----------------

 

Carti in site

 

--------------------

Cine e online?

Avem 82 vizitatori și nici un membru online

Încercările de peste un veac de convocare a unui Sinod Ecumenic,

menit a aduce reforma în Biserica Ortodoxă

 

Ştiind că lumea heterodoxă nu va renunţa niciodată la ereziile şi învăţăturile sale greşite,
la începutul secolului XX, conducătorii ortodocşi au pornit o campanie vehementă de reformare
a Bisericii Ortodoxe, pentru a putea săvârşi mult-dorita unitate a creştinilor – ideal de sorginte masonică.
Ei aveau nevoie ca un Sinod Ecumenic să valideze toate modificările dogmatice şi canonice necesare
protestantizării Ortodoxiei. Astfel, strădaniile lor pentru convocarea acestui Sinod s-au succedat neobosite,
zădărnicite însă de circumstanţe politice, sociale, de orgolii ierarhice, ciocniri între ‘puternicii’ Ortodoxiei
oficiale, dar susţinute de heterodocşii care îşi urmăreau propriile interese. Va reuşi oare mult-trâmbiţatul
Sinod din zilele noastre să le împlinească visul, care echivalează cu prăbuşirea Ortodoxiei oficiale ?
 
 
– – – – – – – –
Introducere
Patriarhul Ioachim al III-lea şi Enciclica din 1902
Mitropolitul Dorotei de Prussa şi acţiunile sale
Patriarhul Meletie al IV-lea al Constantinopolului
Congresul panortodox de la Constantinopol din 1923
Patriarhul Miron Cristea şi propunerea sa
Patriarhul Vasilie al III-lea şi planurile sale
Conferinţa inter-ortodoxă de la Vatopedu din 1930
Primul congres al teologilor ortodocşi, Atena, 1936
Patriarhia Moscovei intenţionează să convoace un Sinod Ecumenic
Lumea ortodoxă dejoacă planurile sovietice de convocare a unui Sinod Ecumenic
Conferinţa panortodoxă de la Moscova, 8-17 iulie 1948
Patriarhul Athenagora al Constantinopolului şi propunerea sa
– – – – – – – –
 
UPDATE
Reluăm acest articol, care a rulat pe site în anul 2016, având în vedere că aducem la zi în permanenţă informaţia legată de acest subiect. Se dezvăluie înaintea ochilor noştri noi şi inedite pagini de istorie, care completează imaginea de ansamblu şi aduc lumină asupra unor evenimente bisericeşti contemporane

 

Introducere

Ideea convocării unui Sinod Ecumenic preocupă lumea ortodoxă de mai bine de un veac. Motivul care stă la baza dorinţei de întrunire a unui astfel de sinod a fost întotdeauna reformarea Bisericii Ortodoxe pentru apropierea de lumea heterodoxă, în vederea unirii cu ea. O astfel de reformă presupune modificarea canoanelor – eliminarea sau adaptarea lor la vremurile actuale –, modificarea diverselor rânduieli bisericeşti, precum adaptarea slujbelor, scurtarea sau eliminarea posturilor, modernizarea veşmintelor clericale sau chiar renunţarea la ele, adoptarea unui calendar care să permită unirea liturgică cu lumea heterodoxă etc, inclusiv orice formă de ecumenism în scopul apropierii şi în final al unirii cu heterodocşii. Cu alte cuvinte, reforma urmăreşte eliminarea tuturor aspectelor care stânjenesc efectiv unirea cu heterodocşii sau, mai bine spus, toate rânduielile Bisericii Universale de care ereticii s-au lepădat de-a lungul veacurilor.

Să aruncăm o privire asupra istoriei acestor încercări de convocare a unui Sinod Ecumenic, ca şi asupra promotorilor unei astfel de idei şi intenţiilor lor. Periplul istoric pe care vom încerca să-l facem ne va purta însă pe o mare învolburată de evenimente politice, sociale, şi nu în ultimul rând bisericeşti de mare anvergură, în care sunt amestecate ideologii şi curente într-un mod cu totul inedit, chiar unic în istoria ultimilor 2.000 de ani. Dezvoltarea economică şi tehnologică a societăţii omeneşti care a schimbat faţa pământului, mişcările sociale, revoluţiile ideologice şi războaiele care au zguduit lumea în ultimul secol au marcat puternic istoria Bisericii din ultimele 2-3 veacuri.

Aceste tulburări externe extraordinare au influenţat lumea ortodoxă, astfel că în Biserica Ortodoxă au apărut treptat germenii unei noi atitudini faţă de lumea heterodoxă. Conştiinţa ortodoxă a cunoscut o erodare profundă, ca urmare a confruntării ei permanente cu ştiinţa apuseană şi ideologiile seculare au câştigat adepţi printre ierarhii ortodocşi. De asemenea, interesele politice şi-au făcut loc către scaunele patriarhale, iar naţionalismul a provocat o dezbinare de proporţii între popoarele ortodoxe.

Însă, parcă nimic din toate acestea nu a reuşit să zguduie din temelii Ortodoxia aşa cum a făcut-o pleiada de patriarhi ecumenici[1] din ultimul veac, care a reuşit să deturneze Biserica Ortodoxă de pe calea pe care mergea către Împărăţia cerească, înstrăinând-o de adevăratele sale scopuri. Această înstrăinare începe în 1902, odată cu urcarea pe tronul ecumenic, pentru a doua oară, a patriarhului Ioachim al III-lea.

 

Patriarhul Ioachim al III-lea şi Enciclica din 1902[2]

În 1901, Ioachim al III-lea s-a urcat pentru a doua oară pe scaunul Constantinopolului (1878-1884; 1901-1912). În omilia rostită cu ocazia înscăunării, patriarhul menţiona deja două chestiuni cărora urma să le dea o importanţă deosebită în decursul păstoririi sale. Prima chestiune era legată de rezolvarea problemelor existente în relaţiile dintre Bisericile Ortodoxe locale. El afirma că era potrivit ca tronul ecumenic să joace un rol047. Incercarile de peste un veac de convocare a unui SE I 1 principal în acest efort[3], potrivit cu statutul său canonic. Cea de-a doua chestiune privea unitatea lumii creştine, adică relaţia dintre Ortodoxie şi confesiunile heterodoxe[4].

 

Patriarhul Ioachim al III-lea, la înscăunarea sa, în 1901, înconjurat de ierarhi ai scaunului ecumenic

 

În anul următor, pe 12 iunie 1902, patriarhul Ioachim al III-lea a publicat o Enciclică patriarhală şi sinodală adresată tuturor întâistătătorilor Bisericilor Ortodoxe locale. Prin acest document s-a iniţiat un dialog panortodox între patriarhul constantinopolitan şi conducătorii Bisericilor Ortodoxe locale. Patriarhul propunea 3 subiecte spre discuţie: aprofundarea şi întărirea unităţii panortodoxe; relaţia Bisericii Ortodoxe cu creştinătatea apuseană şi reforma calendarului iulian sau acceptarea calendarului gregorian şi posibilitatea modificării Pascaliei. El afirmă că ,,ele nu ridică nici o problemă nouă, ci înfăţişează chestiuni care sunt, de ceva vreme, subiectul unui studiu comun”.

În ce priveşte relaţia Ortodoxiei cu lumea heterodoxă, patriarhul vorbeşte despre o dorinţă evlavioasă şi sinceră pentru ,,unirea lor [a creştinilor apuseni] şi a tuturor celor care cred în Hristos cu noi în credinţa ortodoxă”. El scrie: ,,Noi ştim că această dorinţă evlavioasă se loveşte de stăruinţa neştirbită a acestor Biserici în dogmele pe care, luându-le ca temelie şi poziţie întărită odată cu trecerea timpului, ele par a nu fi dispuse să se alăture unui drum către unitate … şi nu manifestă nici un fel de entuziasm pentru a face aceasta, decât în nişte termeni şi pe nişte temelii pe care dorita unitate dogmatică şi tovărăşie sunt inacceptabile pentru noi”[5].

Deşi ştie şi arată limpede că lumea heterodoxă nu este deloc dispusă să renunţe la învăţăturile sale greşite, patriarhul constantinopolitan se gândeşte cum este posibil ,,să pregătim în prezent calea neobişnuită care duce către un asemenea ţel” şi ,,să găsim puncte de întâlnire şi contact, sau chiar să închidem ochii faţă de anumite nereguli până la încheierea la timpul cuvenit a întregii sarcini[6], deoarece numai atunci se va împlini ,,cuvântul lui Hristos despre o turmă şi un păstor”.

În acest context, el îi întreabă pe întâistătătorii ortodocşi ,,dacă momentul de faţă este socotit a fi timpul potrivit pentru o conferinţă preliminară cu privire la acest subiect, pentru a pregăti un teren potrivit pentru o abordare frăţească şi pentru a stabili, prin acordul comun al membrilor întregii Biserici Ortodoxe, care ar putea fi bazele, căile şi mijloacele cele mai potrivite”.

Este pentru prima oară când se formulează, într-un document oficial, dorinţa de a convoca întruniri la nivel panortodox care să stabilească o bază comună de dialog pentru toate Bisericile Ortodoxe în vederea implicării în ecumenismul care tocmai se năştea. Ambele enciclice ale Patriarhului Ioachim al III-lea – cea din 1902 şi cea din 1904, dată ca răspuns la reacţiile Bisericilor Ortodoxe locale faţă de enciclica din 1902 – reprezintă primele documente oficiale ale Patriarhiei Ecumenice în care apar ideile ecumenismului modern şi sunt apreciate drept ,,primul act al Patriarhiei Ecumenice din istoria mişcării ecumeniste a secolului XX”.

Astfel, enciclica din 1902 înfăţişează lumii ortodoxe doleanţa Constantinopolului în ce priveşte relaţiile Ortodoxiei cu Apusul. Ea nu ia poziţie, ca de obicei, faţă de încălcarea unor canoane sau a dogmelor Bisericii, nici nu clarifică încă o dată poziţia ortodoxă faţă de anumite probleme – acestea fiind în principal scopurile unei enciclice –, ci pentru prima oară în istoria Ortodoxiei îndeamnă la modificarea unor reguli interioare bisericeşti.

De asemenea, patriarhul Ioachim al III-lea a vrut să convoace un Sinod local în Constantinopol la care să ia parte reprezentanţii altor Biserici Ortodoxe. În acest scop, patriarhul a redactat o listă cu 12 subiecte pe care a trimis-o spre analiză celorlalţi patriarhi. În cele din urmă, întrunirea nu a avut loc[7].

 

Mitropolitul Dorotei de Prussa şi acţiunile sale

Următorul pas făcut de ierarhii ortodocşi către convocarea unui Sinod Ecumenic l-a constituit Enciclica din 1920. În timpul mandatului său de prim-ministru dintre anii 1917-1920, Elefterie Venizelos (1864-1936) – nume răsunător în istoria Greciei secolului XX, om de stat care a fost prim-ministru în mai multe rânduri şi a ocupat mai multe scaune ministeriale, mare reformator, mason –, urmărind recuperarea teritoriilor greceşti din Asia Mică şi a Constantinopolului, a înţeles că inima Ortodoxiei elene nu era Atena, ci Constantinopolul şi vroia să aibă un om al său pe tronul ecumenic, care să-l ajute să-şi atingă ţelurile politice. Până la ridicarea lui Meletie Metaxakis la rangul de patriarh ecumenic, potrivit pentru această misiune a fost Mitropolitul Dorotei al Prussei, locum tenens al scaunului patriarhal între anii 1919-1921.

Mitropolitul Dorotei a iniţiat două chestiuni importante, prima legată de atitudinea Patriarhiei Ecumenice faţă de autorităţile turce, iar cea de-a doua faţă de lumea heterodoxă. Astfel, pe 21 ianuarie 1919, apărat fiind de un regiment greco-cretan staţionat în oraş, mitropolitul Dorotei a decis să nu se mai înveţe limba turcă în şcolile greceşti. Apoi, pe 16 martie, în bisericile din Constantinopol a circulat o rezoluţie pentru ,,Unirea cu Grecia”, după care Patriarhia şi grecii au refuzat să mai comunice cu Poarta Otomană. Când grecii au refuzat să participe la alegerile din noiembrie 1919, ruptura cu autorităţile turce a fost deplină[8].

O asemenea atitudine îndrăzneaţă avea nevoie de sprijin politic şi militar din afară, astfel că Patriarhia Ecumenică a început să-şi caute prieteni printre cei pe care i-a socotit dintotdeauna duşmani: heterodocşii. La reuniunea Sfântului Sinod al Patriarhiei Constantinopolului din 10 ianuarie 1919, mitropolitul Dorotei îşi arăta limpede înclinaţia spre colaborarea cu heterodocşii: ,,Cred că a venit vremea ca Bisericile Ortodoxe să ia în calcul serios chestiunea unirii diferitelor Biserici creştine, în mod special cu anglicanii, vechii-catolici şi Biserica Armeană. Aşa cum anunţul şi dorinţa [de a-şi uni forţele a] diferitelor naţiuni în cadrul unei societăţi a naţiunilor a venit din partea marii republici a Statelor Unite ale Americii şi a lumii occidentale, anunţul şi dorinţa unei apropieri şi a unei lucrări în comun cu celelalte Biserici creştine într-o societate a Bisericilor trebuie să vină de la marea Biserică a Constantinopolului, din Răsărit. Prin urmare, Biserica noastră trebuie să ia iniţiative în acest sens şi după un studiu serios al acestei chestiuni să dea un avânt autentic unirii tuturor Bisericilor în dragostea lui Hristos”[9].

Concret, tot atunci, mitropolitul Dorotei a ‘întins’ mâna armenilor din Constantinopol, spre a-şi uni puterile cu ei; a fost organizată chiar o conferinţă greco-armeană care să ia în discuţie diverse probleme cu care se confruntau cele două minorităţi în plan local[10].

De asemenea, în vara aceluiaşi an, Mitropolitul Nicolae al Cezareei a acceptat, în numele Patriarhiei, invitaţia Comisiei Mixte a Conferinţei Mondiale pentru Credinţă şi Organizare – un organism ecumenist premergător Consiliului Mondial al Bisericilor – de a participa la conferinţa sa preliminară de la Geneva din anul următor. El a afirmat că, ,,prin aceasta, [Patriarhia] întindea o mână de ajutor celor care lucrau în aceeaşi arie şi în aceeaşi vie a Domnului”. Această afirmaţie a fost probabil una din primele declaraţii ale Patriarhiei Ecumenice care susţinea în mod evident mişcarea ecumenistă.

După discuţii şi schimburi de idei pe marginea propunerii mitropolitului Dorotei, a fost alcătuită o comisie care să lucreze pentru pregătirea unui raport asupra acestei chestiuni. Comisia era formată din mitropoliţi, primul secretar al Sfântului Sinod şi membri ai Şcolii Teologice din Halki. După ce Sfântul Sinod constantinopolitan a aprobat raportul, pornind de la conţinutul raportului, ierarhii profesori de la Şcoala Teologică din Halki, condusă de Mitropolitul Ghermano Strenopoulos de Seleucia (mai târziu de Thyateira şi Marea Britanie)[11], decanul şcolii, au pregătit enciclica propriu-zisă.

Enciclica din 1920 – al cărei principal autor a fost Şcoala Teologică din Halki – reflectă poziţiile membrilor săi şi în mod special pe cele ale conducătorului ei, mitropolitul Ghermano. De altfel, este admis în general că redactarea sa a fost încredinţată acestuia din urmă, în ciuda absenţei unei dovezi oficiale foarte clare. Oricum ar sta lucrurile, contribuţia Mitropolitului Ghermano Strenopoulos la atragerea Ortodoxiei oficiale în vârtejul ecumenist a fost extrem de însemnată. În 1922, patriarhul Meletie al IV-lea îl numeşte mitropolit de Thyateira şi exarh al Patriarhiei Ecumenice în Europa Occidentală şi Centrală – cu reşedinţa la Londra – poziţie pe care o va ocupa până la moartea sa. În această calitate, înaltul prelat constantinopolitan va lucra timp de 30 de ani cu ardoare în domeniul relaţiilor interbisericeşti în vederea unirii[12].

Revenind, în ianuarie 1920, Mitropolitul Dorotei şi sinodul său a emis faimoasa enciclică Către Bisericile lui Hristos de pretutindeni, care avea să fie primul document ecumenist oficial al Bisericii Ortodoxe şi care propunea măsuri extrem de concrete în vederea 047. Incercarile de peste un veac de convocare a unui SE I 2realizării doritei unităţi creştine.

Enciclica începe cu dezvăluirea surprinzătoare: ,,Propria noastră Biserică susţine că apropierea dintre diferitele Biserici creştine şi prietenia lor nu sunt excluse de diferenţele dogmatice care există între ele. Părerea noastră este că o asemenea apropiere este dorită şi necesară. Aceasta ar fi utilă pe multe căi pentru interesele reale ale fiecărei Biserici particulare şi cele ale întregului trup creştin şi, de asemenea, pentru pregătirea şi înaintarea binecuvântatei uniri care se va realiza în viitor, potrivit cu voia Domnului. Considerăm, deci, că timpurile de azi sunt cele mai favorabile pentru a ridica această problemă şi a o studia împreună”.

Astfel, comunităţile heterodoxe sunt numite în enciclică ,,venerabilele Biserici Creştine”, care ,,nu sunt nici străine nici îndepărtate, ci mai degrabă o familie şi apropiate întru Hristos”. Ele sunt, de asemenea, ,,co-moştenitoare, care formează un trup şi sunt părtaşe ale promisiunilor lui Dumnezeu întru Hristos”. Enciclica sugerează fondarea unei ,,societăţi a lui Hristos” care să faciliteze unirea tuturor Bisericilor: ,,În perspectiva unei înfiinţări pline de speranţă a Ligii Naţiunilor, îndrăznim să exprimăm mai jos, pe scurt, gândurile şi părerile noastre referitoare la modul în care înţelegem acest contact”. Patriarhia Constantinopolului crede ,,că următoarele două măsuri vor contribui puternic la apropierea” dintre Bisericile-surori: ,,Mai întâi, considerăm ca necesară şi indispensabilă îndepărtarea şi renunţarea la neîncrederea şi otrava reciproce dintre diferite Biserici, care iau naştere din tendinţa unora dintre ele de a atrage şi a face prozelitism printre membrii altor Biserici”[13], iar ,,În al doilea rând, trebuie reaprinsă şi întărită o dragoste mai presus de orice între Biserici, astfel încât membrii acestora să nu se mai privească ca străini, ci ca rude făcând parte din familia lui Hristos”.

Enciclica detaliază metodele prin care cele două măsuri pot fi traduse în practică: ,,După părerea noastră, o asemenea prietenie şi amabilitate pot fi arătate şi demonstrate pe următoarele căi:

 

a). Acceptarea unui calendar comun pentru sărbătorirea marilor praznice creştine în aceeaşi zi de către toate Bisericile,

b). Schimbul de scrisori frăţeşti cu ocazia marilor praznice, după cum se obişnuieşte şi la alte ocazii de excepţie,

c). Relaţii strânse între reprezentanţii tuturor Bisericilor de pretutindeni,

d). Relaţii între şcolile teologice şi profesorii de teologie; schimb de experienţă teologică şi bisericească şi de alte lucrări publicate de fiecare Biserică,

e). Schimbul de studenţi între seminariile diferitelor Biserici pentru o pregătire cât mai profundă a acestora,

f). Convocarea de conferinţe pan-creştine care să studieze problemele de interes comun pentru toate Bisericile,

g). Studiul imparţial şi profund al diferenţelor dogmatice în seminarii şi cărţi,

h). Respectul reciproc pentru tradiţiile şi practicile diferitelor Biserici,

i). Permisiunea de a folosi paraclisele şi cimitirele pentru slujbele şi înmormântările credincioşilor de orice confesiune, care decedează pe pământuri străine,

j). Rezolvarea problemei căsătoriilor mixte între credincioşii de diferite confesiuni,

k). Asistenţa reciprocă sinceră între Biserici pentru progresul religios, caritate, etc”.

 

Acest document nu a anunţat numai începutul trădării Constantinopolului şi unirea sa cu erezia ecumenistă, dar a fost şi necanonic. El a fost adresat de doar una dintre Bisericile Ortodoxe locale comunităţilor heterodoxe eretice, numindu-le ,,Bisericile Creştine din întreaga lume”. Enciclica vorbeşte pretenţios, în ceea ce priveşte problemele canonice şi dogmatice de o importanţă excepţională, în numele tuturor Bisericilor locale, ca şi pentru întreaga Biserică Ortodoxă. Ea a constituit prima încercare flagrantă de uzurpare a autorităţii Uneia, Sfinte Biserici Ortodoxe de către tronul Constantinopolului. În plus, ea a reprezentat rampa de lansare a Ortodoxiei spre ecumenismul modern, din acest moment ierarhii ortodocşi începând să colaboreze oficial cu conducătorii mişcării ecumeniste şi să trimită reprezentanţi la conferinţele la care se puneau bazele mişcării.

Este de remarcat că scopul real al enciclicei – căruia i-a fost subordonat un scop bisericesc, să spunem aşa – era unul politic: acela de a câştiga sprijinul heterodocşilor, îndeosebi al anglicanilor, pentru a-şi convinge guvernele să susţină planurile mitropolitului Dorotei şi prim-ministrului Venizelos în ce priveşte controlul grec asupra Constantinopolului şi Smirnei şi interiorul ţării.

Pentru aceasta, pe 24 februarie 1920, mitropolitul Dorotei îi scria arhiepiscopului de Canterbury: ,,Vă implorăm energic să încurajaţi guvernul britanic … în încercările sale de a-i alunga pe turci [din Constantinopol]. Prin această expulzare completă şi finală, şi pe nici o altă cale, poate fi asigurată renaşterea creştinismului în Orientul Apropiat şi restaurarea Bisericii Sfânta Sofia”[14].

Nu numai grecii flirtau cu anglicanii, ci şi anglicanii căutau să întărească o asemenea relaţie fructuoasă. În 1920, emisarii anglicani promiteau sume mari de bani Patriarhiei Antiohiei sărăcite, în schimbul recunoaşterii hirotoniilor lor. Patriarhia Antiohiei nu a făcut promisiuni, însă din Statele Unite ale Americii a fost trimisă o delegaţie condusă de Mitropolitul Gherasim de Messara pentru a participa la o conferinţă a episcopilor anglicani în Portland, Oregon, unde a fost ridicată această chestiune. Arhidiaconului Antonie Bashir, care l-a însoţit pe mitropolitul Gherasim la această conferinţă şi care ulterior a devenit conducătorul Bisericii Antiohiene din America, i s-a promis un salariu dacă va promite să lucreze printre ortodocşi pentru apropierea Bisericilor[15].

În acest timp, Patriarhia Constantinopolului sufla încă în vele naţionaliste. În decembrie 1920, mitropolitul Dorotei şi sinodul său a cerut demisia regelui de dragul naţiunii elene şi chiar s-a gândit la excomunicarea lui. Apoi, în martie 1921, o delegaţie patriarhală condusă de mitropolitul Dorotei însuşi a călătorit la Londra, unde s-a întâlnit cu ministrul de externe al Marii Britanii, Lordul Curzon, regele George al V-lea şi arhiepiscopul de Canterbury. Aceasta a fost prima călătorie de acest gen în Apus a unui ierarh de frunte al Ortodoxiei, de la participarea Patriarhului Iosif al Constantinopolului la fatidicul Sinod de la Ferrara-Florenţa (1437-1439). Şi acolo, ca Iosif[16], mitropolitul Dorotei a făcut un atac de cord şi a murit, tocmai când trebuia să primească titlul de vice-preşedinte de onoare al Congresului Mondial pentru prietenia lumii prin Biserici[17].

După moartea Mitropolitului Dorotei de Prussa, a urmat o luptă îndelungată între facţiunile regalistă şi venizelistă pentru controlul asupra Patriarhiei. Lupta s-a încheiat pe 24 ianuarie 1922, odată cu înscăunarea lui Meletie Metaxakis ca Patriarhul Meletie al IV-lea al Constantinopolului, în ciuda interdicţiei puse asupra lui de Biserica Greacă. Ca o nouă sfidare, el a navigat către Constantinopol la bordul unui vas ce arbora steagul bizantin galben cu vulturul negru.

 

Patriarhul Meletie al IV-lea al Constantinopolului

În procesul de reformare a Bisericii s-au amestecat puternic conducătorii politici, mulţi dintre ei iniţiaţi în diferite organizaţii secrete şi oculte, care doreau distrugerea Bisericii Ortodoxe – distrugere care să se realizeze prin modificarea ‘de bunăvoie’, dinăuntru, a învăţăturii. Aceşti conducători politici din ţările ortodoxe de la începutul secolului XX căutau persoane potrivite în ierarhia ortodoxă pentru a le sprijini ascensiunea în funcţii de conducere, unde să le împlinească ţelurile reformatoare.

Putem vedea ce urmăreau aceşti politicieni citind scrisoarea ministrului grec Andrei Mihalakopoulos, din noiembrie 1916, adresată preşedintelui Consiliului de Miniştri, adică prim-ministrului Elefterie Venizelos. Ministrul susţinea necesitatea unei reforme radicale a Bisericii Ortodoxe a Greciei, care s-o aducă mai aproape de Occident şi îl prezenta pe Meletie Metaxakis (1871-1935), nepotul lui Venizelos, ca omul potrivit pentru a înfăptui această transformare a Bisericii Ortodoxe într-un ,,protestantism de rit răsăritean”:

 

,,Dle preşedinte, v-am spus cu multă vreme în urmă în Consiliul de Miniştri că, după ce am ajuns la încheierea luptei naţionale pe care aţi întreprins-o, ar fi necesar pentru binele ţării să vă îngrijiţi de altă luptă, la fel de importantă, aceea a modernizării problemelor noastre religioase. (…) Pentru a conduce această reformă cu adevărat revoluţionară veţi avea nevoie de un ierarh vizionar, unul precum sunteţi dvs. în politică. Aveţi unul: vorbim de ierarhul din Cipru (Meletie Metaxakis). Sub călăuzirea dvs., el va deveni Venizelos al Bisericii Greciei.

Care sunt elementele care vor necesita reformă (de îndată ce revoluţia politică l-a îndepărtat pe Arhiepiscopul Procopie al Atenei şi pe cei ca el) în cercurile intelectuale şi monahale, când va fi instalată o ierarhie ecleziastică şi un sinod universal sau poate numai un sinod grec … ?

1) Anularea posturilor, care astăzi sunt o simplă formalitate. Nimeni nu mai ţine posturile, cu excepţia celor care nu au ce să mănânce. Englezii şi germanii şi chiar italienii din nord care s-au eliberat de fanatismul religios mănâncă bine, şi mâncând bine muncesc bine şi zidesc o rasă bună.

2) Modernizarea diferitelor slujbe şi liturghii. Prezenţa mai redusă a preotului, psalţilor şi diaconului şi o prezenţă crescută a predicatorului retoric. Ce pot înţelege cu adevărat oamenii care participă la ceremoniile religioase din aceste ore pe care le petrec şi din statul în picioare ? Nimic. Dacă preotul ar fi obligat să recite 2-3 imne şi să înveţe jumătate de oră, ascultătorii ar avea într-un timp foarte scurt mult mai mult beneficiu din aceasta din punct de vedere social, moral şi patriotic.

3) Fiind educaţi la şcoli speciale, preoţii vor fi învăţat nu sensul ci cum să vorbească poporului într-un mod inteligibil despre sobrietate, economii, dragostea de ţară, chiar despre datoriile politice ale ascultătorilor etc.

4) Vom aboli diferitele praznice ale Sfântului Atanasie, Sfântului Andrei etc care nu sunt decât o scuză pentru lene. O sărbătoare pe duminică şi 2-3 sărbători pe an vor fi suficient de satisfăcătoare pentru leneşi. La sate, sărbătorile sunt mai multe ca zilele de muncă. (…) De aici lenea şi consecinţele sale vătămătoare: beţia, jocurile de noroc, crima în vremea care rămâne liberă în zi, după liturghie. Evident, nu este posibil, din nefericire, a face ca ideea de sfinţenie să dispară. (…) Vom publica o carte de acest fel, rod al colaborării Bisericii bune şi scriitorilor mireni. Şi cuvântul ‘sfânt’ va dispărea. (…)

5) Mânăstirile, sursa întregii corupţii şi a tuturor abuzurilor de avere şi morală, vor fi desfiinţate[18]. Pământurile lor vor trece în mâinile ţăranilor. (…)

Bineînţeles, toate cele de mai sus sunt numai o foarte mică parte a programului. Este necesară reformarea multor altor lucruri. (…) Ei vă vor spune, domnule preşedinte, că a pune în practică o asemenea sarcină este un lucru greu; că poporul se va ridica împotriva noilor iconoclaşti; că va izbucni o revoluţie împotriva celor lipsiţi de evlavie. Nu se va întâmpla nimic de genul acesta, din moment ce propriul vostru prestigiu creşte. (…) Dacă reuşim la nivel naţional, atunci cealaltă purificare, purificarea lăuntrică va urma şi nimeni nu va putea să provoace tulburări. (…) Ierarhia ecleziastică pe care o vom instrui să pregătească reforma va trebui să răspundă nevoii de a reglementa problemele religioase, după abolirea statului turc şi reducerea zonei în care Patriarhia Ecumenică îşi exercită jurisdicţia[19].

 

Ministrul grec a avut dreptate, Meletie Metaxakis s-a dovedit a fi potrivit pentru acţiunea ‘măreaţă’ dorită de politicieni, de masoni şi lumea heterodoxă deopotrivă. El a avut o contribuţie uriaşă la procesul de protestantizare a Ortodoxiei şi de deschidere a porţilor Bisericii Ortodoxe pentru primirea de inovaţii şi învăţături străine.

Patriarhul Meletie al IV-lea (Metaxakis) al Constantinopolului este una dintre cele mai 057. Incercarile II - Cronica ext 34-1funeste personalităţi ale Bisericii Ortodoxe din secolul XX[20]. Animat de ţelurile masoneriei, din care a făcut ,,ţelul vieţii lui”, ca şi de ecumenism, căutând cu orice preţ unirea cu lumea heterodoxă, reformator fanatic şi fără scrupule, el a dorit cu ardoare să impună Bisericii Ortodoxe o transformare din temelii.

 

Coperta periodicului Buletinul Masonic (Τεκτονικον Δελτίον), nr. 71 (ianuarie-februarie 1967), revista Marii Loji a Greciei, în care a fost publicat articolul lui Alexander J. Zervoudakis, ,,Masoni celebri: Meletie Metaxakis”, pag. 25-50

 

Implicarea sa în masonerie este zugrăvită în biografia alcătuită de masonul Alexandru J. Zervoudakis, la cererea comitetului editorial al periodicului Buletinul Masonic (Τεκτονικον Δελτίον). El a primit sarcina ,,de a realiza un studiu care să schiţeze viaţa unei alte stele faimoase, care străluceşte şi luminează firmamentul Bisericii Ortodoxe a Greciei”.

Ca urmare, a scris o biografie extrem de amănunţită a patriarhului, de 25 pagini, remarcabilă din punct de vedere istoric. Este de notat faptul că ceea ce scrie Zervoudakis este mai presus de orice îndoială, deoarece el l-a cunoscut personal pe Meletie Metaxakis ca mason. El notează: ,,În orice împrejurare, dreptatea şi adevăratele virtuţi masonice l-au călăuzit, în mod firesc şi spontan, în ceea ce trebuia să spună şi în modul în care trebuia să acţioneze ... Fratele Meletie şi-a continuat activităţile masonice oriunde a mers în cursul vieţii sale tumultuoase ... Puţini sunt cei care, asemenea fratelui Meletie, acceptă masoneria şi fac din ea experienţa vieţii lor. A fost o veritabilă pierdere pentru noi că el a fost chemat atât de curând din Marea Lojă Masonică Armonia la odihna veşnică, înainte de a-şi desăvârşi lucrarea cu care el îşi încununase trecerea prin lumea noastră”.

Despre spiritul său reformator, în periodicul Viaţa (Ζωή), cu puţină vreme înainte de moartea lui, se scria: ,,Frustrat de conservatorism, el manifesta tendinţe liberale, care adesea s-au dovedit incontrolabile … privind chiar instituţiile Bisericii ca uşor adaptabile la pragmatismul şi cerinţele epocii. … Ambiţios, neliniştit şi neobosit el a fost de asemenea un autor intruziv al iniţiativelor şi un născocitor şi instigator al unor planuri nerealizabile” (Ζωή, nr. 1195, 10 august 1935, p. 248).

De asemenea, în celebrul său ,,Memorandum” adresat Sfântului Sinod al Bisericii Greciei, Mitropolitul Irineu de Kassandreia l-a criticat cu asprime pe Meletie: ,,Spiritul inovator şi revolta … era întrupat în persoana maleficului patriarh Meletie Metaxakis. … Satisfăcând dorinţele păcătoase şi poftele egoiste ale Bisericilor heterodoxe şi societăţilor secrete, cărora, orbit de slava deşartă şi sacrificând totul pentru înălţarea propriului ego, le-a datorat ascensiunea sa în cele mai înalte poziţii în Bisericilor Ortodoxe locale. … el a deschis larg porţile pentru toate inovaţiile”. Tot acest mitropolit l-a numit ,,Luther al Bisericii Ortodoxe”.

Într-adevăr, reuşind să ajungă întâistătător a 3 Biserici Ortodoxe: arhiepiscop al Atenei şi întregii Grecii (1918-1920, sub numele de Meletie al III-lea), patriarh al Constantinopolului (1921-1923, sub numele de Meletie al IV-lea) şi patriarh al Alexandriei (1926-1935, sub numele de Meletie al II-lea), dar şi mitropolit de Kition (1910-1918), ales în mod necanonic, cu sprijinul heterodocşilor şi masonilor, a urmărit aceleaşi ţeluri odioase pentru Ortodoxie: strângerea relaţiilor cu heterodocşii, în mod special cu anglicanii, anularea sau chiar interzicerea unor rânduieli şi elemente de rit ortodox socotite ,,demodate” şi chiar ,,surse de jenă” în faţa heterodocşilor şi dorinţa de a impune viziunea sa şi a celor de un cuget cu el întregii Biserici Ortodoxe prin convocarea unui Sinod Ecumenic care să reformeze din temelii Ortodoxia.

 

Congresul panortodox de la Constantinopol din 1923[21]

În 1923, profitând de atmosfera tumultuoasă de după primul război mondial, patriarhul Meletie al IV-lea a convocat un congres panortodox – o întrunire necanonică a 6 episcopi, 1 arhimandrit şi 2 laici, cu intenţii măreţe de reformare a Bisericii Ortodoxe. Printre acestea se numărau reglementarea relaţiilor inter-ortodoxe şi a celor ortodoxo-heterodoxe, ca şi o sumă de măsuri care presupuneau încălcarea canoanelor şi a Tradiţiei ortodoxe în general, precum scurtarea posturilor de peste an, scurtarea slujbelor bisericeşti şi modificarea unor rânduieli liturgice, modificarea veşmintelor şi tunsorii clericale, căsătoria după hirotonie, căsătoria clericilor văduvi şi a episcopilor, adoptarea unui calendar care să permită unirea liturgică cu lumea heterodoxă etc.

 

057. Incercarile II - Pagini 78

Participanţii la congres

 

Deşi planurile grandioase de protestantizare a Ortodoxiei pe care le avea patriarhul Meletie nu s-au putut împlini prin această întrunire, Congresul a fost cea mai grea lovitură pe care el a reuşit să o dea Bisericii Ortodoxe, prin introducerea reformei calendarului şi crearea unei schisme în sânul Ortodoxiei până astăzi[22]. Pe lângă această hotărâre, Congresul a exprimat disponibilitatea sa (în numele Bisericii Ortodoxe) de a stabili o dată fixă pentru praznicul Învierii Domnului şi de a adopta un alt calendar care chiar să nu aibă ca unitate săptămâna. Au mai fost luate câteva hotărâri privind căsătoria a doua a clericilor văduvi, posibilitatea contractării căsătoriei înaintea hirotoniei, schimbări în rânduielile de post şi posibilitatea prăznuirii sfinţilor din timpul săptămânii în cea mai apropiată duminică, dar, având în vedere practicile existente la acea vreme şi mentalitatea deja în plină schimbare a lumii ortodoxe, ele au trecut aproape neobservate.

Dornic să-şi continue lucrarea de reformare a Bisericii, patriarhul Meletie a propus convocarea în 1925 a unui Sinod Ecumenic care să valideze hotărârile luate la Congres şi să introducă alte reforme mai ample în Biserică. Spre deosebire de propunerile anterioare de convocare a unui Sinod Ecumenic, care veneau din afara lumii ortodoxe, acum se auzea pentru prima oară această propunere făcută din sânul Bisericii, de însuşi patriarhul Constantinopolului.

Graba cu care acesta dorea convocarea unui Sinod Ecumenic vădeşte, într-o oarecare măsură, interesele oculte ale patriarhului; probabil, el a încercat să-i ia pe nepregătite pe reprezentanţii Bisericilor Ortodoxe locale prezenţi la congresul din 1923, ca aceştia să-şi dea acordul în pripă, iar ulterior el să poată dirija cu abilitate evenimentele în direcţia dorită. Însă, după experienţa amară a Congresului din 1923, Biserica Serbiei şi-a exprimat dorinţa ca toate Bisericile Ortodoxe locale să facă pregătiri serioase pentru desfăşurarea sinodului şi, eventual, să aibă loc o conferinţă pregătitoare. În aceste condiţii, sinodul a fost amânat.

 

Patriarhul Miron Cristea şi propunerea sa

De un cuget cu el a fost primul patriarh al României, Miron Cristea (1868-1939, mitropolit primat între anii 1920-1925, patriarh între anii 1925-1939). La scurtă vreme după înscăunarea sa ca Mitropolit al Ungrovlahiei, în scrisoarea irenică adresată în anul 1920 Patriarhiei Ecumenice, el considera ,,necesar ca – în interesul bunei rezolvări a unor chestiuni bisericeşti, care bat la poarta tuturor ţărilor cu credincioşi ortodocşi şi în interesul întăririi unităţii atât de folositoare pentru toţi a unei Biserici Ortodoxe răsăritene057. Incercarile de peste un veac de convocare a unui SE II de pretutindeni – să reluăm firul atât de mult întrerupt al consfătuirilor în soboare comune ale tuturor Bisericilor care mărturisesc apostolica credinţă răsăriteană”[23].

 

Patriarhul Miron Cristea, în 1938

 

În aceeaşi perioadă, Miron Cristea a prezentat Sinodului român un program de reformă în 9 puncte, care seamănă uluitor cu planurile patriarhului ecumenic. Programul propunea înlocuirea calendarului iulian cu cel gregorian, combaterea sectelor, revizuirea unor aspecte ale ritului, recăsătorirea preoţilor văduvi etc. De asemenea, patriarhul Miron susţinea dezvoltarea puternică a ecumenismului local şi mai mult convocarea unui Sinod Ecumenic[24] pentru distrugerea zidului canonic al Ortodoxiei care stătea în calea modernizării Bisericii. Zelul său reformator a fost remarcat şi în hotărârea Sinodului român de a sărbători Învierea Domnului potrivit Pascaliei gregoriene, în dorinţa de a aplica noul calendar atât în ce priveşte sărbătorile cu dată fixă (adică, cu 13 zile mai devreme), cât şi în ce priveşte sărbătorile cu dată schimbătoare (care depind de data Sfintelor Paşti). Drept urmare, Sinodul român a hotărât ca, în 1926 şi 1929, Sfintele Paşti să fie prăznuite potrivit Pascaliei gregoriene, la o dată diferită de cea calculată potrivit Pascaliei iuliene, fapt ce a stârnit o tulburare foarte mare în ţară şi a făcut ca Bisericile Ortodoxe surori să mustre Sinodul român, fiind la un pas de a acuza Biserica Română de schismă.

La câteva luni de la încheierea Congresului din 1923, Meletie Metaxakis a fost depus în mod ruşinos din scaunul patriarhal. Dar înlocuirea sa cu patriarhul Grigorie al VII-lea (1923-1924) nu a schimbat prea mult starea lucrurilor, căci acesta era la rândul său ecumenist şi mason, urmărind aceleaşi ţeluri ca predecesorul său. Echipa lui Metaxakis a rămas intactă în Fanar şi loială inovaţiilor introduse de liderul său masonic.

Urmând hotărârile Congresului din 1923, pe 27 mai 1924, patriarhul ecumenic Grigorie al VII-lea (1923-1924) a adresat tuturor Bisericilor Ortodoxe o enciclică prin care convoca un Sinod panortodox care ar fi urmat să aibă loc în Muntele Athos. La această invitaţie, Patriarhia Serbiei a răspuns că, înainte de ţinerea unui astfel de Sinod, trebuie să aibă loc o pregătire serioasă prin comisii ale Bisericilor locale şi apoi să se ţină o conferinţă generală pregătitoare sau un prosinod.

 

Patriarhul Vasilie al III-lea şi planurile sale

Lui Grigorie al VII-lea i-a urmat Vasilie al III-lea Georgiadis (1846-1929; patriarh între anii 1925-1929), care era la rândul său mason[25] şi reformator vehement, urmărind aceleaşi ţeluri ca înaintaşii săi. În 1920, pe când era mitropolit al Niceei, el a publicat un studiu intitulat ,,Privind reformele ecleziastice” (Περι έκκλησιαστικών μεταρρυθμίσεων), în care el expune fără ezitare ce era necesar a se realiza, potrivit perspectivei sale arogante, pentru a asigura ,,o îmbunătăţire a vieţii noastre zilnice a Bisericii”[26]. Reforma 062. Incercarile de peste un veac de convocare a unui SE III 1imaginată de Vasilie al III-lea se distinge printr-un duh puternic anti-monahal şi o năzuinţă de modernizare şi adaptare universală a Bisericii la realităţile unei epoci care se schimbă extrem de rapid[27].

În 1923, el a fost unul dintre cei 6 ierarhi participanţi la Congresul panortodox din Constantinopol, punându-şi semnătura pe hotărârile care au dus la schismă şi dezbinare în Biserică.

 

Patriarhul Vasilie al III-lea, în vremea când era mitropolit de Anchialos (1889-1909). El va ocupa ulterior scaunul Pelagoniei (1909-1910), apoi al Niceei (1910-1925), iar din 1925 devine patriarh ecumenic

 

Dovedindu-se imposibilă convocarea unui Sinod Ecumenic în 1925, patriarhul Vasilie al III-lea a hotărât să amâne întrunirea lui până în anul următor, 1926, în Sfântul Munte Athos. La sfârşitul anului 1925, el a publicat un document semnificativ, ,,Plan de funcţionare a iminentului Sfânt Sinod Ecumenic” (Διάγραμμα Λειτουργίας της έπικειμένης Άγίας Οικουμενικης Συνόδου), care dovedeşte cât de adânc era sădită ideologia patriarhilor ecumenici din primele decenii ale secolului XX în ideea convocării acestui Sinod şi cât de incompatibilă era acea ideologie cu experienţa Sfinţilor Părinţi.

,,Planul” său dezvăluie aceleaşi ţeluri fundamentale ale iminentului Sinod Ecumenic:

1. ,,O revizuire a legislaţiei bisericeşti în ansamblul ei şi adaptarea acesteia la starea actuală a Bisericii” şi

2. ,,O strădanie sub toate aspectele de a comunica şi a se uni în dragostea lui Hristos cu toate Bisericile creştine”[28].

Apoi patriarhul ecumenic enumeră, unul câte unul, subiectele unui program de reforme extrem de larg, care-l depăşea chiar pe cel propus de Congresul din 1923. ,,Planul” patriarhal a stârnit o dezaprobare puternică, îndeosebi în lumea monahală.

Pe 1 mai 1926, patriarhul ecumenic Vasilie al III-lea a adresat o enciclică întâistătătorilor Bisericilor Ortodoxe, prin care le cerea părerea în legătură cu perspectiva convocării unor congrese sau conferinţe pregătitoare, precum şi a unui prosinod constituit din reprezentanţii tuturor Bisericilor Ortodoxe locale, care să fie premergător viitorului Sinod Ecumenic. Văzând că există piedici privind desfăşurarea Sinodului, Patriarhia Ecumenică a socotit mai potrivit să pregătească în etape Sinodul, inclusiv prin intermediul unui prosinod – întruniri care nu au existat nicicând în istoria Bisericii.

În contextul acestor discuţii, pe 8 iulie 1926, Patriarhia Română a adresat o scrisoare Patriarhiei Ecumenice în care a enunţat o listă de chestiuni care ar trebui discutate de toate Bisericile Ortodoxe locale la întrunirea lor, şi anume:

 

,,1. statornicirea mijloacelor pentru combaterea sectelor care s-au ivit în sânul popoarelor ortodoxe;

2. îndreptarea calendarului iulian, după principiile ştiinţifice, în conformitate cu deciziile Sinodului I Ecumenic;

3. reducerea numărului sărbătorilor;

4. revizuirea unor momente rituale, ţinându-se seama de formaţia şi dispoziţiile sufleteşti, morale şi artistice ale creştinilor din vremurile noastre şi adaptarea unor slujbe pentru trebuinţele bisericilor din parohii, şi nu din mânăstiri;

5. examinarea din nou a posturilor, în legătură cu clima, cu igiena organismului omenesc şi cu influenţa lor morală asupra sufletului;

6. organizarea, în comun, de către toate Bisericile Ortodoxe, a unor instituţii de propovăduire creştin-ortodoxă, fără nici o primejduire însă pentru ordinea publică şi pentru siguranţa naţională şi publică a statelor respective;

7. recăsătorirea preoţilor văduvi în legătură cu vârsta şi cu greutăţile lor familiale şi de trai;

8. examinarea din nou a gradelor de rudenie în vederea căsătoriei şi alte momente;

9. găsirea mijloacelor pentru ridicarea monahismului răsăritean la vechea strălucire şi îndrumarea lui spre ocupaţiuni culturale, umanitare etc”.

 

Pe 15 ianuarie 1927, Biserica Ortodoxă Română a răspuns la Enciclica patriarhului ecumenic Vasilie al III-lea şi a propus ca:

 

,,1. Înainte de convocarea unui mare Sinod Ecumenic, Bisericile Ortodoxe de pretutindeni, prin reprezentanţii lor, să se adune într-o conferinţă pregătitoare, sau premergătoare, unde să se stabilească punctele de dezbătut la un viitor Sinod Ecumenic;

2. Această conferinţă să se întrunească în cursul anului 1927;

3. Locul de întrunire să fie sau sfânta cetate a Ierusalimului sau Sfântul Munte Athos;

4. Biserica Ortodoxă Română se arată dispusă să participe cu o delegaţie de 10 membri, în frunte cu patriarhul ei;

5. Temele care eventual ar putea să fie discutate la prosinod sunt cele communicate Patriarhiei Ecumenice prin scrisoarea din 8 iulie 1926”.

 

Patriarhul Vasilie al III-lea nu a reuşit să-şi vadă visul împlinit. Succesorul său, Patriarhul Fotie al II-lea [Maniatis] al Constantinopolului (1874-1936; patriarh între anii 1929-1936) a continuat strădania pentru demararea procesului de pregătire a unui Sinod al Ortodoxiei. Tot patriarhul Fotie a căutat să pună capăt problemelor legate de diaspora 062. Incercarile III - Istoria 87 3ortodoxă numindu-l pe Athenagora, viitorul patriarh ecumenic, în 1930, arhiepiscop al Americii.

 

De la stânga la dreapta: Elena Venizelou, Elefterie Venizelos, Patriarhul Fotie al II-lea al Constantinopolului, Andrei Mihalakopoulos (Despre Elefterie Venizelos şi Andrei Mihalakopoulos şi propunerile sale de reformare a Bisericii Greciei, a se vedea episodul anterior)

 

Conferinţa inter-ortodoxă de la Vatopedu din 1930

Pe 8 mai 1930, el a anunţat că pe 8 iunie va începe Conferinţa inter-ortodoxă, la Mânăstirea Vatopedu din Muntele Athos. În invitaţia sa, patriarhul arăta că scopul acestei conferinţe era ,,pe lângă comunicarea sufletească îndeaproape a fraţilor întru Hristos, care reprezintă Sfânta noastră Biserică Ortodoxă, fixarea definitivă prin examinări şi deciziuni comune, pe de o parte, a catalogului temelor care se vor discuta în Prosinodul care va fi convocat în viitor - printre care acele chestiuni care se prezintă sub o formă urgentă (…) schimbându-se, în prealabil, părerile relativ la aceste teme, precum şi necesitatea unei colaborări a Sfintelor Biserici Ortodoxe (…) -, iar pe de altă parte, fixarea numărului reprezentanţilor Sfintelor Biserici Ortodoxe autocefale surori la Prosinod”.

Conferinţa s-a desfăşurat între 8-23 iunie 1930 la Mânăstirea Vatopedu. Aceasta a fost aleasă ca loc al întrunirii ,,pentru că se arăta în acel timp ca cea mai deschisă, fiind singura [mânăstire] care a introdus îndreptarea calendarului, deşi a revenit după 50 ani la vechiul calendar”.

Prima sarcină a comisiei inter-ortodoxe era de a alcătui o listă cu cele mai urgente chestiuni care ar fi urmat să fie discutate la un apropiat prosinod. Lista alcătuită este mai mult o listă de domenii sau probleme generale, fiind formulată în termeni foarte largi. Ea includea 17 puncte, care pot fi grupate astfel:

 

1. promovarea relaţiilor interortodoxe

2. rezolvarea unor chestiuni cu referinţă directă la viaţa şi disciplina din cadrul Bisericilor Ortodoxe

3. relaţiile Bisericii Ortodoxe cu celelalte Biserici creştine

4. problema calendarului

5. chestiunea diasporei ortodoxe

6. activitatea Bisericilor Ortodoxe în cadrul popoarelor din care fac parte.

 

În ce priveşte ecumenismul, comisia inter-ortodoxă propunea ,,relaţiuni în duh de dragoste” cu Bisericile heterodoxe care tind să se apropie de Biserica Ortodoxă şi nu fac prozelitism printre ortodocşi (se referă la confesiunile monofizite, veche-catolică şi anglicană) şi ,,relaţiuni de precauţiuni şi apărare faţă de heterodocşii care fac prozelitism şi lucrează ca să prejudicieze Biserica Ortodoxă, şi anume: catolicismul, uniatismul, protestantismul, metodismul, baptismul, adventismul etc”. De asemenea, comisia cerea examinarea chestiunii ,,care dintre eretici şi schismatici vor putea fi primiţi în sânul Bisericii Ortodoxe prin botez, care prin mirungere şi care prin libelos pisteos[29]”.

Comisia a mai stabilit ca, la viitorul prosinod, fiecare Biserică Ortodoxă să participe cu o delegaţie compusă din 2 arhierei şi însoţită de maximum 2 consilieri. Tot comisia a discutat chestiunea procedurii de votare la prosinod şi, ţinând seama de experienţa receptării hotărârilor Congresului panortodox din 1923, s-a precizat că ,,nici conferinţa pregătitoare şi nici chiar viitorul prosinod nu pot lua hotărâri obligatorii, ci numai Sinodul Ecumenic”[30].

Sinodul Bisericii Ortodoxe Române a repartizat cele 17 teme la 5 comisii formate din ierarhi şi profesori de teologie de la facultăţile de teologie, care au alcătuit referate. În 1931, Patriarhia Ecumenică a convocat Prosinodul pentru data de 19 iunie 1932, tot la Mânăstirea Vatopedu. Cu toate acestea, din cauza opoziţiei unor Biserici Ortodoxe faţă de ideea convocării unui Prosinod, Patriarhia Constantinopolului a anulat întrunirea Prosinodului, printr-o telegramă trimisă tuturor Bisericilor Ortodoxe la data de 2 iunie 1932.

Aşa s-au încheiat strădaniile de pregătire a unui prosinod ca etapă pregătitoare a unui Sinod Ecumenic, pe care unii conducători bisericeşti şi-ar fi dorit să-l convoace cât mai curând posibil.

 

Primul congres al teologilor ortodocşi, Atena, 1936

În 1936, a avut loc la Atena Congresul Facultăţilor de Teologie Ortodoxă. Ideea organizării unui congres al teologilor ortodocşi pare să se fi născut în anul 1922, la Conferinţa de la Copenhaga a Alianţei Mondiale pentru înfrăţirea popoarelor prin Biserici. Acolo s-a discutat ca ,,un astfel de congres să se ţină la Bucureşti, ca premergător al viitorului Sinod Ecumenic”.

 

062. Incercarile de peste un veac de convocare a unui SE III 2

Participanţi la Congresul teologilor ortodocşi din Atena, 1936, în faţa Universităţii din Atena

 

El a avut loc între 29 noiembrie - 6 decembrie 1936 şi printre temele discutate s-a numărat şi cea a convocării unui Sinod Ecumenic, fiind prezentate mai multe referate. Hamilcar S. Alivizatos, profesor de drept bisericesc la Facultatea de Teologie din Atena şi preşedinte al Congresului, şi-a început prezentarea cu afirmaţia: ,,Convocarea unui Sinod Ecumenic este una dintre cele mai importante probleme ale Bisericii noastre”.

Printre alte observaţii, el a mai spus că un Sinod Ecumenic era convocat numai când era ameninţată ,,puritatea dogmatică şi unitatea Ortodoxiei”, ceea ce nu era cazul în secolul XX, astfel că, dacă s-ar convoca un Sinod, acesta ar fi ,,nu numai de prisos, ci chiar periculos pentru Biserică”. El a mai enumerat probleme de ordin tehnic şi de alte naturi împotriva convocării acestui Sinod, despre care el afirma că este ,,al VIII-lea Sinod Ecumenic al Bisericii celei una”.

Şi alţi vorbitori au exprimat ideea că o convocare a unui Sinod Ecumenic ,,fără un motiv serios şi fără o bună pregătire” nu poate avea loc. Profesorul român Valerian Şesan din Cernăuţi a susţinut idei curioase în referatul său, printre care aceea că la un eventual Sinod Ecumenic ar trebui invitaţi toţi creştinii botezaţi, şi a afirmat că ,,ortodocşii ar fi recunoscut botezul catolicilor şi al protestanţilor, dar întrucât Biserica Ortodoxă nu recunoaşte hirotonia acestora, ei nu pot fi invitaţi la Sinod”. De asemenea, el propunea revizuirea ,,canoanelor faţă de problemele vremii şi chiar adoptarea de noi canoane”. Aşadar, participanţii la congres au adus argumente pro şi contra convocării unui Sinod Ecumenic şi au considerat mai oportună convocarea mai întâi a unui Sinod panortodox[31].

Deşi nu s-a discutat prea mult despre ecumenism în cadrul congresului de la Atena, în lista de hotărâri, la punctul 7 se notează: ,,Văzând în activitatea ecumenistă pentru unirea Bisericii şi cea pentru creştinismul practic o expresie fericită pentru trezirea unui nou interes faţă de Biserică şi teologie, congresul salută această mişcare şi asigură că este pregătit să participe la această activitate în spirit ortodox”.

Discuţiile panortodoxe au fost întrerupte de izbucnirea celui de-al doilea război mondial, fiind reluate abia în 1948 de Patriarhia Moscovei, într-un context inedit, dar nu cu totul surprinzător.

 

Patriarhia Moscovei intenţionează să convoace un Sinod Ecumenic

După cel de-al doilea război mondial, Biserica Ortodoxă Rusă, cu sprijinul nemijlocit al puterii sovietice, va aduce din nou în discuţie ideea convocării unui Sinod Ecumenic. În această perioadă, guvernul sovietic era preocupat de intensificarea utilizării Bisericii Ortodoxe Ruse pentru scopurile politicii sale externe. Pe 15 martie 1945, Gheorghe Karpov, preşedintele Consiliului pentru Afacerile Bisericii Ortodoxe Ruse, l-a abordat pe Stalin cu o propunere de convocare a unui congres creştin internaţional la Moscova. Pe 14 februarie 1947, acelaşi Karpov raporta Comitetului Central al Partidului Comunist Sovietic că autoritatea internaţională a Patriarhiei Moscovei atinsese un punct care-i permitea să preia conducerea Ortodoxiei mondiale. Acesta era sfârşitul fazei iniţiale a proiectului lui Stalin de a crea un Vatican ortodox.

Karpov avea în vedere nu numai o reuniune a Bisericilor Ortodoxe, ci şi a altor denominaţiuni creştine, precum Biserica Anglicană, vechii catolici, diverse biserici protestante şi metodiste din Europa şi SUA, şi Biserica Coptă. Scopurile unei astfel de întruniri ar fi fost următoarele: să condamne învăţătura catolică despre pontiful roman ca vicar al lui Hristos pe pământ ca fiind lipsită de temei; să declare dogma infailibilităţii papei ca fiind contradictorie cu Sfintele Scripturi, istoria şi logica; să demaşte implicarea Vaticanului în activităţi fasciste şi anti-democratice, îndeosebi sprijinul său pentru nazişti în timpul războiului; şi aşa mai departe. Potrivit lui Karpov, Consiliul pentru Afacerile Bisericii Ortodoxe Ruse avea capacitatea de a organiza forumul în 5-6 luni.

Anii 1945-1947 vor fi marcaţi de eforturile considerabile ale puterii sovietice de a atrage susţinători şi participanţi la acest forum. Ideea iniţială de congres mondial anti-catolic al Bisericilor se va metamorfoza treptat, pe măsură ce autorităţile sovietice vor lua în calcul din ce în ce mai mulţi factori. Când planul pentru un congres creştin mondial va eşua, Karpov îl va înlocui cu unul nou, care prevedea convocarea unui Sinod panortodox sub 072. Incercarile de peste un veac de convocare a unui SE IV 1egida patriarhului Alexie. De această dată, Consiliul pentru Afacerile Bisericii Ortodoxe Ruse a încredinţat Patriarhiei Moscovei aspectele ecleziastice şi canonice ale acestei întreprinderi.

Rolul central în noul plan al Consiliului a fost atribuit Mitropolitului Nicolai [Iaruşevici] de Krutiţk şi Kolomna, preşedintele Departamentului pentru Relaţii Bisericeşti Externe al Bisericii Ruse, proaspăt înfiinţat în 1946. Acesta a întocmit un plan special pentru a asigura un transfer canonic al statutului ecumenic al patriarhului Constantinopolului către cel al Moscovei. Pentru acest scop, mitropolitul Nicolai recomanda convocarea aşa-numitului Sinod Ecumenic al VIII-lea.

 

Patriarhul Alexie I al Moscovei şi Mitropolitul Nicolai de Krutiţk şi Kolomna, sub tabloul lui Stalin

 

În opinia mitropolitului Nicolai, pentru a fi canonic, la un astfel de forum trebuiau să participe conducătorii tuturor Bisericilor Ortodoxe. Altfel, deciziile sale nu ar avea nici o putere obligatorie pentru Ortodoxie ca întreg. Dacă un conducător bisericesc nu putea lua parte la sinod personal (de exemplu, din cauza unei boli), el trebuia să împuternicească pe altcineva pentru a reprezenta Biserica sa la forum. Potrivit scrisorii patriarhului Alexie către Karpov, la forum trebuiau să participe conducătorii celor 12 Biserici autocefale existente atunci. Această sensibilitate a liderilor bisericeşti moscoviţi faţă de aspectele canonice ale forumului au deosebit abordarea lor de cea pe care Karpov a dezvoltat-o în planul său pentru un congres mondial anti-catolic.

Prin urmare, Patriarhia Moscovei continua eforturile începute în 1930 în cadrul conferinţei panortodoxe de la Mânăstirea Vatopedu, la care nu participase din cauza represiunii bolşevice. Patriarhul Alexie a hotărât să ceară copii ale proceselor verbale de la Vatopedu de la Biserica Sârbă şi patriarhiile ortodoxe din Orientul Mijlociu ai căror reprezentanţi fuseseră prezenţi.

Potrivit mitropolitului Nicolai, un Sinod Ecumenic ar fi permis Patriarhiei Moscovei:

 

1. să stabilească relaţii mai apropiate cu toate Bisericile Ortodoxe;

2. să sporească şi să întărească autoritatea Bisericii Ortodoxe Ruse asupra celorlalte Biserici Ortodoxe;

3. să treacă la stilul nou;

4. să condamne activitatea schismatică a mitropolitului Anastasie Gribanovski (1873-1965, întâistătător al Bisericii Ortodoxe Ruse din Diaspora între anii 1936-1964), şi a mitropolitului Teofil Paşkovski din America;

5. să declare catolicismul o erezie şi să condamne politica pro-fascistă a Vaticanului.

 

În plus, pentru a garanta succesul viitorului Sinod panortodox, mitropolitul Nicolai a propus ca convocarea sa să fie precedată de o conferinţă pre-sinodală cu participarea reprezentanţilor celorlalte Biserici Ortodoxe. Această conferinţă avea să prezinte Patriarhia Moscovei ca cea mai mare autoritate în lumea ortodoxă.

Mitropolitul a exprimat şi unele îngrijorări privind proiectul. În opinia sa, un Sinod Ecumenic nu era locul adecvat pentru a trata schismele din sânul unei Biserici Ortodoxe particulare, deoarece prerogativele sale se întind doar asupra ereziilor care ameninţă Ortodoxia ca un întreg. Prin urmare, el a recomandat ca discuţia privind comportamentul schismatic al exilaţilor ruşi să fie încredinţată unei delegaţii bisericeşti separate. De asemenea, el se aştepta ca Bisericile din Constantinopol, Alexandria şi Grecia să se opună ridicării Moscovei la rangul de patriarhie ecumenică. Aceleaşi Biserici ar fi putut de asemenea să se abată de la condamnarea poziţiei pro-fasciste a Vaticanului din timpul războiului.

Guvernul sovietic a luat în considerare sugestiile mitropolitului Nicolai şi, pe 29 mai 1946, Consiliul de Miniştri a emis decretul nr. 1132-465/cc care permitea convocarea unei conferinţe pre-sinodale a conducătorilor tuturor Bisericilor Ortodoxe la Moscova. Agenda sa includea subiecte precum organizarea unei platforme comune pentru lupta împotriva Vaticanului şi a mişcării ecumeniste şi convocarea unui Sinod Ecumenic. Conferinţa pre-sinodală a fost programată pentru octombrie 1947.

Kremlinul a luat, de asemenea, măsuri pentru a populariza, în afara Uniunii Sovietice, ideea unui nou Sinod Ecumenic. Pe 15 iunie 1946, cotidianul Uniunii Preoţilor Democraţi, o asociaţie pro-comunistă bulgară, publica un articol intitulat ,,Un al VIII-lea Sinod Ecumenic”. Pe lângă diverse consideraţii şi argumente, articolul avansa întrebarea: ,,Cine va lua iniţiativa pentru un nou Sinod Ecumenic ?” Potrivit autorului, iniţiatorul ,,celui de-al VIII-lea Sinod Ecumenic nu numai că va primi slava ci şi recunoştinţa, devotamentul şi sprijinul tuturor celorlalte Biserici Ortodoxe”. Articole similare apăreau în Jurnalul Patriarhiei Moscovei avansând ideea unei a Treia Rome.

 

Lumea ortodoxă dejoacă planurile sovietice de convocare a unui Sinod Ecumenic

Cu 'binecuvântarea' lui Stalin, Patriarhia Moscovei a programat conferinţa pre-sinodală pentru toamna anului 1947 şi cel de-al VIII-lea Sinod Ecumenic pentru 1948. În acest fel, transferul titlului ecumenic de la scaunul patriarhal din Constantinopol la cel al Moscovei avea să coincidă cu aniversarea a 500 de ani de autocefalie a Bisericii Ruse. Potrivit Kremlinului, sarcina cheie a viitorului Sinod Ecumenic era de a distruge influenţa internaţională a Vaticanului, care era considerat inamicul major al Uniunii Sovietice în plan religios. O altă problemă care se ivea la orizont cu repeziciune era mişcarea ecumenistă, care ameninţa ambiţiile Patriarhiei Moscovei de conducere a lumii creştine.072. Incercarile de peste un veac de convocare a unui SE IV 2

Puterea sovietică, în colaborare cu Biserica Ortodoxă Rusă, a încercat să submineze mişcarea ecumenistă şi influenţa ei în lumea ortodoxă, dar după o serie de ciocniri grave cu diverşi conducători ai Bisericilor Ortodoxe din blocul comunist, regândindu-şi strategia, a renunţat la orice opoziţie.

 

Mitropolitul Nicolai de Krutiţk şi Kolomna, aflat în vizită la Londra, în iulie 1945, sosind la un dineu care a urmat slujbei de Înălţarea Domnului la care au luat parte şi Arhiepiscopul de Canterbury, Geoffrey Fisher (stânga), şi parohul Bisericii Sfântul Pavel

 

Paştele a fost folosit de patriarhul moscovit ca ocazie pentru a anunţa conferinţa pre-sinodală. Pe 8 aprilie 1947, el a trimis invitaţiile oficiale conducătorilor Bisericilor Ortodoxe împreună cu urările sale de Paşti. Patriarhul Alexie a scris că iniţiativa sa era cauzată de necesitatea discutării chestiunilor care s-au acumulat în creştinismul ortodox de la ultimul Sinod Ecumenic încoace şi care necesitau soluţii urgente. Prin urmare, el invita conducătorii celorlalte Biserici Ortodoxe la Moscova în toamna anului 1947. El trimitea de asemenea programul conferinţei şi cerea colegilor săi să propună alte chestiuni spre dezbatere şi să trimită liste cu numele reprezentanţilor care vor asista la această întrunire.

Patriarhul Antiohiei, Alexandru al III-lea, a fost primul conducător bisericesc care a confirmat participarea la conferinţa pre-sinodală. El şi-a exprimat bucuria de a fi martorul unei renaşteri a străvechii tradiţii a discutării problemelor ecleziastice de către un Sinod bisericesc şi a declarat ,,deplinul său asentiment cu şi aprobarea” planului viitoarei reuniuni. Bisericile statelor balcanice, cu excepţia celei greceşti, au confirmat de asemenea participarea la conferinţa pre-sinodală. Însă, Bisericile aşa-numite greceşti au refuzat să ia parte la ea. Grupul lor includea Patriarhiile de Constantinopol, Alexandria şi Ierusalim şi Biserica Ortodoxă din Grecia şi Cipru.

Totodată, invitaţia la conferinţa pre-sinodală a provocat un val de proteste anti-ruseşti în comunităţile greceşti din Orientul Mijlociu. Pe 1 iulie 1947, ziarul ortodox Fis din Cairo publica un articol intitulat ,,Un sinod necanonic: Un sinod al neascultării”. Potrivit acestui articol, adevăratele Biserici Ortodoxe nu vor lua parte la ,,conferinţa bisericească sovietică” deoarece ea era o întreprindere politică. Moscova era acuzată că a neglijat statutul ecumenic şi drepturile patriarhului Constantinopolului şi că a încercat să aducă toate Bisericile Ortodoxe sub dominaţia tronului patriarhal rus. Articolul preciza că, fără participarea patriarhului Constantinopolului, acest forum avea să se transforme într-o parodie. În consecinţă, el nu merita numele de 'panortodox', ci trebuia să fie socotit un soi de conferinţă bisericească slavă, ale cărei ţeluri nu aveau nimic în comun cu religia.

Patriarhul Alexandriei, Hristofor, a refuzat de asemenea invitaţia la Moscova. În general, el era de acord cu necesitatea unui Sinod Ecumenic şi menţiona că această idee fusese crezul său încă de la hirotonia sa. Dar el găsea iniţiativa Moscovei nepotrivită şi recomanda amânarea sa. Patriarhul Alexandriei a amintit că situaţia internaţională nu a permis în trecut înfăptuirea unui asemenea forum. El a făcut de asemenea referire la discuţiile sale cu mitropolitul rus Grigorie din 1946, când ei au discutat acest subiect. La acea vreme, patriarhul Hristofor a sugerat chiar Sfântul Munte Athos şi Ierusalimul ca locuri unde un astfel de Sinod ar putea avea loc înainte de sfârşitul anului 1947, dar el nu a fost nicicând de acord cu convocarea sa la Moscova. El s-a opus şi programului propus de Biserica Rusă. În opinia sa, cele mai multe din subiectele propuse spre dezbatere erau probleme interne ale Bisericii Ortodoxe Ruse care trebuiau rezolvate de un Sinod bisericesc local.

Colegul său, Patriarhul Timotei de Ierusalim a fost mai laconic. Pe 3 iulie, el a răspuns cu o telegramă în care el declara că nu era dornic să participe la o ,,conferinţă ipotetică”.

Cu toate acestea, ultimul cuvânt privind această iniţiativă îi aparţinea din punct de vedere canonic Patriarhiei Ecumenice. În februarie 1947, Karpov a propus guvernului sovietic să aloce 50.000 de dolari pentru Patriarhul Maxim al Constantinopolului. Această sumă trebuia să garanteze participarea sa la conferinţa bisericească de la Moscova. Însă, acest plan a fost ruinat de demisia lui Maxim. Din punct de vedere oficial, acest act a fost justificat prin boala sa, dar adevăratul său scop era de a preîntâmpina influenţa Moscovei asupra Patriarhiei Constantinopolului[32]. Pe 30 iunie 1947, conducătorul său temporar, locum tenens mitropolitul Dorotei, a anunţat refuzul Bisericii sale de a lua parte la conferinţa pre-sinodală, argumentând că iniţiativa era o încălcare a dreptului canonic.

Copii ale acestui document au fost trimise conducătorilor tuturor Bisericilor Ortodoxe autocefale. În ciuda acordului de principiu cu necesitatea unui Sinod Ecumenic, Dorotei a negat în mod categoric dreptul patriarhului moscovit de a convoca un astfel de forum. El a subliniat că problemele privind Biserica Ortodoxă ca întreg trebuie să fie înaintate patriarhului ecumenic al Constantinopolului, şi doar după aprobarea sa ar putea fi trimisă orice iniţiativă pentru un Sinod Ecumenic celorlalte Biserici. Aceeaşi regulă era de asemenea validă pentru problemele care depăşeau jurisdicţia unei singure Biserici Ortodoxe autocefale. În această privinţă, Dorotei amintea paşii întreprinşi în această direcţie de Patriarhia Constantinopolului în anii ‘1930. Totodată, având în minte frământările interne ale Bisericii Ruse şi lunga sa izolare de celelalte Biserici Ortodoxe, locum tenens al scaunului patriarhal ecumenic înclina către a scuza întreprinderea sa anticanonică. La sfârşitul epistolei sale, Dorotei exprima speranţa că în viitor Biserica Rusă va respecta canoanele. El făgăduia de asemenea ca problemele ridicate de conducerea Bisericii din Moscova să fie incluse pe ordinea de zi a următorului Sinod Ecumenic, a cărui convocare era dreptul unic al patriarhului ecumenic. Această scrisoare a pus capăt nu numai conferinţei pre-sinodale programată pentru toamna anului 1947, ci şi întregului plan al Moscovei pentru un al VIII-lea Sinod Ecumenic.

 

Conferinţa panortodoxă de la Moscova, 8-17 iulie 1948

Cu toate că rezistenţa ,,Bisericilor greceşti” a distrus conferinţa pre-sinodală, Moscova nu s-a dat bătută. Pe 1 august 1947, patriarhul Alexie i-a informat pe conducătorii celorlalte Biserici Ortodoxe că forumul a fost amânat. Pe 5 august, patriarhul Alexandriei a răspuns că el a înţeles necesitatea unui Sinod panortodox, dar nu a acceptat abordarea rusă. În opinia sa, doar patriarhul ecumenic avea dreptul de a convoca un Sinod panortodox.

Prin urmare, Hristofor îl sfătuia pe Alexie ca mai întâi să apeleze la Biserica Constantinopolului cu o cerere de a convoca un Sinod panortodox şi nu să-l programeze în avans. Sfatul său nu a fost auzit. În schimb, Biserica Moscovei şi autorităţile de stat au pregătit un nou scenariu. Au renunţat la ideea mitropolitului Nicolai pentru un al VIII-lea Sinod Ecumenic şi au închipuit doar o întrunire a conducătorilor tuturor Bisericilor autocefale programată pentru iulie 1948.

Între timp, relaţiile dintre Patriarhia Moscovei şi lumea ortodoxă greacă vor deveni din ce în ce mai ostile. Ele se vor răsfrânge asupra situaţiei monahilor ruşi din Muntele Athos şi situaţia va fi extrem de tensionată multă vreme pe acest tărâm. În acest context, Kremlinul va specula diferitele conflicte pe care bulgarii, sârbii, românii şi albanezii ortodocşi le-au avut cu Patriarhia Constantinopolului de-a lungul secolelor. Ulterior, ruşii vor ataca şi în plan canonic, acuzând Patriarhia Ecumenică de amestec în jurisdicţiile altor Biserici Ortodoxe locale, ca şi de o politică interbelică defavorabilă populaţiei ortodoxe din Europa de Est.

În cele din urmă, Patriarhia Moscovei va reuşi să organizeze în capitala sovietică o conferinţă panortodoxă. Până în ultimul moment, a părut că Patriarhia Ecumenică şi Biserica Greciei vor boicota conferinţa, însă, în momentul începerii sale, locum tenens al scaunului patriarhal al Constantinopolului a decis să-l împuternicească pe Mitropolitul Ghermano de Thyateira. Arhiepiscopul Greciei a trimis de asemenea o mică delegaţie. Kremlinul nu-i aştepta.

Cu toate că oaspeţii greci au stat la Moscova până pe 18 iulie, ei au luat parte doar la evenimentele dedicate aniversării a 500 ani de autocefalie rusă şi nu au asistat la sesiunile forumului panortodox. În acest fel, doar Bisericile Ierusalimului şi Ciprului nu au avut propriii reprezentanţi la forum. Patriarhul Ierusalimului a înştiinţat Sinodul rus că nu putea trimite o delegaţie din cauza izbucnirii războiului arabo-israelian şi a asediului oraşului său. În acelaşi timp, conducerea Bisericii cipriote a rămas fermă în boicotul forumului moscovit şi nu a trimis nici o delegaţie, nici o telegramă de scuze.

Sub supravegherea Consiliului pentru Afacerile Bisericii Ortodoxe Ruse, conferinţa panortodoxă a urmat strict programul său. Principala sarcină a conferinţei era adoptarea a 4 rezoluţii, care tratau Vaticanul, mişcarea ecumenistă, hirotoniile anglicane şi chestiunea calendarului. Textele lor fuseseră aprobate în prealabil de Kremlin, dar votarea lor de către conferinţă avea să le legitimeze în ochii observatorilor din afară.

Cele 4 rezoluţii şi un ,,Apel către toţi creştinii” au fost aprobate în unanimitate de delegaţi. Ele au fost de asemenea semnate de toţi conducătorii Bisericilor Ortodoxe care participaseră la sesiune. La întoarcerea lor acasă, se aştepta ca ei să impună deciziile conferinţei clerului şi turmei lor.

 

Patriarhul Athenagora al Constantinopolului şi propunerea sa

Procesul de pregătire a unui Sinod Ecumenic a fost reluat de Patriarhul Athenagora [Spyrou] al Constantinopolului (1886-1972; patriarh ecumenic între anii 1948-1972), profetul mason al noii ‘Ortodoxii’ a ortodocşilor ecumenişti inovatori, ,,prooroc şi apostol”, ce ,,vede şi propovăduieşte noile lucruri bune” ale ,,celor ce vor veni” şi patriarh al ,,unităţii şi reconcilierii creştine”.

Mason, ecumenist şi reformator până în măduva oaselor, el a dus la apogeu declaraţiile şi acţiunile patriarhilor masoni dinaintea sa. Declaraţiile sale uluitoare care mergeau până la erezie, hulă şi blasfemie[33], ca şi acţiunile sale şocante[34] – dintre care să amintim doar ridicarea anatemelor dintre Biserica Ortodoxă şi cea Catolică[35] – aveau menirea de a zgâlţâi din temelii Biserica pe care patriarhii dinaintea lui nu reuşiseră să o clintească pentru a o îndrepta către stâncile ereziilor heterodoxe.

 

077. Incercarile de peste un veac de convocare a unui SE V 1

Medalie extraordinară de argint a Vaticanului emisă în 1975 pentru aniversarea a 10 ani de la ridicarea anatemelor dintre Biserica Ortodoxă şi cea Catolică. Pe o faţă este reprezentată întâlnirea dintre Papa Paul al VI-lea şi Patriarhul Athenagora I al Constantinopolului din 1965; pe cealaltă faţă sunt reprezentaţi Sfinţii Petru şi Pavel

 

Domnia sa de 24 ani este socotită o ,,catastrofă de proporţii uriaşe” pentru Patriarhia Ecumenică, ca şi pentru întreaga Biserică Ortodoxă. Nimeni altul nu a contribuit atât de mult la erodarea mărturisirii ortodoxe şi a înţelegerii ecleziologice a Bisericilor Ortodoxe locale oficiale ca patriarhul Athenagora, care a atins culmile ereziei vorbind despre re-întemeierea Uneia, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească Biserică prin unirea Ortodoxiei cu papismul: ,,În mişcarea pentru unire, nu se pune problema ca o singură Biserică să meargă spre alta; nu, haideţi ca noi toţi împreună să reîntemeiem Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească Biserică, coexistând în Răsărit şi în Apus, aşa cum eram până în 1054, în ciuda diferenţelor teologice care existau atunci”.

Iată ce scria despre el eminentul teolog sârb, arhimandritul Iustin Popovici: ,,Ce se poate spune despre patriarhul Constantinopolului ? De mai bine de un deceniu, prin atitudinea sa neo-papistă, atât în cuvânt cât şi în faptă, el a scandalizat conştiinţele creştinilor ortodocşi, negând adevărul mântuitor al credinţei Bisericii Ortodoxe şi recunoscându-l pe pontiful suprem al Romei în toată aroganţa sa demonică, anti-ecleziastică. Şi, urmând exemplul Vaticanului, el îşi pregăteşte, cu frivolitate şi grabă sinucigaşă, aşa-zisul său ,,Mare Sinod panortodox”, bazat nu pe tema fundamentală, propovăduită de Evanghelii şi Sfânta Tradiţie, a mântuirii omului şi a lumii, ci pe o serie de probleme de provenienţă pur scolastică, protestantă. Mai mult, el pregăteşte acest sinod în lumea nihilistă şi anarhică de astăzi, babiloniană, în absenţa adevăraţilor mărturisitori şi purtători ai credinţei, teologiei şi Tradiţiei ortodoxe. În ultima vreme, el a devenit un motiv de anarhie şi nihilism în lumea ortodoxă. În scrisorile deschise adresate lui în presă, părinţii din Sfântul Munte îl numesc pe drept eretic şi apostat” [36].

La 12 februarie 1951, patriarhul Athenagora a trimis o scrisoare tuturor întâistătătorilor Bisericilor Ortodoxe autocefale, în care le comunica: ,,Preasfântul nostru Tron Ecumenic Apostolic şi Patriarhal, luând în considerare problemele de natură bisericească şi de interes comun care s-au prezentat în cursul veacurilor, precum şi evoluţia vieţii sociale, a hotărât, conform îndelungatei tradiţii şi uzând de dreptul său canonic, să propună pentru un timp potrivit surorilor sale, preasfintele Biserici, convocarea unui Mare Sinod Ecumenic pentru studierea şi rezolvarea lor corespunzătoare”.

Pe 14 aprilie acelaşi an, Patriarhul Justinian al României răspunde, afirmând: ,,Salutăm iniţiativa sanctităţii voastre şi vă vestim că problema unui viitor Sinod Ecumenic sau panortodox[37] am dat-o în studiu cărturarilor noştri, ierarhi şi profesori”.

Pe 12 septembrie 1952, patriarhul ecumenic revine cu o enciclică[38] trimisă tuturor întâistătătorilor Bisericilor Ortodoxe autocefale, în care reproducea lista temelor stabilită la întrunirea interortodoxă de la Mânăstirea Vatopedu şi cerea să se precizeze care sunt ,,adaosurile sau eliminările care trebuie să se facă la catalogul temelor alcătuit în anul 1930”.

Patriarhul român răspunde la 15 februarie 1958 că ,,materialul documentelor privind temele pentru viitorul Prosinod se află pregătit la cancelaria Sfântului Sinod, aşteptându-se convocarea”. După cum se remarcă, Bisericile locale aşteptau convocarea unui Prosinod, însă Patriarhia Ecumenică, ţinând cont de insuccesele din deceniile anterioare, a înfiinţat o nouă instituţie, faimoasele conferinţe panortodoxe – ca întruniri cu autoritate mai mică - pentru a relua procesul convocării Sinodului cu paşi mici, dar siguri.

 

Ioachim Arnăutu

Catacombele Ortodoxiei

 


[1] Este de remarcat că aproape toţi patriarhii ecumenici din secolul XX au fost masoni. Ioachim al III-lea a fost mason; Meletie al IV-lea (Metaxakis) era cunoscut sub nr. 44 în loja masonică Armonia; Vasilie al III-lea (Georgiadis) era membru al lojii engleze Valewood; Athenagora I (Spirou) era mason gradul 30 în loja ,,Răsăritul Atenian”; Dimitrie I (Papadopoulos) era de asemenea unul din ei; actualul patriarh Bartolomeu I (Archondonis) a fost ales preşedintele lojii masonice H.A.N. (Vladimir Moss, New Zion in Babylon. The Orthodox Church in the Twentieth Century, vol. I, p. 38; Liudmilla Perepiolkina, Ecumenism – A Path to Perdition, St. Petersburg, 1999, nota 486).

 

A se vedea de asemenea

PATRIARHUL MELETIE AL CONSTANTINOPOLULUI (1871-1935)

Mitropolit, arhiepiscop, papă şi patriarh

de Preot Srboliub Miletich

 

[2] Preot dr. Jiri Jan, Journey to the ,,Holy and Great Synod”. An Unceasing Estrangement from Genuine Patristic Orthodoxy, Sfânta Mitropolie de Oropos şi Fili, 2015, p. 6-7.

 

A se vedea de asemenea

Enciclica patriarhală şi sinodală din 1902. Contextul istoric

Răspunsul Bisericii Ortodoxe Ruse la enciclica patriarhală din 1902

Răspunsul Bisericii Ortodoxe Române la enciclica patriarhală din 1902

Răspunsul altor Biserici Ortodoxe la enciclica patriarhală din 1902

 

[3] Aceasta este una din primele afirmaţii referitoare la dreptul scaunului ecumenic, ,,potrivit cu statutul său canonic”, de a juca un rol central în rezolvarea problemelor existente în relaţiile dintre Bisericile Ortodoxe locale. Ea va fi reluată pe rând de aproape toţi cei care vor ocupa scaunul ecumenic în secolul XX şi va fi construit un nou concept teologic privind întâietatea patriarhului ecumenic, nu de cinste, ci ,,de slujire, iniţiativă, coordonare a celorlalte Biserici”.

A se vedea Ianuarie-februarie 2014. Ştiri bisericeşti (I) - Chestiunea primatului în Biserica Ortodoxă – poziţii actuale ce duc către erezie.

[4] EvangeliaBarella, Relaţiiinter-ortodoxe şiecumenistealePatriarhieiConstantinopolului însecolulXX (Διορθόδοξοι και οικουμενικαι σχέσεις του Πατριαρχείου Κωνσταντινουπόλεως κατα τον Κ Αιωνα), Thessaloniki, PatriarchikonHidrymaPaterikonMeleton, 1994, p. 63.

[5] Până la vremea acestei enciclice, existaseră deja o mulţime de contacte îndeosebi cu lumea protestantă. Ortodocşii şi protestanţii îşi dădeau mâna împotriva Romei, dar nu reuşeau să cadă de acord asupra unor puncte de credinţă. Secolul XIX este străbătut de mai multe încercări de dialog între cele două părţi, unele iniţiate de persoane particulare, altele chiar la nivel de sinod prin înfiinţarea unor comitete care să ia în discuţie şi să caute soluţii pentru unire.

Încercările protestanţilor de a agăţa Ortodoxia la remorca ecumenismului au fost încununate de succes graţie eforturilor depuse de John Raleigh Mott (1865-1955), metodist american, cunoscut lider francmason şi preşedinte al Y.M.C.A.. El a prezidat lucrările Conferinţei de la Edinburgh din 1910, care a lansat ecumenismul modern şi a fost preşedinte de onoare al Consiliului Mondial al Bisericilor. Cercetătorii mai noi ai mişcării ecumeniste au demonstrat că cei care au susţinut financiar această mişcare au fost motivaţi de interese economice şi nu în ultimul rând politice. Se cunoaşte în amănunt astăzi, după o lungă ‘conspiraţie a tăcerii’, strânsa colaborare dintre magnatul baptist american John D. Rockefeller jr. şi John Mott.

 

A se vedea de asemenea

Originile misionare ale ecumenismului modern

Sorgintea masonică a mişcării ecumeniste

Ortodoxia şi ecumenismul – Principiul 13. Ecumenismul este inspirat de către francmasoneria anticreştină şi pregăteşte calea lui antihrist

 

[6] Această modalitate de abordare a relaţiilor ortodoxo-heterodoxe – pe care patriarhul Ioachim al III-lea o expune pentru prima oară într-un document oficial – se aplică până astăzi, deşi istoria a demonstrat în nenumărate rânduri că nu te poţi înţelege cu ereticii. Cu atât mai mult, prin concesii vizibile faţă de învăţăturile lor, nu se ajunge la nici un rezultat. Aceasta este doar una din greşelile strategice pe care ortodocşii le vor face în relaţia cu heterodocşii din 1902 încoace.

[7] IstoriaOrtodoxiei (Ίστορία της Όρθοδοξίας), vol. VIII, Atena, 2009, p. 89.

[8] A se vedea Aspecte mai puţin cunoscute ale domniilor câtorva patriarhi ai Constantinopolului din anii 1910-1930 (I). Mitropolitul Dorotei de Prussa, locum tenens al scaunului patriarhal (1919-1921).

[9] A se vedea Un ortodox în zorii mişcării ecumeniste: Ghermano Strenopoulos, mitropolit de Thyateira (1872-1951).

[10] Alexis Alexandris, Minoritatea greacă din Istanbul şi relaţiile greco-turce 1918-1974, Centrul pentru Studii despre Asia Mică, Atena, 1983, p. 58.

[11] New Zion in Babylon, vol. II, p. 74; Un ortodox în zorii mişcării ecumeniste: Ghermano Strenopoulos, mitropolit de Thyateira (1872-1951).

[12] Ghermano Strenopoulos nu a fost numai unul din ierarhii ortodocşi cei mai devotaţi şi implicaţi în relaţiile ecumeniste din anii ‘1920, ci şi un susţinător fervent, la întrunirile ecumeniste la care a participat, al ideii ,,potrivit căreia Patriarhia Constantinopolului trebuia să fie recunoscută în acest ansamblu ca centrul de unitate al lumii ortodoxe”.

[13] Este uluitor, dar încă din acea vreme exista tendinţa de a interzice clerului ortodox să facă prozelitism în rândul heterodocşilor, ,,fiindcă ar putea submina schema mai largă a unirii bisericeşti” ...

[14] Minoritatea greacă din Istanbul, p. 62.

[15] Monah Veniamin Gomareteli, Cronica evenimentelor Bisericii începând cu anul 1917 (Letopis’ tserkovnykh sobytij Pravoslavnoj Tserkvi nachinaia s 1917 goda), p. 51.

Astfel de exemple pot umple pagini. Antonie Bashir a fost doar unul din numeroşii clerici ortodocşi la care s-a făcut apel pentru a încuraja şi susţine apropierea lumii ortodoxe de cea heterodoxă. Profitând de entuziasmul, bunăvoinţa şi/sau lipsa unor posibilităţi financiare sau a unor înclinaţii neduhovniceşti, protestanţii au căutat în permanenţă oameni care să slujească scopului lor: acapararea totală a Ortodoxiei, prin care ar fi dobândit legitimitate.

[16] Şi ca Mitropolitul Nicodim al Leningradului (1929-1978) – alt geniu rău, promotor de vază al ecumenismului –, care a murit brusc, pe când se afla în audienţă la Papa Ioan Paul I, şi căruia papa i-a citit rugăciunea de dezlegare de păcate. A se vedea Niciodată nu am auzit astfel de lucruri minunate. Interviu cu iezuitul Miguel Arranz, martor ocular al morţii subite a Mitropolitului Nicodim (Rotov) al Leningradului în cursul audienţei la Papa Ioan Paul I, septembrie 1978.

[17] Monah Pavel, Neocalendarism – ecumenism (Neoimerologitismos – Oikoumenismos), Atena, 1982, p. 35.

[18] Aversiunea faţă de monahism era foarte răspândită în epocă printre minţile luminate din ţările ortodoxe, dar puternic influenţate de diverse curente religioase şi ideologice din occident. Această atitudine ar putea face chiar subiectul unui articol vast. A se vedea Despre monahisM, de Arhiepiscop Averchie de Jordanville, despre atitudinea intelectualilor ruşi faţă de monahism. Idei asemănătoare întâlnim la Dora d’Istria (principesa Elena Ghica), La vie monastique dans l’Église orientale, Bruxelles, 1855.

[19] A se vedea Ortodocşii de stil vechi şi apariţia conservatorismului religios în Grecia, de Dimitrie Kitsikis.

[20] A se vedea

 

PATRIARHUL MELETIE AL CONSTANTINOPOLULUI (1871-1935)

Mitropolit, arhiepiscop, papă şi patriarh

Un articol de Preot Srboliub Miletich

 

PATRIARHUL MELETIE AL CONSTANTINOPOLULUI (1871-1935)

Mason – Inovator – Ecumenist

 

Aspecte mai puţin cunoscute ale domniilor câtorva patriarhi ai Constantinopolului din anii 1910-1930. O biografie a Patriarhului Meletie al IV-lea al Constantinopolului (1921-1923)

 

[21] A se vedea Congresul pan-ortodox de la Constantinopol din 1923: context istoric, participanţi, sesiunile congresului, hotărârile adoptate, cu note de subsol.

[22] Reforma calendarului a fost o hotărâre care nu a fost luată la nivel panortodox şi care totuşi a fost introdusă fără a se aştepta validarea ei de către întreaga Biserică. Impunerea ei cu ajutorul pârghiilor puterii civile şi în circumstanţe istorice nefavorabile a generat o situaţie necanonică şi, în consecinţă, o schismă. Trebuie precizat faptul că reforma calendarului nu a fost un scop în sine, ci doar unul din punctele unui program de reformare a Bisericii Ortodoxe în scopul apropierii ei de lumea heterodoxă – cel mai vizibil dintre ele.

Discuţiile despre noii calendarişti şi vechii calendarişti, despre cei care nu au vrut să renunţe la calendar şi care eventual se închină la el, sunt fals construite, anume pentru a-i defăima pe cei care au rămas în afara Ortodoxiei oficiale, susţinute politic. În plus, categorisirile de astăzi – ortodocşi de stil vechi ecumenişti şi anti-ecumenişti, ortodocşi de stil nou ecumenişti şi anti-ecumenişti – îngreunează orice încercare de a pricepe adevăratele ţeluri ale celor care au întreprins schimbarea calendarului. Schimbarea calendarului a făcut şi face parte din ţelurile ecumeniştilor, şi continuă să fie un punct în cadrul unui program de reformare a Bisericii Ortodoxe, de vreme ce ea nu şi-a atins scopul: nu a reuşit încă să-i unească la nivel liturgic pe ortodocşi şi heterodocşi. Discuţiile privind calendarul bisericesc şi data Sfintelor Paşti se duc încă în culise.

[23] Pr. dr. Gh. Soare, ,,De la Vatopedi la Rhodos”, Biserica Ortodoxă Română, anul LXXIX (1961), nr. 9-10, p. 844.

[24] La Conferinţa de la Sinaia, desfăşurată între 22-23 septembrie 1934 a fost emisă din nou propunerea întrunirii unui Sinod Ecumenic şi s-a discutat despre ,,lărgirea perspectivei pentru viitoare organizaţii ecleziologice internaţionale”.

[25] În 1964, periodicul Buletinul Masonic (Τεκτονικον Δελτίον), a publicat un număr special scurt dedicat personalităţii lui Vasilie al III-lea, care a circulat şi ca volum separat, cu titlul ,,Vasilie al III-lea: patriarh ecumenic şi distins francmason grec din Niceea” (Βασίλειος Γ Οικουμενικος Πατριάρχης ό άπο Νικαίας, διαπρεπης Έλλην Έλευθεροτέκτον). În acest text, patriarhul Vasilie este elogiat ca un ,,mare ierarh creştin şi un mason grec distins … Ca ierarh, el a fost un reformator cutezător, căutând să realizeze mereu reforme utile şi contemporane în toate cazurile … şi mai ales în chestiunea extrem de serioasă a coexistenţei frăţeşti a Bisericilor creştine”.

[26] Έκκλησιαστικος Κηρυξ, nr. 254, 29 aprilie 1920.

[27] Oare oamenii moderni sunt altfel, au altă condiţie umană decât cei din urmă cu un veac, un mileniu sau mai mult ? Oare învăţătura mântuitoare a Bisericii, dată de Cel ce l-a zidit pe om şi îl cunoaşte cel mai bine şi ştie ce este bine pentru el, nu mai este valabilă în epoca modernă ? Sau, în realitate, oamenii moderni nu mai pricep ce este omul cu adevărat şi care sunt dorinţele sale cele mai profunde ? Şi nu mai vor să accepte condiţia umană, care este aceeaşi dintotdeauna, orice schimbare socială, economică, tehnologică sau de altă natură s-ar produce în societatea omenească ?

[28] Cele două ţeluri ale ,,Planului” converg către unul singur: reformarea şi adaptarea Bisericii Ortodoxe în vederea unirii cu lumea heterodoxă. Acesta este singurul mod în care poate fi ,,pregătită calea pentru o unire fără piedici” a Ortodoxiei ,,cu Bisericile surori din Răsărit şi venerabilele Biserici creştine din Apus şi de pretutindeni din lume”. Acest ţel unic constituie esenţa procesului de convocare a Sinodului Ecumenic. Orice reforme s-ar propune, ele nu sunt un scop în sine, ci doar mijloace pentru atingerea acestui ţel; orice dezbateri sau argumentări ale oportunităţii reglementării unor rânduieli ale Bisericii sunt doar sofisme care au menirea de a genera o imagine falsă sau, cu alte cuvinte, sunt doar praf în ochii naivilor.

[29] Mărturisire de credinţă scrisă.

[30] Astfel de probleme - numărul reprezentanţilor fiecărei Biserici, procedura de votare şi altele - se discută până astăzi, deşi aceste chestiuni sunt foarte limpezi în istoria Bisericii. Este de remarcat însă faptul că, în timp ce aceste încercări au rămas sterile şi nu s-a ajuns la un consens asupra acestor probleme, diverse hotărâri luate la unele conferinţe pan-ortodoxe ulterioare au fost impuse lumii ortodoxe oficiale şi s-au pus în practică. Făţărnicia, nedreptatea şi chiar ura au reuşit să-şi facă loc în relaţiile inter-ortodoxe şi nu este nefiresc, fiindcă sunt roadele a ceea ce s-a lucrat mai mult de un secol.

[31] Care este diferenţa dintre un Sinod panortodox şi unul ecumenic este cu totul neclar. În istoria Bisericii, există Sinoade locale ale unei Biserici Ortodoxe anume, prin care Biserica respectivă îşi rezolvă problemele locale; Sinoade Ecumenice care presupun adunarea tuturor ortodocşilor laolaltă, deci sunt totodată panortodoxe; şi Sinoade Locale la care s-au adunat doar o parte o lumii ortodoxe, în măsura posibilităţilor sau a problemelor discutate care priveau doar unele Biserici.

Este posibil însă ca această titulatură de 'Sinod panortodox' să fi fost adoptată din câteva motive … moderne. Unul din motive ar fi acela că dacă s-ar numi 'ecumenic' şi la el nu ar fi invitate toate Bisericile creştine din lume, aceasta ar echivala cu recunoaşterea oficială din partea Bisericilor Ortodoxe a ereziilor confesiunilor heterodoxe, or aceasta nu este de dorit în viziunea conducătorilor ortodocşi ecumenişti, devotaţi ideii de a nu deranja lumea heterodoxă sau a altera relaţiile cu ea. S-ar recunoaşte prin aceasta şi faptul că heterodocşii nu fac parte din Biserica Una, ceea ce nu este potrivit cu scopurile urmărite …

Un alt motiv ar putea fi acela că lumea ortodoxă asociază în general ideea de al VIII-lea Sinod Ecumenic cu proorociile despre un Sinod al fărădelegii, care se va întruni către sfârşitul veacului şi va lua hotărâri anticanonice.

Ca urmare, s-a făcut o mică inovaţie în ce priveşte titulatura unui Sinod, aşa cum au apărut în lumea ortodoxă şi congresele, conferinţele şi consultările inexistente în istoria Bisericii, şi s-a inventat termenul de 'Sinod panortodox', care maschează în realitate ideea de Sinod Ecumenic. Nu este exclus ca liderii lumii ortodoxe oficiale să dorească întrunirea unui astfel de Sinod panortodox care va fi socotit în final drept Sinod Ecumenic şi hotărârile lui vor fi obligatorii pentru întreaga lume ortodoxă. Aceasta tot în concepţia modernă a lucrurilor, fiindcă istoric vorbind, un Sinod Ecumenic este validat prin acceptarea de către întreaga lume ortodoxă, pretutindeni, în orice timpuri, or aşa ceva nu se va întâmpla în cazul Sinodului care se doreşte a fi întrunit, având în vedere ţelurile lui.

[32] Alte surse susţin că patriarhul Maxim al V-lea (1897-1972; 1946-1948) a fost silit să demisioneze de către puterile apusene, care nu aprobau relaţiile sale cu patriarhul Moscovei, controlat de regimul sovietic. El a murit în Elveţia în 1972.

[33] Fără a mai aminti declaraţiile privind ,,ideile preconcepute din Biserică” precum portul clerical, canoanele, căsătoria clericilor înainte de hirotonie, sau privind stabilirea unei date fixe pentru Învierea Domnului, susţinerea spiritismului etc. Pentru mai multe amănunte despre activitatea sa, a se vedea serialul PATRIARHUL ATHENAGORA AL CONSTANTINOPOLULUI (1886-1972). Declaraţiile, mesajele şi activităţile sale.

[34] Rugăciuni comune cu armeni, catolicii, anglicani şi alţi protestanţi.

[35] Ridicarea anatemelor de la 1054 dintre Biserica Ortodoxă şi cea Catolică

 

» Declaraţia comună de ridicare a anatemelor de la 1054 dintre Biserica Ortodoxă şi cea Catolică

» Tomul patriarhal, emis de Patriarhul Athenagora al Constantinopolului

» Apel al Mitropolitului Filaret al Bisericii Ortodoxe Ruse din Diaspora către Înalt Prea Sfinţitul Patriarh Athenagora al Constantinopolului, 15 decembrie 1965

 

[36] Spre deosebire de arhimandritul Iustin Popovici, profesorul Vasilie Fanourgakis prezenta astfel studenţilor în anul I la teologie figura lui Athenagora şi lucrarea sa pentru un ,,Sinod ortodox general”: ,,Nevoia vitală de a rezolva problemele cronice ale Ortodoxiei au condus Patriarhia Ecumenică, aflată sub mâna puternică a marelui patriarh Athenagora I, să pună în mişcare laboriosul proces al convocării unui astfel de Sinod ortodox general”.

[37] Iată că patriarhul Justinian socotea că un Sinod Ecumenic sau panortodox este totuna.

[38] În 1952, patriarhul Athenagora va emite două enciclice: aceasta, privind întrunirea unui viitor Sinod panortodox, şi o alta, mult mai cunoscută, care privea mişcarea ecumenistă şi cea de-a treia Conferinţă Mondială Credinţă şi Ordine, care urma să aibă loc la Lund, Suedia.