----------------

 

Carti in site

 

--------------------

Cine e online?

Avem 98 vizitatori și nici un membru online

Încercările de peste un veac de convocare a unui Sinod Ecumenic,

menit a aduce reforma în Biserica Ortodoxă (V)

 

Ştiind că lumea heterodoxă nu va renunţa niciodată la ereziile şi învăţăturile sale greşite,
la începutul secolului XX, conducătorii ortodocşi au pornit o campanie vehementă de reformare
a Bisericii Ortodoxe, pentru a putea săvârşi mult-dorita unitate a creştinilor – ideal de sorginte masonică.
Ei aveau nevoie ca un Sinod Ecumenic să valideze toate modificările dogmatice şi canonice necesare
protestantizării Ortodoxiei. Astfel, strădaniile lor pentru convocarea acestui Sinod s-au succedat neobosite,
zădărnicite însă de circumstanţe politice, sociale, de orgolii ierarhice, ciocniri între ‘puternicii’ Ortodoxiei
oficiale, dar susţinute de heterodocşii care îşi urmăreau propriile interese. Va reuşi oare mult-trâmbiţatul
Sinod din zilele noastre să le împlinească visul, care echivalează cu prăbuşirea Ortodoxiei oficiale ?

 

Partea a IV-a

Reluăm acest articol, care a rulat pe site în anul 2016, având în vedere că aducem la zi în permanenţă informaţia legată de acest subiect. Se dezvăluie înaintea ochilor noştri noi şi inedite pagini de istorie, care completează imaginea de ansamblu şi aduc lumină asupra unor evenimente bisericeşti contemporane

 

Patriarhul Athenagora al Constantinopolului şi propunerea sa

Procesul de pregătire a unui Sinod Ecumenic a fost reluat de Patriarhul Athenagora [Spyrou] al Constantinopolului (1886-1972; patriarh ecumenic între anii 1948-1972), profetul mason al noii ‘Ortodoxii’ a ortodocşilor ecumenişti inovatori, ,,prooroc şi apostol”, ce ,,vede şi propovăduieşte noile lucruri bune” ale ,,celor ce vor veni” şi patriarh al ,,unităţii şi reconcilierii creştine”.

Mason, ecumenist şi reformator până în măduva oaselor, el a dus la apogeu declaraţiile şi acţiunile patriarhilor masoni dinaintea sa. Declaraţiile sale uluitoare care mergeau până la erezie, hulă şi blasfemie[1], ca şi acţiunile sale şocante[2] – dintre care să amintim doar ridicarea anatemelor dintre Biserica Ortodoxă şi cea Catolică[3] – aveau menirea de a zgâlţâi din temelii Biserica pe care patriarhii dinaintea lui nu reuşiseră să o clintească pentru a o îndrepta către stâncile ereziilor heterodoxe.

 

077. Incercarile de peste un veac de convocare a unui SE V 1

Medalie extraordinară de argint a Vaticanului emisă în 1975 pentru aniversarea a 10 ani de la ridicarea anatemelor dintre Biserica Ortodoxă şi cea Catolică. Pe o faţă este reprezentată întâlnirea dintre Papa Paul al VI-lea şi Patriarhul Athenagora I al Constantinopolului din 1965; pe cealaltă faţă sunt reprezentaţi Sfinţii Petru şi Pavel

 

Domnia sa de 24 ani este socotită o ,,catastrofă de proporţii uriaşe” pentru Patriarhia Ecumenică, ca şi pentru întreaga Biserică Ortodoxă. Nimeni altul nu a contribuit atât de mult la erodarea mărturisirii ortodoxe şi a înţelegerii ecleziologice a Bisericilor Ortodoxe locale oficiale ca patriarhul Athenagora, care a atins culmile ereziei vorbind despre re-întemeierea Uneia, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească Biserică prin unirea Ortodoxiei cu papismul: ,,În mişcarea pentru unire, nu se pune problema ca o singură Biserică să meargă spre alta; nu, haideţi ca noi toţi împreună să reîntemeiem Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească Biserică, coexistând în Răsărit şi în Apus, aşa cum eram până în 1054, în ciuda diferenţelor teologice care existau atunci”.

Iată ce scria despre el eminentul teolog sârb, arhimandritul Iustin Popovici: ,,Ce se poate spune despre patriarhul Constantinopolului ? De mai bine de un deceniu, prin atitudinea sa neo-papistă, atât în cuvânt cât şi în faptă, el a scandalizat conştiinţele creştinilor ortodocşi, negând adevărul mântuitor al credinţei Bisericii Ortodoxe şi recunoscându-l pe pontiful suprem al Romei în toată aroganţa sa demonică, anti-ecleziastică. Şi, urmând exemplul Vaticanului, el îşi pregăteşte, cu frivolitate şi grabă sinucigaşă, aşa-zisul său ,,Mare Sinod panortodox”, bazat nu pe tema fundamentală, propovăduită de Evanghelii şi Sfânta Tradiţie, a mântuirii omului şi a lumii, ci pe o serie de probleme de provenienţă pur scolastică, protestantă. Mai mult, el pregăteşte acest sinod în lumea nihilistă şi anarhică de astăzi, babiloniană, în absenţa adevăraţilor mărturisitori şi purtători ai credinţei, teologiei şi Tradiţiei ortodoxe. În ultima vreme, el a devenit un motiv de anarhie şi nihilism în lumea ortodoxă. În scrisorile deschise adresate lui în presă, părinţii din Sfântul Munte îl numesc pe drept eretic şi apostat” [4].

La 12 februarie 1951, patriarhul Athenagora a trimis o scrisoare tuturor întâistătătorilor Bisericilor Ortodoxe autocefale, în care le comunica: ,,Preasfântul nostru Tron Ecumenic Apostolic şi Patriarhal, luând în considerare problemele de natură bisericească şi de interes comun care s-au prezentat în cursul veacurilor, precum şi evoluţia vieţii sociale, a hotărât, conform îndelungatei tradiţii şi uzând de dreptul său canonic, să propună pentru un timp potrivit surorilor sale, preasfintele Biserici, convocarea unui Mare Sinod Ecumenic pentru studierea şi rezolvarea lor corespunzătoare”.

Pe 14 aprilie acelaşi an, Patriarhul Justinian al României răspunde, afirmând: ,,Salutăm iniţiativa sanctităţii voastre şi vă vestim că problema unui viitor Sinod Ecumenic sau panortodox[5] am dat-o în studiu cărturarilor noştri, ierarhi şi profesori”.

Pe 12 septembrie 1952, patriarhul ecumenic revine cu o enciclică[6] trimisă tuturor întâistătătorilor Bisericilor Ortodoxe autocefale, în care reproducea lista temelor stabilită la întrunirea interortodoxă de la Mânăstirea Vatopedu şi cerea să se precizeze care sunt ,,adaosurile sau eliminările care trebuie să se facă la catalogul temelor alcătuit în anul 1930”.

Patriarhul român răspunde la 15 februarie 1958 că ,,materialul documentelor privind temele pentru viitorul Prosinod se află pregătit la cancelaria Sfântului Sinod, aşteptându-se convocarea”. După cum se remarcă, Bisericile locale aşteptau convocarea unui Prosinod, însă Patriarhia Ecumenică, ţinând cont de insuccesele din deceniile anterioare, a înfiinţat o nouă instituţie, faimoasele conferinţe panortodoxe – ca întruniri cu autoritate mai mică - pentru a relua procesul convocării Sinodului cu paşi mici, dar siguri.

 

Prima Conferinţă panortodoxă din Insula Rhodos, 24 septembrie - 1 octombrie 1961

Astfel, pe 8 iunie 1960, Patriarhia Constantinopolului anunţa convocarea unei conferinţe panortodoxe pentru perioada 25 septembrie - 2 octombrie 1960, care a fost amânată însă pentru anul 1961. Pe 4 mai 1961, Patriarhia Constantinopolului trimite tuturor Bisericilor Ortodoxe un nou catalog de teme, mult mai dezvoltat decât cel elaborat la Vatopedu şi care urma să fie discutat şi aprobat, spre a fi dezbătut la un viitor Prosinod. Pe 13 iunie, Patriarhia trimite invitaţii pentru conferinţa panortodoxă, care s-a desfăşurat în Insula Rhodos, între 24 septembrie - 1 octombrie 1961, şi care este socotită de ecumenişti o ,,răscruce pentru Biserica Ortodoxă”.

La conferinţă, reprezentanţii Bisericilor Ortodoxe locale oficiale au lucrat la catalogul de teme şi au aprobat o listă foarte largă de peste 100 de subiecte referitoare la diferite aspecte ale vieţii bisericeşti, sistematizate în 8 secţiuni:

 

1. credinţa şi dogma;

2. cultul divin;

3. administraţia şi ordinea bisericească;

4. raporturile Bisericilor Ortodoxe între ele;

5. raportul Bisericii Ortodoxe cu cealaltă lume creştină;

6. Ortodoxia în lume;

7. teme teologice;

8. probleme sociale.

 

Fiecare secţiune includea o listă de subteme, care în total acoperă întreaga teologie ortodoxă[7]. Cele mai importante modificări se găsesc în secţiunea 5 şi, precum era de aşteptat, aceste modificări reflectă evoluţia fără precedent a mişcării ecumeniste, care era foarte la început în 1930.

Prima Conferinţă panortodoxă nu este doar o etapă importantă în întreaga istorie a pregătirii Marelui Sinod, ci a şi contribuit decisiv la degradarea treptată a poziţiei conducătorilor Ortodoxiei oficiale faţă de lumea heterodoxă, deoarece, în virtutea catalogului de teme alcătuit şi aprobat, ei toţi s-au angajat să ,,studieze mijloacele pentru apropierea şi unirea Bisericilor dintr-o perspectivă panortodoxă”.

În plus, Enciclica din 1920, prin care erezia cleziologică a ecumenismului a intrat în Ortodoxie, era investită la conferinţa din 1961 cu autoritate panortodoxă: ,,Toţi reprezentanţii Bisericilor Ortodoxe locale oficiale au decis colectiv asupra prezenţei şi participării Bisericii Ortodoxe la mişcarea ecumenistă în spiritul Enciclicei patriarhale din 1920”.

Din aceste motive, noua listă stabilită în 1961 este caracterizată pe drept ca ,,primul text oficial … investit cu autoritatea Bisericilor Ortodoxe autocefale în totalitatea lor”, pe care ortodocşii ecumenişti inovatori o vor folosi ca pe ,,o aprobare oficială indiscutabilă pentru iniţiativele lor unioniste”[8]. El va fi amintit şi reamintit de ierarhii ecumenişti în frunte cu Patriarhul Bartolomeu al Constantinopolului ori de câte ori vor apărea reacţii de opoziţie şi proteste faţă de activităţile ecumeniste ale ierarhilor ortodocşi.

În mesajul conferinţei, participanţii declară că ,,am examinat temele din domeniul responsabilităţii noastre şi am luat o hotărâre unanimă cu privire la catalogul temelor viitorului prosinod. Aceste teme, care preocupă de mult timp Bisericile noastre Ortodoxe locale, ca şi întreaga lume creştină în general, şi pe care noi le-am stabilit mult mai precis, vor trebui încă studiate şi examinate la apropiatul prosinod şi, în sfârşit, după buna plăcere a lui Dumnezeu, vor fi aduse spre soluţionare şi hotărâre definitivă la Sinodul Ecumenic care va fi convocat”.

Dincolo de problemele discutate şi ,,atmosfera de ireproşabilă înţelegere frăţească”, unii reprezentanţi au arătat în mod voalat atitudinea Patriarhiei Ecumenice. La conferinţă a fost pusă în discuţie ,,natura primatului de onoare al Patriarhiei Ecumenice” – ,,chestiune care nu apare în deciziile publice ale acestei conferinţe”. După cum comenta pr. Viorel Ioniţă, ,,se anunţa astfel o dificultate care avea să însoţească şi să îngreuneze procesul sinodalităţii între Bisericile Ortodoxe, şi anume aceea a opoziţiei dintre pretenţiile primaţiale ale Patriarhiei Ecumenice, pe de o parte, şi afirmarea tot mai conştientă a celorlalte Biserici Ortodoxe autocefale, pe de altă parte. După dobândirea autocefaliei de către mai multe Biserici Ortodoxe pe parcursul secolului al XIX-lea şi în prima jumătate a celui de-al XX-lea, se ajunsese la o nouă configuraţie a Bisericilor Ortodoxe, care crea o nouă situaţie interortodoxă, faţă de care Patriarhia Ecumenică nu părea să fie pregătită”.

Conferinţa a fost aşteptată şi urmărită cu mult interes nu numai de către Bisericile Ortodoxe, ci şi de alte Biserici creştine, bucurându-se de multă atenţie în presa ecleziastică şi ecumenistă a vremii. Reprezentanţii confesiunilor creştine din Răsărit şi Apus, ca şi Consiliul Mondial al Bisericilor (CMB) au fost invitate oficial de Patriarhia Constantinopolului şi, în acest fel, la conferinţă au participat monofiziţi, anglicani, vechi-catolici şi o delegaţie din partea CMB. Biserica Catolică nu a fost reprezentată oficial, dar Patriarhia Ecumenică a invitat 5 teologi romano-catolici în calitate de corespondenţi de presă.

Aceşti reprezentanţi ,,au subliniat cu mare entuziasm importanţa acestui eveniment de însemnătate istorică”. Unii dintre ei chiar au văzut în prosinodul anunţat de conferinţă, ca şi în viitorul Sinod, o paralelă cu Conciliul Vatican II ce urma să aibă loc între anii 1962-1965.

Trebuie menţionat că această întrunire a marcat instituţionalizarea conferinţei panortodoxe, ca formă de cooperare între toate Bisericile Ortodoxe autocefale şi ca treaptă superioară faţă de toate celelalte tipuri de întruniri interortodoxe care au avut loc până în acel moment pe tot parcursul secolului XX.

 

Cea de-a II-a şi cea de-a III-a Conferinţă panortodoxă din Insula Rhodos, 1963 şi 1964

Aceste două conferinţe panortodoxe au fost determinate în mare măsură de problema relaţiilor Bisericilor Ortodoxe cu Biserica Catolică în cadrul căreia avea loc în acea vreme Conciliul Vatican II (1962-1965).

Papa Ioan al XXIII-lea (1881-1963, papă între anii 1958-1963), mason şi el, a fost interesat de apropierea de ortodocşi. El a invitat Bisericile Ortodoxe să trimită observatori la conciliu şi, pentru a-i atrage pe ortodocşi, a dus tratative cu diferite Biserici Ortodoxe, ajungând în 1962 la un acord cu Biserica Ortodoxă Rusă, care a trimis observatori la prima sesiune a conciliului cu condiţia ca acesta să nu condamne comunismul (A se vedea articolul Martie 2007. Din culisele colaborării Bisericii Catolice din Polonia cu securitatea (II). Biserica Catolică a colaborat cu regimul comunist la nivel de instituţie).

În întâmpinarea papei a venit patriarhul Athenagora, extrem de dornic de apropierea de Biserica Catolică. Însă spiritul de deschidere al patriarhului nu era împărtăşit de Bisericile Ortodoxe afectate de politica uniatistă a Vaticanului.

În aceste condiţii a fost convocată cea de-a II-a Conferinţă panortodoxă, care a avut loc la Hotelul Eladas de lângă Mânăstirea Sfântul Ilie din Insula Rhodos, între 26-29 septembrie 1963. Ea avea scopul precis de a discuta trimiterea de observatori la cea de-a doua sesiune a Conciliului Vatican II şi iniţierea unui dialog teologic oficial cu Biserica Catolică. De la conferinţă au lipsit mai multe Biserici (a Greciei, Georgiei, Albaniei şi Poloniei), dar ulterior ele au aprobat hotărârile luate la această întrunire.

Conducătorul delegaţiei române la conferinţă, Mitropolitul Iustin al Moldovei şi Sucevei[9], a afirmat că ,,nu numai pentru Ortodoxie, ci şi pentru întreaga lume creştină există spiritul Rhodosului”, deoarece ,,Rhodosul a devenit centru de manifestare a unităţii noastre în sensul cel mai adânc al cuvântului”.

Ambele puncte care trebuiau discutate au dat la iveală poziţiile divergente ale Bisericilor: unele vroiau să trimită observatori, altele nu; de asemenea, Patriarhia Constantinopolului dorea iniţierea imediată a dialogului teologic cu Biserica Catolică şi exprimarea acestei hotărâri printr-o scrisoare adresată Conciliului Vatican II pe care s-o citească personal în plenul aceluia, în timp ce alte Biserici doreau stabilirea dialogului ,,pe picior de egalitate”. În cele din urmă, hotărârile pentru ambele puncte au fost de compromis, astfel că ,,s-a acceptat de comun acord ca fiecare dintre Bisericile Ortodoxe să procedeze în mod liber”.

Patriarhul Athenagora dorea o deschidere mult mai mare faţă de Biserica Catolică decât cea dată prin hotărârile conferinţei panortodoxe şi el a exprimat acest lucru în mesajul său către Conciliul Vatican II, transmis prin reprezentantul său personal, teologul român Andrei Scrima. Prin acest mesaj, ,,patriarhul lăsa să se înţeleagă că nu existau obstacole teologice grave între cele două confesiuni şi că era vorba în fond de o recunoaştere reciprocă a celor două jumătăţi ale Bisericii”.

Olivier Clement, care l-a cunoscut foarte bine pe patriarhul Athenagora, arăta că ,,viziunea acestuia deschidea în mod clar calea spre o intercomuniune între ortodocşi şi catolici, pe care unii din susţinătorii ei o practicau discret”. De asemenea, în 1964, mai ,,mulţi profesori de la Institutul Sfântul Serghie din Paris, urmând gândirea lui Serghie Bulgakov, au afirmat că intercomuniunea dintre Ortodoxie şi Biserica Romană este posibilă şi că aceasta ar permite să se pună problemele teologice într-o atmosferă reînnoită”.

Pe 6 august 1964, Papa Paul al VI-lea, care l-a urmat la tron pe Papa Ioan al XXIII-lea, iniţiatorul conciliului, a promulgat unul din cele mai importante documente emise de Conciliul Vatican II, Ecclesiam Suam, prin care se susţinea cu tărie primatul papal, eveniment care a influenţat dezbaterile de la cea de-a III-a Conferinţă panortodoxă.

Aceasta a avut loc între 1-15 noiembrie 1964 în Insula Rhodos. Papa Paul al VI-lea a adresat un mesaj către participanţii la conferinţă, pe care îi numea ,,preaiubiţi fraţi în Hristos” şi sublinia ,,convergenţa reînnoirii conciliare” dintre cele două Biserici, care organizau cam în acelaşi timp evenimente sinodale.

La conferinţă s-a discutat ,,problema dialogului cu Biserica Romano-Catolică şi apoi problema reluării tratativelor cu Biserica Anglicană şi cu Biserica Veche-Catolică”. Din nou părerile Bisericilor au fost împărţite faţă de dialogul cu Vaticanul: unele Biserici erau în favoarea începerii imediate a dialogului şi trimiterea unor delegaţi la conciliu cu o scrisoare din partea Patriarhiei Ecumenice, scrisoarea fiind deja redactată; alte Biserici doreau un dialog care să înceapă după încheierea Conciliului Vatican II, când toate hotărârile vor fi luate şi ortodocşii îşi vor putea face o imagine mai clară despre poziţia Vaticanului; alte Biserici erau chiar ostile dialogului (Serbia, Polonia, România) din cauza uniatismului.

Rezoluţia a ales calea de mijloc, afirmând că Biserica Ortodoxă este dornică să se angajeze într-un dialog, ,,dar studiind amănuntele acestuia, a constatat că pentru un început rodnic al unui dialog teologic real este necesară pregătirea trebuitoare şi crearea de condiţii corespunzătoare”. Conferinţa a mai precizat că fiecare Biserică Ortodoxă ,,este liberă să continue a cultiva, în numele său propriu, şi nu al întregii Ortodoxii, raporturi frăţeşti cu Biserica Romano-Catolică”. Pe baza acestei hotărâri, pe 7 decembrie 1965, patriarhul ecumenic a purces împreună cu papa la ridicarea anatemelor de la 1054 dintre Biserica Ortodoxă şi cea Catolică[10].

 

077. Incercarile de peste un veac de convocare a unui SE V 2

În timpul sesiunii Conciliului Vatican II din decembrie 1965, Papa Paul al VI-lea înmânează Mitropolitului Meliton de Heliopolis un decret care ridică anatemele care au dus la ruperea relaţiilor dintre Biserica Ortodoxă şi cea Catolică în 1054

 

De asemenea, cea de-a III-lea Conferinţă panortodoxă a adoptat unele măsuri concrete privind începerea unui dialog teologic oficial cu Biserica Anglicană şi cu Biserica Vechilor Catolici, cu care Biserica Ortodoxă a avut contacte încă din cea de-a doua jumătate a secolului al XIX-lea. În vederea punerii în practică a acestor hotărâri, Patriarhia Ecumenică a convocat întrunirea a două comisii inter-ortodoxe, între 1-15 septembrie 1966, la Belgrad, Iugoslavia. Ca urmare, dialogul oficial cu Biserica Anglicană a început în 1973, iar cel cu Biserica Veche-Catolică în 1975. În urma dialogului şi a formulării de către vechii catolici a unei mărturisiri de credinţă, ,,dialogul teologic oficial început în 1975 s-a încheiat cu succes în 1987” în sensul că ,,au fost aprobate în unanimitate 26 de declaraţii comune privitoare la aspectele principale ale credinţei creştine”. Ulterior, vechii catolici au introdus practica hirotonirii femeilor, ceea ce a constituit un nou obstacol pe calea apropierii dintre cele două Biserici.

Cea de-a treia Conferinţă panortodoxă a completat hotărârile luate la conferinţa precedentă, şi a precizat criteriile după care trebuia să se desfăşoare dialogurile care urmau să fie purtate în numele întregii Biserici Ortodoxe.

 

Ioachim Arnăutu

 


[1] Fără a mai aminti declaraţiile privind ,,ideile preconcepute din Biserică” precum portul clerical, canoanele, căsătoria clericilor înainte de hirotonie, sau privind stabilirea unei date fixe pentru Învierea Domnului, susţinerea spiritismului etc. Pentru mai multe amănunte despre activitatea sa, a se vedea serialul PATRIARHUL ATHENAGORA AL CONSTANTINOPOLULUI (1886-1972). Declaraţiile, mesajele şi activităţile sale.

[2] Rugăciuni comune cu armeni, catolicii, anglicani şi alţi protestanţi.

[3] Ridicarea anatemelor de la 1054 dintre Biserica Ortodoxă şi cea Catolică

» Declaraţia comună de ridicare a anatemelor de la 1054 dintre Biserica Ortodoxă şi cea Catolică,

» Tomul patriarhal, emis de Patriarhul Athenagora al Constantinopolului

» Apel al Mitropolitului Filaret al Bisericii Ortodoxe Ruse din Diaspora către Înalt Prea Sfinţitul Patriarh Athenagora al Constantinopolului, 15 decembrie 1965

[4] Spre deosebire de arhimandritul Iustin Popovici, profesorul Vasilie Fanourgakis prezenta astfel studenţilor în anul I la teologie figura lui Athenagora şi lucrarea sa pentru un ,,Sinod ortodox general”: ,,Nevoia vitală de a rezolva problemele cronice ale Ortodoxiei au condus Patriarhia Ecumenică, aflată sub mâna puternică a marelui patriarh Athenagora I, să pună în mişcare laboriosul proces al convocării unui astfel de Sinod ortodox general”.

[5] Iată că patriarhul Justinian socotea că un Sinod Ecumenic sau panortodox este totuna.

[6] În 1952, patriarhul Athenagora va emite două enciclice: aceasta, privind întrunirea unui viitor Sinod panortodox, şi o alta, mult mai cunoscută, care privea mişcarea ecumenistă şi cea de-a treia Conferinţă Mondială Credinţă şi Ordine, care urma să aibă loc la Lund, Suedia.

[7] Iată o nouă dovadă că, în realitate, se dorea reformarea din temelii a Bisericii Ortodoxe şi nu din motive care se născuseră în sânul ei, dintr-o nevoie lăuntrică stringentă de a lua în discuţie unele rânduieli bisericeşti, ci dintr-o necesitate străină de duhul ortodox, de a se adapta, sau mai bine zis îndrepta către lumea heterodoxă.

[8] Într-un comentariu sunt reliefate posibilele consecinţe ale unei astfel de poziţii oficiale: ,,Ţinând cont de aceste consideraţii, orice poziţie sau reacţie negativă în numele Ortodoxiei din partea unor creştini evlavioşi faţă de participarea Bisericii Ortodoxe, şi mai ales a Bisericii Greciei, la mişcarea ecumenistă, la dialogurile teologice bilaterale şi de asemenea la dialogurile multilaterale în contextul Consiliului Mondial al Bisericilor este în antiteză cu conştiinţa şi voinţa Bisericii Ortodoxe aşa cum a fost exprimată într-un mod panortodox şi unanim, şi constituie o încălcare a deciziilor unanime luate de Biserică sub călăuzirea Sfântului Duh la un nivel panortodox”.

O astfel de atitudine nu aparţine tradiţiei ortodoxe. În Biserica Ortodoxă nu s-a impus nimic niciodată. Întotdeauna au fost tolerate opinii contrare celei oficiale, atâta vreme cât ele nu au depăşit anumite limite. Nu s-a folosit niciodată metoda pumnului în gură, cu atât mai mult în situaţii care nu reprezentau nici un pericol pentru învăţătura Bisericii. Nici în cazul opozanţilor faţă de mişcarea ecumenistă nu se pune problema unui pericol pentru Biserică. Mai degrabă, o astfel de opoziţie poate constitui un pericol pentru cei care vor să schimbe învăţătura Bisericii !

[9] Viitorul patriarh al României între anii 1977-1986.

[10] Aceasta, în ciuda respectivei rezoluţii care afirma că fiecare Biserică Ortodoxă ,,este liberă să continue a cultiva, în numele său propriu, şi nu al întregii Ortodoxii, raporturi frăţeşti cu Biserica Romano-Catolică”. Fiindcă patriarhul ecumenic nu a ridicat anatemele doar dintre Patriarhia Constantinopolului şi Biserica Romano-Catolică, ci dintre Biserica Ortodoxă ca întreg şi Vatican. Şi a semnat acest act singur, fără a cere opinia nici unuia din întâistătătorii Bisericilor Ortodoxe locale. A se vedea nota 3.