu vroia să vadă în persoana lui Hristos decât Cuvântul consubstanţial cu Tatăl, şi el găsea nedemn de El să ia un trup omenesc şi un suflet omenesc. El pretindea deci, asemenea vechilor gnostici, că trupul lui Hristos era de o natură specială, aproape spirituală şi mai mult aparentă decât reală; el adăuga că dumnezeirea era sufletul lui Iisus Hristos care nu ar fi avut un suflet uman propriu-zis. Pentru a explica suferinţele patimii, el spunea că Hristos nu a luat de la firea omului decât simţirea sau sufletul sensibil care trebuia deosebit de sufletul inteligent[23].

Nu toţi apolinariştii erau de aceeaşi părere asupra mai multor chestiuni. Atanasie le opune crezul adoptat de Părinţii de la Niceea, învăţătura Bisericii universale[24]; el discută textele Scripturii de care ei abuzau, şi dovedeşte prin Scripturi că Hristos a fost om adevărat şi Dumnezeu adevărat. El răspunde la toate obiecţiile adversarilor săi cu o logică irezistibilă şi nu lasă nici o dificultate fără răspuns[25].

În cea de-a doua carte, el opune ereziile unele altora, începând de la Valentin şi Marcion până la Arie; şi el arată adevărul între sistemele contradictorii[26]. El încearcă mai ales să comenteze această obiecţie pe care Apolinarie a împrumutat-o de la Manes: că Iisus Hristos nu putea avea un trup omenesc adevărat, un suflet omenesc adevărat, fără a participa la păcat, deoarece umanitatea era complet viciată. El opune acestor sisteme false dogma creştină potrivit căreia Hristos era noul Adam, omul pur, destinat să restabilească omenirea ieşită din vechiul Adam vinovat.

În afară de tratatele sale speciale despre discuţiile care tulburau Biserica, Atanasie a scris scrisori teologice foarte importante pentru a-i lămuri pe cei care apelaseră la mintea sa luminată şi la ştiinţa sa.

Zgomotul discuţiilor a răsunat în sfârşit până în străfundurile locurilor retrase ale Egiptului şi Tebaidei, şi monahii de acolo au luat parte foarte activ [la acestea]. Atanasie, care trăise în mijlocul lor în timpul exilurilor sale; care alcătuise multe din lucrările sale în pustie; care scrisese chiar mai multe pentru a-i iniţia pe monahi în discuţiile care aveau loc, nu putea decât să fie binevoitor faţă de cererile lor, şi le-a adresat explicaţiile pe care ei le cereau. Episcopii şi sufraganii lor se adresau de asemenea lui. Scrisorile care ne-au rămas de la marele episcop ne arată că el era considerat în tot Egiptul doctorul şi apărătorul credinţei.

Restul Bisericii avea aceeaşi părere despre el. Astfel, Epictet, episcop de Corint, văzându-şi Biserica tulburată de discuţii teologice, i-a scris pentru a-i cere lămuriri.

În Corint se căzuse în mai multe erori ca urmare a opoziţiei prea puţin clarificate faţă de arianism. Era acelaşi caz cu cel al lui Apolinarie. Numai că, în loc de a spiritualiza umanitatea lui Hristos, după exemplul episcopului de Laodiceea, se materializa Cuvântul până în punctul în care se identifica firea omenească cu firea dumnezeiască.

Erorile corintiene şi cele ale lui Apolinarie au fuzionat apoi în ereziile mai filozofice ale lui Nestorie şi Eutihie.

Sfântul Atanasie[27] a opus acestor erezii contradictorii dogma Bisericii soborniceşti. La toate teoriile, spune el, este suficient a răspunde: Biserica sobornicească nu a admis niciodată o astfel de dogmă; Părinţii nu au învăţat-o niciodată[28]. Este marele argument tradiţional, pe care episcopul Alexandriei îl opune tuturor sistemelor eretice. El nu recunoaşte altă autoritate decât pe cea a Bisericii universale căreia Sfinţii Părinţi îi sunt ecouri şi tâlcuitori. Dogma primită încă de la început este un fapt care este dovedit cu ajutorul mărturiilor, ca orice fapt istoric. Mărturia este cea care dovedeşte învăţătura apostolică; ea dovedeşte realitatea permanentă a păstrării dogmei primite[29].

Sfântul Atanasie, opunând regula sobornicească adversarilor dogmei sănătoase, răspunde obiecţiilor lor şi discută sistemele lor după Sfânta Scriptură. Acest lucru îl face în epistola sa către Epictet, ca şi în cea către Adelfie. În aceasta din urmă, el răspunde unei secte ariene care separa, în Hristos, persoana dumnezeiască de umanitate, şi reproşa ortodocşilor că aduc unui om un cult care nu se cuvenea decât lui Dumnezeu.

Atanasie răspunde[30] că cele două firi dumnezeiască şi umană erau unite într-o singură persoană, şi această persoană a lui Hristos, fiind dumnezeiască, ei Îl slăveau pe Dumnezeu slăvindu-L pe Iisus Hristos. El respingea astfel în avans erezia lui Nestorie care făcea din cele două firi ale lui Iisus Hristos două persoane, şi care pretindea că persoana umană era vrednică de veneraţie. ,,Noi nu slăvim, spune el[31], un lucru creat, ci pe Cuvântul lui Dumnezeu, Domnul lucrurilor create, care S-a făcut trup. Chiar dacă trupul, considerat în el însuşi, ar face parte din lucrurile create, el a devenit trupul lui Dumnezeu; noi nu cinstim acest trup după ce s-a separat de Cuvânt şi pentru a slăvi Cuvântul, noi nu-L despărţim de trupul Său; dar, ştiind că Cuvântul S-a făcut trup şi că El există cu trupul Său, noi Îl recunoaştem în această stare drept Dumnezeu. Cine va fi atât de prost încât să spună Cuvântului: Separă-Te de trupul Tău ca să Te slăvesc ? Cine ar fi atât de necredincios încât să-I spună Lui împreună cu evreii: Tu om fiind, te faci pre tine Dumnezeu[32] ?”

Sfântul Atanasie nu vrea nici măcar o separaţie abstractă a uneia dintre cele două firi ale lui Iisus Hristos; este persoana, Dumnezeul-om care trebuie slăvit cu o singură şi unică veneraţie. Veneraţia nu poate fi împărţită mai mult decât persoana dumnezeiască căreia trebuie să-i fie adresată exclusiv.

Un filozof creştin din şcoala alexandrină, Maximus, a intrat în dispută, ca Atanasie, împotriva celor care se pierdeau în diverse sisteme legate de Dumnezeul-om. Atanasie i-a scris pentru a-i lăuda scrierile[33] şi a adăuga câteva argumente celor pe care filozoful creştin le scosese în evidenţă. După obiceiul său, el trimite, în analiza finală, la dogma tradiţională aşa cum au mărturisit-o Părinţii de la Niceea. Această dogmă răspunde tuturor erorilor ariene[34].

În general, toate operele dogmatice ale Sfântului Atanasie se raportează la tainele fundamentale ale creştinismului: Treimea şi Întruparea Cuvântului. Tot ce a scris el se reduce la aceste adevăruri esenţiale: o substanţă dumnezeiască, unică, şi trei persoane consubstanţiale în dumnezeire. Tatăl, principiul unic al Fiului şi al Duhului; Fiul născut; Sfântul Duh purcezând din Tatăl, şi transmis, de Tatăl, prin Fiul.

Cuvântul unindu-Se cu omenirea, a avut un trup omenesc adevărat şi un suflet omenesc adevărat; dar dumnezeirea şi umanitatea nu puteau fi separate şi nu formau decât o singură persoană, care era cea a lui Hristos, Fiul lui Dumnezeu întrupat.

Aceasta este dogma pe care Sfântul Atanasie o dă ca fiind cea care a fost întotdeauna păstrată, de la apostoli de către Biserica universală, şi în care, în consecinţă, orice creştin era obligat să creadă, dacă nu dorea să renunţe la numele său [de creştin]. În ciuda profunzimii observaţiilor filozofice ale savantului episcop, el nu dă deloc raţionamentele sale ca pe un motiv de a adera la dogmele pe care el le învăţa; el nu raţionează decât pentru a respinge subtilităţile ereticilor şi nu arată credincioşilor drept motiv pentru credinţa lor decât mărturia constantă şi permanentă a Bisericii universale sau soborniceşti. Doar prin această mărturie ei pot cunoaşte dogma revelată, adică aceea care se bazează pe adevărul lui Dumnezeu Însuşi şi noi trebuie să credem în cuvântul Său, care este în mod necesar adevărul.

Atanasie revine foarte des asupra acestui unic criteriu al credinţei, asupra acestei reguli soborniceşti care conduce la cunoaşterea sigură a dogmelor revelate. El nu indică nici o altă autoritate dogmatică în Biserică în afară de mărturia Bisericii însăşi, considerată în universalitatea sa ca o societate permanentă, trăind o viaţă continuă şi adeverind, fără a schimba nimic, moştenirea pe care a primit-o de la apostoli.

În secolul al IV-lea, dogma asupra acestui punct important era aceeaşi ca cea din timpurile lui Iustin, Irineu, Tertullian, care au evidenţiat-o într-o manieră atât de clară şi categorică.

Noi trebuie să aruncăm acum o privire asupra lucrărilor exegetice ale Sfântului Atanasie. Sfânta Scriptură era pentru el obiectul unui studiu aprofundat. El era un demn ucenic al lui Origen şi un imitator fidel al vechilor Părinţi.

În operele lui Atanasie noi găsim indicat primul canon al cărţilor Noului Testament.

Acest document preţios este conţinut în cea de-a 39-a din Epistolele pascale. Această culegere este bogată în învăţăminte creştine şi informaţii liturgice pe care noi le vom alege cu grijă.

Sfântul Atanasie se întemeiază pe exemplul Sfântului Luca, care a scris Evanghelia sa fiindcă alţii făcuseră relatări apocrife. El spune, după exemplul său, că nu vrea să indice ca dumnezeieşti decât cărţile care au fost transmise Bisericii de Sfinţii Părinţi, care încă de la început au fost adevăraţii tâlcuitori ai dogmei dumnezeieşti. El menţionează, pentru Vechiul Testament, cărţile din canonul evreilor. În privinţa Noului Testament, cărţile sfinte sunt: ,,Cele patru Evanghelii ale lui Matei, Marcu, Luca şi Ioan; apoi Faptele apostolilor, apoi cele 7 epistole care sunt acestea: una a lui Iacov, două ale lui Petru, trei ale lui Ioan, una a lui Iuda. Urmează 14 epistole ale lui Pavel, în ordinea următoare: prima, către romani; două către corinteni; una către galateni; una către efeseni; una către filipeni; una către coloseni; două către tesaloniceni; una către evrei; apoi, două către Timotei, una către Tit şi una către Filimon. La sfârşit, Apocalipsa lui Ioan”.

Sfântul Atanasie nu impune acest canon care nu fusese încă stabilit oficial. El îl da ca cel care a fost acceptat în cea mai mare măsură de vechii Părinţi, cu scopul mai ales de a-i face pe credincioşi să ştie care erau lucrările apocrife în care nu trebuiau să aibă încredere. Noi am văzut mai înainte că Sfântul Dionisie al Alexandriei nu a îndrăznit să se pronunţe asupra autenticităţii Apocalipsei, admirând totuşi această carte pe care mărturisea că nu întotdeauna a înţeles-o bine. Sfântul Atanasie credea că această carte putea fi recunoscută ca autentică; iată de ce el o introduce în canonul pe care-l oferă Bisericii sale. Dar el nu impunea canonul în virtutea unei autorităţi pe care nu o avea, ci cu titlu de sfat într-un subiect despre care el putea avea o opinie mai luminată decât simplii credincioşi[35].

Alături de cărţile autentice şi considerate dumnezeieşti, Sfântul Atanasie menţionează alte cărţi utile. Pentru Vechiul Testament, aceste cărţi sunt: Înţelepciunea lui Solomon; Înţelepciunea lui Isus fiul lui Sirah; Estir; Iudita; Tovit. Pentru Noul Testament: Constituţiile zise ale apostolilor; Păstorul.

Sfântul Atanasie socotea o datorie esenţială instruirea credincioşilor din Alexandria privind adevăratul canon al Scripturilor, deoarece cărţile sfinte erau, chiar pentru laici, obiectul unor studii aprofundate. Lucrările Sfinţilor Părinţi din primele trei secole dovedeau până la evidenţă că toţi membrii Bisericii citeau şi reflectau la sfintele cărţi, şi această lectură era puternic recomandată.

Noi putem cita drept dovadă pentru aceasta frumoasa scrisoare a Sfântului Atanasie către Marcelin. Sfântul doctor nu învaţă acolo doar că Sfânta Scriptură ar fi necesară pentru a-şi forma credinţa, ci că ea este utilă şi pentru a-şi dezvolta instruirea religioasă[36]. Pentru că Marcelin studia în special psalmii, Atanasie i-a făcut cunoscute instrucţiunile pe care le primise el însuşi, despre aceste cântări sacre, de la un bătrân foarte savant.

Psalmii sunt, spune el, rezumatul întregii Scripturi a Vechiului Testament. Cărţile profetice îndeosebi se regăsesc acolo pentru toate circumstanţele vieţii Mântuitorului în această lume. Mai mult, fiecare, recitându-i, îi găseşte adecvaţi diverselor stări duhovniceşti în care se poate găsi; şi chiar dacă întreaga Sfântă Scriptură este o şcoală de virtute şi adevăr, cartea Psalmilor biruieşte toate celelalte cărţi sfinte sub acest aspect[37].

Autorul arată care psalmi care pot fi cântaţi în fiecare zi a săptămânii şi în unele circumstanţe speciale[38]. Aceste detalii ne arată că era în obicei, în Biserică, a cânta Psalmii lui David nu numai în adunări, ci şi în particular.

La sfârşitul epistolei sale, Sfântul Atanasie arată cu ce simţăminte trebuie citiţi şi cântaţi psalmii şi celelalte cărţi ale Sfintei Scripturi pentru a trage folos din aceasta[39].

Mai avem de la Sfântul Atanasie un comentariu despre cartea Psalmilor[40] şi o altă lucrare intitulată Titlurile Psalmilor[41]. Din lectura acestor lucrări excelente se pot extrage cele mai utile învăţăminte teologice, în acelaşi timp cu o pricepere limpede a cântărilor sacre ale lui David. Se simte, citindu-le, că sfântul episcop al Alexandriei a făcut din Psalmi studiul cel mai serios şi că pusese în practică sfaturile pe care el i le dădea lui Marcelin.

Din nefericire, avem doar fragmente scurte din comentariile sale la Iov, Cântarea Cântărilor, Sfântul Matei, Sfântul Luca şi Epistola I către Corinteni.

Este sigur că Sfântul Atanasie a scris multe lucrări pe care noi nu le mai avem astăzi. Cele care ne-au rămas sunt suficiente pentru a-l aşeza pe sfântul episcop al Alexandriei printre cei mai savanţi şi elocvenţi Părinţi ai Bisericii.

După ce am dat o idee generală despre operele sale, noi putem să examinăm care a fost învăţătura sa cu privire la câteva chestiuni importante, îndeosebi cea a Bisericii.

Din mai multe texte pe care noi le-am citat anterior s-a văzut că, în raport cu învăţătura, Sfântul Atanasie nu accepta ca regulă decât mărturia Bisericii universale, şi nu mărturia unei Biserici particulare, cu atât mai mult cea a unui episcop, fie el episcopul Romei. Sinodul Ecumenic nu avea autoritate în ochii săi decât pentru că el era ecoul mărturiei universale şi constante a Bisericii. Este cu neputinţă a găsi altă învăţătură despre autoritatea Bisericii în operele sfântului episcop al Alexandriei.

Atunci când vorbeşte despre episcopii Romei, el îi consideră de un rang cu alţi episcopi. Astfel, când îi opune pe episcopii ortodocşi adversarilor săi, el se exprimă astfel: ,,Marele Osie, mărturisitorul; Maximin al Galiei şi succesorul său; Filogonie şi Evstatie de Răsărit; Iuliu şi Liberie, episcopi ai Romei; Chiriac de Mysia etc”[42].

Partizanii papalităţii, care căutau să găsească în istoria primelor secole dovezi în favoarea acestei instituţii, au afirmat că Atanasie a făcut apel la Iuliu, episcop al Romei, pentru sentinţe nedrepte pronunţate împotriva lui, şi că el a recunoscut astfel jurisdicţia supremă şi universală a episcopului Romei[43].

Documentele pe care le-am citat anterior au făcut deja dreptate în privinţa acestei erori. Trebuia să nu fi citit operele Sfântului Atanasie pentru a îndrăzni a afirma că el a apelat la Roma. Într-adevăr, povesteşte el însuşi că eusebienii, adversarii săi, au fost cei care s-au adresat lui Iuliu al Romei, nu pentru a-i cere o judecată, ci pentru a-l determina să prefere comuniunea lor celei a lui Atanasie. Iuliu a vrut să examineze dacă el trebuia să fie în comuniune cu Atanasie sau cu adversarii săi. Prin urmare, el a convocat la Roma un sinod în care eusebienii şi Atanasie puteau să-şi prezinte plângerile unii împotriva altora.

Eusebienii au refuzat să meargă la acest sinod şi i-au scris lui Iuliu lucruri jignitoare. Acesta le-a răspuns că el s-a ocupat de discuţiile care existau între ei şi Atanasie pentru care ei înşişi îl rugaseră; el nu a vorbit în această circumstanţă nici de autoritatea sa superioară, nici de cererea lui Atanasie. Acesta din urmă s-a prezentat la Sinodul de la Roma pentru a se apăra împotriva acuzatorilor săi, şi a dovedi că episcopii apuseni trebuiau să prefere comuniunea sa celei a eusebienilor. Acesta era adevărul expus de Sfântul Atanasie însuşi[44]. Această relatare, în loc să dovedească înalta jurisdicţie a Romei, demonstrează exact contrariul şi stabileşte în mod categoric că ea nu era recunoscută mai mult în secolul al IV-lea decât în cele trei secole anterioare. Este de observat în toată această chestiune că Atanasie, vorbind despre Iuliu, îl numeşte simplu episcop al Romei, şi nu face nici cea mai mică aluzie la o autoritate superioară pe care acesta ar fi deţinut-o.

Iuliu, solicitat să se declare între Atanasie şi eusebieni, şi la iniţiativa acestora din urmă, s-a declarat în favoarea primului, fapt lăudat de Sinodul de la Sardica[45]. Dar trebuie, în mod subiectiv, să schimbăm faptele pentru a vedea în această judecată a lui Iuliu un act de autoritate superioară.

Atunci când Iuliu i-a dat lui Atanasie, fratele şi colegul său, o scrisoare elogioasă pentru a atesta că el era în comuniune cu Apusul creştin, episcopul Romei nu s-a gândit, şi cu motiv, să vorbească despre judecata pe care ar fi pronunţat-o în virtutea autorităţii sale universale. El nu ar fi ratat [să spună aceasta] însă, dacă ar fi deţinut această autoritate.

La sfârşitul vieţii sale, Atanasie a avut relaţii cu Sfântul Damas, episcopul Romei.

Vorbind despre acest episcop, el se serveşte de aceste expresii: ,,Prietenul şi colegul nostru, Damas, episcopul marii Rome”[46]. Într-alt loc, el îl numeşte simplu prietenul său; el îi face observaţia că episcopul Milanului, Avxentie, este arian, şi se miră că el [Damas] nu s-a înţeles, încă, cu ceilalţi episcopi ai Italiei pentru a-l depune. După ce această dorinţă i-a fost îndeplinită, Atanasie i-a mulţumit prietenului său Damas şi celorlalţi episcopi din Italia[47].

Totuşi Atanasie recunoştea că Sfântul Petru murise la Roma, şi el vorbeşte despre Martirium sau mormântul care era cinstit în amintirea muceniciei sale[48]; dar el nu extrăgea din acest fapt nici una din deducţiile cu care au fost atât de darnici începând din evul mediu, ci numai pe aceasta: că scaunul Romei era un tron apostolic. Cuvântul tron este folosit în Răsărit pentru a desemna Bisericile apostolice. Acesta nu putea să-i fie refuzat Romei, [al cărei scaun era] întemeiat de Apostolii Petru şi Pavel[49].

Episcopul Romei nu avea în ochii săi mai multă autoritate decât ceilalţi.

Aceasta era învăţătura sa despre episcopat în general:

Episcopul era ales de popor şi era hirotonit în prezenţa clericilor şi credincioşilor. El era ales în biserica pe care trebuia s-o conducă şi unde el era cunoscut. Aceste legi erau în mod clar determinate şi întreaga societate creştină le cunoştea[50]. Odată ales şi hirotonit, episcopul era considerat ca fiind aşezat de Iisus Hristos Însuşi în capul Bisericii sale şi se dedica în întregime acesteia[51].

În secolul al IV-lea existau mulţi episcopi care trăiau ca nişte adevăraţi monahi, administrându-şi totodată Biserica şi vieţuind în lume. Sfântul Atanasie îi opune pe aceştia călugărilor care nu urmau rânduielile vieţii monahale. Acest fragment este remarcabil[52]: ,,Noi cunoaştem, spune el, episcopi care postesc şi monahi care mănâncă; episcopi care se înfrânează de la vin şi monahi care beau vin; episcopi care fac minuni şi monahi care nu fac; episcopi care au respectat curăţia şi monahi care au copii. Este adevărat de asemenea că unii episcopi sunt taţi de familie şi unii monahi sunt virtuoşi; că unii monahi şi clerici respectă în egală măsură postul; nu există pentru aceasta o regulă fixă”.

Din acest fragment se poate conchide că celibatul nu era impus episcopilor, dar că un mare număr îl practica de bunăvoie şi în duh creştin.

Potrivit învăţăturii Sfântului Atanasie, episcopii, în ceea ce priveşte dogma, nu trebuiau să fie decât vocea respectivelor lor Biserici, adeverind credinţa primită încă de la început şi păstrată întotdeauna cu grijă.

Învăţătura Sfântului Atanasie referitoare la botez este remarcabilă. Botezul era făcut în numele Tatălui, al Fiului şi al Sfântului Duh pentru a face să se înţeleagă că esenţa Treimii era de nedespărţit[53]. Iisus Hristos, instituind această formulă a botezului, a vrut să facă cunoscută creştinului baza credinţei sale. El nu a vrut ca botezul să fie săvârşit în numele celui nefăcut şi al celui făcut, al celui necreat şi al celui creat, expresii de care se foloseau arienii pentru a-L deosebi pe Fiu de Tatăl; ci El a vrut ca botezul să fie făcut în numele Tatălui, al Fiului şi al Sfântului Duh[54], dumnezeire unică în trei persoane distincte.

Botezul săvârşit în numele Tatălui, al Fiului şi al Sfântului Duh este baza fundamentală pe care a fost aşezată credinţa[55]. Primindu-l, ne naştem la o nouă viaţă; cea veche a dispărut complet şi nu a rămas nimic din ea; sufletul este complet reînnoit. Aceasta este diferenţa care există între botez şi pocăinţă, căci prin aceasta din urmă se obţine iertarea păcatelor; dar dacă păcatele comise după botez sunt tămăduite, ele lasă totuşi cicatrici; pe câtă vreme botezul şterge cu totul păcatele comise înainte ca el să fie primit[56].

Potrivit Sfântului Atanasie, botezul nu poate fi săvârşit în mod valid de către cei care nu mărturisesc credinţa ortodoxă despre Sfânta Treime. Mântuitorul a spus la început apostolilor săi: Mergeţi, învăţaţi; şi apoi: Botezaţi etc, cu scopul de a face să se înţeleagă că trebuie ca mai întâi să avem o credinţă exactă şi să primim botez cu credinţa. Astfel, arienii, care se foloseau totuşi de formula evanghelică, nu săvârşeau un botez valid fiindcă ei aveau o învăţătură falsă în privinţa Tatălui, pe care nu-L considerau un tată adevărat, şi în privinţa Fiului, pe care-L socoteau făptură[57]. Erau de asemenea maniheişti, frigieni sau montanişti şi ucenici ai lui Pavel de Samosata, care pronunţau totuşi cuvintele formulei evanghelice.

Sfântul Atanasie dădea astfel această regulă generală în privinţa botezului ereticilor: că era valid numai acel botez care era săvârşit de către cei care mărturiseau adevărata credinţă despre Sfânta Treime.

Se poate remarca ceea ce am arătat mai sus despre diferenţa stabilită de Sfântul Atanasie între botez şi pocăinţă. El admitea deci că aceasta din urmă ierta păcatele; numai că, în loc să dea omului o nouă naştere, ea îl tămăduia doar de bolile duhovniceşti, lăsându-i cicatricile.

Atanasie credea că în euharistie era adevăratul trup al lui Iisus Hristos care era primit, şi el dădea cuvintele instituirii euharistice ca pe o dovadă împotriva anumitor eretici care nu credeau în realitatea trupului lui Hristos[58].

Euharistia, chiar după convertirea lui Constantin, era săvârşită într-o manieră tainică. Nu se vroia, spunea Atanasie[59], ca ea să fie pentru păgâni un subiect de batjocură, şi pentru catehumenii care nu erau încă îndeajuns de instruiţi un subiect de tulburare. Este evident că această tăinuire nu ar fi fost necesară dacă Biserica nu ar fi crezut în prezenţa reală. Redusă la un simbol, euharistia nu ar fi provocat nici batjocura păgânilor, nici tulburarea catehumenilor. De asemenea, Sfântul Atanasie, vorbind despre potirul care servea pentru sfinţire, spune în mod categoric că se bea sângele Domnului din el.

Sfântul doctor adaugă că tainele dumnezeieşti nu erau săvârşite decât duminica. Acesta era într-adevăr vechiul obicei al Bisericii Alexandriei. Sfintele taine erau păstrate în biserică şi Sfântul Atanasie s-a ridicat împotriva profanării al căror obiect au fost din partea păgânilor, care le-au aruncat pe jos atunci când falsul episcop Grigorie a intrat în Alexandria[60]. Nu se cunoştea, în secolul al IV-lea, acest sistem modern după care trupul şi sângele Domnului nu ar fi fost primite decât într-un mod exclusiv ideal, şi [ele] nu ar fi existat în această manieră ideală, în euharistie, decât în momentul comuniunii.

Sfântul Atanasie, justificându-se pentru că a reunit poporul într-o biserică care nu fusese terminată, a dat informaţii despre râvna poporului credincios de a participa la slujbele religioase. Vechea Biserică a Alexandriei era foarte mică. ,,În adunările din timpul postului mare, spune el[61], mulţimea era atât de mare, încât un mare număr de copii, tinere şi femei în vârstă, şi chiar bărbaţi tineri au fost atât de înghesuiţi, încât au fost siliţi să-i transporte la casele lor. Slavă lui Dumnezeu, nici unul nu a murit. Dacă mulţimea era atât de mare în zilele care precedau praznicul, cu cât ar fi fost ea mai mare în chiar ziua praznicului ?”

Episcopul Alexandriei fusese deja silit să construiască biserica din Theonas, care era considerată atunci foarte mare, şi el a ţinut acolo adunările înainte ca ea să fie terminată. În timp ce Atanasie era la Treves şi în Aquileea, el a fost martorul unui fapt similar. Biserica din Theonas devenind neîncăpătoare, Sfântul Atanasie a pus să se construiască una de dimensiuni mult mai mari. Înainte de a fi terminată, el a reunit acolo credincioşii pentru sărbătoarea Paştelui. ,,Eu îi întreb pe adversarii mei, spune el, dacă este preferabil să-i aduni pe credincioşi mai degrabă într-un pustiu decât într-o casă de rugăciune în construcţie; unde poporul va răspunde mai decent şi mai sfânt: Amin ! într-un pustiu sau într-un templu pe care l-am numit deja: casa Domnului; în ce loc credincioşii pot să-şi întindă mâinile pentru a se ruga, într-un mod mai potrivit, în public şi sub ochii păgânilor, sau într-un loc deja sfinţit şi pe care toţi îl numesc cu numele Domnului”[62].

Cuvântul amin rostit de credincioşi în adunări era, după Sfântul Atanasie, semnul consimţământului care făcea din rugăciunea tuturor o singură rugăciune. Se vede, din cele de mai sus, că credincioşii întindeau mâinile pentru a se ruga în timpul slujbelor.

Aceste informaţii trebuiau înregistrate de către istorie.

Cele mai importante lucrări ale Sfântului Atanasie au fost alcătuite în pustiu, unde el a fost silit să caute adăpost atunci când duşmanii săi au fost victorioşi. El s-a bucurat acolo de respect şi cinste din partea monahilor care, după exemplul patriarhului lor Antonie, s-au declarat pentru ortodoxie şi generosul său atlet. În aceste şcoli dumnezeieşti[63], în aceste mânăstiri locuite de oameni care nu trăiau decât pentru Dumnezeu, Atanasie şi-a împletit îndatoririle sarcinii sale păstoreşti cu cele ale vieţii monahale, şi slujea drept pildă monahilor celor mai desăvârşiţi. Când duşmanii săi au pătruns până în pustietăţi pentru a-l căuta şi a-l omorî, călugării au refuzat să spună cel mai mic cuvânt care i-ar fi putut pe urma marelui episcop, şi când i-au ameninţat, ei s-au mulţumit să-şi întindă gâtul sub sabia călăilor, încredinţaţi că pătimind pentru Atanasie, ei pătimeau pentru Dumnezeu Însuşi. Însă Atanasie, pentru a nu-i expune la violenţele arienilor, a părăsit evlavioasele pustietăţi şi s-a retras mai mult în pustiu şi s-a închis într-o peşteră unde el abia se putea bucura de lumina zilei. Un credincios venea în fiecare zi pentru a-i aduce lucrurile necesare traiului şi scrisorile sale.

În singurătate el a scris Epistola către episcopii din Egipt şi Libia; Apologia către Constanţiu; cele patru Discursuri împotriva arienilor; Apologia fugii sale; Istoria arianismului, scrisă pentru monahi; Cartea despre Sinoadele de la Rimini şi Seleucia; Epistolele către Serapion.

Este probabil ca tot în singurătate să fi scris cartea Despre feciorie. Atanasie arăta o mare stimă pentru celibatul creştin pe care-l practica el însuşi cu asprimea celui mai desăvârşit monah, şi îi plăcea să vadă monahi primind funcţii episcopale. Scrisoarea sa către Dracontie este un document de consultat în această chestiune. ,,Preaiubite Dracontie, scria el[64], eu nu ştiu decât să-ţi scriu; ar trebui să te condamn că ai refuzat episcopatul, sau să-ţi reproşez că ai dat prea multă atenţie circumstanţelor, sau că te-ai ascuns de teama evreilor ? În orice fel aş socoti lucrul, tu nu eşti fără păcat. După ce ai primit harul, tu nu trebuia să te ascunzi şi să dai astfel altora exemplul de a fugi, exemplu pe care înţelepciunea ta îl face periculos. Tu i-ai tulburat pe cei care au aflat de fuga ta; eu nu blamez faptul în sine, ci că ai acţionat astfel în circumstanţe în care Biserica avea nevoie de tine”.

Atanasie a atras atenţia prietenului său monah că, părăsind scaunul pentru care fusese ales de locuitorii din împrejurimile Alexandriei, mai mulţi rivali s-au dus să ocupe demnităţile şi să provoace dezbinări printre credincioşi. Virtuţile lui Dracontie erau atât de larg cunoscute, încât păgânii din localitate au făgăduit că se vor face creştini în clipa în care el va fi episcop.

,,Preaiubite Dracontie, continuă Atanasie[65], tu ne-ai provocat mare durere şi o adevărată mâhnire, în locul bucuriei şi mângâierii pe care le aşteptam de la tine. Noi consideram că vei fi pentru noi o mângâiere, şi iată că aflăm de fuga ta. Tu trebuie să ştii că, înainte de fi făcut episcop, trăiai pentru tine; dar că devenind episcop, tu trebuie să trăieşti pentru aceia pe care eşti chemat să-i îndrumi. Înainte de a primi harul episcopatului, nimeni nu te cunoştea; dar de când poporul te-a ales, el aşteaptă ca tu să-l hrăneşti cu învăţătura Sfintelor Scripturi. Dacă, în timp ce el este înfometat, tu nu te gândeşti decât să te hrăneşti pe tine, ce vei răspunde lui Iisus Hristos care-Şi va vedea mieluşeii înfometaţi ? Dacă tu nu ai fi primit dinarul, El nu ţi-ar fi cerut socoteală; dar din moment ce l-ai primit şi fugi, El îţi va aduce această mustrare: Tu ar fi trebuit să-l pui în valoare, pentru ca să mi-l înapoiezi [dinarul] cu dobândă”.

Sfântul Atanasie considera episcopatul ca pe un har dumnezeiesc, conferit prin hirotonie celui care a fost ales de poporul credincios. Odată învestit cu episcopatul, păstorul se dedica turmei sale şi una din primele sale îndatoriri era de a o instrui în învăţătura Sfintelor Scripturi, adică, în dogma revelată, a cărei cunoştinţă trebuia să o răspândească şi să o sporească printre credincioşii încredinţaţi grijii sale.

Atanasie continuă[66]: ,,Dacă tu ţi-ai părăsit Biserica de teama primejdiei, tu ai arătat puţin curaj; dacă [ai făcut-o] dintr-o îndepărtare de conducerea unei Biserici şi un anumit dispreţ pentru datoria episcopală, tu Îl dispreţuieşti pe Mântuitorul care a constituit şi Biserica, şi episcopatul. Eu te rog să nu te laşi influenţat de cei care-ţi inspiră astfel de gânduri, cu totul nedemne de Dracontie. Ceea ce Domnul a statornicit prin apostolii Săi este bun şi trebuie să rămână statornicit”.

Este posibil ca sfătuitorii lui Dracontie să fi fost confraţii săi monahii, care preamăreau viaţa monahală ca singura demnă de un creştin desăvârşit, şi plasau mult sub ea episcopatul, în care nu trebuia să te ocupi de propria desăvârşire mai mult decât să lucrezi pentru cea a altora.

,,Dacă sfătuitorii tăi au dreptate, adaugă Atanasie[67], cum ai fi fost tu creştin astăzi, din moment ce nu ar fi existat episcopi ? Şi dacă aceia care trebuiau să fie în continuare aveau sentimente asemănătoare cu cele pe care ei [sfătuitorii] le mărturisesc, cum ar fi subzistat Bisericile ? Sfătuitorii tăi cred că tu nu ai primit nimic pentru că ei au făcut atât de puţin caz de aceasta ? Ei vorbesc aiurea în mod evident; nu mai rămâne decât a dispreţui harul botezului deoarece există unii care nu îl preţuiesc deloc. Tu ai primit cu adevărat ceva, preaiubite Dracontie, nu te înşela şi nu permite sfătuitorilor tăi să te amăgească în această privinţă”.

În ochii lui Atanasie efectele hirotoniei erau asemănătoare celor ale botezului; hirotonia era o taină instituită dumnezeieşte şi conferea un har special. Episcopatul era cu atât mai necesar cu cât fără el Biserica nu putea să existe. Atanasie înţelegea vechile monumente ecleziastice aşa cum le-am înţeles noi înşine. Pe drept, noi am perceput Biserica ca fiind constituită pe episcopat, şi Biserica întreagă din primele secole mărturisea aceeaşi dogmă; apoi, în secolul al IV-lea, Atanasie învăţa aceasta nu ca pe o opinie personală, ci ca pe o dogmă străveche asupra căreia nu se ridica nici o contestaţie.

,,Ceea ce tu ai primit, îi spune el lui Dracontie, vine de la Dumnezeu. Nu l-ai auzit pe apostol spunând: Nu fii nebăgător de seamă de darul ce este întru tine[68]. Trebuie să ne organizăm viaţa după modelul Sfinţilor şi Părinţilor, şi să-i considerăm demni de urmat. Tu ştii că dacă nu-i urmăm, suntem separaţi de comuniunea cu ei. Or cine te îndeamnă să-i urmezi [pe sfătuitorii tăi] ? Acesta nu este cu siguranţă Apostolul Pavel care, pentru a-şi împlini slujirea, a mers să propovăduiască până la hotarele Iliriei; a îndrăznit să meargă la Roma şi să ajungă până în Spania, şi care se fericea că a avut o astfel de lucrare demnă şi s-a învrednicit de cunună. Oare pe el îl urmezi, sau pe cei care nu-i seamănă ? Tot ce-mi doresc este ca tu şi eu să-i luăm de exemplu pe sfinţi”.

Dracontie refuzase hirotonia şi declarase că dacă va fi făcut episcop contra voinţei sale, va fugi[69]. Atanasie nu găseşte în aceasta o scuză pentru fuga sa. Dumnezeu, spune el, este Cel care ţi-a încredinţat slujirea; tu nu poţi refuza să o exerciţi. Domnul ştie cui îi încredinţează Bisericile Sale[70]; tu ai fost ales, tu trebuie să lucrezi împreună cu noi şi să nu dai deoparte dinarul pe care l-ai primit. Nu întârzia să te supui Aceluia care ţi-a încredinţat slujirea[71], şi vino la noi care te iubim şi care nu-ţi oferim decât învăţătura Scripturilor pentru a te convinge. Vino să slujeşti sfânta liturghie în biserici şi să ne pomeneşti pe noi în rugăciunile tale. Tu nu eşti singurul monah care a fost ales pentru hirotonie, şi tu ai numeroase exemple chiar în Legea Veche. Nu-i asculta pe călugării care vor să te facă să crezi că slujirea este inferioară vieţii monahale[72]. Pavel nu a primit cununa în timp ce propovăduia ? Când şi-a mărturisit Petru credinţa dacă nu când propovăduia Evanghelia şi când era pescar de oameni ? Cu ce scop Şi-a ales Mântuitorul ucenicii Săi dacă nu pentru a-i trimite să evanghelizeze ?

În prezenţa unor asemenea exemple, nu asculta, preaiubite Dracontie, pe cei care-ţi spun că episcopatul este un prilej pentru păcate[73]. Îţi va fi îngăduit să pătimeşti acolo de foame şi de sete, ca Pavel; de a renunţa la vin ca Timotei; de a posti adeseori ca Pavel şi, în acelaşi timp, de a-i sătura pe ceilalţi cu învăţătura ta. Există episcopi care sunt adevăraţi monahi şi monahi care nu-şi îndeplinesc îndatoririle hainei lor[74].

Atanasie încheie epistola sa îndemnându-l pe Dracontie să vină în biserica sa pentru marea sărbătoare a Paştilor. Pentru acest praznic, monahii invitau preoţi ca să se ducă în pustiu printre ei pentru a o sărbători; prin urmare, ei nu puteau găsi ceva rău în faptul că o Biserică îl cerea pe episcopul ales de ea[75]. El îl încurajează să vină să slujească liturghia pentru poporul său, şi să-l pomenească pe el [Atanasie].

Această epistolă este remarcabilă. Trebuie notat că Atanasie era primul episcop al Egiptului şi Libiei şi exercita o jurisdicţie superioară asupra tuturor episcopilor acestor regiuni. Această veche tradiţie fusese consacrată de Sinodul de la Niceea. Din acest motiv, el a repetat de 2 ori ca Dracontie să-l pomenească la liturghie. Obiceiul de a se ruga pentru principalul episcop al ţinutului era statornicit încă din secolul al IV-lea. Scrisoarea lui Atanasie ne face cunoscută o gravă eroare care tindea să se răspândească printre monahi, şi care consta în a considera funcţiile sfinţite ale slujirii inferioare practicilor vieţii cenobitice. În sfârşit, din această scrisoare reiese dogma ortodoxă despre originea dumnezeiască, natura şi îndatoririle episcopatului. Pentru aceste diverse puncte de vedere, Epistola către Dracontie este una de foarte mare însemnătate pentru istorie.

Ne rămâne să facem cunoscute scrisorile pe care Sfântul Atanasie le scria în fiecare an pentru a anunţa sărbătoarea Paştilor[76].

Noi am remarcat anterior că se statornicise obiceiul ca Biserica Alexandriei, care se distingea prin lucrări foarte savante privind calculul şi cronologia, să indice sărbătoarea Paştilor. Roma primea această indicaţie ca celelalte Biserici, şi o trimitea tuturor Bisericilor din Apus. Episcopii Alexandriei anunţau sărbătoarea cu o mare solemnitate tuturor Bisericilor din Egipt şi Libia care le recunoşteau întâietatea, şi alătura indicaţiei sărbătorii o instrucţiune privind tainele creştine. Avem o parte a scrisorilor prin care Sfântul Atanasie anunţa data Paştelui în fiecare an[77]. Istoria poate culege de acolo mai multe informaţii foarte interesante.

În prima, Sfântul Atanasie îi îndeamnă pe credincioşii să prăznuiască marea sărbătoare a creştinismului, şi să facă să răsune trâmbiţele Noului Legământ care înfăţişează trâmbiţele Legii Vechi, prin care era convocat poporul lui Israil la prăznuirea sărbătorilor sale. Dar înainte de bucuria Paştelui, era întristarea pocăinţei, adică postul, ca în vechea alianţă.

,,Vedeţi, fraţii mei, spune el[78], cum postul are valoare, şi cum Legea ne obligă la el. Ea vrea ca noi să postim nu numai pentru trup, ci şi pentru suflet. Sufletul face pocăinţă atunci când se îndepărtează de învăţăturile rele şi se hrăneşte cu virtuţi. Virtuţile şi viciile sunt ca nişte alimente de care sufletul se poate folosi după voia sa. Dacă el alege virtutea, se hrăneşte cu dreptate, curăţie, putere. Dacă el se întoarce către lucrurile de ordin inferior, nu se poate hrăni decât cu păcat. În acelaşi fel în care Domnul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos este o hrană cerească şi alimentul sfinţilor, potrivit acestor cuvinte: Dacă nu veţi mânca trupul meu şi nu veţi bea sângele meu[79], tot astfel demonul este hrana păcătoşilor şi a tuturor celor care fac faptele întunericului ...”

,,Preaiubiţii mei[80], să dăm sufletelor noastre hrana dumnezeiască practicând postul trupesc; şi noi vom putea de asemenea să prăznuim cu vrednicie marea şi mântuirea noastră sărbătoare”.

După o paralelă foarte elocventă între jertfirea figurată şi vremelnică a mielului iudaic şi jertfirea reală a adevăratului miel Iisus Hristos, Atanasie îi îndeamnă pe credincioşi să prăznuiască Paştele adevărat dezbrăcându-se de omul vechi pentru a trăi în omul renăscut, apoi el indică începutul postului pentru cea de-a cincea zi a lunii Pharmouth[81] şi sfârşitul pentru cea de-a zecea zi a aceleiaşi luni. În următoarea zi, a unsprezecea, era Paştele; adică, după calculul latin, 8 ale Idelor lui aprilie. Astfel, Atanasie nu indica decât marele post, adică postul din săptămâna mare sau săptămâna sfântă, timp în care credincioşii respectau o înfrânare aproape totală[82]. El anunţă în acelaşi timp că, la şapte săptămâni după Paşte, va avea loc sărbătoarea Cincizecimii[83].

El termină rugându-i pe credincioşi să-şi amintească de săraci şi călători[84]. Prin milostenia frăţească, credincioşii se arătau întotdeauna vrednici de chemarea lor.

În cea de-a doua Scrisoare pascală, Atanasie, după ce a vorbit despre dragostea Mântuitorului pentru oameni, îi previne pe credincioşi cu privire la făţarnicii care vroiau să-i înşele învăţându-i dogme false. El îi avea în vedere în mod evident pe Arie şi adepţii săi care simulau un aer de evlavie şi care, în fond, nu erau decât lupi îmbrăcaţi în piei de oi sau morminte văruite. „Ei inventează, spune el[85], erezii pentru că, citind sfintele cărţi, nu le tâlcuiesc după tradiţia sfinţilor, ci într-un sens cu totul omenesc. Nu există, adaugă el, nici o relaţie între cuvintele sfinţilor şi fanteziile inovatorilor. Ceea ce a primit fiecare sfânt în parte, el a transmis [mai departe] fără a schimba nimic, datorită caracterului permanent şi sigur al dogmei cereşti. Noi trebuie să fim ucenici ai sfinţilor, şi ei sunt învăţătorii noştri, deoarece lor le-a fost încredinţat adevărul, şi ei ne-au făcut cunoscute faptele dumnezeieşti la care au fost martori”.

În cea de-a treia scrisoare, Sfântul Atanasie expune modul în care credincioşii serbează Paştele. ,,Cinci ale lunii Phamenoth[86], spune el[87], va fi începutul postului mare; atunci când noi vom fi curăţiţi în timpul acestor zile şi bine pregătiţi, noi vom începe sfânta săptămână a marelui Paşte în cea de-a zecea zi a lunii Pharmouth. În acest timp, fraţii mei, noi trebuie să aducem rugăciuni neîncetate, post şi privegheri ca noi să ne putem vopsi porţile noastre cu scumpul sânge şi să scăpăm de îngerul exterminator. Noi vom încheia postul în cea de-a 15-a zi a lunii Pharmouth, şi în seara de sâmbătă, atunci când noi vom auzi îngerii spunând: Ce căutaţi pre cel viu cu cei morţi ? Nu este aici, ci s-au sculat[88]; îndată marea zi a Domnului va începe pentru noi, 16 Pharmouth, în care Domnul nostru ne-a dat pacea cu aproapele nostru”.

Aceste ultime cuvinte sunt o aluzie la sărutul frăţesc pe care fraţii şi-l dădeau înainte de sfânta liturghie, în semn de împăcare şi de uitare a oricărei neînţelegeri.

Acest fragment din epistola Sfântului Atanasie dovedeşte că, în secolul al IV-lea, în Biserica Alexandriei, Paştele se prăznuia aşa cum se prăznuieşte şi astăzi în Bisericile răsăritene şi în special în Bisericile Ortodoxe.

Cea de-a patra dintre Epistolele pascale a fost scrisă în momentul în care Atanasie, chemat de Constantin, cu puţin înainte de Sinodul din Tir (332), nu putea decât cu greu să corespondeze cu Biserica sa. ,,Preaiubiţii mei, spune el[89], eu sunt în întârziere cu scrisoarea mea către voi, dar voi mă veţi ierta, din cauza depărtării şi a bolii care m-a cuprins. La aceste două piedici se adaugă rigoarea iernii; dar deşi bolnav şi exilat atât de departe, eu nu am uitat deloc că trebuie să vă anunţ sărbătoarea Paştelui; credincios acestui obicei, eu mă achit de datoria mea”.

El îi încurajează pe credincioşi să prăznuiască cu bucurie sărbătoarea Paştelui, în pofida persecuţiilor al căror obiect era el. El opune Paştelui iudaic, care nu putea fi prăznuit decât la Ierusalim, Paştele creştin care trebuia prăznuit pretutindeni. ,,Din acest motiv, spune el[90], apostolii L-au întrebat pe Învăţător: Unde voieşti să gătim ţie să mănânci Paştile ?[91] Mântuitorul nostru, trecând de la figurat la realitate, le făgăduieşte să le dea, în loc de carnea unui miel, propria Sa carne: Luaţi, mâncaţi şi beţi, acesta este trupul meu şi sângele meu”.

În cea de-a cincea epistolă[92], noi observăm îndeosebi acest fragment: ,,Să ne întoarcem duhul către lucrurile viitoare, şi să ne rugăm să nu mâncăm Paştele cu nevrednicie, şi ca el să nu devină un pericol pentru noi. Paştele va fi o hrană cerească pentru cei care vor prăznui sărbătoarea cu o inimă curată; el va fi un pericol şi o ruşine pentru cei necuraţi şi pentru cei care îl dispreţuiesc. Într-adevăr, este scris: Cela ce mănâncă şi bea cu nevrednicie va fi vinovat de moartea Domnului[93]. Prin urmare, să nu venim nepregătiţi să prăznuim riturile sărbătorii; ci, ca să ne putem apropia cu vrednicie de Mielul dumnezeiesc şi să atingem hrana cerească, să ne curăţim mâinile, să ne spălăm trupul[94] şi să ne curăţim conştiinţa de tot păcatul. Să nu ne lăsăm atraşi de nici un exces, ca să ne putem împărtăşi de Cuvânt”.

Cea de-a zecea epistolă (anul 338) a fost trimisă de la marginile pământului[95], adică din Treves unde sfântul episcop fusese exilat. El se afla acolo la hotarele Imperiului Roman şi la extremitatea lumii, în raport cu Alexandria. El a profitat de ocazie pentru a expune această învăţătură frumoasă a comuniunii sfinţilor[96]:

,,După ce am încredinţat toate problemele mele lui Dumnezeu, eu m-am îngrijit să prăznuiesc Paştele împreună cu voi; căci eu nu cred că sunt despărţit de voi. Deşi spaţiul ne separă, Domnul, care ne-a dat sărbătorile, sau care mai degrabă este El Însuşi sărbătoarea noastră, şi care ni L-a dat pe Sfântul Duh, ne uneşte pe toţi duhovniceşte prin bună înţelegere şi legătura păcii. Atunci când noi avem aceleaşi sentimente şi aducem aceleaşi rugăciuni, nici un spaţiu nu ne separă, ci Domnul ne adună şi ne uneşte; căci în locul în care doi sau trei sunt uniţi în numele Său, se află El Însuşi în mijlocul lor[97], precum a făgăduit. Prin urmare, este foarte cert pentru ei că în orice loc în care se adună, Domnul este în mijlocul lor pentru a le primi rugăciunea, ca şi cum ar fi în acelaşi loc, şi pentru a le împlini rugăciunea atunci când ei spun cu voce tare: Amin !”

Atanasie, exilat, îi mângâie pe credincioşi amintindu-le cu cât mai mult a pătimit Iisus Hristos. Curajul creştin nu putea să se exprime decât cu o credinţă mai puternică. ,,O, preaiubiţilor, spune el[98], dragii mei prieteni, dacă se trece de la îngrijorări la mângâiere, de la osteneală la repaus, de la boală la sănătate, de la moarte la nemurire, nu trebuie să ne întristăm de relele care se pot abate asupra noastră în această viaţă. Să nu ne mirăm că lumea se împotriveşte lui Hristos; noi trebuie să găsim în aceasta un motiv în plus să ne străduim a plăcea lui Dumnezeu. Cum să practicăm răbdarea, dacă noi nu am suferit obstacolele şi greutăţile ? Cum să cunoaştem forţa unui om oarecare dacă el nu a suferit un atac ? Cum să recunoaştem mărinimia dacă ocara şi netrebnicia nu i-au dat ocazia de a se arăta ? Cine ar şti ce este răbdarea, dacă nelegiuirea antihriştilor nu ar face-o să se manifeste ? Pentru a spune totul într-un cuvânt: cine ar vedea virtutea, dacă răul nu ar exista foarte aproape de ea ? Învăţătorul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos a pătimit rele şi mai mari, pentru a arăta oamenilor răbdarea Sa; atunci când era lovit, El suferea loviturile fără să Se plângă; la ocări, El nu răspundea cu ocară; în pătimirile Sale, El nu arăta nici o iritare; El a dat spatele Său spre bătăi, obrajii Săi spre pălmuiri, faţa Sa scuipărilor[99]; în sfârşit, El a fost condus de bunăvoie la moarte, pentru ca această moarte să fie pentru noi o pildă a tuturor virtuţilor şi calea către nemurire.

Dacă fiecare dintre noi se conformează acestor pilde[100], fără nici o îndoială noi vom zdrobi şerpii, viperele şi toate forţele vrăjmaşului”.

Sfântul Atanasie se arată pe de-a întregul pe această linie, cu curajul său de neînfrânt şi credinţa sa robustă. El îi previne apoi pe credincioşi împotriva tuturor sectanţilor care-L atacau pe Mântuitorul fie în dumnezeirea Sa, fie în umanitatea Sa, în loc să Se prosterneze la picioarele Lui şi să-I aducă mulţumiri pentru binefacerile întrupării Sale şi ale răscumpărării.

Cea de-a treisprezecea epistolă pascală a fost scrisă de la Roma (341). Atanasie îi îndeamnă pe credincioşii săi la răbdare şi îi asigură că persecuţiile a căror victimă este el nu pot să-l înspăimânte; căci, spune el, pătimind Hristos ne-a mântuit şi El ne-a rezervat nouă aceeaşi soartă[101]. El se ridică cu putere împotriva eusebienilor care îl urmăreau cu intrigile lor şi care, prin violenţele lor, îi făceau pe oameni [să fie] laşi sau apostaţi.

În cea de-a nouăsprezecea epistolă[102], el se bucură de întoarcerea în Biserica sa (347) şi-i avertizează pe disidenţi că jertfa pe care ei ar putea să I-o aducă lui Dumnezeu nu are nici o valoare; fiindcă Dumnezeu nu are nevoie de sărbători şi nu ţine cont decât de suflete curate şi prietene ale adevărului. El se ridică cu putere împotriva arienilor care abuzau de Sfintele Scripturi pentru a-şi susţine erorile şi care-şi ascundeau viciile sub aparenţele râvnei religioase[103]; el îi cheamă pe toţi creştinii să renunţe la dezbinările lor şi să vină să mănânce Paştele în aceeaşi casă, cu duh de pocăinţă şi după ce s-au spovedit[104].

Sfântul Atanasie, ca prim episcop al Egiptului şi Libiei, a adăugat la această epistolă lista episcopilor ortodocşi de la care credincioşii puteau primi scrisorile pastorale. Deja, într-o scrisoare către Serapion de Tmuis, adăugată la cea de-a douăsprezecea epistolă pascală, el a dat lista pentru ca credincioşii să nu-i considere pe episcopii eretici drept ortodocşi.

Epistolele pascale nu ne-au parvenit, în cea mai mare parte, decât în fragmente. Din epistola 39 noi am extras canonul Scripturilor Noului Testament.

Noi nu găsim în celelalte fragmente decât gânduri evlavioase asemănătoare celor găsite în scrisorile complete şi care nu furnizează învăţături pentru istorie. Noi vom reveni asupra ultimilor ani ai sfântului episcop al Alexandriei. După ce am studiat operele sale, noi nu putem decât să repetăm aceste elogii pe care i le-a atribuit un judecător competent, marele episcop al Constantinopolului, Fotie[105]:

,,În cuvântările sale, Atanasie are un stil clar, riguros, simplu; dar el este în acelaşi timp atât de fin, atât de profund, atât de autoritar în logica sa, şi el are aceste calităţi într-un asemenea grad încât trebuie să spunem cât se poate de simplu că el este admirabil. În logica sa nu există nici acele subtilităţi, nici acele naivităţi la care recurg oamenii tineri şi bărbaţii mai puţin cultivaţi; ci ea străluceşte printr-o filozofie magnifică. Pentru a demonstra subiectele pe care le tratează, el are un întreg arsenal scripturistic, cum se poate vedea în lucrările Împotriva elenilor, Despre Întruparea Cuvântului; şi în cărţile sale împotriva lui Arie, care biruiesc toată erezia, şi mai cu seamă erezia ariană. Dacă am spune că Grigorie Teologul şi dumnezeiescul Vasilie au extras din acest izvor fluviile curate şi limpezi pe care le-au răspândit împotriva erorii, nu am fi departe, mi se pare, de adevăr. Comentariile sale la Scriptură, tratatele sale împotriva lui Apolinarie şi epistolele sale sunt pline de frumuseţe”.

Să trecem din Alexandria la Ierusalim, unde noi vom găsi un alt mare episcop, Chiril, ale cărui opere constituie unul din cele mai frumoase monumente teologice ale secolului IV. Viaţa sa nu a fost decât o luptă împotriva arienilor, în fruntea cărora era Acachie de Cezareea Palestinei. Acest episcop se pretindea superior celui de Ierusalim, deoarece Cezareea era capitala Palestinei. Dar scaunul din Ierusalim era considerat acefal, în pofida importanţei civile mici a oraşului, datorită tainelor creştine care se împliniseră acolo şi marilor amintiri legate de ruinele sale.

În zadar Acachie şi acoliţii săi l-au depus de 3 ori pe Chiril din scaunul său. El a fost aşezat înapoi de episcopii ortodocşi şi a fost considerat, pe parcursul întregii sale vieţi, episcopul legitim al oraşului sfânt. El s-a născut acolo (în jurul anului 315), acolo a îmbrăţişat viaţa monahală şi a fost făcut diacon de sfântul episcop Macarie. Maxim l-a făcut preot şi l-a însărcinat cu învăţătura catehumenilor şi neofiţilor. Învăţăturile pe care el le dădea acestora alcătuiesc una din scrierile cele mai valoroase din secolul al IV-lea, fie prin expunerea pe care sfântul autor o face dogmelor creştine, fie prin informaţiile pe care le găsim acolo privind obiceiurile Bisericii primare.

Învăţăturile către catehumeni sunt în număr de 18; cele către neofiţi sau botezaţi de curând sunt în număr de 5 şi se deosebesc de celelalte prin titlul lor Mistagogice, adică iniţiatoare în taine sau Tainele pe care numai credincioşii trebuiau să le cunoască[106].

Primele 18 sunt explicaţia crezului pe care Biserica din Ierusalim l-a primit de la apostoli şi pe care ea l-a păstrat întotdeauna. Este cel mai vechi care se cunoaşte; el este aproape identic, chiar în privinţa expresiilor, cu cel căruia Sinoadele de la Niceea şi Constantinopol din secolul al IV-lea i-au dat caracterul ecumenicităţii[107].

Catehezele sunt precedate de un cuvânt preliminar adresat celor care trebuiau să fie lămuriţi, adică catehumenilor. Aceştia veneau să asculte învăţăturile purtând în mâini lumânări aprinse, simbolul luminii duhovniceşti pe care ei veneau să o ceară Bisericii[108]. Chiril îi previne că ei trebuie să vină cu stări sufleteşti bune dacă doresc ca botezul să le fie de folos. ,,Simon Magul, le spune el[109], a fost botezat, dar lui nu i s-a dat lumina[110]. Apa a spălat trupul său, dar nu a luminat inima sa prin Duhul. Trupul său a fost cufundat şi ridicat din apă; dar sufletul său nu a fost îngropat în Hristos şi nu a înviat odată cu El”.

Aceasta era taina simbolizată de cufundarea în botez şi ieşirea din apă. Această taină a dispărut din momentul în care botezul nu a fost săvârşit prin cufundare.

Printre catehumenii care veneau să asculte învăţătura creştină se întâlneau unii care erau mânaţi doar de un sentiment de curiozitate şi care îşi spuneau[111]: ,,Să mergem să vedem ce fac credincioşii; când voi fi printre ei, eu voi vedea ce se petrece în adunările lor”. Bisericile creştine nu erau publice; intrarea nu era permisă decât credincioşilor şi catehumenilor pentru partea din liturghie numită liturghia catehumenilor şi care se termina după citirea Evangheliei.

Slujitorii lui Hristos lăsau liberă intrarea în catehumenat[112]. Cei care erau admişi îşi dădeau numele; ei erau introduşi în biserică unde puteau să-i vadă pe credincioşi, să asculte lecturile din Sfânta Scriptură, să dobândească respect pentru locul sfânt. După ce primeau învăţăturile, ei făceau pocăinţă timp de 40 zile. Ei se îmbrăcau astfel în haina de nuntă fără de care ei ar fi putut fi alungaţi din sala praznicului, potrivit pildei evanghelice. Dacă ei ar fi venit fără a fi îmbrăcaţi cu această haină, adică cu stări sufleteşti bune, trupul lor ar fi putut să intre în apă, spune Chiril, dar Duhul nu ar fi venit în sufletul lor.

Dar botezul care nu producea rezultatele sale suprafireşti nu era mai puţin valid. Nu este îngăduit, spune Chiril[113], a primi botezul de 2 sau 3 ori; fiindcă nu există decât un Domn, o credinţă şi un botez[114]. Numai ereticii erau rebotezaţi pentru că primul lor botez era nul.

În timpul în care catehumenii urmau învăţăturile, ei erau supuşi la diverse exorcisme şi suflări[115] al căror scop era să-i curăţească şi să-i pregătească pentru curăţirea completă prin botez. Li se acoperea capul cu un văl pentru a arăta că gândurile lor nu trebuiau să se îndrepte decât către lucrurile duhovniceşti. În învăţătură li se furnizau armele[116] cu ajutorul cărora ei puteau să se apere de eretici, evrei, samarineni şi păgâni; ei erau învăţaţi ,,în ce mod puteau să-l străpungă pe elen, şi să-l combată pe eretic, evreu şi samarinean”; dar ei trebuiau să păstreze pentru ei ceea ce învăţaseră şi să nu primească decât dogma care le era dată în mod oficial[117].

,,Din momentul în care voi sunteţi înscrişi, le spunea Chiril catehumenilor săi[118], voi sunteţi fiii şi fiicele aceleiaşi mame. Dacă voi aţi sosit înaintea orei exorcismelor, ţineţi între voi discuţii evlavioase; şi dacă vreunul din voi lipseşte, mergeţi să-l căutaţi. Nu vă ocupaţi cu lucruri inutile, de ceea ce se petrece în oraş sau în sat, de ceea ce face împăratul, episcopul sau preotul”.

Atunci când avea loc exorcismul[119], se adunau bărbaţii, apoi femeile. În timp ce unii vor fi exorcizaţi, ceilalţi trebuie să facă lecturi evlavioase. Dar femeile le vor face cu voce joasă, căci lor le este interzis să ridice vocea în biserică. Bărbaţi şi femei, voi sunteţi adunaţi în aceeaşi Biserică; dar ordinea şi decenţa cer ca voi să fiţi separaţi acolo.

Sfântul doctor expune astfel efectele botezului[120]:

,,Cu siguranţă, botezul este un lucru mare: este răscumpărarea robilor, iertarea păcatelor, moartea păcatului, renaşterea sufletului, un veşmânt luminos, o pecete indestructibilă, un car pentru a merge la cer, mijlocul de a ajunge în împărăţie, la desfătările din rai, un act de înfiere”. Apoi, el termină instrucţia sa pregătitoare explicând stările sufleteşti lăuntrice cu care catehumenul trebuie să asculte învăţăturile religiei.

Acest prim cuvânt conţine, precum se vede, informaţii foarte utile despre modul în care erau pregătiţi catehumenii pentru primirea botezului.

În primele două cateheze, Sfântul Chiril tratează acelaşi subiect ca în prima sa învăţătură pregătitoare. El explică acolo aceste cuvinte ale crezului Bisericii din Ierusalim: ,,Eu cred de asemenea într-un botez al pocăinţei”.

Noi observăm mai ales în aceste cateheze că ei (catehumenii) trebuiau să-şi mărturisească păcatele[121] pentru a se dezbrăca de omul vechi şi a se îmbrăca în cel nou. Dacă ei primeau botezul fiind ataşaţi de păcat, trupul lor putea fi spălat în baia botezului, dar sufletul lor nu colabora cu harul naşterii din nou. Hristos nu-i găsea apţi de a face parte din armata sa. Primind botezul, catehumenul îşi schimba acest nume cu cel de credincios[122].

La începutul instruirilor care aveau loc în timpul celor 40 de zile ale postului mare era, spune Sfântul Chiril[123], ,,timpul mărturisirii. Mărturiseşte deci ce ai făcut, fie cu cuvântul, fie cu fapta, în timpul nopţii sau în timpul zilei. Mărturiseşte în timp potrivit şi în ziua mântuirii ... Arată apoi mai multă energie în practicarea virtuţii. Curăţă-ţi sufletul pentru ca el să poată primi un har mai îmbelşugat”.

În cea de-a doua cateheză, Sfântul Chiril continuă explicarea crezului: Eu cred într-un botez al pocăinţei pentru iertarea păcatelor. Aceste ultime cuvinte sunt subiectul celui de-al doilea cuvânt. Sfântul doctor explică ce este păcatul şi în ce mod se poate dobândi iertarea. Această iertare se dobândeşte prin pocăinţă şi, printre actele de pocăinţă, el menţionează mărturisirea.

Păcatul este un act personal; diavolul în principal ne împinge la acesta[124]; dar Dumnezeu ne iartă, în bunătatea Sa, oricât de grav ar fi acesta. Sfânta Scriptură dă numeroase exemple de păcătoşi pe care Dumnezeu i-a iertat, începând de la Adam până la Sfântul Petru. Iisus Hristos rugându-Se pentru noi, Dumnezeu ne-a iertat aşa cum i-a iertat pe îngerii înşişi, prin Singurul care era fără de păcat[125].

Sfântul Chiril arată, prin exemplul lui David care îşi mărturiseşte păcatul, importanţa mărturisirii pentru dobândirea iertării de la Dumnezeu[126]. El stabileşte, în restul cuvântului său, prin exemple extrase din Scriptură, că trebuie să avem încredere în Dumnezeu, în ciuda numărului şi gravităţii faptelor pe care le-am comis. Dumnezeu le va ierta din momentul în care vom reveni la El cu o inimă pocăită. Trebuie să cităm textual ceea ce el spune despre Sfântul Petru: ,,Petru, cel mai mare şi conducătorul apostolilor s-a lepădat de Învăţătorul său de 3 ori la glasul unei simple slujnice. Dar, atins de pocăinţă, el a plâns cu amărăciune. Lacrimile sale erau expresia pocăinţei din sufletul său; şi, datorită acestora, el nu numai că a dobândit iertarea pentru lepădarea sa, ci şi-a păstrat demnitatea apostolică”[127].

Dându-i Sfântului Petru titlurile de cel mai mare şi conducător, Sfântul Chiril nu îi acordă Sfântului Petru o autoritate excepţională şi nu-i recunoaşte decât demnitatea apostolică. Păcatul l-a făcut să o piardă; dar pocăinţa lui l-a făcut să se reintegreze în corpul apostolic, care a avut loc atunci când Iisus Hristos i-a cerut să-I spună de 3 ori că-L iubeşte pentru a şterge întreita sa lepădare, l-a chemat din nou să-L urmeze şi i-a încredinţat, ca celorlalţi apostoli, grija pentru turma Sa.

În cea de-a treia cateheză, Sfântul Chiril explică botezul însuşi, necesitatea sa, rânduielile sale, urmările sale.

Printre rânduieli noi remarcăm menţionarea hainelor albe pe care le îmbracă cei proaspăt botezaţi; binecuvântarea apei în numele Sfântului Duh, al lui Hristos şi al Tatălui[128]; simbolismul mormântului şi al învierii închipuite prin coborârea în cristelniţă şi prin ieşirea din apă, după invocarea care a conferit harul[129].

Botezul este cu atât mai necesar cu cât mucenicii singuri pot fi mântuiţi fără să-l fi primit[130]. Nu există nici un păcat pe care el să nu-l şteargă din sufletele cu o dispoziţie sufletească bună[131].

Cea de-a patra cateheză a Sfântului Chiril este o expunere generală a învăţăturii dogmatice şi morale a Bisericii creştine. Se găsesc acolo informaţii de cel mai mare interes.

Trebuie, spune el[132], să veghem cu atenţie pentru a nu lua o dogmă falsă drept adevăr. ,,Există mulţi lupi care se învârt în jurul nostru, îmbrăcaţi în piei de oaie. Sub lâna lor, ei au gheare şi dinţi; dar ei se acoperă cu această lână pentru a-şi da o aparenţă de blândeţe, pentru a-i înşela pe cei simpli şi a le da o muşcătură otrăvită. Prin urmare, să veghem cu atenţie să nu mâncăm neghină în loc de grâu, să nu luăm un lup drept oaie şi pe diavol drept înger binefăcător.

Religia constă în două lucruri: învăţături evlavioase şi fapte bune[133]. Învăţătura nu poate fi plăcută lui Dumnezeu dacă ea nu este însoţită de fapte bune, şi Dumnezeu nu primeşte faptele separate de o învăţătură bună. La ce serveşte să ai despre Dumnezeu o învăţătură bună, dacă în acelaşi timp comiţi păcate ruşinoase ? Pe de altă parte, ce folos este a te purta cu modestie şi a profera blasfemii nelegiuite ?”

Grecii îi amăgeau pe oameni cu frumoasele lor cuvântări, evreii cu interpretările eronate ale Sfintelor Scripturi, ereticii cu elocvenţa lor seducătoare. Iată de ce a fost formulată o dogmă de credinţă care a fost însoţită de explicaţii.

Sfântul Chiril face aici aluzie la crezul Bisericii din Ierusalim, despre care el dă explicaţii ascultătorilor săi.

Chestiunile dogmatice pe care Sfântul Chiril le consideră necesare şi fundamentale sunt în număr de 11:

 

1. Dumnezeu. Este un Principiu unic şi veşnic; Creatorul lumii văzute şi nevăzute, Tatăl unui Fiu unic, Domnul nostru Iisus Hristos, prin care El a făcut lucrurile văzute şi nevăzute;

2. Hristos. El este Fiul unic al lui Dumnezeu, Dumnezeu din Dumnezeu, viaţă născută din viaţă, lumină născută din lumină, în toate asemenea Celui care L-a născut înainte de veci, într-un chip de neînţeles.

3. Întruparea din Fecioară. Fiul lui Dumnezeu a coborât din ceruri pentru păcatele noastre, a luat firea omenească de la Sfânta Fecioară prin Sfântul Duh. El S-a întrupat cu adevărat din Fecioara şi El a fost om în ceea ce se vede şi Dumnezeu în ceea ce nu se vede.

4. Crucea. Pentru păcatele noastre, Hristos a fost răstignit; El a murit pe Muntele Golgota, şi în amintirea jertfei Sale s-a construit biserica în care noi suntem adunaţi, spune Sfântul Chiril, şi universul este plin de lemnul crucii Sale tăiată în bucăţele[134]. Închis într-un mormânt de piatră, El a înviat; El a coborât în locurile mai de jos ale pământului pentru a-i elibera pe cei drepţi de la Adam până la Ioan Botezătorul[135].

5. Învierea. Iisus Hristos a înviat cu adevărat în cea de-a treia zi; şi după ce Şi-a îndeplinit misiunea, El s-a întors în cer. ,,Dacă tu eziţi să crezi aceasta, spune Sfântul Chiril, gândeşte-te la minunea neîncetată pe care o înfăptuieşte crucea Sa. Un mare număr de oameni au fost răstigniţi, am putea cita un altul în afară de Hristos a cărui cruce face să tremure diavolii ? Să nu ne ruşinăm deci de cruce, şi fă-o pe ea pe fruntea ta pentru a-i izgoni pe diavoli. Fă acest semn fie că mănânci, fie că bei; fie că eşti aşezat, fie culcat, fie în picioare; fie că vorbeşti, fie că mergi; într-un cuvânt, în orice împrejurare”.

Această folosire a semnului crucii era deja menţionată de Tertullian ca fiind străveche şi apostolică[136].

6. Judecata viitoare. Acelaşi Iisus Hristos care S-a urcat la ceruri va veni pentru a judeca viii şi morţii şi va începe domnia Sa veşnică cu cei aleşi. El va veni din cer şi nu de pe pământ ca antihriştii care Îi vor uzurpa numele pentru a-şi răspândi erorile[137].

7. Sfântul Duh. Trebuie să credem despre El la fel ca despre Tatăl şi Fiul, cu alte cuvinte, că El este Dumnezeu, unic, nedespărţit, veşnic. Aşa cum nu este decât un Tată, şi un Fiu, nu există decât un Sfânt Duh care sfinţeşte şi îndumnezeieşte totul şi care a vorbit în cărţile Vechiului şi Noului Testament[138].

8. Sufletul. Omul este alcătuit din două substanţe: sufletul şi trupul. Sufletul este spiritual, nemuritor, liber, lipsit de orice necesitate sau predestinare. El nu era vinovat înainte de venirea în această lume şi are aceeaşi natură la bărbat şi la femeie. Liberul său arbitru este de aşa fel încât că el poate, după voia sa, să facă binele sau răul.

Această dogmă, opusă fatalismului, nu l-a împiedicat pe Sfântul Chiril să admită dogma harului, atribuit mai cu seamă prin botez, şi care dă omului o libertate mai mare pentru bine şi care îndreptăţeşte prin Sfântul Duh.

9. Trupul. Este lucrarea lui Dumnezeu şi nu este pricina păcatului. Nu el este cel care comite păcatul, sufletul îl comite prin el, căci el nu este decât instrumentul sufletului, ca şi veşmânt al său. Dacă este unit cu un suflet sfânt, el devine lăcaşul Sfântului Duh.

Este permis ca trupul să fie supus celibatului: călugării şi fecioarele sunt ca îngerii Bisericii. Dar, dacă se respectă fecioria, nu trebuie pentru aceasta să se considere superiori oamenilor căsătoriţi; deoarece căsătoria este onorabilă, şi fără ea noi nu am exista. Nu trebuie de asemenea să-i condamnăm pe cei care contractează o a doua căsătorie.

Este deopotrivă de lăudabil a se lipsi de carne şi vin, din duh de pocăinţă; dar nu trebuie condamnaţi cei care le consumă.

În ce priveşte îmbrăcămintea, ea trebuie să se reducă la ceea ce cer necesitatea şi decenţa; luxul este nedemn de un creştin.

10. Învierea. Trupul va învia. Cel care l-a scos din neant îl poate face să renască; orice creştin trebuie să creadă în această înviere învăţată în Sfintele Scripturi şi al cărei principiu este botezul care ne face moştenitori ai vieţii veşnice.

11. Sfintele Scripturi. Ele sunt inspirate de Dumnezeu, chiar dacă aparţin Vechiului sau Noului Testament, deoarece Dumnezeu este autorul şi al unuia şi al celuilalt. Cărţile Vechiului Testament sunt în număr de 22, ele au fost traduse în limba greacă de cei 72 tălmăcitori. Sfântul Chiril nu admite decât cărţile canonului iudaic. El indică pentru Noul Testament: cele 4 Evanghelii, Faptele Apostolilor, cele 7 epistole soborniceşti ale lui Iacov, Petru, Ioan şi Iuda, şi cele 14 epistole ale lui Pavel. Celelalte cărţi trebuie aşezate pe locul al doilea, şi nu trebuie citite în special cele care nu sunt citite în Biserici.

 

Trebuie să observăm că Sfântul Chiril nu pune Apocalipsa în canonul cărţilor inspirate. El aşază această carte în aceeaşi categorie cu Păstorul lui Herma, care se citea în Biserici, dar care nu era considerată inspirată.

Noi am văzut că Sfântul Atanasie admitea Apocalipsa printre cărţile inspirate. Nu exista o învăţătură universală în privinţa acestei chestiuni.

Sfântul Chiril încheie această cateheză importantă cu un îndemn de a evita toate superstiţiile idolatre, spectacolele şi alte locuri de divertisment lumesc; respectarea iudaică a sâmbetei; adunările ereticilor; să se dedice postului, pomenilor, lecturii din Sfintele Scripturi, cu scopul de a persevera în practicarea virtuţilor şi în dogma curată.

Această expunere a principiilor creştine făcută de Sfântul Chiril în secolul al IV-lea oferă o imagine exactă a stării generale a Bisericii din punct de vedere al învăţăturii dogmatice şi moralei. Ea era foarte îndepărtată de teoriile potrivit cărora dogma creştină nu era decât simbolică, şi creştinismul nu consta decât în morala înaltă a dragostei pentru Dumnezeu şi pentru aproapele. Unirea necesară dintre dogmă şi morală este proclamată de Sfântul Chiril, şi el expune dogmele în sensul lor clar şi evident. În rest, în expunerea sa, el nu era decât ecoul fidel al învăţăturii admise întotdeauna în Biserică încă de la început; studiile noastre anterioare despre primii Părinţi ai Bisericii demonstrează aceasta cu limpezime.

În cea de-a cincea cateheză şi în următoarele, Sfântul Chiril nu face decât să dezvolte punctele pe care le-a expus într-o manieră generală.

Cea de-a cincea era o instruire preliminară despre credinţă şi simbolul [credinţei]. El arată caracterul particular al credinţei. Examinată într-un mod general, ea este condiţia esenţială a diverselor existenţe[139]. Credinţa este cea care-l convinge pe agricultor să arunce sămânţa pe pământ şi să spere la recoltă; care-l împinge pe navigator să străbată mările, urcat pe câteva scânduri. Creştinul are ca bază pentru credinţa sa nu experienţa umană, ci cuvântul lui Dumnezeu care este adevărul. Toţi cei care au crezut în acest cuvânt alcătuiesc un popor de credincioşi cărora Avraam le este tată, dacă nu prin naşterea trupească, cel puţin prin credinţă[140]. ,,Dacă noi păstrăm această credinţă, spune Chiril[141], noi vom evita pierzarea, şi vom fi împodobiţi cu toate virtuţile”. Aceasta este învăţătura sănătoasă despre credinţa creştină; ea este principiul mântuirii; dar dacă ea este adevărată, ea este însoţită în mod necesar de fapte bune. Credinţa nu este o teorie speculativă. Ea este practică; adevărul şi binele sunt inseparabile. Pentru că au uitat aceasta, Bisericile apusene, romane şi protestante, au pierdut mult timp în discuţii zadarnice.

Credinţa considerată într-o manieră speculativă este adeziunea la dogmele revelate; considerată într-o manieră practică, ea este un dar al lui Dumnezeu, un har ale cărui efecte duc până la minune, cum ne învaţă Evanghelia[142].

Obiectul credinţei, considerat sub primul raport, constă în adevărurile revelate care sunt transmise prin Biserică; aceste adevăruri sunt dovedite de Sfintele Scripturi. Dar cum nu toată lumea poate citi toate Scripturile, fie din cauza ignoranţei sale, fie din cauza ocupaţiilor sale, s-a avut grijă a se reuni în câteva fraze obiectul complet al credinţei. Acest rezumat, numit în mod obişnuit simbol, trebuie învăţat şi rostit din memorie de catehumeni[143].

Aceasta era învăţătura în secolul al IV-lea despre transmiterea dogmei. Ea era transmisă prin Biserică. Cei care puteau citi Scripturile trebuiau să caute acolo dovezile care stabileau adevărul dogmei pe care o învăţaseră. Cei care nu puteau să citească Scripturile acceptau dogma pe care Biserica îi învăţa şi le era suficient să cunoască rezumatul ei conţinut în simbol.

Noi am citat mai sus simbolul adoptat în Biserica din Ierusalim. Sfântul Chiril vroia ca acest simbol să fie atât de sfânt, încât nimic să nu se elimine din el, nimic să nu se adauge, chiar dacă un înger ar fi venit din cer să vestească un lucru care nu fusese conţinut de el, potrivit învăţăturii Sfântului Pavel. Simbolul, spune el, nu a fost alcătuit după idei omeneşti, ci după Sfintele Scripturi însele, şi fiecare din adevărurile care se află acolo este asemenea unei plante care nu are decât o rădăcină, dar din care ies mai multe ramuri. Toate aceste adevăruri alcătuiesc un tezaur pe care trebuie să-l păstrăm cu cea mai mare grijă până în ziua în care Hristos va veni ca să ceară socoteală pentru aceasta[144].

Cea de-a şasea cateheză tratează despre Dumnezeul unic, primul adevăr exprimat în simbol.

,,Este o mare ştiinţă, spune sfântul doctor[145], a-şi mărturisi [cineva] neştiinţa sa în ceea ce priveşte natura dumnezeiască”. Dumnezeu singur Se cunoaşte şi Se înţelege. Omul are o inteligenţă prea limitată pentru a înţelege infinitul.

Natura, în toate elementele sale, şi în fiinţele pe care ea le cuprinde, este plină de lucruri de neînţeles şi care ne uluiesc prin imensitatea lor. De ce să ne mirăm că nu-L înţelegem pe Acela care a creat toate aceste fiinţe ? Dar tu îmi vei spune: ,,Dacă natura dumnezeiască este de neînţeles, de ce încerci tu să ne vorbeşti despre ea ?”[146] Dacă eu nu pot să o înţeleg pe deplin, nu vă pot spune ceea ce ştiu despre ea ? Îngerii nu-L înţeleg pe Dumnezeu; ei Îl văd totuşi, şi au despre El o cunoştinţă mai mult sau mai puţin profundă, după gradul lor de desăvârşire.

Pentru noi, este suficient să ştim că Dumnezeu este unic[147], veşnic, imuabil, întotdeauna acelaşi indiferent de numele care Îi este dat, fără început şi fără sfârşit, omniprezent, văzând şi ştiind totul, creând totul prin Hristos; izvor nesecat al oricărui bine; lumină pururi strălucitoare, putere de neînvins. Dumnezeu este imaterial[148], şi idolatrii s-au înşelat în mod bizar, dându-I atât de multe forme diverse şi materiale.

Sfântul Chiril indică erorile idolatriei şi pe cele ale ereticilor, în special pe cele ale maniheiştilor. Vrând să schiţeze istoria tuturor ereziilor, sfântul doctor a remarcat că Simon Magul a fost primul autor al acestora, şi el vorbeşte despre călătoria sa la Roma. Ceea ce spune despre el este remarcabil. Atunci când acest impostor a fost respins de apostoli, el s-a dus la Roma şi şi-a câştigat acolo o reputaţie atât de mare prin pretinsele sale minuni încât împăratul Claudiu i-a ridicat o statuie cu această inscripţie: ,,Lui Simon, Dumnezeu sfânt”[149]. Dar Simon a întâlnit la Roma adversari puternici, adaugă Sfântul Chiril, adică pe Petru şi Pavel, conducătorii Bisericii[150].

Sfântul Chiril opune tuturor ereziilor Biserica ce învaţă unitatea dumnezeiască, şi această învăţătură a Bisericii este cea la care trebuiau să se raporteze catehumenii pentru a evita piedicile duşmanilor adevărului.

Dumnezeul unic este numit Tată pentru că El Îl are ca Fiu unic pe Domnul nostru Iisus Hristos. Explicării acestui titlu de Tată Sfântul Chiril îi dedică cea de-a şaptea cateheză. Titlul de Tată dat lui Dumnezeu aduce cu sine ideea de Fiu, aşa cum aceea de Fiu o presupune pe aceea de Tată[151]. Acest din urmă titlu este aşezat lângă cel de Dumnezeu unic la începutul Simbolului, pentru ca să nu se poată crede că Fiul ar avea o oarecare inferioritate deoarece învăţăturile care-L privesc în special sunt aşezate în cea de-a doua linie în acest rezumat al dogmei. Dumnezeu a fost din toată veşnicia Tată, El nu a fost niciodată fără acest titlu, căci Fiul este împreună veşnic cu El; El este Fiul, şi singurul Fiu în sensul strict al cuvântului. Oamenii sunt de asemenea fii ai lui Dumnezeu, dar prin înfiere.

Sfântul doctor dezvoltă aceste cugetări şi morala care este consecinţa lor. Morala sa este foarte înaltă, şi învăţătura sa este cea a Sinodului de la Niceea, adică cea pe care Biserica a învăţat-o întotdeauna.

Cea de-a opta şi cea de-a noua cateheză sunt consacrate lui Dumnezeu ca Ziditor şi proniei Sale[152]. Ca şi în catehezele anterioare, el expune şi respinge erorile contrare învăţăturii creştine şi explică această învăţătură într-un fel limpede şi ortodox.

În cea de-a zecea cateheză, Sfântul Chiril expune dogma despre ,,Învăţătorul unic, Iisus Hristos, Fiul unic al lui Dumnezeu”. El trece în revistă toate titlurile care-I sunt date lui Hristos în Sfintele Scripturi[153].

Trebuie să remarcăm că Sfântul Chiril are o grijă deosebită, în toate catehezele sale, să respingă erorile evreilor şi să le opună Scripturile Vechiului Testament. El vorbeşte acolo unor oameni care, dacă nu erau născuţi din părinţi israeliţi, trăiau în mijlocul acestui popor şi cunoşteau obiecţiile pe care evreii le ridicau împotriva învăţăturilor creştinismului. El încearcă mai ales să-i combată pe evrei în ceea ce atingea persoana lui Iisus Hristos.

Explicând titlul de Hristos, care indică ungerea preoţească pe care Mântuitorul a primit-o de la Dumnezeu, Tatăl Său, Sfântul Chiril se exprimă astfel: ,,Hristos este ARHIEREUL[154], având o preoţie intransmisibilă, care nu a început odată cu timpul, şi El nu poate avea succesor pentru pontificatul Său suveran”.

Prin urmare, cei care exercită preoţia în Biserică nu sunt decât slujitorii singurului suveran pontif, Iisus Hristos, şi hirotonia nu le dă decât dreptul de a exercita preoţia lui Iisus Hristos, unica preoţie a Noului Legământ, aşa cum jertfa de pe Golgota este unica sa jertfă.

Vorbind despre mărturiile aduse despre Iisus Hristos, Sfântul Chiril o indică pe cea a Fecioarei, Maica lui Dumnezeu[155]. Acest titlu al Sfintei Fecioare era mult în uz în secolul al IV-lea.

În cea de-a unsprezecea cateheză, Iisus Hristos este considerat a fi cu adevărat Dumnezeu, îmbrăcat în firea omenească, şi organul Tatălui în lucrarea de creare a lumii[156].

Învăţătura despre îndoita fire dumnezeiască şi omenească în aceeaşi Persoană a lui Iisus Hristos este expusă într-o manieră foarte exactă în acest cuvânt, şi aşa cum ea a fost definită de Sinoadele Ecumenice ulterioare.

În ce priveşte naşterea din veşnicie, Dumnezeu singur îi cunoaşte natura, şi tot ceea ce omul poate şti este că nu există nici o analogie cu naşterea omenească.

Omul nu se poate servi decât de un limbaj omenesc pentru a expune lucruri mai presus de firea omenească, iată de ce expresiile nu trebuie luate niciodată într-un sens riguros analog celui pe care-l au când se aplică lucrurilor omeneşti. Astfel, cuvântul naştere nu poate să dea o idee desăvârşită despre actul dumnezeiesc, aşa cum nici cuvântul persoane nu poate exprima cu exactitate ceea ce constituie atributele distinctive ale Tatălui, Fiului şi Sfântului Duh. Este evident că dacă am înţelege sensul cuvintelor: naştere, purcedere, persoane, în raport cu Dumnezeu, L-am înţelege pe Dumnezeu Însuşi, adică inteligenţa umană ar fi o inteligenţă dumnezeiască şi infinită. Aşadar, nu este de mirare că Sfântul Chiril, asemenea celorlalţi Părinţi ai Bisericii, afirmă că faptele dumnezeieşti sunt de neînţeles şi că trebuie să le credem aşa cum au fost revelate fără pretenţia de a le înţelege.

Sfântul Chiril dezvoltă această neputinţă de înţelegere a naşterii din veşnicie expunând-o în întregime în cea mai strictă ortodoxie, după cuvântul lui Dumnezeu.

El trece apoi la întruparea Cuvântului dumnezeiesc şi prezintă învăţătura Bisericii cu privire la ea în cea de-a douăsprezecea cateheză[157]. În aceasta, el se exprimă foarte limpede despre cele două firi dumnezeiască şi omenească ale lui Iisus Hristos şi învaţă că El este Dumnezeul-om căruia trebuie să I ne închinăm. El respinge erorile evreilor despre Iisus Hristos; spune că întruparea Cuvântului, luând dintr-o fecioară curată omenirea Sa, este punctul central de care se leagă proorociile şi simbolurile Vechiului Testament.

Cea de-a treisprezecea cateheză[158] tratează despre Hristos răstignit şi îngropat; El a fost răstignit pentru mântuirea noastră şi toate circumstanţele morţii şi îngropării Sale au fost proorocite în Sfintele Scripturi ale Vechiului Legământ.

În cea de-a paisprezecea cateheză, Sfântul Chiril se ocupă de Învierea, Înălţarea la cer a lui Iisus Hristos şi de şederea Sa în cer, unde El stă de-a dreapta Tatălui[159].

El adună, ca în cuvântările sale anterioare, mărturiile din Vechiul Testament în sprijinul subiectelor pe care le tratează. ,,Cât despre tronul pe care Hristos stă în ceruri, spune Sfântul Chiril[160], să nu căutăm să aprofundăm prea mult acest subiect; el depăşeşte inteligenţa noastră. Nu spunem cu unii că doar după Înălţarea Sa Hristos a început să stea pe acest tron, deoarece El stă pe el încă de când a fost născut, adică din veşnicie”.

Sfântul doctor culege apoi mărturiile scripturistice despre Hristos aşezat de-a dreapta Tatălui, pentru a dovedi adevărul acestei învăţături.

Cea de-a cincisprezecea cateheză este consacrată celei de A Doua Veniri a lui Hristos, judecăţii Sale finale şi domniei Sale veşnice[161]. La sfârşitul lumii, Hristos va veni cu strălucire pentru a judeca lumea. Vechii profeţi au cunoscut şi au vestit această A Doua Venire. Scripturile ne-au făcut să cunoaştem semnele premergătoare[162]. După judecata lumii, Hristos va domni veşnic. În această privinţă, Sfântul Chiril se ridică împotriva lui Marcel de Ancira, care spunea că sfârşitul lumii va fi şi sfârşitul domniei lui Hristos.

În cea de-a şaisprezecea cateheză, Sfântul Chiril expune dogma Bisericii despre Sfântul Duh[163]. ,,Să ne mulţumim, spune el[164], să spunem despre Sfântul Duh ceea ce a fost scris. Să nu căutăm din curiozitate vreun lucru care nu a fost scris. Sfântul Duh Însuşi este Cel care a grăit prin Scripturi; El ne-a spus acolo despre El Însuşi ceea ce a vrut, şi ceea ce noi am putea înţelege. Să spunem deci numai ce a spus El Însuşi şi să nu avem îndrăzneala de a spune altceva”.

Dacă ar fi fost urmate aceste sfaturi înţelepte, nu s-ar fi născut atâtea discuţii despre problemele de nerezolvat şi de neînţeles. Sfântul Chiril nu a tratat deloc chestiunea purcederii Sfântului Duh de la Tatăl, nici pe cea a relaţiilor Sale esenţiale cu Tatăl şi cu Fiul. El ştia că aceste chestiuni care aparţineau firii Fiinţei nemărginite erau mai presus de inteligenţa omenească. Prin urmare, el se ocupă doar de actele exterioare ale Sfintei Treimi în privinţa omului. El citează aceste fragmente din Scriptură: ,,Toate îmi sunt date mie de la Tatăl ... Iar când va veni acela, Duhul adevărului ... Acela pre mine mă va slăvi; că dintr-al meu va lua şi va vesti vouă”.[165] El trage această concluzie[166]: ,,Tatăl dă totul prin Fiul cu Sfântul Duh; aceste daruri ale Tatălui nu sunt diferite de cele ale Fiului, nici de cele ale Sfântului Duh. Nu există decât o mântuire, o putere, o credinţă. Nu există decât un Dumnezeu Tatăl; un Învăţător, Fiul Său unic; un Sfânt Duh, Mângâietorul. Să ne fie destul că ştim aceasta. Nu căutaţi din curiozitate care este firea Sa sau persoana Sa; noi v-am vorbi [despre acestea], dacă ar fi fost ceva de scris pe această temă; ceea ce nu este scris, să nu avem îndrăzneala să căutăm. Pentru mântuirea noastră este suficient să ştim că există un Tată, un Fiu, un Sfânt Duh.

În cea de-a şaptesprezecea cateheză, Sfântul Chiril continuă să dea învăţături despre Sfântul Duh[167]. El continuă să treacă în revistă textele Sfintei Scripturi în care este vorba despre El, şi denumirile care I-au fost date. După ce a citat fragmentele din Evanghelie în care Iisus Hristos a vorbit despre Sfântul Duh, el adaugă: ,,Eu ţi-am citit cuvintele Unuia-Născut Însuşi, ca tu să nu-ţi îndrepţi atenţia către cuvinte omeneşti”[168].

Cea de-a optsprezecea cateheză tratează trei chestiuni: învierea generală, Biserica sobornicească şi viaţa veşnică[169].

Învierea este, spune el, o dogmă foarte importantă şi foarte utilă a Sfintei Bisericii soborniceşti[170]. El apără această dogmă împotriva obiecţiilor păgânilor, samarinenilor, şi a multor eretici.

Ceea ce spune el despre Biserică este remarcabil. ,,Biserica, spune el[171], este numită sobornicească (universală) deoarece ea este răspândită în întregul univers; deoarece ea învaţă peste tot şi exact toate dogmele pe care omul trebuie să le cunoască despre lucrurile văzute şi nevăzute, despre lucrurile din cer şi despre cele de pe pământ; deoarece ea sileşte întreaga umanitate să mărturisească aceeaşi religie: prinţii ca şi oamenii de rând, erudiţii ca şi ignoranţii; deoarece ea vindecă toate păcatele, fie că sunt exterioare sau interioare; în fine, deoarece ea are o însuşire universală, orice nume i s-ar da, de a inspira faptele bune, cuvintele bune şi a transmite toate darurile duhovniceşti[172].

Titlul de Biserică (adunare) se potriveşte foarte bine societăţii credincioşilor, pentru ea cheamă toată lumea să se reunească, să alcătuiască o singură adunare. Evreii au format mai întâi Biserica lui Dumnezeu; dar creştinii au fost chemaţi să le ia locul şi să alcătuiască Biserici în toată lumea. Fiindcă şi ereticii dădeau adunărilor lor numele de Biserică, Sfântul Chiril îi previne pe catehumenii săi că nu există decât una adevărată, adică Biserica sobornicească căreia el i-a arătat caracterul.

,,Ocoleşte, spune el[173], adunările abominabile ale ereticilor şi rămâi legat de Biserica sobornicească în care tu ai renăscut. Dacă tu călătoreşti şi te opreşti în unele oraşe, nu întreba doar unde este casa Domnului[174]; căci sectanţii şi ereticii dau de asemenea numele de casă a Domnului locurilor în care ei îşi ţin adunările nelegiuite; nu întreba nici pur şi simplu unde se ţine Biserica (adică, adunarea); ci unde se ţine Biserica sobornicească, căci acesta este adevăratul nume al Sfintei Biserici, mama noastră a tuturor şi mireasa Domnului nostru Iisus Hristos, unicul Fiu al lui Dumnezeu ...

Vechea Biserică israelită fiind respinsă, în cea de-a doua, adică în Biserica universală, Dumnezeu, după Sfântul Pavel, a pus pe primul loc pe apostoli, pe cel de-al doilea pe prooroci, pe cel de-al treilea pe doctori[175]; apoi, [vin] cei cu daruri speciale precum cel de a vindeca, de a înţelege dogma, de a conduce, de a vorbi în diferite limbi, de a practica virtuţile ... Suveranii recunoşteau cu toţii limitele locurilor în care îşi exercitau puterea; singură, Biserica sobornicească are o autoritate care se întinde asupra întregii lumi”[176].

Fiii Bisericii vor avea ca moştenire viaţa veşnică, pe care ei o vor dobândi după înviere[177].

Cele optsprezece cateheze pentru catehumeni alcătuiesc ansamblul învăţăturii pe care Biserica o propovăduia în toată lumea, duşmanilor ei ca şi prietenilor ei, şi pe care trebuiau s-o cunoască cei care se prezentau pentru a primi botezul. Instrucţiunile sfântului doctor ne dovedesc cu claritate că, în privinţa tuturor punctelor care formează până astăzi adevăratul creştinism, Biserica secolului al IV-lea avea o învăţătură bine determinată. Sfântul Chiril nu o dădea ca pe o învăţătură nouă, elaborată progresiv timp de trei secole, ci ca pe cea pe care apostolii au primit-o de la Învăţător, pe care ei au propovăduit-o în întreaga lume, pe care Biserica universală sau sobornicească a păstrat-o întotdeauna pură şi intactă.

Cercetările noastre anterioare dovedesc că Sfântul Chiril nu se înşela deloc afirmând acest fapt. Astfel cad, în faţa realităţii istorice, toate sistemele zadarnice născocite de oameni puţin învăţaţi, privind alcătuirea succesivă a învăţăturilor creştine.

Alături de învăţătura despre crez destinată tuturor, Biserica păstra o învăţătură tainică pentru fiii săi. Ea se dădea celor proaspăt botezaţi în timpul sărbătorilor pascale. Ea este rezumată în cele cinci cateheze ale Sfântului Chiril numite Mistagogice, deoarece ele iniţiau în taine,sau dogmele rezervate credincioşilor.

În prima şi cea de-a doua, Sfântul Chiril descrie sensul mistic al ritualului botezului. El se adresează de asemenea neofiţilor[178]: ,,Eu aş dori, înainte de această zi, fii legitimi şi dragi ai Bisericii, să vă vorbesc despre tainele duhovniceşti şi cereşti la care aţi participat. Dar eu ştiu că ochii voştri vă vor face să le înţelegeţi mai bine decât urechile voastre, iată de ce am aşteptat până astăzi pentru ca propria voastră experienţă să vă facă mai inteligibilă explicaţia pe care v-o dau în legătură cu aceasta, şi pentru ca să-mi fie mai uşor să vă duc de mână în câmpiile atât de verzi şi de parfumate ale acestui rai. Voi aţi devenit de asemenea capabili să înţelegeţi sfintele taine, după baia dumnezeiască şi revigorantă de care voi aţi fost socotiţi vrednici. Prin urmare, eu aş putea să aşez înaintea voastră masa celor mai desăvârşite învăţături, ca să vă iniţiez mai profund şi să vă fac să înţelegeţi lucrarea care s-a făcut în voi, la aceste vecernii la care aţi primit botezul[179].

Noi vom culege din cateheza Sfântului Chiril toate detaliile ritualurilor folosite în săvârşirea botezului în timpul primelor secole.

Catehumenul intra într-o încăpere specială situată la intrarea în biserică[180]. El se întorcea către apus, ridica mâna şi, la o primă întrebare a episcopului, el spunea: Mă lepăd de tine, satana ! Satana este principiul răului care l-a urmărit pe catehumen până la baia botezului, aşa cum faraon i-a urmărit pe evrei până la Marea Roşie. Înainte de a traversa valul în care satana trebuia să piară, catehumenul îl dădea anatema întorcându-se spre apus, ţara umbrelor şi a tenebrelor.

La a doua întrebare a episcopului, catehumenul spunea, adresându-se tot lui satana: ,,Mă lepăd de lucrările tale”; şi la o a treia întrebare: ,,Mă lepăd de toate deşertăciunile tale”, adică de spectacolele şi toate sărbătorile mondene unde cruzimea şi imoralitatea aveau cale liberă. Printre aceste deşertăciuni ale lui satana se numărau sărbătorile la care se mânca pâine şi se bea vin jertfite diavolilor. ,,Într-adevăr, spune Sfântul Chiril[181], aşa cum pâinea şi vinul, înainte de sfânta chemare a preacinstitei Treimi, erau doar pâine şi vin, iar după invocare au devenit pâinea trupul lui Hristos şi vinul sângele lui Hristos; tot aşa alimentele care aparţineau festinurilor lui satana, chiar dacă prin natura lor sunt simple alimente, ele devin profane şi întinate prin invocarea diavolilor”[182].

La o a patra întrebare a episcopului, catehumenul spunea, adresându-se mereu lui satana: ,,Şi întregului tău cult”. El se lepăda astfel de idolatrie şi de toate superstiţiile.

El se întorcea apoi către răsărit, unde Dumnezeu aşezase raiul, în care omenirea nevinovată trăise fericită[183], şi la porunca episcopului el spunea crezul şi apoi intra în biserică.

Îl dezbrăcau îndată pe catehumen de veşmântul[184] său, care era considerat simbolul omului vechi; goliciunea sa era imaginea celei a lui Iisus Hristos pe cruce, adică ea semnifica renunţarea completă la toate lucrurile din lume. ,,Lucru admirabil, spune Sfântul Chiril, voi aţi venit goi în faţa întregii lumi şi nu aţi roşit; voi sunteţi într-adevăr imaginea tatălui nostru Adam, care era gol în rai şi nu simţea nici o ruşine pentru aceasta”.

Atunci când catehumenul era dezbrăcat astfel de hainele sale, era uns pe tot trupul, de la păr până la picioare, cu ulei[185]. Acest ulei fusese sfinţit; fusese chemat [numele lui] Dumnezeu asupra lui şi se făcuseră rugăciuni ca el să aibă puterea de a distruge ultimele rădăcini ale păcatului şi de a izgoni diavolii.

După această ungere, catehumenul era condus la sfânta scăldătoare a botezului dumnezeiesc[186]. Episcopul îl întreba dacă el crede în Tatăl, în Fiul şi în Sfântul Duh şi, la răspunsul său afirmativ, era cufundat de trei ori în apă, în amintirea morţii lui Hristos, a celor trei zile cât a stat în mormânt, şi a învierii Sale.

Aşa era botezul, considerat nu numai un mijloc de iertare a păcatelor, ci şi de înfiere şi identificare cu Iisus Hristos[187].

Aşa cum Hristos, ieşind din Iordan unde primise botezul de la Ioan, a primit Sfântul Duh care S-a pogorât asupra Lui în chip văzut, tot aşa catehumenul, ieşind din scăldătoarea botezului, primea o ungere care făcea să se pogoare asupra lui Sfântul Duh, adică confirmarea[188]. Ungerea era făcută cu un ulei înmiresmat căruia rugăciunea şi invocarea îi confereau o putere reală care făcea din el un dar al lui Hristos şi un mijloc de împărtăşire a Sfântului Duh. ,,Aşa cum, spune Sfântul Chiril[189], pâinea euharistiei, după invocarea Sfântului Duh, nu mai este o pâine obişnuită, ci trupul lui Hristos, tot aşa uleiul înmiresmat nu mai este o mireasmă obişnuită după invocare, astfel că sufletul însuşi este atins atunci când trupul primeşte ungerea”[190].

Această ungere era făcută, mai întâi pe frunte[191], apoi pe urechi, pe nas şi pe piept.

Numai după primirea mirungerii, catehumenul era socotit vrednic de numele de creştin[192]. Botezul însuşi nu era decât un mijloc de a ajunge la vrednicia de a purta acest nume.

Ungerea, din mirungere, nu era un simplu ritual exterior, după Sfântul Chiril, ci o taină care producea prin sine efectele sale în sufletul care avea o dispoziţie bună.

Cea de-a patra cateheză mistagogică este dedicată dogmei prezenţei reale a trupului şi sângelui lui Hristos în euharistie. Este de remarcat că Sfântul Chiril separă chestiunea dogmatică de chestiunea practică, sau de împărtăşanie care face subiectul celei de-a cincea şi ultime cateheze[193].

El aminteşte textul Sfântului Pavel despre instituirea euharistiei şi cuvintele lui Iisus Hristos. El le înţelege în sensul lor propriu şi întreabă: ,,Cine ar putea să demonstreze că sunt false asemenea expresii: Acesta este trupul meu; acesta este sângele meu[194]?”[195]

,,Dumnezeu a schimbat apa în vin în Cana Galileei, şi noi nu vom găsi vrednic de a crede atunci când El schimbă vinul în sângele Său[196] ? Să primim deci cu convingere lăuntrică pâinea şi vinul ca pe trupul şi sângele lui Hristos; căci sub chipul pâinii este trupul care îţi este dat; şi sub chipul vinului este sângele care îţi este dat; pentru ca, luând trupul şi sângele lui Hristos, tu să fii părtaş la acelaşi trup şi acelaşi sânge cu al Său. Noi devenim astfel purtători de Hristos, atunci când membrele noastre au participat la trupul şi sângele Său”[197].

Totuşi, Sfântul Chiril nu vroia să se înţeleagă aceste cuvinte într-un sens material şi într-o părtăşie exterioară, ci într-un sens duhovnicesc[198] care nu înlătura nimic din realitate. Elementele pâinii şi vinului rămân pentru exterior, pentru simţuri; dar participarea sufletului şi a trupului la trupul şi sângele lui Hristos nu este mai puţin reală. Nici ochii, nici gustul nu sunt cele care ne adeveresc realitatea; credinţa este cea care ne dă convingerea lăuntrică că pâinea şi vinul sfinţite sunt trupul şi sângele lui Hristos[199]. După această credinţă lăuntrică, ceea ce părea pâine nu mai este pâine, ci trupul lui Hristos, chiar dacă pâinea rămâne evidentă pentru gust; ceea ce părea vin nu mai este vin, ci sângele lui Hristos, chiar dacă vinul rămâne evident pentru gust[200].

 

Traducere: Catacombele Ortodoxiei, în colaborare. Notele care vor apărea ca fiind ale traducătorului (n.tr.) aparţin Catacombele Ortodoxiei. Înclinările sau sublinierile din text aparţin textului original. Citatele din Sfânta Scriptură sunt din ediţia sinodală din 1914.

 


   [1] Sfântul Atanasie, Epist. 1 ad Serapion, § 2.

   [2] Ibid., § 11 ad 14.

   [3] Ibid., § 15 şi 16.

   [4] Ibid., § 17 şi 18.

   [5] Biserica Romană a crezut că poate explica ceea ce, după Sfântul Atanasie, era de neînţeles pentru heruvimi. În loc să se mulţumească cu învăţătura dumnezeiască, după care Sfântul Duh purcede de la Tatăl, ea a învăţat că El purcede şi de la Fiul. [Aceasta] este o eroare distrugătoare a Treimii, aşa cum vom avea ocazia să demonstrăm.

   [6] Ibid., § 19 şi 20.

   [7] Ibid., § 21 ad 24.

   [8] Ibid., § 25 ad 27.

   [9] Ibid., § 28.

   [10] Sfântul Atanasie învaţă aici aceeaşi dogmă ca Iustin, Irineu, Tertulian şi ceilalţi Părinţi din vechime. Biserica Romană a înlocuit această rânduială veche a credinţei soborniceşti cu cuvântul infailibil al episcopului Romei. Nu s-ar putea contrazice mai categoric învăţătura sobornicească (N.tr.: catolică, autorul face un joc de cuvinte) a primelor veacuri, singura care merită crezare.

   [11] Ibid., § 29 ad 33.

   [12] Sfântul Atanasie, Epist. 3 ad Serapion, § 1.

   [13] Ibid., § 2 ad 7.

   [14] Sfântul Atanasie, Epist. 4 ad Serapion, § 2 ad 4. O parte a simbolului zis al Sfântului Atanasie este împrumutat din această epistolă a patra către Serapion.

   [15] Ibid., § 5 ad 7.

   [16] Acachie şi Patrofil.

   [17] Sfântul Atanasie, De Trinit. et Spirit. Sancto, § 19.

   [18] Sfântul Atanasie, Exposit. fid., § 4. Acestfragmentesteremarcabil: το δε αγιον πνευμα εκπορευμα ον του πατρος α ει εστιν εν ταις χερσι του πεμποντος πατρος και του φεροντος υιου δι ου επληρωσε τα παντα.

   [19] Sfântul Atanasie, De Incarnat., § 9, 13.

   [20] Sfântul Atanasie, Orat. III, Cont. Arian., § 24, 25.

   [21] Sfântul Atanasie, De Trinit. et Spirit. Sancto, § 8, 9.

   [22] Sfântul Atanasie, De Incarnatione Dei Verbi, et contra arianos.

   [23] Sfântul Atanasie, De Incarnat. Domini Jesu Christi contra Apollinar., cartea I, § 1.

   [24] Ibid., § 2, 7.

   [25] Ibid., § 7 ad fin.

   [26] Ibid., cartea a II-a, § 3 şi urm..

   [27] Sfântul Atanasie, Epist. ad Epictet, § 1 ad 3.

   [28] Ibid., § 4.

   [29] Nu va fi inutil să observăm că în toate lucrările Sfântului Atanasie, toate îndreptate împotriva ereziilor, el nu face nici cea mai simplă menţiune a altei autorităţi decât cea a Bisericii soborniceşti. Marele episcop nu a făcut nici cea mai mică aluzie la autoritatea episcopală în materie de credinţă; dintr-un motiv cu atât mai puternic, el nu a menţionat autoritatea episcopului Romei. Mărturia Bisericii exprimându-se prin Părinţi, de exemplu, prin Părinţii adunaţi la Niceea – aceasta este unica regulă a credinţei.

   [30] Sfântul Atanasie, Epist. ad Adelph.

   [31] Ibid., § 3. Sfântul Atanasie a combătut în mod anticipat nu numai pe Nestorie, ci şi Biserica Romană care, după separarea sa de Biserica sobornicească, aduce un cult aparte pentru trupul euharistic al lui Hristos şi pentru inima Sa. Se caută a scuza aceste culte afirmându-se că ele se raportează în definitiv la Dumnezeu; dar nu este mai puţin adevărat că se separă, nu doar o parte din umanitatea, ci chiar o parte din trupul, din persoana Cuvântului făcut om, pentru a i se aduce un cult aparte. Sfântul Atanasie condamnă deschis această erezie, aşa cum Biserica a condamnat-o apoi în persoana lui Nestorie.

   [32] Ioan 10, 33.

   [33] Sfântul Atanasie, Epist. ad Maxim. philosoph.

   [34] Ibid., § 5.

   [35] În aceeaşi epocă cu Sfântul Atanasie, Sfinţii Chiril al Ierusalimului şi Grigorie de Nazianz respingeau încă Apocalipsa, aşa cum vom vedea studiind operele lor.

   [36] Sfântul Atanasie, Epist. ad Marcellin., § 1, 2.

   [37] Ibid., § 3 ad 20.

   [38] Ibid., § 22 ad 26.

   [39] Ibid., § 27 ad fin.

   [40] Sfântul Atanasie, Exposit. in Psalm.

   [41] Sfântul Atanasie, De Titulis Psalm.

   [42] Sfântul Atanasie, Epist. ad Episcop. Ægypt. et Lyb., § 8.

   [43] A se vedea mai ales Barruel, Despre papă şi drepturile sale (Du Pape et de ses droits), partea a II-a, cap. 18. Acest scriitor pretinde că Sfântul Atanasie a făcut apel la Roma împotriva sentinţei Sinodului din Tyr şi împotriva altei depuneri pronunţate contra lui. Noi am citat documentele care au convins de minciuna lui Barruel şi a celor care au susţinut aceeaşi eroare.

   [44] Sfântul Atanasie, Hist. Arian. ad. Monach., § 9 şi urm.; Apolog. cont. Arian., § 19 şi urm..

   [45] Sfântul Atanasie, Apolog. cont. Arian., § 37 şi urm..

   [46] Sfântul Atanasie, Epist. ad Afros., § 1.

   ... του αγαπητου και συλλειτουσγου ημων, Δαμασου, του επισκοπου της μεγαλης Ρωμης ... Cuvântul συλλειτουσγος aduce cu el ideea aceluiaşi serviciu public, a aceleiaşi funcţii.

   [47] Ibid., § 10.

   [48] Sfântul Atanasie, Hist. Arian. ad. Monach., § 37.

   [49] Ibid., § 35.

   [50] Sfântul Atanasie, Epist. encycl., § 3.

   [51] Sfântul Atanasie, Epist. ad Dracont., § 1, 2, 3.

   [52] Ibid., § 9.

   [53] Sfântul Atanasie, Epist. 4 ad Serapion, § 12.

   [54] Sfântul Atanasie, De Decret. Nic. Synod., § 30.

   [55] Sfântul Atanasie, Orat. IV, cont. arian., § 21.

   [56] Sfântul Atanasie, Epist. 4 ad Serapion, § 13.

   [57] Sfântul Atanasie, Orat. II, cont. arian., § 42.

   [58] Ap. Teodoret, Dialog. II.

   [59] Sfântul Atanasie, Apolog. cont. Arian., § 11.

   [60] Ibid., § 30.

   [61] Sfântul Atanasie, Apolog. ad Constant., § 15, 16.

   [62] Κυριακον παντες ονομαξουσιν. A se vedea nota 1 de la pagina 338, volumul II din Istoria Bisericii a noastră.

   [63] Sfântul Grigorie de Nazianz, Orat. XXI, in Laud. Athan.; Sfântul Atanasie, Apolog. de fuga; Socrate, Hist. Eccl., cartea a III-a, c. 8; Sozomen, Hist. Eccl., cartea a IV-a, c. 10; Rufin, Hist. Eccl., cartea I, c. 18.

   [64] Sfântul Atanasie, Epist. ad Dracont., § 1.

   [65] Ibid., § 2.

   [66] Ibid., § 3.

   [67] Ibid., § 4.

   [68] N.tr.: I Timotei 4, 14.

   [69] Ibid., § 5.

   [70] Ibid., § 6.

   [71] Ibid., § 7.

   [72] Ibid., § 8.

   [73] Ibid., § 9.

   [74] Noi am citat anterior acest fragment.

   [75] Sfântul Atanasie, Epist. ad Dracont., § 10.

   [76] Sfântul Atanasie, Epist. festal.

   [77] Noi am remarcat deja mai sus că descoperirea acestor epistole aparţine lui Curton. Cardinalul Mai le-a inserat în a sa Bibliotecă Nouă a Părinţilor (Nouvelle Bibliotheque des Peres), cu o traducere latină făcută după descoperirea siriacă şi editată de Curton.

   [78] Sfântul Atanasie, Epist. festal. 1, § 5.

   [79] N.tr.: Ioan 6, 53.

   [80] Ibid., § 7.

   [81] N.tr.: Pharmouthi sau Parmouti este cea de-a opta lună din calendarul egiptean, şi corespunde perioadei dintre 27 martie şi 25 aprilie din calendarul iulian. În Egiptul antic, ea era cea de-a patra lună din anotimpul Proyet (Creştere şi apariţie), când apele Nilului scădeau şi culturile începeau să crească în tot pământul Egiptului.

   [82] În alte epistole, el indică începutul postului mare; apoi Săptămâna Mare, Paştele şi Cincizecimea.

   [83] Sfântul Atanasie, Epist. festal. 1, § 10.

   [84] Ibid., § 11.

   [85] Sfântul Atanasie, Epist. festal. 2, § 6, 7.

   [86] N.tr.: Phamenoth sau Paremhat este cea de-a şaptea lună din calendarul egiptean, şi corespunde perioadei dintre 25 februarie şi 26 martie din calendarul iulian. În Egiptul antic, ea era cea de-a treia lună din anotimpul Proyet (Creştere şi apariţie), când apele Nilului scădeau şi culturile începeau să crească în tot pământul Egiptului.

   [87] Sfântul Atanasie, Epist. festal. 3, § 6.

   [88] N.tr.: Luca 24, 5-6.

   [89] Sfântul Atanasie, Epist. festal. 4, § 1.

   [90] Ibid., § 4.

   [91] N.tr.: Matei 26, 17.

   [92] Ibid., § 5.

   [93] N.tr.: Potrivit I Corinteni 11, 27, 29.

   [94] Aceste curăţiri exterioare sunt încă în uz în Bisericile Ortodoxe Răsăritene.

   [95] Sfântul Atanasie, Epist. festal., 10, § 1.

   [96] Ibid., § 2.

   [97] N.tr.: Matei 18, 20.

   [98] Ibid., § 7.

   [99] N.tr.: Potrivit Isaia 50, 7.

   [100] Ibid., § 8.

   [101] Sfântul Atanasie, Epist. festal., 13, § 6.

   [102] Sfântul Atanasie, Epist. festal., 19, § 1.

   [103] Ibid., § 6.

   [104] Ibid., § 8.

   [105] Sfântul Fotie, Epist. ad Taras.

   [106] Sfântul Chiril al Ierusalimului, op., edit. Bened.

   [107] Iată acest simbol extras textual de la Sfântul Chiril:

   ,,Noi credem într-un Dumnezeu, Tatăl atotputernicul, făcătorul cerului şi al pământului, tuturor lucrurilor văzute şi nevăzute;

   Şi într-un Domn, Iisus Hristos, Fiu unic al lui Dumnezeu, care a fost născut din Tatăl, Dumnezeu adevărat mai înainte de toţi vecii; prin care toate lucrurile au fost făcute;

   Care a venit în trup, şi S-a întrupat de la Fecioara prin Sfântul Duh; care a fost răstignit şi a fost îngropat; care a înviat a treia zi; S-a urcat la ceruri şi şade de-a dreapta Tatălui; şi care va veni cu slavă să judece viii şi morţii; şi a cărui stăpânie nu va avea sfârşit;

   Şi într-un Duh Sfânt, Mângâietorul, care a grăit prin prooroci;

   Şi într-un botez al pocăinţei pentru iertarea păcatelor;

   Şi într-una Sfântă Biserică Sobornicească;

   Şi în viaţa veşnică”.

   [108] Sfântul Chiril, Procatech., § 1. Catehumenii erau numiţi φωτιζομενοι, în latină: illuminundi.

   [109] Ibid., § 2.

   [110] Ουκεφωτισθη, în latină: non illuminatus est. Se numea luminare harul dat prin botez.

   [111] Ibid., § 3.

   [112] Ibid., § 4.

   [113] Ibid., § 7.

   [114] N.tr.: Potrivit Efeseni 4, 5.

   [115] Ibid., § 9.

   [116] Ibid., § 10.

   [117] Ibid., § 11 şi 12.

   [118] Ibid., § 13.

   [119] Ibid., § 14.

   [120] Ibid., § 16.

   [121] Sfântul Chiril, Catech. I, § 2. Schimbarea omului vechi în omul nou se făcea, după Sfântul Chiril: δια της εξομολογησεως, per confessionem.

   [122] Cu alte cuvinte credincios, πιστος. Credinciosul se mai numeşte luminat sau iluminat.

   [123] Ibid., § 5.

   [124] Sfântul Chiril, Catech. II, § 1 ad 10.

   [125] Εις μονος αναμαρτητος (§ 10). Aceasta era dogma Bisericii primare, opusă celei care a fost proclamată în zilele noastre de Biserica Romană despre Fecioara Maria, dogmă care zice că a fost zămislită fără păcatul originar şi scutită de tot păcatul actual. Această pretinsă dogmă definită în 1851 este opusă învăţăturii primare formulate de Sfântul Chiril al Ierusalimului şi de ceilalţi Părinţi ai Bisericii.

   [126]Ibid., § 12, 13.

   [127] Πετροσ ο κορυφαιοτατος και πρωτοστατης των αποστολων ... το αποστολικον αξιωμα εσχεν αναφαιρετον.

   Pentru Sfântul Chiril, Sfântul Petru, deşi primul dintre apostoli, nu avea decât demnitatea apostolică. Episcopii Romei, care se pretind succesori ai Sfântului Petru, nu numai ca episcopi ai Romei, ci ca cei dintâi episcopi ai Bisericii, caută să abuzeze de cuvintele cel mai mare sau conducător, pentru a-i atribui Sfântului Petru, şi prin urmare loruşi, o demnitate superioară şi excepţională. Dar această eroare este opusă învăţăturii Părinţilor, aşa cum noi am văzut deja şi vom vedea încă în continuare.

   [128] Sfântul Chiril, Catech. III, § 3.

   [129] Ibid., § 12.

   [130] Ibid., § 10. Noi observăm că Sfântul Chiril expune adesea dogma lui Hristos fiu unic al lui Dumnezeu. În cea de-a treia cateheză (§ 14), el spune că Tatăl L-a numit pe Hristos Fiul Său în sensul strict al cuvântului, deoarece El este Cuvântul veşnic şi Fiul lui Dumnezeu prin fire; cel botezat nu este în acelaşi fel fiul lui Dumnezeu, ci el este prin înfiere. Nu se putea expune mai limpede dogma consubstanţialităţii.

   [131] Ibid., § 15.

   [132] Sfântul Chiril, Catech. IV, § 1.

   [133] Ibid., § 2.

   [134] Ibid., § 10. Acest fragment va da de gândit că crucea nu rămăsese întreagă la Ierusalim, şi s-ar fi putut obiecta împotriva autenticităţii crucii despre care se afirmă că ea fusese conservată acolo.

   [135] Prin cuvântul καταχθονια, subterranea, Sfântul Chiril vroia să indice spaţiile din afara lumii văzute, şi unde se află sufletele după moarte.

   [136] Se ştie că Bisericile protestantă şi anglicană l-au desfiinţat ca fiind contrar obiceiurilor Bisericii primare. Ele au luat o cale greşită în această privinţă, ca în privinţa multor altor lucruri pe care noi le-am indicat deja şi le vom indica în continuare.

   [137] Sfântul Chiril, ca toţi ceilalţi Părinţi, nu vorbeşte decât de judecata finală care va hotărî pentru veşnicie soarta tuturor oamenilor.

   [138] Sfântul Chiril nu face aici nici o aluzie la Purcederea Sfântului Duh.

   [139] Sfântul Chiril, Catech. V, § 1 ad 5.

   [140] Ibid., § 6.

   [141] Ibid., § 7.

   [142] Ibid., § 10 şi 11.

   [143] Ibid., § 12.

   [144] Ibid., § 13.

   [145] Sfântul Chiril, Catech. VI, § 2.

   [146] Ibid., § 5.

   [147] Ibid., § 7, 9.

   [148] Ibid., § 11.

   [149] Acest fapt a fost admis de Sfântul Iustin (Apolog. 11), Irineu (Cont. Hæres., cartea I, 23); Tertullian (Apologet., c. 13); Eusebiu (Hist. Eccl., cartea a II-a, c. 13, 14) şi alţi autori mai târzii. Unii critici au contestat acest fapt şi au căutat să explice inscripţia într-un alt mod decât scriitorii savanţi pe care tocmai i-am citat. Se poate prefera foarte rezonabil mărturia acestor savanţi sistemelor câtorva critici moderni. A se vedea despre Simon Magul, nota noastră 2 de la pagina 313 a volumului I din Istoria Bisericii.

   [150] Sfântul Chiril (§ 15) dă lui Petru şi Pavel acelaşi titlu de οι τησ ’Εκκλησιας προσταται, însărcinaţi cu ocârmuirea Bisericii, sau conducători ai Bisericii. După episcopul de Ierusalim, Petru nu avea deci un drept exclusiv asupra acestui titlu, şi Pavel avea acelaşi drept ca el. Ceea ce îi distingea în relatările Noului Testament, precum cheile împărăţiei care îi erau caracteristice lui Petru, şi ridicarea la cel de-al treilea cer care-i era caracteristică lui Pavel, nu le conferea o autoritate distinctă. Sfântul Petru şi Sfântul Pavel nefiind împreună la Roma decât către anul 67, sub Nero, în această epocă, după Sfântul Chiril, s-ar fi petrecut faptul referitor la Simon Magul, care ar fi locuit astfel la Roma mai mulţi ani.

   [151] Sfântul Chiril, Catech. VII, § 4.

   [152] Sfântul Chiril, Catech. VIII şi IX.

   [153] Sfântul Chiril, Catech. X.

   [154]SfântulChiril, Catech.X, § 14. αρχιερευσ απαραβατον εχων την ιερωσυνην ... ουτε διαδοχον ετερον εχων τησ αρχιερατειας. Această învăţătură este diametral opusă teoriei papale.N.tr.: În original, scrie ,,arhipreot”, dar în limba greacă scrie ,,arhiereu”.

   [155] Παρθενοσ η Θεοτοκος. Deci acest titlu nu a fost inventat defel de Sinodul din Efes, precum au pretins anumiţi scriitori puţin instruiţi.

   [156] Sfântul Chiril, Catech. XI.

   [157] Sfântul Chiril, Catech. XII.

   [158] Sfântul Chiril, Catech. XIII.

   [159] Sfântul Chiril, Catech. XIV.

   [160] Ibid., § 27.

   [161] Sfântul Chiril, Catech. XV.

   [162] Sfântul Chiril, ca mulţi alţi Părinţi ai Bisericii, a dezvoltat subiectul semnelor ce trebuie să preceadă cea de A Doua Venire; ei au adus în privinţa acestui subiect mai multe proorocii, mai cu seamă pe cea a lui Daniil; dar ei nu dau teoriile lor ca dogme pe care suntem obligaţi să le credem.

   [163] Sfântul Chiril, Catech. XVI.

   [164] Ibid., § 2.

   [165] N.tr.: Matei 11, 27; Ioan 16, 13-14.

   [166] Sfântul Chiril, Catech. XVI, § 24. La paragraful 22, vorbind despre lucrarea Sfântului Duh în lume, Sfântul Chiril dă o idee despre mărimea Bisericii secolului al IV-lea. ,,Aş vrea, spune el, ca tu să socoteşti câţi creştini aparţin acestei eparhii şi întregii provincii a Palestinei. De acolo, mergi cu gândul până la hotarele cele mai îndepărtate ale Imperiului Roman; apoi aruncă-ţi ochii asupra restului lumii, şi tu vei vedea creştini la perşi, la diferitele popoare precum indieni, goţi, sarmaţi, gali, spanioli, mauri, africani, etiopieni, şi celelalte popoare cărora noi nu le cunoaştem nici măcar numele. Socoteşte, la fiecare popor, episcopii, preoţii, diaconii, monahii, fecioarele, laicii, şi vezi câte daruri a împărţit acolo Sfântul Duh; cum, în toată lumea, unii practică onestitatea, alţii fecioria veşnică, sau milostenia, sau sărăcia. Sfântul Duh este ca un centru luminos ale cărui raze se răspândesc pretutindeni”.

   [167] Sfântul Chiril, Cateh. XVII.

   [168] Ibid., § 11.

   Noi trebuie să remarcăm două fragmente în această cateheză referitoare la Sfântul Pavel şi Sfântul Petru. Sfântul Pavel este considerat de Sfântul Chiril apostolul Romei: κατηχησοντα δε και την βασιλιδα Ρωμην: Regiamque Romam institutis imbuit (vid. Et., § 31). După evanghelizarea Romei de către el, el menţionează călătoria sa în Spania (§ 26). În paragraful următor (§ 27) el îl numeşte pe Sfântul Petru: conducător al apostolilor şi purtătorul de chei al Împărăţiei cerurilor: ο πρωτοστατησ των αποστολων και τησ Βασιλειασ των ουρανων κλειδουχοσ Πετροσ. Dar Sfântul Chiril nu consideră aceste titluri ca conferindu-i Sfântului Petru o autoritate particulară. Este de remarcat că el nu vorbeşte nici de episcopatul, nici măcar de apostolatul Sfântului Petru la Roma, şi că el rezervă Sfântului Pavel titlul de apostol al Romei. Prin urmare, în zadar adepţii papalităţii au vrut să vadă în acest text al Sfântului Chiril o dovadă în favoarea acestei instituţii. Noi am văzut că sfântul doctor dă titlul de conducător al apostolilor Sfântului Pavel ca şi Sfântului Petru. Titlul de purtător de chei nu este decât o aluzie la textul evanghelic. În ce priveşte episcopatul Sfântului Petru în Roma, care ar fi motivul papalităţii, Sfântul Chiril îl respinge, într-adevăr în mod indirect, dar în realitate foarte oficial. El neagă de asemenea în acelaşi mod episcopatul Sfântului Petru în Antiohia (§ 28).

   [169] Sfântul Chiril, Cateh. XVIII.

   [170] Ibid., § 1.

   [171] Ibid., § 23.

   [172] Prin aceste din urmă cuvinte, Sfântul Chiril indică de asemenea cu claritate că el putea să săvârşească pentru catehumeni tainele Bisericii.

   Este foarte important de remarcat că, în explicaţia cuvântului catolic (n.tr.: universal, sobornicesc; noi vom scrie de aici încolo sobornicesc), Sfântul Chiril nu face nici o aluzie la supunerea în faţa unei autorităţi care ar fi centrul unităţii. Nu se cunoştea, în vremea sa, această teorie modernă a papalităţii.

   [173] Sfântul Chiril, Cateh. XVIII, § 26.

   [174] Pentru a desemna o Biserică, Sfântul Chiril se foloseşte de cuvântul το Κυριακον (în latină Dominicum), cuvânt asupra căruia noi am atras atenţia de mai multe ori cititorului şi care este de cea mai nobilă antichitate.

   [175] Sfântul Chiril nu recunoştea decât trei ordine în Biserică, apostolii sau episcopii; proorocii sau preoţii; doctorii sau diaconii însărcinaţi cu citirea cărţii de învăţătură în adunările credincioşilor. Aşa interpretează el textul Sfântului Pavel pe care-l citează (I Corinteni 12, 28) şi nu vede în celelalte funcţii indicate de apostol decât daruri speciale şi nu ordine permanente.

   [176] Nu este lipsit de importanţă să atragem atenţia asupra definiţiei pe care Sfântul Chiril al Ierusalimului o dă Bisericii soborniceşti; ea este cu totul contrară celei pe care o dă Biserica Romană sau papală. Se poate crede că teologii romani au avut necuviinţa de a cita textele reproduse alăturat, ale Sfântului Chiril, în favoarea sistemului papal ? Un episcop in partibus, dl. Luquet, episcop de Hesebon, a îndrăznit chiar să citeze aceleaşi texte într-o scrisoare foarte insolentă pe care el a adresat-o preacinstiţilor episcopi ortodocşi din Rusia. Această scrisoare se găseşte, sub forma unei introduceri, la începutul unui pamflet greoi al lui Theiner împotriva Bisericii Ortodoxe Soborniceşti a Rusiei (a se vedea partea L din introducere).

   [177] Asemenea Părinţilor pe care noi i-am citat anterior, Sfântul Chiril consideră că viaţa veşnică nu începe decât după învierea trupurilor şi judecata generală. Aşteptând, morţii sunt într-o stare provizorie în raport cu soarta care le va fi atribuită mai târziu.

   [178] Sfântul Chiril, Catech. Mystag. I, § 1.

   [179] Botezul solemn se dădea la slujba de seară cu care începea sărbătoarea Paştilor.

   [180] Ibid., § 2 şi următoarele.

   [181] Ibid., § 7.

   [182] Trebuie să remarcăm că, după Sfântul Chiril, sfinţirea elementelor euharistice nu are loc decât prin invocare, aşa cum învaţă încă Biserica Sobornicească Răsăriteană.

   Noi vom observa în plus că sfântul doctor, făcând o comparaţie între alimentele pângărite prin invocarea diavolilor şi elementele euharistice, nu menţionează, pentru cele dintâi, decât o simplă murdărire, în timp ce el spune în mod expres că pâinea şi vinul sfinţite devin trupul şi sângele lui Hristos.

   [183] Ibid., § 9, 11. După Sfântul Chiril, raiul de pe pământ a fost aşezat în Răsărit, în raport cu Palestina. El indica astfel câmpiile Eufratului şi Tigrului.

   [184] Sfântul Chiril, Catech. Mystag. II, § 2.

   [185] Ibid., § 3.

   [186] Ibid., § 4.

   [187] Ibid., § 5, 6, 7.

   [188] Sfântul Chiril, Catech. Mystag. III, § 1.N.tr.: Confirmarea este numele catolic al tainei mirungerii; noi vom scrie de acum încolo mirungere.

   Biserica Sobornicească Răsăriteană a păstrat unirea mistică a botezului cu mirungerea.Biserica Romană, păstrând vechiul obicei în săvârşirea a două taine, a repetat mirungerea după mai mulţi ani prin slujirea episcopului. Biserica Anglicană a păstrat eroarea Bisericii Romane şi a adăugat la ea desfiinţarea ungerii, sub falsul pretext că ea este contrară obiceiurilor primare. Protestanţii au desfiinţat cu totul, taina şi ritualurile sale, sub pretextul simplităţii primare.

   [189] Ibid., § 3.

   [190] Protestanţii au pretins, pornind de la acest text, că Sfântul Chiril nu admitea în euharistie decât o realitate mistică ca cea pe care el o atribuie uleiului înmiresmat de la mirungere. Sfântul Chiril se va angaja el însuşi curând în a răspunde acestui sistem. Sfântul doctor nu avea în vedere decât a reliefa în ochii neofiţilor importanţa untdelemnului sfinţit, dar nu vroia să spună că între principiul sfinţitor care-i era conferit după sfinţirea sa, şi pâinea euharistică, exista o similitudine totală. El numeşte pe drept pâinea euharistică trupul lui Hristos, în timp ce el nu numeşte untdelemnul sfinţit Sfântul Duh.

   [191] Sfântul Chiril, Catech. Mystag. III, § 4.

   [192] Ibid., § 5.

   [193] Această singură separare răspunde protestanţilor potrivit cărora realitatea (nereală) pe care ei o admit nu ar exista decât în momentul împărtăşirii.

   [194] N.tr.: Matei 26, 26 şi 28.

   [195] Sfântul Chiril, Catech. Mystag.IV, § 1.

   [196] Και ουκ αξιοπιστος εστιν, οινον μεταβαλων εισ αιμα, § 2. Există deci, după Sfântul Chiril, schimbarea substanţei vinului în substanţa sângelui, în pofida aparenţelor care rămân ele însele.

   [197] Ibid., § 3.

   [198] Πνευματικωσ (§ 4).

   [199] Sfântul Chiril, Catech. Mystag. IV, § 6.

   [200] Ibid., § 9.