----------------

 

Carti in site

 

--------------------

Cine e online?

Avem 78 vizitatori și nici un membru online

Amintirile unui preot romano-catolic devenit preot ortodox

Abatele René-Francois Guettée, ulterior arhimandritul Vladimir Guettée (1816-1892),

autorul Istoriei Bisericii, Papalităţii schismatice, Papalităţii eretice şi al multor altor cărţi de renume

 

Episoadele anterioare

 

Abatele Guettée face cunoştinţă cu Ortodoxia

 

XIII

Memoriu adresat împăratului Napoleon al III-lea pentru restabilirea Bisericii galicane – Expunerea dogmei Bisericii Ortodoxe – Politeţurile gentilomilor de la Uniune (înainte vreme monarhică) cu această ocazie – Nobleţea lor îşi pleacă fruntea şi se execută – Importanţa micii mele lucrări – Maiestatea sa ţarina Maria Alexandrovna acceptă dedicaţia – Lucrarea îşi face drum şi face mult bine – Maiestatea sa Alexandru al II-lea încurajează activitatea mea – Primesc crucea Sfintei Ana clasa a II-a – Cancelaria Legiunii de onoare se transformă în Sfânta Congregaţie[1] şi îmi refuză dreptul de a purta însemnele decoraţiei – Corespondenţa mea cu clericul Vinoy transformat în cuvios părinte al Congregaţiei – Raportul arhiepiscopiei – Cele trei minciuni ale lui Guibert – Clericul Vinoy moare şi este înlocuit de onorabilul general Faidherbe – Solicit o nouă anchetă – Îmi este acordată – Mi s-a recunoscut dreptul de a purta însemnele decoraţiei mele şi prima anchetă este anulată – Devin prin şansă redactor la Universul fără ca el să se îndoiască de aceasta – Dl. Dupanloup incriminat de dr. Lefort nu răspunde nimic – Câteva note despre acest episcop – Universul răspunde puţine dr. Lefort – Era vorba de incendiul Bibliotecii din Alexandria – Dr. Lefort acuză un patriarh ortodox – Îl reduc la tăcere pe dr. Lefort în coloanele din Universul – Procedee neobişnuite ale periodicelor Timpul şi Secolul XIX – Mulţumită mie, Universul are rolul frumos – Îmi face complimente plăcute pe care nu mi le-ar fi adresat dacă m-ar fi cunoscut – Continuarea lucrărilor mele ortodoxe – Istoria Bisericii – Caracterul acestei mari opere în care rezum studiile întregii mele vieţi – Paralelă între această lucrare şi pretinsele istorii fie papiste, fie protestante – Fie ca Dumnezeu să-mi dea viaţă pentru a-mi atinge ţelul !

 

Cu toate acestea s-a spus, şi s-a spus chiar mai mult; dl. Batbie şi dl. Guibert nu au fost primii care au aflat calomniile răspândite împotriva mea.

De-abia se terminase procesul Verger, că au aranjat ca propria mea soră, călugăriţă în Guadelupe, să-mi scrie că era dezamăgită că eram compromis în afacerea Verger.

Iezuitul nu a pierdut timpul, după cum se vede. El s-a grăbit să meargă până în Guadelupe pentru a mă defăima. El a abuzat de titlul de martor al apărării pe care mi-l dăduse citaţia; s-a transformat acest titlu în acela de apărător.

Ştiu că depoziţia mea, simplă, exprimată modest, eu am vorbit chiar cu stânjeneală şi timiditate, nu era treaba anumitor adversari sus-puşi. Dl. abate Buquet, un om onest, rătăcit în societatea E.-ilor şi V.-ilor, mi-a mulţumit pentru maniera în care mă exprimasem pe tema arhiepiscopului; el ştia că aveam motive grave şi juste de a-l trata cu asprime; dar aş fi socotit că nu respect toate convenienţele dacă nu aş fi fost respectuos faţă de un om asasinat, în prezenţa unei curţi cu juraţi chemaţi să-l judece pe asasinul lui. În rest, nu m-am silit să vorbesc cuviincios de dl. Sibour. Eu îl preţuisem şi moartea lui m-a mâhnit profund. Eu nu aş fi râs, aşa cum au făcut-o alţi preoţi, mergând să stropească cu apă sfinţită patul său funerar. Când am vorbit cu dl. Buquet despre acest scandal care m-a întristat, el mi-a răspuns: ,,Ştiu bine, dragul meu prieten, că dumneata nu aparţii acestei categorii de preoţi”.

Dl. Buquet nu a fost responsabil că nedreptatea de care dl. Sibour s-a făcut vinovat în ce mă priveşte nu a fost reparată de succesorul său. Acest preot onest trebuia să eşueze în faţa intrigii câtorva fanatici mizerabili. Dacă el nu mai este aici pentru a confirma, aş putea să nominalizez pe cutare şi cutare preot, din eparhia Parisului, care ştiu prea bine la ce să se aştepte pe această temă.

Dar iezuitul ştie să respecte adevărul ? Oare iscusinţa sa nu este ca atât să mintă, atât să calomnieze ca să rămână mereu câte ceva ?

Să trecem la cea de-a doua minciună din Raportul Guibert, semnat Batbie. Am fost eu interzis de autoritatea ecleziastică ?

Nu; a o spune este o minciună; şi adevărul este atât de limpede, poate fi cunoscut atât de uşor, încât minciuna devine o defăimare făcută din rea credinţă.

În 1861, mai multe ziare clericalo-legitimiste au crezut de cuviinţă să-mi atribuie o broşură care nu era a mea, şi care era intitulată Roma şi episcopii Franţei. Ele au vorbit mult de rău despre broşură pentru a-l deprecia pe autor; şi ele l-au insultat pe autor pretinzând că era un preot interzis, cu scopul de a deprecia broşura. Printre ziarele care au răspândit ştirea falsă şi defăimarea era Franţa Centrală, din Blois, condusă de dl. Pallu. Or, Blois este locul naşterii mele; trebuia prin urmare să dau mai multă importanţă articolului din Franţa Centrală decât tuturor celorlalte. Corespondenţa Franceză transmisese defăimarea multor altor ziare.

Am deferit ziarele Franţa Centrală şi Corespondenţa Franceză tribunalului civil al Senei, care, pe 5 şi 12 aprilie 1861, a dat sentinţa, al cărei conţinut urmează:

 

,,La cererea formulată de dl. abate Guettee împotriva dlui. Blazeix, administrator al ziarului Franţa Centrală şi dlui. Privat, director al ziarului Corespondenţa Franceză, tribunalul a dat următoarea sentinţă:

În ce priveşte Franţa Centrală:

Având în vedere că în numărul său din 12 ianuarie 1861, ziarul Franţa Centrală a publicat un articol în care îl indica pe abatele Guettee drept autor al unei broşuri intitulate Roma şi episcopii Franţei şi îl califica drept preot interzis;

Având în vedere că din documente furnizate tribunalului rezultă dovada că acest enunţ este inexact şi că abatele Guettee nu a fost niciodată preot interzis;

Având în vedere că publicarea acestei informaţii eronate este de natură să aducă atingere onoarei şi consideraţiunii reclamantului;

Având în vedere că administratorul ziarului nu ar fi ştiut să nu-şi asume responsabilitatea articolului pe care l-a introdus stabilind că ştirea fusese deja publicată în alte ziare; că într-adevăr există principiul că ziarul care reproduce un articol deja apărut şi-l însuşeşte publicându-l, şi că trebuie să verifice informaţiile pe care le dă cititorilor săi;

Având în vedere că administratorul ziarului Franţa Centrală poate cu atât mai puţin să invoce buna sa credinţă deoarece abatele Guettee a slujit multă vreme în eparhia de Blois; deoarece el a colaborat cu redacţia ziarului, şi deoarece toate documentele cauzei dovedesc că redactorii nu au putut să se înşele asupra poziţiei reale a abatelui Guettee;

În ce-l priveşte pe Privat:

Având în vedere că ziarul Corespondenţa Franceză, al cărei director este Privat, a cules informaţiile date de Franţa Centrală, şi, prin intermediul corespondenţei sale autografiate, le-a transmis mai ales feluriţilor redactori ai ziarului Curierul de Lyon, fără a avea grijă să le verifice exactitatea;

Acest fapt aduce de asemenea prejudiciu abatelui Guettee deoarece a permis Curierului de Lyon să dea o nouă publicitate informaţiilor eronate deja publicate de Franţa Centrală;

Având în vedere că tribunalul are elementele necesare pentru a evalua prejudiciul cauzat reclamantului şi a prescrie măsurile potrivite pentru a-l repara;

Având în vedere că nu există nici un fel de solidaritate între reclamaţi, ale căror două fapte sunt independente între ele;

Având în vedere că execuţia provizorie este cerută în afara termenilor art. 135 din Codul de procedură civilă;

Având în vedere, în ce priveşte cererea în garanţie a lui Privat împotriva lui Blazeix, că Privat nu aduce concluzii audienţei şi că de altfel, din motivele enunţate mai sus, această cerere trebuia respinsă;

Din aceste motive,

Îl condamnă pe Blazeix, ca administrator al ziarului Franţa Centrală, cu titlul de despăgubiri, să introducă prezenta sentinţă în fruntea primelor 3 numere care vor apărea din publicaţia sa;

Îl împuterniceşte pe abatele Guettee să o introducă în 3 ziare din Paris şi 5 ziare din departamente, la alegerea sa, şi pe cheltuiala reclamaţilor, care vor suporta fiecare în parte jumătate din costul acestor inserări;

Din surplusul concluziilor, pune părţile în afara cauzei;

Îi condamnă pe Blazeix şi Privat, amândoi în nume, la cheltuieli (de judecată) faţă de abatele Guettee;

Îl condamnă pe Privat la cheltuieli pentru cererea sa în garanţie împotriva lui Blazeix”.

 

Aş fi putut să-i defer pe calomniatorii mei tribunalului corecţional care i-ar fi condamnat cu siguranţă la amendă sau închisoare. La cererea avocatului meu i-am trimis în judecată doar în tribunalul civil; el mi-a spus că modul de a proceda era mai onorabil.

Printre piesele citite în tribunal exista o scrisoare provenită de la Arhiepiscopia Parisului şi care, la cererea mea, îmi fusese adresată pentru împrejurarea de faţă. În această scrisoare se declară categoric şi explicit că nu sunt interzis. A părut atât de limpede tribunalului că nu m-aş fi expus la această dezonoare şi (că) piesele tipărite care îi fuseseră furnizate conţineau dovada atât de evidentă, încât nu a ezitat să judece că adversarii mei nu putuseră să mă defăimeze fără rea credinţă.

Sentinţa primei camere a tribunalului civil al Senei, publicată de ziarele judecătoreşti, a fost reprodusă de un număr foarte mare de alte ziare. Prin urmare este notoriu că nu m-am expus nicicând la cea mai uşoară condamnare din partea autorităţii ecleziastice.

Piesele tipărite transmise tribunalului au fost actul meu de apel împotriva lui Morlot şi Memoriul de consultat al meu. S-a demonstrat cât se poate de bine că afacerea Verger nici măcar nu a slujit ca pretext măsurii care a fost luată împotriva mea. Prin urmare cum se făcea că eminenţa sa monseniorul cardinal Guibert, arhiepiscopul Parisului, îndrăznise să-i dea dlui. Batbie această informaţie: că fusesem interzis ca urmare a atitudinii mele în afacerea Verger ?

Aici este pur şi simplu o infamie. Dar Guibert nu se mulţumise cu o dublă defăimare. În memoriul său către dl. Batbie exista o a treia pe care nu am aflat-o decât mai târziu.

Generalul Vinoy fiind mort, fără îndoială în mireasma sfinţeniei, deoarece el era clerical de cea mai murdară apă, onorabilul general Faidherbe a fost numit în locul marelui cancelar al Legiunii de onoare. I-am adresat o scrisoare în care îl rugam să fie revizuită cauza mea, îngropată de cuviosul părinte Vinoy, şi să facă o nouă anchetă. Adăugasem la această scrisoare piesele în sprijinul (cererii). La scurt timp după această expediere, am primit vizita unui domn care mi-a spus că este însărcinat să vină să discute cu mine cu privire la problema mea. Primisem o vizită asemănătoare la prima anchetă; dar cel care a venit la mine atunci îmi păruse un tip afectat; era extrem de jegos şi avea un aer făţarnic în care se simţea iezuitul din el. Mi-a vorbit despre afacerea Verger şi de interzicerea mea. Îi furnizasem toate informaţiile pe care le putea dori, nu aveam nimic de ascuns.

Vizitatorul de la cea de-a doua anchetă era curat şi nu avea aerul iezuit. ,,Vin, îmi spune el, pur şi simplu de formă. Afacerea Verger şi interdicţia sunt lucruri judecate, după informaţiile exacte pe care le-aţi dat. În ce priveşte chestiunea moravurilor, noi ştim că sunteţi prea onorabil pentru a putea fi ridicată”. ,,Există deci o chestiune de moravuri, am spus interlocutorului meu ?” Angajatul de la Prefectura Senei, care mi-a adus la cunoştinţă raportul făcut împotriva mea, nu mi-a vorbit decât de procesul Verger şi de interdicţie. ,,El nu a îndrăznit să ridice cea de-a treia chestiune; el ştia că raportul nu vă fusese comunicat, şi în rest acuzaţia nu se sprijină pe nici o dovadă; este o simplă insinuare”.

Am aflat astfel că eminenţa sa monseniorul cardinal Guibert, arhiepiscopul Parisului, s-a făcut vinovat în ce mă priveşte de 3 minciuni defăimătoare. Era frumos pentru un arhiepiscop. I-am spus interlocutorului meu: ,,Nu cer, domnule, să nu acordaţi nici o importanţă acuzaţiei aduse împotriva mea. Sunt 16 ani de când mi-am părăsit căsuţa din împrejurimile Parisului, pentru a veni să mă stabilesc în pavilionul în care locuiesc, pentru a mă apropia de Biserica Rusă. Cartierul meu este ca un sat; toată lumea se cunoaşte. Puteţi merge la toţi vecinii mei; ei vă vor informa despre toate amănuntele vieţii mele. Mergeţi de asemenea la arhiepiscop şi cereţi-i dovezi în sprijinul celei de-a treia minciuni a sa”. ,,Nu voi face aceasta, domnule, sunteţi un om prea onorabil pentru a da cea mai mică importanţă unei acuzaţii lipsită de dovezi. M-am mulţumit să merg la preotul catolic al parohiei care vă cunoaşte şi vă respectă”.

După câteva zile, am primit o scrisoare extrem de politicoasă prin care eram invitat să trec pe la marea cancelarie a Legiunii de onoare. M-am dus. Un bărbat extrem de distins m-a primit şi mi-a spus că prima anchetă fusese anulată; el mi-a înmânat diploma care mă autoriza să port însemnele de comandor al Ordinului Sfintei Ana, şi a adăugat că eram scutit să plătesc cei 100 de franci care erau ceruţi în cazuri obişnuite.

Astfel, un bărbat onest ca generalul Faidherbe a putut să transforme în foarte puţin timp o administraţie, destul de coruptă sub regimul cuviosului părinte Vinoy pentru a accepta ca adevăruri cele TREI MINCIUNI DEFĂIMĂTOARE ale eminenţei sale monseniorul cardinal Guibert, arhiepiscopul Parisului.

Nu îl cunoşteam pe acest om cu care nu avusesem niciodată nici o relaţie; dar el voia să se răzbune pentru criticile aduse în Uniunea Creştină privind câteva din ordinele sale scrise. El îşi imagina că defăimările sale vor rămâne ascunse sub frumosul său costum de rac fiert; nu a fost aşa; infamia sa explodează cu evidenţă.

Directorul Uniunii Creştine nu era totuşi atât de ticălos pe cât vroia să facă să se creadă dl. cardinal Guibert; dovada este că eu am mers în ajutorul dlui Dupanloup şi al ziarului Universul care păreau înfrânţi destul de categoric de dr. Le Fort, un chirurg foarte cunoscut care a avut într-o zi fantezia de a publica o broşură cu scopul de a dovedi că celebra Bibliotecă din Alexandria nu a fost arsă de Omar, ci de patriarhul Teofil.

Dl. Dupanloup, episcop de Orleans, avea un adversar puternic în dl. dr. Le Fort. Acest personaj, despre care s-a vorbit atât, era nimica toată. El era fiul lui Savoia şi al mamei sale, cum spune abatele Barbier în Biografia clerului contemporan. Domnişoara Dupanloup era slujitoare la cardinalul de Rohan-Chabot, arhiepiscop de Besançon. Eminenţa sa avea o dragoste paternă pentru fiul slujitoarei sale şi îl răsfăţa în cel mai înalt grad. Tânărul Dupanloup a fost trimis la micul seminar din Paris. El mergea să-şi petreacă vacanţele la palatul arhiepiscopal din Besançon. Lui îi plăcea atât de mult acolo şi era iubit atât de mult acolo, încât uita ziua întoarcerii.

Abatele Frere, care era atunci superior al seminarului, a scris elevului său că el nu trebuia să se mai întoarcă dacă nu i se cerea; dar eminenţa sa l-a liniştit pe abatele Frere şi dl. Dupanloup s-a întors la seminar, al cărui superior a fost ulterior. El a adus-o acolo pe mama sa care îi conducea casa.

Dl. Dupanloup a devenit celebru publicând 6 volume de extrase din Fenelon; el a predicat în mai multe parohii din Paris, s-a strecurat un pic peste tot şi a sfârşit prin a deveni episcop. În afară de citatele sale din Fenelon, tot ce a fost publicat sub numele său era de o calitate cumplit de mediocră. El aparţinea sectei catolico-liberale împreună cu domnii de Montalembert, de Broglie, de Falloux etc, şi el era cel care dădea împărtăşanie membrilor sectei, în capela de la Roche en Brenil, aparţinând dlui. de Montalembert. Ajuns la acest grad de celebritate, nu este surprinzător că dl. dr. Le Fort l-a ales ca duşman când i-a venit fantezia de a trata o chestiune istorică pe care nu o cunoştea, dar pe care dl. Dupanloup o cunoştea poate şi mai puţin.

Dl. Dupanloup nu a judecat dacă să răspundă dlui. dr. Le Fort. Universul a încercat să răspundă, dar răspunsul său era atât de slab încât nu a făcut decât să sporească încrederea pe care celebrul chirurg o avea în cunoştinţele sale istorice. Dacă ar fi fost vorba doar de o chestiune romano-papistă, nu m-aş fi amestecat în ceartă, dar era vorba de un patriarh ortodox al Alexandriei, şi am crezut (că este) de datoria mea să-i iau apărarea.

Aş fi putut să-i răspund în Uniunea Creştină dlui. dr. Le Fort; dar răspunsul meu nu ar fi avut atâta importanţă ca într-un ziar, publicaţie recunoscută de iezuiţi şi marii catolici. Atât doar, cum să-l abordez ? Cum să-l fac pe dl. dr. Le Fort să răspundă ?

Acesta era punctul dificil. Pentru prima oară în viaţa mea, am fost diplomat.

Era vorba de a-l face pe dl. dr. Le Fort să creadă că nu eram chiar sigur că puteam să-i răspund; în Universul i-aş fi răspuns foarte bine. Prin urmare am adresat evlavioasei publicaţii o scrisoare destul de ingenuă pentru a-l păcăli pe dl. dr. Le Fort şi a face publicaţia Universul să înţeleagă că corespondentul său nu era atât de ingenuu pe cât avea aerul de a fi.

Am reuşit, scrisoarea mea a apărut în Universul. Dl. dr. Le Fort a privit-o de sus şi m-a tratat ca pe un ingenuu care avea nevoie de erudiţia sa. Timpul, un ziar savant şi foarte serios, precum ştie oricine, a acceptat scrisorile dr. Le Fort. Ziarul Secolul al XIX-lea a introdus scrisoarea mea ingenuă şi răspunsul dr. Le Fort. El [ziarul] mă credea atât de învins că nu aş fi putut decât să mă bâlbâi pentru a răspunde adversarului meu. Ca urmare a pozat cu mândrie în ziarul onest care publica toate piesele discuţiei.

El [ziarul] şi-a uitat angajamentele încă de la primul meu răspuns către dr. Le Fort, şi nu l-a publicat. A procedat la fel cu următoarele, publica scrisorile adversarului meu şi pe ale mele nu, ceea ce era semnificativ. Numai că, într-o notă semnată A., mi se reproşa că păstram anonimatul. Am răspuns că şi redactorul ziarului Secolul al XIX-lea păstra anonimatul deoarece nu semna decât cu o majusculă, numai dacă acest redactor nu credea că cititorii săi nu aveau nevoie decât să adauge un N şi un E la majuscula sa pentru a-i descoperi adevăratul nume. Atunci, About s-a înroşit tot. A crede că el nu era decât un ANE [adică, măgar] !!! ce insolenţă. Atunci m-a numit Sous-Veuillot şi a declarat că scrisorile pe care i le voi adresa vor fi aruncate în coşul de gunoi. I-am răspuns că ele vor fi astfel într-un loc mai adecvat decât biroul ziarului său. M-am amuzat de furiile lui About.

Universul a reprodus micile mele scrisori şi a spus: corespondentul nostru savant şi spiritual, se vede că se amuză. În realitate, mă amuzam de furiile lui About, fără a uita principalul, adică, răspunsurile mele către dr. Le Fort. Universul avea rolul frumos. La rugămintea mea, el a publicat scrisorile dr. Le Fort alături de ale mele. Timpul, un ziar de înaltă onestitate, nu a publicat nici măcar un rând din răspunsurile mele. După ce a publicat câteva scrisori ale dr. Le Fort, el a declarat că discuţia era închisă. Ultima pe care a publicat-o nu a fost plasată în corpul ziarului, ci în partea de jos a unui supliment, la sfârşitul ultimei coloane şi cu caractere foarte mici, pentru ca nimeni să nu-l zărească. Era ca o mărturie că dr. Le Fort nu avea reputaţia polemicii.

Trebuie mărturisit că Timpul s-a comportat într-un mod neobişnuit. L-a insultat pe dr. Le Fort nelăsându-i decât locul pe care l-am indicat pentru ultima scrisoare pe care el a vrut să o publice; apoi a declarat închisă o discuţie în care nu citase un singur rând din răspunsurile adresate corespondentului său. Aceste procedee sunt obişnuite în presa de tiraj mic fără erudiţie şi fără principii, dar într-un ziar care are atâtea pretenţii la onestitate, erudiţie, seriozitate !

Secolul al XIX-lea nu a publicat nimic în plus de când Timpul nu a mai primit scrisorile dr. Le Fort.

Dar chestiunea nu fusese terminată. Am continuat să public în Universul scrisori adresate dr. Le Fort, care nu a răspuns.

Prin urmare, discuţia a fost încheiată în avantajul meu, chiar cu mărturia tacită a ziarelor care se declaraseră atât de zgomotos în favoarea adversarului meu.

Din toate articolele polemicii am făcut o broşură şi am trimis un pachet foarte convenabil la Universul rugându-l să împartă exemplarele prietenilor săi.

Universul va scrie în viitor că eu am fost unul din redactorii săi, că articolele mele au avut aprobarea sa, că el m-a găsit cu erudiţie şi duh, şi că adversarii săi au fost înfrânţi foarte tare, dar nemulţumiţi.

Să admitem circumstanţe atenuante pentru complimentele pe care mi le-a făcut Universul; el nu ştia că un eretic se strecurase în falanga sa evlavioasă.

Această mică digresiune în coloanele de la Universul nu m-a împiedicat să-mi continui lucrările ortodoxe. Redactarea Uniunii Creştine nu era pentru mine decât un divertisment şi studiile mele cele mai serioase au fost concentrate în Istoria Bisericii din care public în aceste zile cel de-al şaselea volum. Toată viaţa mea a fost consacrată studiilor celor mai aprofundate asupra Părinţilor Bisericii, actelor sinoadelor şi documentelor istoriei Bisericii. Am vrut să concentrez într-o mare lucrare rezultatul muncii mele de o viaţă, această mare lucrare pe care o public sub titlul de Istoria Bisericii.

În Bisericile apusene, romană şi protestante, s-au publicat multe Istorii ale Bisericii. Le-am citit pe cele mai importante şi am văzut că, în toate aceste lucrări, s-au axat în principal pe ideea de a face ca toate documentele să se plieze într-un anumit sens favorabil acestui sau acelui sistem ecleziastic. Am întâlnit, în cea mai mare parte a acestor lucrări, adevărate monstruozităţi care îi acuză pe autori sau de cea mai mare rea credinţă sau de cea mai crasă ignoranţă. Am observat că cea mai mare parte a acestor pretinşi istorici se copiau unii pe alţii şi nu se preocupau de documente autentice de care nu aveau nici o cunoştinţă.

Sistemul meu istoric a fost cu totul altul. Mi-am alcătuit cartea cu documente. Nu am formulat teorii pe tema Bisericii primare pe care toţi şi-o revendică; am tradus documentele acestei Biserici; se citesc, citind lucrarea mea. Acest lucru preţuieşte mai mult decât a face o pretinsă filozofie a istoriei care nu este întemeiată nici pe documente, nici pe fapte.

Pentru perioadele apostolice şi Sinoadele Ecumenice, am crezut că trebuia să expun textele Părinţilor şi Sinoadelor, adevăraţii tâlcuitori ai învăţăturilor şi martori ai faptelor. Concluziile decurg de la sine din aceste documente respectabile care sunt atât de limpezi, atât de categorice încât orice discuţie este inutilă, şi nu poate fi abordată decât de scriitorii care vor să le subordoneze teoriilor lor.

Pentru epocile următoare, nu ai la dispoziţie decât scriitori mai mult sau mai puţin oneşti şi serioşi, ale căror mărturii trebuie verificate cu severitate. Scrierile lor nu mai au importanţa celor ale Părinţilor Bisericii primare pentru a constata credinţa şi disciplina apostolice, dar potrivit mărturiilor lor se pot stabili cutare sau cutare fapte care au, chiar din punctul de vedere al dogmei, cea mai mare importanţă.

Noi vom scrie Istoria Bisericii până în zilele noastre cu onestitatea şi grija pe care le-am avut la primele 6 volume publicate astăzi. Dacă Dumnezeu ne dă încă câţiva ani de viaţă, noi vom dovedi că Biserica Ortodoxă de astăzi este continuatoarea Bisericii primare; că în epoca în care papalitatea a început războiul împotriva acestei preacinstite Biserici, ea nu a făcut decât să opună inovaţiilor sale învăţătura şi legile Bisericii primare, şi că încă astăzi, dacă ea se găseşte despărţită de Biserica apuseană, este pentru că ea a rămas fidelă credinţei şi legilor Bisericii primare, că ea se opune inovaţiilor papalităţii.

Prin urmare, lucrarea noastră va fi demonstrarea acestui adevăr: că Biserica Ortodoxă actuală este moştenitoarea Bisericii primare, că ea este moştenitoarea fidelă a acesteia, că ea nu a adăugat nimic la învăţăturile sale, că ea nu a eliminat nimic din ele, că ea este, în consecinţă, adevărata Biserică a lui Hristos şi a apostolilor.

 

Traducere: Catacombele Ortodoxiei

 


[1] N.tr.: Adică, inchiziţie.