----------------

 

Carti in site

 

--------------------

Cine e online?

Avem 118 vizitatori și nici un membru online

Sfânta Scriptură şi Biserica (VI)

de Arhiepiscop Ilarion Troiţki (1886-1929)

 

Episodul anterior

 

Din nefericire, cuvintele noastre nu sunt doar simplă supoziţie, ci ele sunt derivate din numeroase fapte istorice pline de învăţăminte. Încă din a doua jumătate a secolului al II-lea existau oameni care, potrivit Sfântului Irineu al Lyonului, se lăudau că sunt corectori ai apostolilor[1] şi se considerau mai înţelepţi nu numai decât episcopii ci chiar decât apostolii[2]. Aceştia erau gnosticii valentinieni[3]. Tertullian spunea despre ei că, în mâinile lor, învăţăturile Sfintei Scripturi erau ceea ce este o haină de oaie pentru lupii răpitori[4].

Este binecunoscut cât de obscure erau sistemele dogmatice ale gnosticilor, cu eonii şi sizigiile lor[5]. Dar, aşa cum spune Sfântul Irineu, ei au reprezentat în mod fals aceste sisteme ca existente, şi astfel, în timp ce ei construiau propriile ipoteze, ei prejudiciau Scripturile[6], în care găseau confirmarea tuturor învăţăturilor lor în aşa măsură încât că ei nu învăţau nimic fără coroborarea din Scriptură[7], chiar spunând că totul trebuie verificat prin învăţătura Mântuitorului[8]. Dar cum a fost posibil ca sistemele gnostice să fie conţinute de Noul Testament ? Potrivit învăţăturii gnostice, învăţătura lui Hristos aşa cum este expusă de apostoli în Evanghelii este vagă şi neclară. Nu tot ceea ce este în Evanghelii trebuie înţeles aşa cum este scris.

Printre valentinieni era foarte răspândită aşa-zisa teorie a acomodării. Potrivit acestei teorii, Hristos, în exprimarea exterioară a învăţăturii Sale, Se ajusta pe Sine la înţelegerea ucenicilor şi ascultătorilor Săi, şi la fel au făcut apostolii în epistolele lor. Hristos i-a învăţat pe ucenicii Săi în primul rând tipologic şi mistic, în al doilea rând tainic, prin pilde, şi în al treilea rând clar şi direct[9], şi în plus, individual, pe cei capabili să înţeleagă[10]. Bineînţeles, de aici a ieşit concluzia că Scriptura nu trebuie înţeleasă literal, ci ca şi cum întreaga Scriptură ar fi o pildă sau o ghicitoare. În cuvintele lui Hristos: Căutaţi şi veţi afla (Luca 11, 9), gnosticii vedeau o poruncă directă de a căuta în Scriptură un înţeles tainic, misterios.

În acest fel, exista o alegorizare neîncetată în interpretare, şi drept urmare toate dogmele sistemelor gnostice se găseau în Scriptură. De exemplu, în pilda lucrătorilor viei (Matei 20, 1-16), gnosticii vedeau învăţătura lor despre cei 30 de eoni. Stăpânul viei a ieşit să tocmească lucrători la ceasul întâi, al treilea, al şaselea, al nouălea şi al unsprezecelea. Dacă sunt adunate aceste cifre rezultatul este 30. Astfel, este o indicaţie a celor 30 eoni. Putem fi de acord cu Tertullian că acest soi de interpretare nu este mai puţin vătămător adevărului decât denaturarea textului[11].

Un admirator al abordării independente a Sfintei Scripturi, adică o abordare din afara Bisericii, ar putea obiecta: ,,Gnosticii au făcut poate diverse presupuneri absurde şi au început să alegorizeze. Dar astăzi nimeni nu ar face aceasta”. În realitate, nu este atât de simplu. Gnosticii utilizau metoda exegetică acceptată ştiinţific în vremea lor, care era folosită şi de scriitorii bisericeşti[12]. Cu toate acestea, în ciuda similarităţii metodelor interpretative, ele conduceau la rezultate în mod esenţial diferite. Nu metoda trebuie condamnată, ci despărţirea Sfintei Scripturi de Biserică, care deschide întotdeauna calea pentru samavolnicia omenească şi permite, în cuvintele Epistolei Patriarhilor, ,,să se glumească cu ceea ce nu se cuvine să se glumească”[13]. O asemenea separare nefirească nu poate produce decât prejudicierea adevărului.

Noi putem indica alt fenomen istoric care, în timp ce nu este mai puţin instructiv, este dintr-o epocă mai apropiată de a noastră. Gnosticii de la începutul secolului al XIX-lea au mers mult mai departe decât cei din secolul al II-lea. Gnosticii antici căutau justificare în Noul Testament pentru sistemele lor filozofico-religioase; gnosticii începutului de secol XIX şi-au fixat un ţel de a prezenta ,,istoria naturală a marelui profet din Nazaret”. Ei raţionau astfel: Hristos şi apostolii grăiau în limba ţăranilor galileeni simpli. Toate caracteristicile perspectivei asupra lumii a unui ţăran naiv sunt evidente în Evanghelii. Omul simplu vede o minune pretutindeni; el este întotdeauna gata să perceapă prezenţa forţelor supranaturale.

În Evanghelii există referiri dese la minuni, persoane demonizate, şi aşa mai departe. Aceasta înseamnă că toate erau în realitate aşa ? Nu, înseamnă doar că faptele lui Hristos păreau minunate oamenilor simpli din preajma Lui, fără a fi aşa în realitate. Pentru a fi înţelese cum trebuie, Evangheliile trebuie să fie întâi transcrise în limbajul oamenilor instruiţi din acea vreme, şi apoi acest limbaj trebuie tradus în limba noastră contemporană, limba învăţaţilor. În plus, multe din cele ce se află în Evanghelii pot fi explicate pur şi simplu prin faptul că martorii oculari au observat prost evenimentele, privindu-le prin prisma propriei perspective naive asupra lumii.

Exact astfel de opinii au fost dezvoltate la începutul secolului al XIX-lea de către Eichhorn[14], care oferea modele de interpretare potrivit metodei proprii. O interpretare completă a Noului Testament potrivit practicii lui Eichhorn a fost făcută de Paulus[15], care în interpretarea sa uluitoare nu a lăsat nici măcar o singură minune în Evanghelii, astfel încât ceea ce rezultă de fapt este o istorie naturală a unui mare profet, în care Evanghelia lui Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, este complet de nerecunoscut. Noi vedem din nou că fără autoritatea Bisericii Sfintele Scripturi pierd orice înţeles clar, de vreme ce ,,corectorii apostolilor” înşelaţi de sine se ivesc numaidecât, fiecare din ei ,,îmbunătăţind” în felul propriu, şi fiecare contrazicându-l pe celălalt.

Astfel de ,,corectori” a cunoscut fiecare epocă în parte. Este surprinzător că oamenii încă nu înţeleg că ,,a-i corecta pe apostoli” este în principiu o strădanie absurdă care s-a compromis de nenumărate ori în istorie. În teologia protestantă, diferenţa dintre Hristos şi apostoli este cel mai comun lucru. [Astfel de teologi] nu au încredere în apostoli, astfel că ei vor să-i ,,îmbunătăţească”. În acest fel, Hristos apare doar ca un fel de mărime necunoscută care trebuie apreciată şi învăţătura Sa ca o ecuaţie cu o mulţime de necunoscute, pe care fiecare o rezolvă aşa cum i se pare potrivit.

Dacă Biserica este respinsă, dacă Sfânta Scriptură este abordată separat de Biserică, atunci faptul că Hristos nu a scris nimic conduce în mod automat la distrugerea Sfintei Scripturi. Calea de la respingerea Bisericii la distrugerea Scripturii a fost şi încă este călcată de mulţi, dar probabil nimeni nu a descris vreodată această cale atât de sincer, chiar până la cinism, precum a făcut-o Lev Tolstoi în introducerea la Expunerea succintă a Evangheliei(ediţia din Geneva):

,,Cititorul trebuie să-şi aducă aminte că Hristos Însuşi nu a scris niciodată nici măcar o singură carte, aşa cum au făcut Platon, Filon sau Marc Aureliu; nici nu a transmis vreodată învăţătura Sa persoanelor învăţate şi educate cum a făcut Socrate, ci a vorbit oamenilor neînvăţaţi pe care i-a întâlnit în timpul vieţii Sale. Doar după moartea Sa, oamenii au realizat că ceea ce a spus El era foarte important şi că nu ar fi rău să se consemneze în scris câte ceva din ceea ce El a spus că trebuie făcut, şi, după ce au trecut aproape 100 ani, au început să scrie ceea ce auziseră despre El.

Cititorul ar trebui de asemenea să-şi amintească că existau multe astfel de memorii, multe s-au pierdut, şi multe erau de calitate foarte slabă, şi creştinii se foloseau de toate, alegând treptat ceea ce li se părea mai bun şi mai limpede. În alegerea celor mai bune Evanghelii, Bisericile, potrivit zicalei: ’Nu poţi alege vergele drepte fără să capeţi câteva strâmbe’, au cules în mod inevitabil multe ’ vergele strâmbe’ din vasta literatură despre Hristos, şi drept urmare, există multe fragmente în Evangheliile canonice care sunt la fel de sărace ca cele din Evangheliile apocrife respinse”[16].

,,După 1.800 ani de existenţă, aceste cărţi stau înaintea noastră în aceeaşi stare brută şi incoerentă, la fel de pline de nonsens şi contradicţii precum erau [atunci]”[17]. Din aceasta, Tolstoi trage o concluzie directă: ,,Cititorul trebuie să-şi aducă aminte că nu numai că nu este greşit a elimina fragmentele nenecesare din Evanghelii, lămurind un fragment prin altele, ci dimpotrivă, este condamnabil şi nereligios a nu face aceasta şi a continua să socoteşti un anumit număr de versete şi epistole ca fiind sfinte”[18].

Nu este evident că de îndată ce Tolstoi a cugetat la faptul că Hristos nu a scris nimic, el a ajuns aproape în mod inevitabil la o îndreptăţire a unei distorsionări totale a textului evanghelic ? Într-adevăr, dacă noi admitem că părţile nenecesare ar trebui îndepărtate din Evanghelii, nu deschide aceasta uşa către orice soi de samavolnicii ? Ce este necesar şi ce nu este necesar ? Cine va hotărî aceasta ? Fireşte, fiecare persoană în parte, potrivit propriilor înclinaţii. Pentru Tolstoi până şi fericirile evanghelice – unde sunt binecuvântaţi cei blânzi, milostivi, curaţi cu inima – păreau nenecesare, deoarece ele ,,sunt nelalocul lor şi erau introduse inopinat”[19]. Oamenii au gusturi colosal de diferite, şi dacă ceea ce trebuie păstrat şi ceea ce trebuie eliminat din Evanghelii este determinat de gustul personal, atunci, cu adevărat, vor exista tot atâtea Evanghelii câte persoane abordează Evanghelia din afara Bisericii. În locul învăţăturii limpezi a lui Hristos, în mod evident va rezulta doar haos şi un talmeş-balmeş al opiniilor individuale.

Marcion, ereticul din secolul al II-lea, avea încredere doar în Apostolul Pavel, afirmând că doar el înţelegea întocmai şi corect învăţătura lui Hristos şi o păstra în puritatea ei, în timp ce ceilalţi apostoli erau ,,pseudo-apostoli şi evanghelizatori iudaici[20], adică, apostoli mincinoşi, pentru că ei au introdus elemente de iudaism în învăţătura lui Hristos. Dar pentru Tolstoi al nostru, Apostolul Pavel este unul din ,,întemeietorii Talmudului creştin”, deoarece el, ,,nereuşind să înţeleagă bine învăţăturile lui Hristos”, a introdus în creştinism o învăţătură despre tradiţie, şi acest principiu al tradiţiei a fost motivul principal pentru distorsionarea învăţăturii creştine şi pentru faptul că nu a fost înţeleasă[21].

Pe cine să ascultăm ? Nu se ştie. Pare limpede un singur lucru: că un om lăsat singur cu Scriptura se va pune curând mai presus de apostoli şi va începe să-i ,,corecteze”, creând pentru sine o învăţătură a lui Hristos pe care doar imaginaţia sa o doreşte. Dacă nu există Biserica, nu va exista nici Scriptura. Cărţile Scripturii – cuvinte şi litere – vor rămâne, dar fiecare va pune propriul înţeles în ele. Dacă cuvintele şi literele stau în cale, este posibil să le ,,corecteze” puţin. Toate acestea deoarece Hristos Însuşi nu a scris nimic niciodată şi noi avem învăţătura Sa doar aşa cum este transmisă de alţii, ceea ce permite întotdeauna minţii să fie suspicioasă cu privire la acurateţea şi autenticitatea sa.

 

Traducere: Catacombele Ortodoxiei

 


[1] Sfântul Irineu al Lyonului, Împotriva ereziilor III.1.1.

[2] Ibidem, III.2.2.

[3] Valentinienii: un grup de eretici gnostici numiţi astfel după întemeietorul sectei lor, Valentin (cca 100-160). Mişcarea lor este pe deplin reprezentativă pentru întreaga dogmă gnostică. Ei credeau într-un dualism strict spirit versus materie, în care spiritul era considerat bun şi materia rea. De asemenea, era pusă o linie separatoare radicală între Vechiul Testament, ca fiind chipurile un produs al unui Dumnezeu mai mic (sau chiar rău), care a creat lumea materială, şi Noul Testament, venind de la o dumnezeire bună, ,,mai spirituală”. Tipic pentru vederile lor era dispreţul total faţă de trupul uman (şi, prin extensie, faţă de căsătorie şi procreare), care reprezenta pentru ei doar o temniţă pentru suflet. Mântuirea era înţeleasă ca eliberarea sufletului din robia vieţii trupeşti în această lume materială şi întoarcerea sa ulterioară pe tărâmul spiritual de unde căzuse. Prin urmare, dogma creştină fundamentală a învierii era negată. De asemenea, tipic pentru mişcarea lor era elitismul extrem şi ezoterismul.

[4] Tertullian, Învăţătură împotriva ereticilor 4.

[5] Eoni şi sizigii: noţiuni din filozofia gnostică. Eonii denotau o ierarhie de 30 entităţi spirituale, ce cuprindeau 15 perechi complementare cunoscute ca sizigii, care formau o punte între sfera spiritului pur şi lumea materială.

[6] A se vedea Împotriva ereziilor I.9.3 (ANF 1, p. 330).

[7] Învăţătură împotriva ereticilor 15, 39.

[8] A se vedea Sfântul Epifanie al Ciprului, Panarion 33.7.

[9] Fragmente din scrierile lui Teodot 66 (Patrologia Græca 9:689C).

[10] Sfântul Irineu al Lyonului, Împotriva ereziilor II.27.2.

[11] Învăţătură împotriva ereticilor 17.

[12] Pentru mai multe amănunte, a se vedea Ilarion Troiţki, Gnosticism şi Biserică în relaţia cu Noul Testament, Serghiev Posad, 1911; publicat de asemenea în Vestitorul Teologic, vol. 2 (1911), p. 493ff [în rusă]. De acelaşi autor: Tratat despre istoria dogmei Bisericii, Serghiev Posad, 1912, p. 115-132 [în rusă].

[13] Op. cit., Hotărârea 2 (Pelikan şi Hotchkiss, p. 615).

[14] Johann Gottfried Eichhorn (1752-1827), teolog protestant german, cunoscut pentru opiniile sale care neagă autenticitatea multor cărţi din Scriptură.

[15] Heinrich Eberhard Gottlob Paulus (1761-1851), teolog protestant german, care pentru a face Evanghelia ,,mai plauzibilă” pentru gusturile sale raţionaliste, a încercat să explice fiecare minune pe care a întâlnit-o în ea.

[16] Expunere succintă a Evangheliei, p. 7-8.

[17] Lev Tolstoi, Armonia şi traducerea celor patru Evanghelii, vol. I, Geneva, 1892, p. 10.

[18] Expunere succintă a Evangheliei, p. 9.

[19] Armonia şi traducerea celor patru Evanghelii, p. 192.

[20] Tertullian, Împotriva lui Marcion V.19 (SC 483:350).

[21] Expunere succintă a Evangheliei, p. 12.

 

Episodul urmator