----------------

 

Carti in site

 

--------------------

Cine e online?

Avem 83 vizitatori și nici un membru online

Încercările de peste un veac de convocare a unui Sinod Ecumenic,

menit a aduce reforma în Biserica Ortodoxă (III)

 

Ştiind că lumea heterodoxă nu va renunţa niciodată la ereziile şi învăţăturile sale greşite,
la începutul secolului XX, conducătorii ortodocşi au pornit o campanie vehementă de reformare
a Bisericii Ortodoxe, pentru a putea săvârşi mult-dorita unitate a creştinilor – ideal de sorginte masonică.
Ei aveau nevoie ca un Sinod Ecumenic să valideze toate modificările dogmatice şi canonice necesare
protestantizării Ortodoxiei. Astfel, strădaniile lor pentru convocarea acestui Sinod s-au succedat neobosite,
zădărnicite însă de circumstanţe politice, sociale, de orgolii ierarhice, ciocniri între ‘puternicii’ Ortodoxiei
oficiale, dar susţinute de heterodocşii care îşi urmăreau propriile interese. Va reuşi oare mult-trâmbiţatul
Sinod din zilele noastre să le împlinească visul, care echivalează cu prăbuşirea Ortodoxiei oficiale ?

 

Partea a II-a

Reluăm acest articol, care a rulat pe site în anul 2016, având în vedere că aducem la zi în permanenţă informaţia legată de acest subiect. Se dezvăluie înaintea ochilor noştri noi şi inedite pagini de istorie, care completează imaginea de ansamblu şi aduc lumină asupra unor evenimente bisericeşti contemporane

Urmând hotărârile Congresului din 1923, pe 27 mai 1924, patriarhul ecumenic Grigorie al VII-lea (1923-1924) a adresat tuturor Bisericilor Ortodoxe o enciclică prin care convoca un Sinod panortodox care ar fi urmat să aibă loc în Muntele Athos. La această invitaţie, Patriarhia Serbiei a răspuns că, înainte de ţinerea unui astfel de Sinod, trebuie să aibă loc o pregătire serioasă prin comisii ale Bisericilor locale şi apoi să se ţină o conferinţă generală pregătitoare sau un prosinod.

 

Patriarhul Vasilie al III-lea şi planurile sale

Lui Grigorie al VII-lea i-a urmat Vasilie al III-lea Georgiadis (1846-1929; patriarh între anii 1925-1929), care era la rândul său mason[1] şi reformator vehement, urmărind aceleaşi ţeluri ca înaintaşii săi. În 1920, pe când era mitropolit al Niceei, el a publicat un studiu intitulat ,,Privind reformele ecleziastice” (Περι έκκλησιαστικών μεταρρυθμίσεων), în care el expune fără ezitare ce era necesar a se realiza, potrivit perspectivei sale arogante, pentru a asigura ,,o îmbunătăţire a vieţii noastre zilnice a Bisericii”[2]. Reforma imaginată de Vasilie al III-lea se distinge printr-un duh puternic anti-monahal şi o 062. Incercarile de peste un veac de convocare a unui SE III 1năzuinţă de modernizare şi adaptare universală a Bisericii la realităţile unei epoci care se schimbă extrem de rapid[3].

În 1923, el a fost unul dintre cei 6 ierarhi participanţi la Congresul panortodox din Constantinopol, punându-şi semnătura pe hotărârile care au dus la schismă şi dezbinare în Biserică.

 

Patriarhul Vasilie al III-lea, în vremea când era mitropolit de Anchialos (1889-1909). El va ocupa ulterior scaunul Pelagoniei (1909-1910), apoi al Niceei (1910-1925), iar din 1925 devine patriarh ecumenic

 

Dovedindu-se imposibilă convocarea unui Sinod Ecumenic în 1925, patriarhul Vasilie al III-lea a hotărât să amâne întrunirea lui până în anul următor, 1926, în Sfântul Munte Athos. La sfârşitul anului 1925, el a publicat un document semnificativ, ,,Plan de funcţionare a iminentului Sfânt Sinod Ecumenic” (Διάγραμμα Λειτουργίας της έπικειμένης Άγίας Οικουμενικης Συνόδου), care dovedeşte cât de adânc era sădită ideologia patriarhilor ecumenici din primele decenii ale secolului XX în ideea convocării acestui Sinod şi cât de incompatibilă era acea ideologie cu experienţa Sfinţilor Părinţi.

,,Planul” său dezvăluie aceleaşi ţeluri fundamentale ale iminentului Sinod Ecumenic:

1. ,,O revizuire a legislaţiei bisericeşti în ansamblul ei şi adaptarea acesteia la starea actuală a Bisericii” şi

2. ,,O strădanie sub toate aspectele de a comunica şi a se uni în dragostea lui Hristos cu toate Bisericile creştine”[4].

Apoi patriarhul ecumenic enumeră, unul câte unul, subiectele unui program de reforme extrem de larg, care-l depăşea chiar pe cel propus de Congresul din 1923. ,,Planul” patriarhal a stârnit o dezaprobare puternică, îndeosebi în lumea monahală.

Pe 1 mai 1926, patriarhul ecumenic Vasilie al III-lea a adresat o enciclică întâistătătorilor Bisericilor Ortodoxe, prin care le cerea părerea în legătură cu perspectiva convocării unor congrese sau conferinţe pregătitoare, precum şi a unui prosinod constituit din reprezentanţii tuturor Bisericilor Ortodoxe locale, care să fie premergător viitorului Sinod Ecumenic. Văzând că există piedici privind desfăşurarea Sinodului, Patriarhia Ecumenică a socotit mai potrivit să pregătească în etape Sinodul, inclusiv prin intermediul unui prosinod – întruniri care nu au existat nicicând în istoria Bisericii.

În contextul acestor discuţii, pe 8 iulie 1926, Patriarhia Română a adresat o scrisoare Patriarhiei Ecumenice în care a enunţat o listă de chestiuni care ar trebui discutate de toate Bisericile Ortodoxe locale la întrunirea lor, şi anume:

 

,,1. statornicirea mijloacelor pentru combaterea sectelor care s-au ivit în sânul popoarelor ortodoxe;

2. îndreptarea calendarului iulian, după principiile ştiinţifice, în conformitate cu deciziile Sinodului I Ecumenic;

3. reducerea numărului sărbătorilor;

4. revizuirea unor momente rituale, ţinându-se seama de formaţia şi dispoziţiile sufleteşti, morale şi artistice ale creştinilor din vremurile noastre şi adaptarea unor slujbe pentru trebuinţele bisericilor din parohii, şi nu din mânăstiri;

5. examinarea din nou a posturilor, în legătură cu clima, cu igiena organismului omenesc şi cu influenţa lor morală asupra sufletului;

6. organizarea, în comun, de către toate Bisericile Ortodoxe, a unor instituţii de propovăduire creştin-ortodoxă, fără nici o primejduire însă pentru ordinea publică şi pentru siguranţa naţională şi publică a statelor respective;

7. recăsătorirea preoţilor văduvi în legătură cu vârsta şi cu greutăţile lor familiale şi de trai;

8. examinarea din nou a gradelor de rudenie în vederea căsătoriei şi alte momente;

9. găsirea mijloacelor pentru ridicarea monahismului răsăritean la vechea strălucire şi îndrumarea lui spre ocupaţiuni culturale, umanitare etc”.

 

Pe 15 ianuarie 1927, Biserica Ortodoxă Română a răspuns la Enciclica patriarhului ecumenic Vasilie al III-lea şi a propus ca:

 

,,1. Înainte de convocarea unui mare Sinod Ecumenic, Bisericile Ortodoxe de pretutindeni, prin reprezentanţii lor, să se adune într-o conferinţă pregătitoare, sau premergătoare, unde să se stabilească punctele de dezbătut la un viitor Sinod Ecumenic;

2. Această conferinţă să se întrunească în cursul anului 1927;

3. Locul de întrunire să fie sau sfânta cetate a Ierusalimului sau Sfântul Munte Athos;

4. Biserica Ortodoxă Română se arată dispusă să participe cu o delegaţie de 10 membri, în frunte cu patriarhul ei;

5. Temele care eventual ar putea să fie discutate la prosinod sunt cele communicate Patriarhiei Ecumenice prin scrisoarea din 8 iulie 1926”.

062. Incercarile III - Istoria 87 3

Patriarhul Vasilie al III-lea nu a reuşit să-şi vadă visul împlinit. Succesorul său, Patriarhul Fotie al II-lea [Maniatis] al Constantinopolului (1874-1936; patriarh între anii 1929-1936) a continuat strădania pentru demararea procesului de pregătire a unui Sinod al Ortodoxiei. Tot patriarhul Fotie a căutat să pună capăt problemelor legate de diaspora ortodoxă numindu-l pe Athenagora, viitorul patriarh ecumenic, în 1930, arhiepiscop al Americii.

 

De la stânga la dreapta: Elena Venizelou, Elefterie Venizelos, Patriarhul Fotie al II-lea al Constantinopolului, Andrei Mihalakopoulos (Despre Elefterie Venizelos şi Andrei Mihalakopoulos şi propunerile sale de reformare a Bisericii Greciei, a se vedea episodul anterior)

 

Conferinţa inter-ortodoxă de la Vatopedu din 1930

Pe 8 mai 1930, el a anunţat că pe 8 iunie va începe Conferinţa inter-ortodoxă, la Mânăstirea Vatopedu din Muntele Athos. În invitaţia sa, patriarhul arăta că scopul acestei conferinţe era ,,pe lângă comunicarea sufletească îndeaproape a fraţilor întru Hristos, care reprezintă Sfânta noastră Biserică Ortodoxă, fixarea definitivă prin examinări şi deciziuni comune, pe de o parte, a catalogului temelor care se vor discuta în Prosinodul care va fi convocat în viitor - printre care acele chestiuni care se prezintă sub o formă urgentă (…) schimbându-se, în prealabil, părerile relativ la aceste teme, precum şi necesitatea unei colaborări a Sfintelor Biserici Ortodoxe (…) -, iar pe de altă parte, fixarea numărului reprezentanţilor Sfintelor Biserici Ortodoxe autocefale surori la Prosinod”.

Conferinţa s-a desfăşurat între 8-23 iunie 1930 la Mânăstirea Vatopedu. Aceasta a fost aleasă ca loc al întrunirii ,,pentru că se arăta în acel timp ca cea mai deschisă, fiind singura [mânăstire] care a introdus îndreptarea calendarului, deşi a revenit după 50 ani la vechiul calendar”.

Prima sarcină a comisiei inter-ortodoxe era de a alcătui o listă cu cele mai urgente chestiuni care ar fi urmat să fie discutate la un apropiat prosinod. Lista alcătuită este mai mult o listă de domenii sau probleme generale, fiind formulată în termeni foarte largi. Ea includea 17 puncte, care pot fi grupate astfel:

 

1. promovarea relaţiilor interortodoxe

2. rezolvarea unor chestiuni cu referinţă directă la viaţa şi disciplina din cadrul Bisericilor Ortodoxe

3. relaţiile Bisericii Ortodoxe cu celelalte Biserici creştine

4. problema calendarului

5. chestiunea diasporei ortodoxe

6. activitatea Bisericilor Ortodoxe în cadrul popoarelor din care fac parte.

 

În ce priveşte ecumenismul, comisia inter-ortodoxă propunea ,,relaţiuni în duh de dragoste” cu Bisericile heterodoxe care tind să se apropie de Biserica Ortodoxă şi nu fac prozelitism printre ortodocşi (se referă la confesiunile monofizite, veche-catolică şi anglicană) şi ,,relaţiuni de precauţiuni şi apărare faţă de heterodocşii care fac prozelitism şi lucrează ca să prejudicieze Biserica Ortodoxă, şi anume: catolicismul, uniatismul, protestantismul, metodismul, baptismul, adventismul etc”. De asemenea, comisia cerea examinarea chestiunii ,,care dintre eretici şi schismatici vor putea fi primiţi în sânul Bisericii Ortodoxe prin botez, care prin mirungere şi care prin libelos pisteos[5]”.

Comisia a mai stabilit ca, la viitorul prosinod, fiecare Biserică Ortodoxă să participe cu o delegaţie compusă din 2 arhierei şi însoţită de maximum 2 consilieri. Tot comisia a discutat chestiunea procedurii de votare la prosinod şi, ţinând seama de experienţa receptării hotărârilor Congresului panortodox din 1923, s-a precizat că ,,nici conferinţa pregătitoare şi nici chiar viitorul prosinod nu pot lua hotărâri obligatorii, ci numai Sinodul Ecumenic”[6].

Sinodul Bisericii Ortodoxe Române a repartizat cele 17 teme la 5 comisii formate din ierarhi şi profesori de teologie de la facultăţile de teologie, care au alcătuit referate. În 1931, Patriarhia Ecumenică a convocat Prosinodul pentru data de 19 iunie 1932, tot la Mânăstirea Vatopedu. Cu toate acestea, din cauza opoziţiei unor Biserici Ortodoxe faţă de ideea convocării unui Prosinod, Patriarhia Constantinopolului a anulat întrunirea Prosinodului, printr-o telegramă trimisă tuturor Bisericilor Ortodoxe la data de 2 iunie 1932.

Aşa s-au încheiat strădaniile de pregătire a unui prosinod ca etapă pregătitoare a unui Sinod Ecumenic, pe care unii conducători bisericeşti şi-ar fi dorit să-l convoace cât mai curând posibil.

 

Primul congres al teologilor ortodocşi, Atena, 1936

În 1936, a avut loc la Atena Congresul Facultăţilor de Teologie Ortodoxă. Ideea organizării unui congres al teologilor ortodocşi pare să se fi născut în anul 1922, la Conferinţa de la Copenhaga a Alianţei Mondiale pentru înfrăţirea popoarelor prin Biserici. Acolo s-a discutat ca ,,un astfel de congres să se ţină la Bucureşti, ca premergător al viitorului Sinod Ecumenic”.

 

062. Incercarile de peste un veac de convocare a unui SE III 2

Participanţi la Congresul teologilor ortodocşi din Atena, 1936, în faţa Universităţii din Atena

 

El a avut loc între 29 noiembrie - 6 decembrie 1936 şi printre temele discutate s-a numărat şi cea a convocării unui Sinod Ecumenic, fiind prezentate mai multe referate. Hamilcar S. Alivizatos, profesor de drept bisericesc la Facultatea de Teologie din Atena şi preşedinte al Congresului, şi-a început prezentarea cu afirmaţia: ,,Convocarea unui Sinod Ecumenic este una dintre cele mai importante probleme ale Bisericii noastre”.

Printre alte observaţii, el a mai spus că un Sinod Ecumenic era convocat numai când era ameninţată ,,puritatea dogmatică şi unitatea Ortodoxiei”, ceea ce nu era cazul în secolul XX, astfel că, dacă s-ar convoca un Sinod, acesta ar fi ,,nu numai de prisos, ci chiar periculos pentru Biserică”. El a mai enumerat probleme de ordin tehnic şi de alte naturi împotriva convocării acestui Sinod, despre care el afirma că este ,,al VIII-lea Sinod Ecumenic al Bisericii celei una”.

Şi alţi vorbitori au exprimat ideea că o convocare a unui Sinod Ecumenic ,,fără un motiv serios şi fără o bună pregătire” nu poate avea loc. Profesorul român Valerian Şesan din Cernăuţi a susţinut idei curioase în referatul său, printre care aceea că la un eventual Sinod Ecumenic ar trebui invitaţi toţi creştinii botezaţi, şi a afirmat că ,,ortodocşii ar fi recunoscut botezul catolicilor şi al protestanţilor, dar întrucât Biserica Ortodoxă nu recunoaşte hirotonia acestora, ei nu pot fi invitaţi la Sinod”. De asemenea, el propunea revizuirea ,,canoanelor faţă de problemele vremii şi chiar adoptarea de noi canoane”. Aşadar, participanţii la congres au adus argumente pro şi contra convocării unui Sinod Ecumenic şi au considerat mai oportună convocarea mai întâi a unui Sinod panortodox[7].

Deşi nu s-a discutat prea mult despre ecumenism în cadrul congresului de la Atena, în lista de hotărâri, la punctul 7 se notează: ,,Văzând în activitatea ecumenistă pentru unirea Bisericii şi cea pentru creştinismul practic o expresie fericită pentru trezirea unui nou interes faţă de Biserică şi teologie, congresul salută această mişcare şi asigură că este pregătit să participe la această activitate în spirit ortodox”.

Discuţiile panortodoxe au fost întrerupte de izbucnirea celui de-al doilea război mondial, fiind reluate abia în 1948 de Patriarhia Moscovei, într-un context inedit, dar nu cu totul surprinzător.

 

Ioachim Arnăutu

 


[1] În 1964, periodicul Buletinul Masonic (Τεκτονικον Δελτίον), a publicat un număr special scurt dedicat personalităţii lui Vasilie al III-lea, care a circulat şi ca volum separat, cu titlul ,,Vasilie al III-lea: patriarh ecumenic şi distins francmason grec din Niceea” (Βασίλειος Γ Οικουμενικος Πατριάρχης ό άπο Νικαίας, διαπρεπης Έλλην Έλευθεροτέκτον). În acest text, patriarhul Vasilie este elogiat ca un ,,mare ierarh creştin şi un mason grec distins … Ca ierarh, el a fost un reformator cutezător, căutând să realizeze mereu reforme utile şi contemporane în toate cazurile … şi mai ales în chestiunea extrem de serioasă a coexistenţei frăţeşti a Bisericilor creştine”.

[2] Έκκλησιαστικος Κηρυξ, nr. 254, 29 aprilie 1920.

[3] Oare oamenii moderni sunt altfel, au altă condiţie umană decât cei din urmă cu un veac, un mileniu sau mai mult ? Oare învăţătura mântuitoare a Bisericii, dată de Cel ce l-a zidit pe om şi îl cunoaşte cel mai bine şi ştie ce este bine pentru el, nu mai este valabilă în epoca modernă ? Sau, în realitate, oamenii moderni nu mai pricep ce este omul cu adevărat şi care sunt dorinţele sale cele mai profunde ? Şi nu mai vor să accepte condiţia umană, care este aceeaşi dintotdeauna, orice schimbare socială, economică, tehnologică sau de altă natură s-ar produce în societatea omenească ?

[4] Cele două ţeluri ale ,,Planului” converg către unul singur: reformarea şi adaptarea Bisericii Ortodoxe în vederea unirii cu lumea heterodoxă. Acesta este singurul mod în care poate fi ,,pregătită calea pentru o unire fără piedici” a Ortodoxiei ,,cu Bisericile surori din Răsărit şi venerabilele Biserici creştine din Apus şi de pretutindeni din lume”. Acest ţel unic constituie esenţa procesului de convocare a Sinodului Ecumenic. Orice reforme s-ar propune, ele nu sunt un scop în sine, ci doar mijloace pentru atingerea acestui ţel; orice dezbateri sau argumentări ale oportunităţii reglementării unor rânduieli ale Bisericii sunt doar sofisme care au menirea de a genera o imagine falsă sau, cu alte cuvinte, sunt doar praf în ochii naivilor.

[5] Mărturisire de credinţă scrisă.

[6] Astfel de probleme - numărul reprezentanţilor fiecărei Biserici, procedura de votare şi altele - se discută până astăzi, deşi aceste chestiuni sunt foarte limpezi în istoria Bisericii. Este de remarcat însă faptul că, în timp ce aceste încercări au rămas sterile şi nu s-a ajuns la un consens asupra acestor probleme, diverse hotărâri luate la unele conferinţe pan-ortodoxe ulterioare au fost impuse lumii ortodoxe oficiale şi s-au pus în practică. Făţărnicia, nedreptatea şi chiar ura au reuşit să-şi facă loc în relaţiile inter-ortodoxe şi nu este nefiresc, fiindcă sunt roadele a ceea ce s-a lucrat mai mult de un secol.

[7] Care este diferenţa dintre un Sinod panortodox şi unul ecumenic este cu totul neclar. În istoria Bisericii, există Sinoade locale ale unei Biserici Ortodoxe anume, prin care Biserica respectivă îşi rezolvă problemele locale; Sinoade Ecumenice care presupun adunarea tuturor ortodocşilor laolaltă, deci sunt totodată panortodoxe; şi Sinoade Locale la care s-au adunat doar o parte o lumii ortodoxe, în măsura posibilităţilor sau a problemelor discutate care priveau doar unele Biserici.

Este posibil însă ca această titulatură de 'Sinod panortodox' să fi fost adoptată din câteva motive … moderne. Unul din motive ar fi acela că dacă s-ar numi 'ecumenic' şi la el nu ar fi invitate toate Bisericile creştine din lume, aceasta ar echivala cu recunoaşterea oficială din partea Bisericilor Ortodoxe a ereziilor confesiunilor heterodoxe, or aceasta nu este de dorit în viziunea conducătorilor ortodocşi ecumenişti, devotaţi ideii de a nu deranja lumea heterodoxă sau a altera relaţiile cu ea. S-ar recunoaşte prin aceasta şi faptul că heterodocşii nu fac parte din Biserica Una, ceea ce nu este potrivit cu scopurile urmărite …

Un alt motiv ar putea fi acela că lumea ortodoxă asociază în general ideea de al VIII-lea Sinod Ecumenic cu proorociile despre un Sinod al fărădelegii, care se va întruni către sfârşitul veacului şi va lua hotărâri anticanonice.

Ca urmare, s-a făcut o mică inovaţie în ce priveşte titulatura unui Sinod, aşa cum au apărut în lumea ortodoxă şi congresele, conferinţele şi consultările inexistente în istoria Bisericii, şi s-a inventat termenul de 'Sinod panortodox', care maschează în realitate ideea de Sinod Ecumenic. Nu este exclus ca liderii lumii ortodoxe oficiale să dorească întrunirea unui astfel de Sinod panortodox care va fi socotit în final drept Sinod Ecumenic şi hotărârile lui vor fi obligatorii pentru întreaga lume ortodoxă. Aceasta tot în concepţia modernă a lucrurilor, fiindcă istoric vorbind, un Sinod Ecumenic este validat prin acceptarea de către întreaga lume ortodoxă, pretutindeni, în orice timpuri, or aşa ceva nu se va întâmpla în cazul Sinodului care se doreşte a fi întrunit, având în vedere ţelurile lui.