----------------

 

Carti in site

 

--------------------

Cine e online?

Avem 104 vizitatori și nici un membru online

ISTORIA BISERICEASCĂ UNIVERSALĂ
şi
STATISTICA BISERICEASCĂ
 
de
Euseviu Popovici
Profesor la Facultatea de Teologie din Cernăuţi
 
Capitolul V
Biserica Ortodoxă Răsăriteană din Austro-Ungaria
a. Biserica Bucovinei (partea a doua)
 
Biserica Ortodoxă Răsăriteană din Austro-Ungaria
§. 216. Biserica Bucovinei şi Dalmaţiei
b. Biserica Dalmaţiei

Biserica Ortodoxă din Dalmaţia este sârbească. Credincioşii săi din nordul Dalmaţiei şi din Istria, în opoziţie cu populaţia slavonă mai veche de acolo, ce ţine de Biserica Romano-Catolică şi este de origine croato-slavonă, sunt cea mai mare parte urmaşi ai fugarilor ortodocşi din Bosnia (,,Uskoci”) de după jumătatea secolului XV, adică de când turcii stăpânise Bosnia; iară cei din sudul Dalmaţiei sunt sârbi vechi, aborigeni, care au păstrat încă credinţa ortodoxă, pe când ceilalţi sârbi din sudul Dalmaţiei, încă mult înainte de secolul XIX erau latinizaţi de puternicile republici romano-catolice Veneţia şi Ragusa, care îi stăpâneau, până când cea dintâi la 1797, cea de-a doua la 1808, au fost cucerite de francezi, de la care apoi teritoriul Dalmaţiei şi Istriei trecu la Austria, cel întâi chiar din 1797 până la 1808, după aceea în 1814 definitiv împreună cu Istria.

Dar Biserica Dalmaţiei chiar de la începutul secolului XIX (1808) a devenit o unitate organică, adică o episcopie, din care apoi la 1870 se formară două. Mai înainte credincioşii ortodocşi din sudul Dalmaţiei ţineau de Episcopia ortodoxă Zeta, ce mai târziu fu arhiepiscopie 1346. La început aceasta avea scaunul în Insula Prevlaca (Prevlaka) din golful Cattaro (Bocche di Cattaro), apoi de la secolul XV, pe teritoriul Montenegrin, adică mai întâi la Crajina (Krajina), apoi la Vranina (Vranina), iară de la 1485 scaunul ei fu în Ţetinie (Cetinje) şi se numeşte Mitropolia Ţrnagora (Crnogora) sau de Montenegro. Partea sudică a Dalmaţiei, situată spre nord de Bocche di Cattaro, până după jumătatea secolului XVII ţinea de o episcopie, ce mai târziu fu arhiepiscopie şi la început avea scaunul lângă Marea Dalmaţiei la Ston (ital. Stagno), iară de la jumătatea secolului XVII fu strămutat în Hum sau Zahum (Zaholm, Zahlum) adică în Herţegovina (Hercegovina) de azi, de la care primi numele său mai nou; aici după mai multe strămutări în secolul XVII s-a stabilit în Mânăstirea Tordos (Tordoş), aproape de Trebinie (Trebinje), iară de la jumătatea secolului XVIII la Mostar, ca Mitropolia Hercegovinei.

De la jumătatea secolului XVII îngrijea de păstoria sufletească a numitelor părţi din Dalmaţia însuşi patriarhul de Peci (Pec), care trimitea acolo exarhi, sau episcopi vicari, dar de la 1722 veneţienii, zeloşi de latinizare, nu i-au mai tolerat pe aceştia. Din contră, istoria ierarhică a Bisericii Sârbeşti din nordul şi centrul Dalmaţiei, ce încă de la 1433 era necontestat sub dominaţiunea veneţienilor, este mai cunoscută din secolele XVI şi XVII, de când sta sub jurisdicţia mitropolitului Dabrobosniei, ca ,,exarh al patriarhului de Peci (Pec) în Dalmaţia” şi de când această Biserică, după jumătatea secolului XVI (1578) trecu sub arhiepiscopii de Filadelfia, care ţin de Patriarhia de Constantinopol şi care din acelaşi timp începând cu Gavriil Sever († 1616) avură scaunul în Veneţia până la 1790.

Ei păstoreau nu numai colonia grecilor ortodocşi din Veneţia, ci de câtva timp, prin exarhi sau vicari şi pe sârbii ortodocşi din Dalmaţia, supusă Veneţiei, iară de la jumătatea secolului XVII şi Biserica Sârbească din Istria. Dar în secolul XVIII ei înşişi se făcură uneltele veneţienilor, în zelul acestora de latinizare. Arhiepiscopul Meletie Tipaldos (Typaldos 1685-1713) era mituit şi cu totul devotat papei. Când a murit el, ortodocşii n-au mai voit a-i da succesor, fiindcă nu aveau încredere în ortodoxia acestuia, faţă cu mituirile papei; tocmai la 1762 Grigorie Faţea (1762-1768), episcop latinofon, cu o mică partidă a reuşi a parveni la scaunul de arhiepiscop al Filadelfiei, dar patriarhul de Constantinopol îl excomunică, totuşi în urmă papa l-a primit în comunitate cu sine. După el arhiepiscopul cel din urmă al Filadelfiei fu până la 1790 Sofronie Kutovali.

De la 1693 aceşti arhiepiscopi aveau în Dalmaţia un exarh sau vicar pentru Dalmaţia; cel dintâi dintre aceştia fu Vasile, episcop refugiat acolo din Serbia la 1679 de frica turcilor; el a funcţionat până la moartea lui Tipaldos; pe lângă dânsul funcţiona de la 1695 ca locoţiitor al său Isaia Laketici (Laketic) şi unul Nicodim Busovici (Busovic), care a funcţionat până la 1707, precum şi Savatie (Savatije), un mitropolit, care fugi cu 700 familii din Hercegovina de frica turcilor; pentru aceşti poporeni ai săi veneţienii l-au tratat mai tolerant ca episcop ortodox; el muri la 1718.

În timpul vacanţei scaunului de arhiepiscop al Filadelfiei 1713-1762 au funcţionat la început de la 1719 episcopul Stefan Ljubobratici (Ljubobratic), care trăia în nordul Dalmaţiei, dar în 1722 din cauza intoleranţei episcopilor latini fu silit a se strămuta din Dalmaţia în Croaţia şi Ungaria, în 1727 deveni episcop de Kostainiţa (Kostainica) şi muri la 1740. Atunci luă păstoria Dalmaţiei mitropolitul Dabrobosniei (Bosniei); după dorinţa populaţiei, el i-a hirotonit episcop pe Simeon Konciarevici (Konearevic), care începu a păstori la 1751; dar la 1753 fu silit a pleca în Ungaria şi muri în Rusia la 1770. Sub Sofronie Kutovali fu vicar în Dalmaţia arhimandritul Nicodim Bozunovici (Bozunovic). Iară după ce a apus arhiepiscopia Filadelfiei (1790), patriarhul de Constantinopol numi exarh al Dalmaţiei, adică vicar patriarhal, pe mitropolitul bosniac din Zvornic (Zwornik), care-i era subordinat de la 1766, adică de la anexarea Bisericii Sârbeşti la Patriarhia de Constantinopol, pe când în timpul unei vacanţe mai lungi la scaunul Filadelfiei (1713-1762) numise exarh în Dalmaţia pe mitropolitul Dobrobosniei (Bosniei), care atunci încă nu se ţinea de patriarhie.

Dar în tot timpul dominaţiunii veneţienilor şi pe teritoriul Ragusei a ragusanilor Biserica Ortodoxă din Dalmaţia fu stânjenită în libertatea cultului şi combătută cu mult zel de ierarhia romano-catolică, care privea şi trata această Biserică, ca unită de drept cu cea Romano-Catolică şi deci supusă arhipăstoriei sale. La sfârşitul secolului XVIII republica Veneţiei fiind distrusă de francezi (1797), Dalmaţia trecu mai întâi (1797) la Austria, apoi împreună cu Istria (1805) iarăşi la Francia; atunci Biserica Ortodoxă din Dalmaţia şi Istria spre a nu mai fi supusă unei ierarhii străine, obţinu în 1808 de la împăratul Napoleon I o episcopie proprie cu scaunul în Sebenico, unde încă la 1761 fusese înfiinţată o episcopie ortodoxă de scurtă durată şi în 1810, un episcop în persoana lui Benedict Cralievici (Kralievic), pe care în 1814, guvernul austriac după ce luă iarăşi Dalmaţia împreună cu Ragusa şi Istria, îl confirmă, menţinând scaunul episcopiei tot în Sebenico. Episcopul Dalmaţiei, care este numit de împărat, abia la 1828/1829 fu subordinat ,,in dogmaticis et mere spiritualibus”, precum au fost subordinaţi în 1783 episcopul de Ardeal şi cel din Bucovina, Mitropoliei ortodoxe din Carloviţ, iară la 1841 scaunul lui fu strămutat din Sebenico la Zara.

Dar Biserica Dalmaţiei din cauza sărăciei a fost silită de la început a se întreţinea din bugetul statului; abia în timpul recent sub episcopul Stefan Cnezevici (Knezevic 1853-1890) dobândi o organizaţie corespunzătoare, adică în 1860 un consistoriu mai bine organizat şi în 1869 un institut de teologie mai superior. În anul 1870 districtele Cattaro şi Ragusa dobândiră un episcop propriu cu scaunul în Cattaro, deoarece comunicaţia în aceste districte este grea şi episcopii Dalmaţiei chiar până atunci au avut acolo o locotenenţă, un aşa zis vicariat general, sub direcţia unui arhimandrit. Acum de când acest vicariat fu transformat în episcopie, Biserica Ortodoxă din Dalmaţia are două episcopii, din care una cu scaunul în Zara şi una cu scaunul în Cattaro; de la 1878 aceasta din urmă fu mărită cu districtul Spiţa (Spic, Spizza), trecut de la Turcia la Austria, până atunci el se ţinea de Mitropolia Rasko-Presren sau Prisren (Prisrend) şi împreună cu aceasta era sub jurisdicţia Patriarhiei de Constantinopol.

Aceste episcopii au fost supuse la 1873 Mitropoliei Bucovinei, cu toate întâmpinările partidei naţionale a românilor din Bucovina, cum şi ale partidei naţionale a sârbilor din Dalmaţia, iară la 1874 mitropolitul Bucovinei şi episcopii Dalmaţiei au ţinut în Viena primul lor sinod mitropolitan. Totuşi dalmatinii şi azi doresc a ţinea de Mitropolia din Carloviţ. Episcopia de Zara, sau a Dalmaţiei şi Istriei, cum se numeşte ea, are în număr rotund aproape 80.000 credincioşi, cea de Cattaro (numită şi episcopia de Bocche di Cattaro, de Ragusa şi Spizza) are aproape 30.000. Cea de Zara are ca episcop care o păstoreşte de la 1890 pe Nicodim Milaş, un scriitor eminent, cu cunoştinţe mari, dar mai ales în dreptul canonic, iară cea de Cattaro avu ca episcop care o păstori de la 1871 până la 1906 când muri pe Gherasim Petranovici (Petranovic), scriitor omiletic foarte merituos.

Biserica Dalmaţiei de asemenea n-a fost scutită de încercări unioniste; acestea găsiră sprijin între anii 1818-1821 chiar în primul ei episcop, atunci Benedict Cralievici (Kraljevic). Unirea avea a se înfăptui neobservat, ea începu în 1819, când s-a înfiinţat un seminar, la care directorul şi cei doi profesori numiţi erau din clerul unit al Galiţiei. Dar când populaţia ortodoxă a Dalmaţiei a înţeles intenţia episcopului şi a autorităţilor, care-l susţineau, izbucni la 1821 o mare agitaţie şi directorul, un profesor şi maiorul comandant din Sebenico au fost împuşcaţi pe furiş, episcopul fugi mai întâi în Vicenza, apoi în Veneţia, de unde păstori dieceza lui prin un vicar până la 1829, când demisionă. Maşinaţiunile unioniste de mai târziu de asemenea n-au avut succes însemnat, aşa că în Dalmaţia ca şi în Istria numărul uniţilor a rămas infim. De altă parte se întâmplă când şi când între slavi aşa porniri, că trec în mici masse de la romano-catolicism în Biserica Ortodoxă, cum s-a întâmplat în Istria la 1902, dar atari porniri sunt reprimate cu mână tare de Biserica Romano-Catolică.

 

În episodul următor:
Capitolul VI
Biserica sârbilor din Bosnia şi Herţegovina (Hercegovina), din Serbia şi din Ţrnagora (Crnagora) sau Montenegro