----------------

 

Carti in site

 

--------------------

Cine e online?

Avem 79 vizitatori și nici un membru online

Înmormântarea şi cremaţiunea

în lumina cuvântului lui Dumnezeu şi a istoriei (II)

 

de dr. Samuil Taubes

Prim-rabin în Caransebeş

 

Articol apărut în serial, începând din 24 iunie 1928, în Foaia Diecezană,

publicaţie a Eparhiei Ortodoxe Române a Caransebeşului

 

Partea I

Postăm acest articol, scris de un rabin, fiindcă el constituie o mărturie extraordinar de veridică pentru rânduielile de înmormântare pe care le avem noi, creştinii, şi pe care le-am moştenit de la poporul mesianic. El este extrem de actual, deşi este scris cu aproape 90 ani în urmă, şi pledează pentru înmormântare, monogamie, ca şi împotriva oricărei forme de sinucidere.

 

Ca al doilea pasaj fundamental pentru dogma înmormântării trebuie privit primul loc în care întâlnim cuvântul înmormântare în dumnezeiasca Scriptură. Îl auzim din însăşi gura lui Dumnezeu. Domnul grăieşte către patriarhul Avraam: ,,Tu să pleci la părinţii tăi cu pace, tu vei fi înmormântat în bătrâneţe fericite” (Facerea 15, 15)[1]. Cu acest cuvânt înmormântarea este caracterizată ca o rânduială divină. De ce rostit-a aceasta Dumnezeu ? El ar fi putut doar încheia prea bine cuvântul Său către Avraam cu vorba ,,pace”[2]. Noi deducem de aceea, drept consecinţă firească din acest cuvânt divin, că este tocmai voinţa expresă a lui Dumnezeu Atotsfântul ca morţii să fie înmormântaţi.

Şi deoarece patriarhul Avraam este părintele tuturor credincioşilor, trebuie ca şi credincioşii Vechiului şi Noului Testament să aibă aceeaşi soartă; ei trebuie să urmeze pildei sale; aceasta aparţine la binecuvântarea care a pornit de la el asupra tuturor popoarelor. Precum el şi-a găsit odihna veşnică în mormânt, tot astfel trebuiesc să fie părtaşi ai odihnei mormântale şi urmaşii săi trupeşti şi spirituali.

Deşi încărcat de ani, dar ascultând cu ardoare juvenilă voinţa Domnului, Avraam a purtat de grijă când soţia sa Sarra a încetat din viaţă, ca să-şi cumpere un loc pentru un cavou de familie. El cumpără de la Efron Heteul peştera din Machpela[3]; acolo a fost înmormântată Sarra, acolo a fost înmormântat Avraam însuşi[4]. La înmormântarea fiului lor Isaac nu se indică locul[5], dar din ruga lui Iacov[6] reiese că şi cadavrul lui Isaac a odihnit acolo. Şi de mormântul Rahilei ni se comunică cu o deosebită grijă în Facerea 35, 19-20 şi 48, 7. Iacov ne vorbeşte încă o dată de soţia sa favorită. Porunca lui Iosif[7] de a-l înmormânta în Hanaan o găsim slăvită în epistola Apostolului Pavel către evrei[8] ,,ca o operă de credinţă”. De mormântul patriarhului Iacov se vorbeşte în Facerea 50, 13.

 

068. Inmormantarea si crematiunea II 1

Mormântul lui Isaac. Peştera din Machpela, Hebron

 

Aşa au procedat toţi patriarhii, după porunca lui Dumnezeu, aşa a rămas ca datină sfântă şi rânduială sacră în Israil, cum ni se atestă în atâtea rânduri în mai toate cărţile Vechiului Testament. Şi în marşul prin pustie s-a găsit vreme pentru înmormântarea morţilor[9]; Miriam sora lui Moisi este înmormântată[10]; Aaron, fratele mai mare al lui Moisi şi întâiul mare preot al evreilor, a murit pe Muntele Or şi a fost înmormântat acolo[11]; şi nu este deloc întâmplător – Scriptura divină nu vorbeşte doar cuvinte inutile, care ar fi putut lipsi – că în toate aceste pasaje înmormântarea este pomenită cu tot dinadinsul.

 

Al treilea pasaj fundamental al dogmei înmormântării îl găsim în Deuteronom[12] (a cincea carte a lui Moisi) unde ni se comunică că Moisi a fost înmormântat de Însuşi Dumnezeu[13]. Aceasta este una din mărturiile cele mai importante şi esenţiale din Sfânta Scriptură pentru înmormântare. Din faptul că Dumnezeu singur a înmormântat pe Moisi se dovedeşte fără doar şi poate, în chip eclatant şi cu siguranţă absolută, că este voinţa Domnului ca morţii să fie înmormântaţi şi că Dumnezeu singur cere aceasta.

Avem însă în Pentateuh[14] şi o poruncă formală, un ordin expres despre înmormântare. În cea de-a cincea carte a lui Moisi citim despre cadavrul spânzuratului: ,,Cadavrul său să nu rămână peste noapte pe lemn, ci să-l înmormântezi pe el într-aceeaşi zi”[15] (A Doua Lege 21, 23). Aceasta se execută la împăratul Gheii astfel încât cadavrul fu coborât de pe lemn când soarele apuse şi aruncat la intrarea în poarta cetăţii şi deasupra lui se înălţă o mare movilă de pietre[16]. Analog se procedă cu cei cinci împăraţi ai amoreilor[17]. Şi Avesalom, fiul împăratului David, a fost aruncat într-o groapă în pădure (nu în cavoul părintelui său) şi pe cadavrul său s-a pus un morman foarte mare de pietre[18].

În Cartea lui Isus Navi se comunică de înmormântarea lui Isus, cu o indicare minuţioasă a locului[19]; în versetul 33 al aceluiaşi capitol ni se vorbeşte de oasele lui Iosif, pe care fiii lui Israil le-au adus din Egipt şi în versetul 34 de înmormântarea lui Eleazar, fiul lui Aaron. Şi aci recunoaştem iarăşi ce preţ au pus pe înmormântare oamenii sfinţi ai lui Dumnezeu, care au scris după porunca Domnului Sfânta Scriptură şi care au trăit cu rigurozitate migăloasă după prescripţiunile Legii divine.

 

* * *

 

În Cartea Judecătorilor se istoriseşte încă o dată înmormântarea lui Isus Navi[20]; şi de Ghedeon se comunică[21], că a fost înmormântat în mormântul tatălui său Ioas, tot asemenea de Ieftae[22], că a fost înmormântat în unul din oraşele Galaadului, şi după Cartea Judecătorilor urmaşul acestuia, Avessan, a fost înmormântat în Betleem[23], urmaşul acestuia, Ailom, în Zavulon[24] şi Avdon, fiul lui Elil Faratoniteanul, a fost înmormântat în Faraton[25], pe muntele amalichiţilor.

La fiecare din aceşti patru judecători ai lui Israil se pomeneşte cu tot dinadinsul înmormântarea. Şi cât de minunată este o astfel de expunere ! Şi înmormântarea judecătorului Samson, vestit prin puterea-i extraordinară, în mormântul părintelui său Manoe, între Saraa şi Estaol, o găsim povestită pe îndelete[26]. Şi în Cartea Rut eroina cărţii cu acelaşi nume face mărturie despre înmormântare în pasajul vestit: ,,Unde vei muri tu, voi muri şi eu, şi aci voi să fiu înmormântată”[27]. Nu se poate stabili precis dacă deja pe atunci era în obicei la moaviţi un alt procedeu decât cel al înmormântării; dar că a existat mai târziu vedem în cartea Proorocului Amos[28].

În Cartea I Împăraţi se pomeneşte[29] că Samuil, ultimul judecător al lui Israil, a fost înmormântat în casa sa în Rama, adică în curtea sau grădina care aparţinea la casa sa. În Cartea II Împăraţi sunt numiţi: Asail, în mormântul tatălui său în Betleem; Avenir, în Hevron; împăratul David mergea în urma sicriului lui Avenir şi plânse la mormântul său; Evoste, capul lui fu înmormântat în mormântul lui Avenir; sinucigaşul Ahitofel în mormântul părintelui său; Verzeli se roagă a muri în cetatea lui, lângă mormântul tatălui său şi al mamei sale.

Avem însă încă o mărturie importantă – chiar din gura lui Dumnezeu Însuşi – în Cartea II Împăraţi. Domnul vorbeşte prin Proorocul Natan către împăratul David: ,,Şi de se vor împlini zilele tale, ca tu să dormi lângă părinţii tăi[30] (II Împăraţi 7, 12). Aci Dumnezeu singur o mărturiseşte, că vieţii pământeşti îi urmează odihna în mormânt; este iarăşi de o enormă însemnătate, că Domnul adaugă aceste cuvinte, deoarece prima propoziţiune este doar uşor de înţeles şi fără aceste vorbe.

În Cărţile Împăraţilor ni se pomeneşte înmormântarea următorilor împăraţi: David, Solomon, Rovoam, Avia, Asa, Vaasa, Amvri, Ahaav, Iosafat, Ioram, Ohozia, Iu, Ioas, Ioahaz, Ioas împărat din Israil, Amesia, Azaria, Ioatam, Ahaz, Manasi, Amon, Iosia; din 38 împăraţi, care au domnit de la împăratul David, sunt enumeraţi 22, lipsesc 16, printre ei Ezechia.

În Cărţile Paralipomenelor se aminteşte înmormântarea lui Solomon, apoi cea a lui Rovoam, Avia, Asa, Iosafat, Ioram, Ioas, Amesia, Ozie, Ioatam, Ahaz, Ezechia, Manasi, Iosia, aşadar din 20 împăraţi din regatul lui Iuda, la 14.

Afară de aceasta mai găsim încă adeseori pomenit mormântul. În Cartea III Împăraţi, Ahia Proorocul pronunţă pedeapsa lui Dumnezeu peste Ierovoam şi casa sa: fiul său Avia, care a fost bolnav, să fie singurul din casa sa care va fi înmormântat[31], toţi ceilalţi să fie mâncaţi în oraş de câini şi pe câmp de păsările cerului[32]. Cu aceeaşi pedeapsă se ameninţă în Cartea IV Împăraţi Iezavel, soţia împăratului Ahaav: ,,Câinii să mănânce pe Iezavel; nimeni să nu o înmormânteze” (IV Împăraţi 9, 10); când împăratul Iu ordonă[33] ca să fie înmormântată, fiindcă este doar fiica unui împărat, servitorii săi nu găsiră decât craniul, picioarele şi palmele mâinilor ei. Aci este Dumnezeu, Atotputernicul şi Zelosul, care nu îngăduie la această nelegiuită ceea ce El singur a poruncit. Din contra Olda Proorociţa vesteşte evlaviosului împărat Iosia că ,,va fi strâns în pace în mormântul său”[34].

În Cartea II Paralipomene se povesteşte de marele preot Iodae, credinciosul sfetnic al împăratului Ioas, ,,că este înmormântat în cetatea lui David printre împăraţi, pentru că a binemeritat de la Israil şi de la Dumnezeu şi de la casa sa”[35]. În Cartea lui Neemia, paharnicul împăratului Artaxerxe jeleşte: ,,Cetatea, care este locul mormintelor părinţilor mei, este pustiită” (Neemia 2, 3 şi 5).

Avem prin urmare în cărţile de istorie ale Vechiului Testament un adevărat noian de mărturii, care de care mai preţioase, că israilitenii au cunoscut de-a lungul mileniilor numai orânduiala dumnezeiască a înmormântării şi că această orânduire divină le-a fost într-atâta de importantă, că se insistă în Sfânta Scriptură cu tot dinadinsul şi în mod formal asupra faptului săvârşit: că înmormântarea a şi avut loc.

 

* * *

 


[1] În Scriptura din 1914 nu există cuvântul ‘înmormântat’. Regăsim cuvântul ‘îngropat’ în traducerile făcute după textul masoretic, de exemplu versiunea preoţilor Vasile Radu şi Gala Galaction din 1939.

[2] ‘Pace’, evreieşte şalom, este un cuvânt foarte des întâlnit în Sfânta Scriptură, care înseamnă ‘armonie desăvârşită’. Mai mult decât absenţa războiului, acest cuvânt desemnează un dar care le cuprinde pe toate celelalte: bunăstare, fericire, sănătate, prosperitate, siguranţă, mântuire, armonie între Dumnezeu şi oameni etc.

De asemenea, şalom este termenul obişnuit de salut în ebraică. Existau mai multe formule de salut la vechii evrei, dar cea mai des folosită era pace ţie (şalom leha). La despărţire, cel cu autoritate mai mare îi spunea celuilalt mergi cu pace (leh le şalom). Aceste două formule se regăsesc de altfel foarte des în Scriptură.

[3] Facerea 23, 4 şi următoarele.

[4] Facerea 25, 10.

[5] Facerea 35, 29.

[6] Facerea 47, 30; 49, 29-32.

[7] Autorul indică I Moisi 50, 25. E vorba de Facerea 50, 25.

[8] Evrei 11, 22.

[9] Numerii 11, 34.

[10] Numerii 20, 1.

[11] Numerii 20, 28; A Doua Lege 10, 6.

[12] Carte a Vechiului Testament cunoscută şi sub numele de A Doua Lege (Deuteronomul înseamnă în limba greacă A Doua Lege).

[13] A Doua Lege 34, 6. Din text nu reiese ce spune autorul.

[14] Pentateuh, adică cele cinci cărţi ale lui Moisi: Facerea, Ieşirea, Leviticul, Numerii şi A Doua Lege.

[15] În timpurile mai vechi, morţii se înmormântau curând după deces, aşa cum se făcea în vremea patriarhilor (Facerea 33, 2-19). În Egipt însă, evreii obişnuiau a ţine mortul timp mai îndelungat până ce îl înmormântau. Moisi a înlăturat acest obicei prin legea despre necurăţenia cauzată de atingerea mortului, pe care a extins-o până la ziua a şaptea (Numerii 19, 11, 14, 16, 19; 31, 19, 24); această rânduială îi va sili pe evrei să-şi înmormânteze morţii cât mai curând posibil. În timpul mai din urmă, îndemnaţi prin exemplul perşilor, evreii îşi înmormântau morţii îndată după repauzare (Faptele Apostolilor 5, 6 şi 10), datină pe care iudeii o respectă până astăzi.

Neînmormântarea cadavrului sau lăsarea lui spre mâncarea fiarelor sau câinilor se considera de batjocura cea mai mare.

[16] Isus Navi 8, 29.

[17] Isus Navi 10, 27.

[18] II Împăraţi 18, 17.

[19] Isus Navi 24, 30-31.

[20] Judecătorii 2, 9.

[21] Judecătorii 8, 32.

[22] Judecătorii 12, 7.

[23] Judecătorii 12, 10.

[24] Judecătorii 12, 12.

[25] Judecătorii 12, 15.

[26] Judecătorii 16, 32.

[27] Rut 1, 17.068. Inmormantarea si crematiunea II 2

[28] ,,Nu voiu întoarce pre ei, pentru că au ars oasele împăratului Idumeei în cenuşă” (Amos 2, 1). Unii tâlcuitori ai Scripturii susţin că aici nu este vorba propriu-zis de un obicei al moaviţilor, ci de un păcat, o ofensă foarte gravă în lumea Orientului Apropiat antic. Arderea oaselor exprima dorinţa de a-şi distruge complet adversarul, privându-l de odihnă şi după moarte. Respectul pentru trupurile morţilor se vede şi din faptul că mormintele erau considerate sacre şi, la intrarea în ele sau pe sarcofage, erau înscrise blesteme cumplite, pentru a-i descuraja pe jefuitori (a se vedea, spre exemplu, inscripţiile lui Tabnit, împăratul Sidonului (foto), sau cea de pe sarcofagul lui Eshmun’azar, împăratul Sidonului).

În plus, pentru tâlcuitorii antiohieni, vina moaviţilor este cu atât mai gravă cu cât cruzimea lor este asociată închinării la idoli: împăratul Idumeei, învins în luptă şi luat prizonier, a fost sacrificat ritualic în cinstea zeilor păgâni, iar trupul său ars în întregime (potrivit Teodoret, Patrologia Græca, vol. 81, col. 1672D-1673A şi Teodor, Com., p. 115, care vorbeşte de o ,,ardere de tot”).

[29] 25, 1 şi 28, 3.

[30] Aceeaşi expresiune, în gura lui Dumnezeu, o găsim deja în cea de-a cincea carte a lui Moisi: ,,Şi au zis Domnul către Moisi: iată tu vei adormi cu părinţii tăi” (A Doua Lege 31, 16).

[31] III Împăraţi 14, 18.

[32] III Împăraţi 14, 11.

[33] IV Împăraţi 9, 34.

[34] IV Împăraţi 22, 20; a se vedea comparativ II Paralipomene 34, 28.

[35] II Paralipomene 24, 16. Mai clar în Scriptura din 1914: ,,Pentru că a făcut bine cu Israil, cu Dumnezeu şi cu casa lui”.