----------------

 

Carti in site

 

--------------------

Cine e online?

Avem 50 vizitatori și nici un membru online

Calea rătăcirilor (VIII)

- Adevăr şi minciună despre viaţa de după moarte -

de arhimandrit Serafim Alexiev

 

Episodul anterior

 

V. Unde este Împărăţia lui Dumnezeu ? Unde se află sufletele celor decedaţi ?

În tinereţe, pe când eram un teolog cu totul necercat, un cunoscut de-al meu, necrezând nici în Dumnezeu, nici în Împărăţia cerurilor, nici în nemurirea sufletului, mi-a pus o întrebare: Unde se află Împărăţia lui Dumnezeu ? Unde se află sufletele celor care au murit ? Eu m-am tulburat de această întrebare neaşteptată şi nu am ştiut ce să-i răspund. El s-a simţit atunci biruitor, iar eu am rămas cu simţământul chinuitor al celui pus la zid.

De atunci, m-am tot ocupat de această problemă: unde este cu adevărat Împărăţia lui Dumnezeu ? În cerul material ? Însă Sfântul Apostol Pavel zugrăveşte întru totul duhovniceşte Împărăţia lui Dumnezeu, spunând că aceasta nu este mâncare şi băutură, adică nimic material, simţit, care presupune desfătări fizice, ci dreptate şi pace şi bucurie întru Duhul Sfânt (Romani 14, 17). Ce semnifică însă toate acestea ? N-aş putea să răspund. Unde se află sufletele celor ce au murit după despărţirea lor de trup ? Oare în jurul nostru, oare altundeva pe planeta noastră, ori pe vreo altă planetă, ori încă şi mai departe – într-un alt sistem solar ? Însă nici aceste fantasmagorice presupuneri nu m-au mulţumit, căci am descoperit adânci contradicţii întru ele: toate stelele care strălucesc pe cer sunt materiale, iar sufletul este ceva imaterial.

Au trecut ani, am citit şi am învăţat o mulţime de lucruri. M-am adâncit în tainele credinţei. Şi, treptat, am înţeles cât de incorect este pusă problema în privinţa Împărăţiei cerurilor şi a sufletului: unde se află ? – la nivelul simţurilor, în plan spaţial. Şi sufletele, şi Împărăţia cerurilor sunt în afara oricărei sfere a categoriilor noastre pământeşti spaţio-temporale. Însuşi Hristos a spus despre Împărăţia lui Dumnezeu că nu se poate spune despre ea: Iată aici sau iată acolo (Luca 17, 21). Ea este veşnică, nu de aici, nu este din lumea aceasta (Ioan 18, 36), Şi tocmai pentru acest fapt nu este firesc să se întrebe unde se află.

Lumea materială aşezată în timp şi spaţiu se deosebeşte prin măsurile sale: lungime, lăţime şi înălţime. Prin aceste măsuri nu se leagă de cealaltă lume. Acolo există, pământeşte vorbind, cu totul alte ’dimensiuni’ – duhovniceşti, de neatins de noi, câtă vreme suntem în trup. Dar, ca făpturi create pentru veşnicie, noi nu suntem întru totul lipsiţi de posibilitatea de a percepe cealaltă lume şi de a intra în contact cu ea. Ziditorul ne-a creat şi duhovniceşti, ca, atâta vreme cât ne mişcăm în lumea materială, să putem să o simţim cu sufletele noastre şi pe cea imaterială. Rugăciunea este, de pildă, un chip de părtăşie cu cealaltă lume. Experienţa de rugăciune a credincioşilor sinceri, afundaţi într-o adevărată viaţă plină de har, este o mărturie că ea ţine de ’domeniul’ Împărăţiei lui Dumnezeu. Experimentarea celor mai înalte simţăminte – al dreptăţii, adică al libertăţii faţă de păcat, al păcii conştiinţei, adică al armoniei în legătura noastră cu Creatorul şi cu toate făpturile, şi al desfătării harice a Raiului, adică al fericirii care depăşeşte orice altă fericire pământească – reprezintă stări care ţin de ’gustarea’ Împărăţiei lui Dumnezeu.

Sufletului, acestui cetăţean ceresc, osebit prin nemurire şi veşnicie, nu i se pot aplica măsurile grosiere ale spaţialităţii. Tot astfel, nici pentru simţămintele trăite de suflet nu sunt potrivite aceste măsuri. Fără să se folosească de vreo categorie pământească, omul, de la sine, ştie şi gustă ce este dreptatea, ce este bucuria şi ce este pacea. Prin urmare, este limpede că cele nevăzute, fără a se supune conceptelor şi categoriilor pământeşti, pătrund oricum ar fi în cele văzute şi trăite de conştiinţa omului.

Dreptatea, bucuria şi pacea, aceste înalte însuşiri ale Împărăţiei lui Dumnezeu, sunt date în suflet, precum un germene, fiecăruia dintre noi. Cu toţii avem, fie şi în cel mai nedesăvârşit chip, o oarecare cunoştinţă despre ele, pentru că fiecare dintre noi poartă chipul lui Dumnezeu în sine şi fiecare este chemat să devină cetăţean al Cerului. Şi cei care nu cred în Împărăţia lui Dumnezeu au o oarecare noţiune despre aceasta – că ea înseamnă dreptate, pace şi bucurie. Deşi în cazul lor aceste noţiuni poartă un caracter pământesc, şi în ceea ce-i priveşte ele rămân lucruri duhovniceşti înalte, care nu pot să fie socotite însuşiri materiale. Ele sunt din o cu totul altă rânduială.

Omul este alcătuit din trup fizic şi din suflet nematerial. Nici oamenii cei mai învăţaţi nu înţeleg cum este unit sufletul cu trupul în om. Iar sufletul, la rândul său, este legat cu o serie de legături nevăzute.

Omul este de neînţeles pentru sine însuşi. Pascal a exprimat foarte bine aceasta când a spus: ,,Nu ştiu ... cum sunt eu însumi [...]. Nu ştiu cum este trupul meu, ce sunt simţurile mele, ce este sufletul meu şi însăşi acea parte din fiinţa mea care gândeşte ceea ce spun, care raţionează despre toate şi asupra ei însăşi, fără a se cunoaşte mai mult decât restul ... Tot ceea ce cunosc este că trebuie să mor în curând, dar ceea ce ignor mai mult este însăşi această moarte pe care n-o pot evita”[1].

Omul poartă în trupul şi în sufletul său taine în faţa cărora rămâne fără grai. El are capacitatea de a judeca, însă el însuşi nu ştie cum se nasc gândurile sale. Este capabil de felurite simţăminte, însă rămâne neputincios înaintea tainei ivirii acestora. El este capabil să manifeste felurite voi, însă nu poate să răspundă în ce unghere tainice ale sufletului său se iau hotărârile voii sale. El are darul imaginaţiei, însă rămâne de neexplicat pentru el cum se produce aceasta şi cum prin ajutorul ei este în stare să extragă înaintea sa felurite amintiri, să zboare cu duhul într-o clipă pe distanţe uriaşe, să meargă cu viteza fulgerului în ţări străine, pe care cu ani înainte le-a vizitat şi să se întoarcă înapoi cu aceeaşi iuţime. Taina raţiunii în om, minunea imaginaţiei lui înaripate biruind obstacolele timpului şi spaţiului şi posibilitatea dată duhului său de a zbura neîmpiedicat deasupra lor, cât şi multe alte minuni ale lumii lui trupeşti şi sufleteşti – fie ca toate acestea să-l smerească pe om şi să-l conducă la binecuvântata cutremurare în faţa tainei propriei sale existenţe !

Acestea şi alte observaţii asemănătoare îl conduc pe orice om înzestrat cu raţiune la concluzia că, pe lângă lumea materială şi lucrurile materiale, există neîndoielnic şi o mulţime de lucruri imateriale şi chiar o întreagă lume imaterială, despre care este nepotrivită întrebarea: unde se află aceasta ?, în limitele spaţialităţii la nivelul perceptibilului, rod al fiinţei noastre pământeşti.

Lumea fizică se află în spaţiu şi timp. Lumea făpturilor duhovniceşti este legată cu aceste categorii, fără a fi însă supusă măsurilor ei pământeşti accesibile nouă.

Împărăţia cerurilor, ca şi îngerii, aceste fiinţe spiritual-raţionale fără de trup, dar reale, există; ca şi sufletele omeneşti trecute în lumea cealaltă. Ele aparţin lumii duhovniceşti, nevăzute, zidite de Dumnezeu, despre care citim încă din primele rânduri ale Bibliei: Întru început au făcut Dumnezeu cerul şi pământul (Facerea 1, 1), adică lumea nevăzută şi cea văzută. În acest sens şi în Simbolul de credinţă se spune: ,,Cred într-unul Dumnezeu, Tatăl Atotţiitorul, Făcătorul cerului şi al pământului, al tuturor celor văzute şi nevăzute”.

Acum noi trăim pe pământul văzut. Însă viaţa viitoare, făgăduită nouă atât de limpede de Domnul Iisus Hristos (a se vedea Ioan 17, 2) şi neîncetat pomenită în Cuvântul lui Dumnezeu, nu va fi pe acest pământ, care este trecător (a se vedea II Petru 3, 10), ci într-un cer nou şi pe un pământ nou, în care va locui dreptatea (a se vedea II Petru 3, 13) şi care vor dăinui veşnic. Până la cea de-a Doua Venire a lui Hristos sufletele celor decedaţi se vor afla în aşa-numita lume de dincolo. Acum, perdeaua trupului ascunde de noi această lume, însă ea există. Când corpul grosier slăbeşte în această viaţă, iar aceasta se petrece la moarte, vom ieşi cu sufletul nostru în lumea nevăzută şi o vom vedea pe aceasta cu ochii duhovniceşti. Tainica lume de dincolo nu este accesibilă simţurilor trupeşti. Suntem neputincioşi în a o descrie, căci despre ea nu există nici o reprezentare, nici cuvinte potrivite pe acest pământ. Şi, desigur, noi trebuie să ştim cu certitudine măcar puţin despre ea, căci toţi, după această viaţă, avem de călătorit; după o mai lungă ori mai scurtă plutire în oceanul vieţii ne vom opri la limanul veşniciei.

Marele Apostol Pavel, învrednicit să fie răpit cu duhul încă din această viaţă pe lumea cealaltă, a auzit acolo cuvinte care nu este slobod omului a le grăi (II Corinteni 12, 4). Oricare ar fi fost conţinutul acestor cuvinte, el nu ni le-a dezvăluit, căci lucrurile din lumea nevăzută sunt de neexplicat în această lume. Într-o altă întâmplare, acelaşi apostol ne atrage atenţia că există o diferenţă între limbile omeneşti şi limbile îngereşti (a se vedea I Corinteni 13, 1). Care sunt aceste limbi îngereşti ? Prin ele ar fi fost cu putinţă să fie descrise tainele lumii nevăzute, însă noi nu le stăpânim. Inexprimabilul pentru limba pământească devine accesibil într-o anumită măsură pentru mintea duhovnicească, pe calea credinţei şi a experienţei duhovniceşti, pe care oricine poate să o aibă, căci suntem alcătuiţi nu doar din trup, ci şi din suflet. Pe de altă parte, dacă pentru nimeni şi în nici un chip lumea tainică de dincolo nu ar fi accesibilă, atunci nimeni nu ar fi fost în stare să creadă întru ea.

Ce ne spune credinţa ?

 

Unul este Făcătorul lumii cereşti şi pământeşti, al tuturor celor văzute şi nevăzute. Prin El şi în El cele văzute şi cele nevăzute stau în legătură.

 

Unul este Cuvântul lui Dumnezeu, născut mai înainte de toţi vecii, prin care toate s-au făcut (a se vedea Ioan 1, 3). Acest Cuvânt, Fiul lui Dumnezeu, Cea de-a Doua Persoană a Sfintei Treimi, trup s-au făcut şi s-au sălăşluit întru noi, (şi am văzut slava lui, slavă ca a unui născut din Tatăl), plin de dar şi de adevăr (Ioan 1, 14). Cu arătarea Lui ca Dumnezeu în trup pe pământ (a se vedea I Timotei 3, 16), Iisus Hristos uneşte cerul şi pământul, aşază un pod între făptura văzută şi cea nevăzută. Şi unind într-un chip neînţeles dumnezeiasca Sa fire cu firea noastră şi arătându-Şi plinătatea Lui în vremea vieţii Sale pământeşti, chip de rob luând, întru asemănarea oamenilor făcându-se (Filipeni 2, 7), aceasta a făcut cu putinţă pentru firea omenească, slobozită de păcat, să se facă părtaşă firii dumnezeieşti (a se vedea II Petru 1, 4).

 

Unul este Duhul Sfânt, care luminează ca Duh al Adevărului (a se vedea Ioan 15, 26) cerul şi pământul şi care dăruieşte viaţă şi celor morţi, şi celor vii, fiind de viaţă Făcător.

 

Unul este Trupul lui Hristos – Biserica –, care uneşte lumea de sus cu cea de jos, adică îngerii şi duhurile drepţilor celor desăvârşiţi (Evrei 12, 23) cu lumea oamenilor, care trăiesc încă aici, pe pământ. Biserica îi uneşte şi pe vii, şi pe morţi, deoarece în ea, de la Veşnicul şi Viul Dumnezeu, ca de la un etern Izvor, se revarsă râuri de viaţă veşnică asupra tuturor credincioşilor în Hristos – atât a celor care rătăcesc încă pe pământ, cât şi a celor plecaţi în împărăţia nemuririi. În acest mod toate să le unească sub un cap întru Hristos, şi cele din ceruri şi cele de pre pământ, întru dânsul (Efeseni 1, 10). Astfel, cei care cred în Dumnezeu şi păzesc poruncile Lui să fie asemenea chipului Fiului său, ca să fie el întâi născut între mulţi fraţi (Romani 8, 29).

 

În acest chip neînţeles, Hristos apropie viaţa pământească de cea cerească şi face fiinţa nevăzută în aşa măsură accesibilă oamenilor pământeşti, încât Sfântul Apostol Pavel să poată spune că prin Hristos ne îmbogăţim în tot cuvântul şi în toată ştiinţa (I Corinteni 1, 5). Calea către înţelegerea lumii nevăzute este credinţa. Prin credinţă pricepem (Evrei 11, 3). Prin credinţă umblăm, iar nu prin vedere (II Corinteni 5, 7).

 


[1] Blaise Pascal, Misli, fragment 194, p. 116, în traducerea autorului.

 

Episodul urmator