----------------

 

Carti in site

 

--------------------

Cine e online?

Avem 115 vizitatori și nici un membru online

ORTODOXIA ŞI ECUMENISMUL* (XXVII)

De ce un creştin ortodox nu poate fi ecumenist

de arhimandriţii Serafim Alexiev şi Serghie Jazadjiev

 

Ediţia I, publicată acum fără nici o schimbare

 

Episodul anterior

D) Aşteptarea unei noi ere „mesianice” (continuare)

Trecând toate acestea sub tăcere, episcopatul „creştin” francez stăruie în ideea că „primul testament n-a fost anulat prin Noul Testament” ... „În ciuda unei vechi, dar discutabile interpretări, din Noul Testament nu se poate deduce că poporul evreu a fost privat de calitatea sa de popor ales”. Dimpotrivă, rămânând credincios Legii sale (Torah), poporul evreu este şi astăzi o „binecuvântare pentru toate popoarele de pe pământ”. Dacă totuşi poporul evreu a fost pedepsit de Dumnezeu şi împrăştiat prin toate popoarele, aceasta a avut şi un sens „misionar” pozitiv. Repatrierea evreilor în Palestina şi strângerea lor în jurul Ierusalimului trebuie interpretată nu numai sub aspect politic, în spiritul credinţei evreilor, care socoteau aceasta drept o „binecuvântare” ... Se pune întrebarea dacă repatrierea evreilor dispersaţi nu va deveni „una din căile adevărului lui Dumnezeu pentru poporul evreu şi în acelaşi timp pentru toate popoarele de pe pământ”. O aluzie evidentă că „mesianismul” poporului evreu, în rândul tuturor celorlalte popoare, a rămas nestrămutat.

Aceste idei, expuse în numele episcopatului „creştin” al Franţei, contravin cu desăvârşire sensului fundamental al Sfintei Scripturi, ca şi interpretărilor patristice pe care „Directivele” le resping, ca fiind o „interpretare veche, dar discutabilă” (de ce ?). Acelaşi lucru se poate spune referitor la problema disculpării evreilor pentru suferinţele şi moartea lui Iisus Hristos. Recunoscând, pe de o parte, că „din punct de vedere istoric, răspunderea pentru moartea lui Iisus a fost împărţită între unele autorităţi evreieşti şi romane”, episcopii francezi opun acestei teze faptul că „Hristos, în nemărginita Sa dragoste, pentru păcatul tuturor oamenilor s-a expus pe Sine suferinţelor şi morţii, ca toţi să dobândească mântuirea”, şi de aceea contestă termenul „ucigaşi de Dumnezeu” referitor la evrei. În această opoziţie însă sunt amestecate două lucruri diferite: 1) Planul lui Dumnezeu de răscumpărare a păcatelor întregii omeniri prin suferinţele şi moartea prin răstignire pe cruce a lui Hristos şi 2) vina deosebită a conducătorilor evrei pentru condamnarea lui Hristos chiar împotriva voinţei reprezentantului puterii romane, Pilat, care dorea să-L pună în libertate (Faptele Apostolilor 3, 13-15). Vina, despre care mărturiseşte Însuşi Mântuitorul în cuvântarea Sa de despărţire: Acum răspuns nu au pentru păcatul lor (Ioan 15, 22).

Faptul că episcopatul francez „condamnă categoric învinuirea adusă evreilor de a fi omorât pe Hristos” – ceea ce Marele rabinat califică în comentariul său drept un „merit excepţional” – denotă o viclenie perfidă, egală cu negarea lui Hristos ca Fiu al lui Dumnezeu: de vreme ce se recunoaşte faptul istoric că evreii sunt cei ce au omorât pe Hristos, iar în acelaşi timp se neagă că ei sunt ucigaşi de Dumnezeu, înseamnă că episcopatul francez de comun acord cu rabinatul neagă demnitatea dumnezeiască a Mântuitorului.

În loc să accentueze răspunderea iudeilor pentru faptul de a nu recunoaşte drept Mesia pe Hristos – Fiul celui Binecuvântat (Marcu 14, 61), care este împlinirea Legii şi Proorocilor (Luca 24, 44), episcopatul francez ridică în slăvi pe iudei, subliniind „că noi, creştinii, le suntem datori pentru cele cinci cărţi ale Legii (adică cele cinci cărţi ale lui Moisi), pentru Prooroci şi alte cărţi sfinte ... care au fost adoptate de creştini, rămânând şi la iudei”, deşi Însuşi Mântuitorul îi acuză pe iudei că nu cred celor scrise de Moisi (Ioan 5, 47) despre El, căci de aţi fi crezut lui Moisi, aţi fi crezut şi mie (Ioan 5, 46).

Aşadar, prin necredinţa lor în Hristos, iudeii se lipsesc pe ei înşişi de cărţile profetice vetero-testamentare care mărturisesc despre Hristos. De aceea, în loc de a declara slugarnic că „Noul Testament n-ar fi existat” fără Vechiul Testament, episcopii francezi ar trebui să spună contrariul, şi anume că prin necredinţa lor în Hristos noul iudaism trădează Vechiul Testament, cuprins în propriile sale cărţi sfinte.

În penultimul capitol al „Directivelor”, intitulat „Pentru o mai bună cunoaştere şi stimă reciprocă”, creştinilor li se recomandă să dea dovadă de mai multă înţelegere faţă de iudaism, de tradiţiile, obiceiurile şi istoria lui, pentru care creştinii sunt sfătuiţi să respecte opiniile evreilor şi, în dialogul cu ei, să nu-i despartă de comunitatea lor şi să nu încerce să-i atragă în comunitatea creştină. ,,Biserica se identifică pe sine fără a-şi propune dispariţia comunităţii evreieşti, ci căutând să intre în relaţie cu ea”. O asemenea declaraţie defetistă şi trădătoare a episcopilor catolici este extrem de ciudată, dacă ne amintim de prozelitismul agresiv, caracteristic lor, în convertirea mai ales a creştinilor ortodocşi la papism, atât în mod individual, cât şi masiv: cu ajutorul uniilor, concordatelor şi altor mijloace, potrivit principiului iezuit – „întru slava lui Dumnezeu”. Singura excepţie pe care papismul o face în propaganda sa este pentru iudaism, nutrind, după cum se vede, o atracţie aparte pentru el şi de aceea manifestând o surprinzătoare „delicateţe” faţă de iudaism.

Acest lucru este deosebit de evident în ultimul capitol, al VII-lea, „Biserica şi poporul evreu”, în care au fost trase următoarele concluzii generalizatoare: „Poporul evreu are conştiinţa că, datorită chemării sale alese, a primit o misiune universală între popoare. Biserica, la rândul ei, socoate că propria ei misiune nu poate decât să fie cuprinsă în acelaşi plan universal al salvării”. „Cuvintele lui Iisus Hristos şi învăţătura lui Pavel (unde sunt trimiterile ? – n.a.) mărturisesc despre rolul poporului evreu în dobândirea unităţii finale a omenirii, ca unitate a Israelului şi popoarelor”. De aceea actuala tendinţă a iudaismului spre unitate nu poate fi străină pentru planul mântuitor al lui Dumnezeu. Dimpotrivă, ea este apropiată năzuinţelor creştinilor spre unitatea lor. De vreme ce „grija comună” a lor (a evreilor şi creştinilor) este îndreptată către „era mesianică”, ei ar trebui, în sfârşit, să pornească pe calea recunoaşterii şi înţelegerii reciproce, şi să înalţe rugi către Tatăl într-o singură speranţă, care va fi „făgăduinţa pentru întregul pământ” ...

Aşadar, sub influenţa francmasoneriei episcopatul francez a recunoscut oficial că: 1) în pofida necredinţei în Iisus Hristos, evreii şi astăzi sunt o „binecuvântare” pentru toate popoarele de pe pământ; 2) ei au „o misiune universală între popoare”; 3) Biserica trebuie să se încadreze „în acelaşi plan universal al mântuirii” şi 4) grija comună a evreilor şi creştinilor este îndreptată spre o oarecare apropiată „eră mesianică”.

Toate acestea au o aparenţă atât de anticreştinească, încât îţi vine să te întrebi cu nedumerire: episcopii care le-au scris sunt ei creştini oare ? Da, cândva evreii au fost într-adevăr o binecuvântare pentru toate popoarele (Facerea 22, 12), pregătind popoarele pentru venirea erei cu adevărat mesianice, drept care Însuşi Mântuitorul a spus femeii samarinence că mântuirea din Iudei este (Ioan 4, 22). Mesia însă a venit (Ioan 4, 25-26), iar iudeii nu L-au primit (Ioan 1, 11).

Prin necredinţa lor, ei înşişi s-au exclus din planul lui Dumnezeu de mântuire universală a neamului omenesc. Şi acum, după ce Domnul Iisus Hristos şi-a vărsat sângele pentru răscumpărarea întregii omeniri – inclusiv a iudeilor şi păgânilor (Ioan 11, 51-52); după ce a început era plină de har a lui Mesia (Luca 4, 18-21), cu atâtea binefaceri, minuni şi semne ale lui Dumnezeu (Marcu 16, 17-18, 20); după ce prin Iisus Hristos a venit harul şi adevărul deplin (Ioan 1, 17) – după toate acestea să mai aştepţi o nouă eră „mesianică” şi să ceri Bisericii să se alăture planului universal evreiesc al „mântuirii” înseamnă de fapt să renunţi la credinţa în Mântuitorul nostru Domnul Iisus Hristos şi la răscumpărarea săvârşită de El, în aşteptarea nu se ştie cărui „mesia mai bun”, drept care antihristul va fi recunoscut de evrei.

Cred oare episcopii francezi că mântuirea a fost făptuită o dată pentru totdeauna (Evrei 9, 26) de Domnul Iisus Hristos – Singurul, în istoria omenirii, care a venit să-Şi dea sufletul răscumpărare pentru oameni (Marcu 10, 45) ? Istoria Bisericii lui Dumnezeu ne dovedeşte într-adevăr (Ioan 20, 31) că El este Calea, Adevărul şi Viaţa (Ioan 14, 6), că El este uşa prin care cei ce intră se vor mântui (Ioan 10, 9), că nici nume este altul sub cer dat întru oameni, întru care trebuieşte să ne mântuim noi (Faptele Apostolilor 4, 12) şi, prin urmare, nu trebuie să mai aşteptăm pe altul (comp. Luca 7, 19-20). Aşadar, dacă episcopatul francez crede în Evanghelie (Marcu 1, 15) – singura Bună Vestire despre răscumpărarea neamului omenesc, atunci cu ce drept el vorbeşte, în unison cu evreii, despre „noua eră mesianică” ?

Dacă însă episcopatul francez nu crede în aceasta şi de aceea se solidarizează cu evreii, atunci el îndeobşte nu trebuie să se socoată episcopat creştin, urmând să se declare lojă masonică iudaizantă, care nu are nimic comun cu creştinismul.

Pentru evrei de foarte multă vreme sunt caracteristice aşteptările „mesianice” pământeşti, care i-au împiedicat să primească şi să recunoască pe Iisus Hristos drept Mesia. Ei şi până în ziua de astăzi stăruie în aceste false speranţe, care îi deosebesc de adevăraţii adepţi ai lui Hristos, care nu au aici cetate stătătoare, ci o caută pe aceea ce va să fie (Evrei 13, 14). Cunoscând toate acestea, suntem nedumeriţi, cum aceşti episcopi zişi creştini au putut întocmi o declaraţie atât de stupidă sub aspect teologic şi atât de perfidă din punctul de vedere al Bibliei şi Sfinţilor Părinţi ?

De aceea nu pare straniu că ea a suscitat o avalanşă de proteste din partea mai multor catolici cu scrupule, iar episcopii catolici din Egipt au dat un răspuns bine argumentat, în care au contestat ideile absurde din „Directive” (v. „Documentation catholique”, 1973, nr. 1638, p. 785-788).

Dacă însă catolicii conştiincioşi s-au indignat pe bună dreptate de declaraţia episcopatului francez, Marele Rabinat al Franţei a aprobat-o şi elogiat-o în „Comentariul” său, din care cauză „în presă au apărut o mulţime de aprecieri nefavorabile”. În acest document sunt preamărite „calităţile remarcabile” ale unui text de unicat, prin care evreii sunt eliberaţi de acuzaţia de „omorâtori de Dumnezeu” şi prin care se renunţă la convertirea evreilor la creştinism şi se recunoaşte chemarea eternă a poporului evreu, popor ce este o „binecuvântare pentru toate neamurile lumii”.

Potrivit „Comentariului” rabinatului, „Directivele” episcopatului francez „sunt asemănătoare cu învăţătura celor mai mari teologi evrei, pentru care religiile care s-au născut din iudaism au misiunea să pregătească omenirea pentru venirea erei mesianice prevestite de Biblie”. Aceste laude de rău augur subliniază cel mai bine caracterul apostat al „Directivelor” vizate, prin care episcopatul romano-catolic al Franţei inaugurează o eră a antihristului, şi nu una mesianică.

Uneori fac declaraţii revoltătoare şi unii episcopi aparte. De exemplu, Roger Etcegarey, fost arhiepiscop al Marsiliei, membru al Comitetului pentru relaţii cu iudaismul, în documentul „Misiunea noastră de împăcare cu poporul evreu”, expune următoarele idei: „O mare şi inevitabilă întrebare ce se pune Bisericii (de către cine ? – n.a.) este aceea privind chemarea „indiscutabilă” a poporului evreu şi însemnătatea ei pentru creştini”. Îngrijindu-se pentru recunoaşterea chemării „indiscutabile” a evreilor, cardinalul „creştin” trece abil sub tăcere chestiunea principală: dacă poporul evreu recunoaşte pe Domnul Iisus Hristos drept Mesia ?

După cum încearcă să dovedească cardinalul, după Conciliul II Vatican Biserica a început să înţeleagă că ea „înfloreşte” (literalmente „înverzeşte”) cu atât mai mult cu cât trăieşte mai mult din rădăcina sa evreiască. După părerea lui Etcegarey, aceasta „implică Biserica în problema nu doar a raportului exterior, ci şi a celui interior, care se referă la însăşi definiţia Bisericii”. O asemenea relaţie între Biserică şi iudaism, după expresia cardinalului, „comportă un fel de competiţie perseverentă între cei care aşteaptă pe viitorul mesia şi cei care aşteaptă întoarcerea lui”.

O astfel de substituire perfidă a adevăratului Mesia, Domnul Iisus Hristos – care a venit o dată şi trebuie din nou să vină din cer pentru a judeca lumea – printr-un oarecare fals „mesia”, care încă nu a venit, dar a cărui venire o pregătesc de acum înainte evreii, a fost demascată convingător de preacuviosul Iosif Voloţki în canonul slujbei alcătuite în cinstea lui: „O voi, eretici şi trădători fără minte, şi voi, evrei necredincioşi, cel pe care îl aşteptaţi voi nu este Hristos, ci antihristul, după cum mărturisesc Scripturile dumnezeieşti. Iar noi Îl propovăduim pe Hristos Dumnezeul nostru, care S-a născut fără prihană din Preacurata Fecioară Maria, şi prin rugăciunile ei, Hristoase, izbăveşte-ne pe noi de ispite şi mântuieşte sufletele noastre”.

Bănuim că episcopatul francez n-a fost de unul singur în aventura „teologică” cu „Directivele”; cu siguranţă că a avut un sprijin secret din partea Romei, căci Papa Paul VI n-a obiectat câtuşi de puţin. Papa Ioan Paul II a ajuns şi mai departe şi s-a făcut francmason, lucru despre care s-a vorbit deschis, în 1986, la radioul francez. În acelaşi an, pe 13 aprilie, el a vizitat oficial sinagoga iudaică de la Roma, unde a avut o întrevedere şi s-a rugat împreună cu rabinul şef dr. Elio Toaf, ceea ce este o gravă încălcare a canoanelor bisericeşti, care interzic comuniunea religioasă cu iudeii (canoanele apostolice 64 şi 70).

În revista Observatore Romano (din 18.04.1986; p. 9) este publicat un articol consacrat acestei vizite, şi este reprodus integral textul discursului papei, în care acesta adresează rabinilor iudaici următoarele cuvinte: „Voi sunteţi fraţii noştri cei aleşi, fraţii noştri mai mari” (ultimele cuvinte sunt scoase în titlu). Aşadar, papa, care se socoate prim-ierarh suprem al Bisericii lui Hristos şi „locţiitor” al lui Hristos pe pământ, deodată şi în modul cel mai bătător la ochi se resemnează – şi în faţa cui ? ... în faţa rabinului iudaic principal, se roagă împreună cu el şi îl numeşte „frate mai mare”, deşi acela nu recunoaşte pe Domnul Iisus Hristos drept Mesia. În tot discursul papal numai într-un singur loc se aminteşte de „Iisus din Nazaret”, dar şi aici subliniindu-se cu slugărnicie că El „este fiul poporului vostru”, şi nici un cuvânt nu se spune despre calitatea Lui ca Fiu întrupat al lui Dumnezeu.

O trecere sub tăcere atât de laşă, în sinagoga din Roma, a principalului adevăr creştin despre Mesia (Matei 16, 16; Ioan 1, 49) denaturează întregul sens al propovăduirii apostolice, care de la bun început constă în a dovedi, cu ajutorul Scripturii, că Iisus este Hristos (Faptele Apostolilor 18, 28). Să ne amintim că Sfântul Apostol Pavel, după convertirea şi botezarea lui de către Sfântul Apostol Anania la Damasc, a început să propovăduiască în sinagogi pe Iisus, că acesta este Fiul lui Dumnezeu ... dovedind că acesta este Hristos (Faptele Apostolilor 9, 20, 22). Într-un mod deosebit de convingător subliniază acest lucru Sfântul Evanghelist Luca, el însuşi martor la predica Sfântului Apostol Pavel în sinagoga din Tesalonic: Şi după obiceiul său Pavel a intrat la ei (la iudei – n.a.), şi în trei Sâmbete s-a întrebat cu ei din scripturi. Dovedind şi arătându-le că se cădea lui Hristos să pătimească şi să învieze din morţi, şi cum că acesta este Hristos Iisus, pre care eu vestesc vouă (Faptele Apostolilor 17, 2-3). Discursul papal ţinut în sinagoga din Roma nu conţine nici o fărâmă de mărturisire îndrăzneaţă a lui Hristos, măcar că însuşi papa poartă numele marelui apostol al lui Hristos, Pavel.

Biserica Ortodoxă, contrar slugărniciei laşe a papei faţă de sinagoga iudaică, adresează acesteia următoarele cuvinte demascatoare: „Adunătură (adică sinagogă) vicleană şi desfrânată ... de ce ţii legământul, dacă nu eşti moştenitoarea lui ? De ce te lauzi cu Tatăl, dacă nu ai primit pe Fiul ?” (stihul III pentru vecernia Marii Luni).

Catolicilor le place să-şi numească biserica „Biserica Sfântului Apostol Petru”. Dar ce au ei în comun cu marele apostol al lui Hristos, neînfricatul propovăduitor al adevăratei credinţe a lui Hristos ? Ei dezvinovăţesc pe evrei de omorârea lui Hristos şi pregătesc pe credincioşi pentru aşteptarea unei noi ere „mesianice”.

Cu totul altceva spune Sfântul Apostol Petru. Vindecând un olog la uşa Templului din Ierusalim, el răspunde evreilor uimiţi ce se adunaseră în jurul lui că nu el a vindecat pe bolnav, ci Hristos cel trădat de ei, Începătorul Vieţii, pe care ei L-au omorât, dar pe care Dumnezeu L-a înviat din morţi; că despre acest Hristos au vorbit toţi proorocii şi că zilele acestea sunt tocmai acele vremuri mesianice vestite în Vechiul Testament (Faptele Apostolilor 3, 2-24).

Sfânta Biserică Ortodoxă a oglindit din cele mai vechi timpuri, în cărţile sale de cult, învăţătura despre vechiul Israel, care a respins pe Hristos şi a rămas în afara Bisericii din pricina necredinţei lui în Hristos (Romani 11, 23), precum şi învăţătura despre noul Israel, alcătuit din iudeii care au crezut în Hristos, alături de păgânii creştinaţi care au intrat în Biserică prin credinţa lor în Hristos (vezi stihul 3 din „Doamne, strigat-am” pentru vecernia de Duminica Floriilor: „Sioane, munte sfânt al lui Dumnezeu, şi Ierusalime ... vezi pe fiii tăi adunaţi întru tine, că iată au venit de departe să se închine Împăratului tău, pace noului Israel şi mântuire limbilor”.

În una din stihirile Triodului din Postul Mare, Israelul cel vechi care s-a lepădat de Hristos, este asemuit bogatului, iar Israelul nou, îndrumat de Hristos, lui Lazăr din pilda evanghelică (Luca 16, 19-31).

Sfântul Vasile scrie, în cuvântul „Despre înţelepciunea cea smerită”: „Teme-te să te asemeni în cădere diavolului, care, preamărindu-se în faţa oamenilor, a căzut aruncat jos de Om ... Asemeni este şi căderea israeliţilor. Preamărindu-se în faţa păgânilor, ca în faţa celor necuraţi, cu adevărat au ajuns ei necuraţi ... iar nelegiuirea şi nenorocirea păgânilor au fost şterse prin credinţă”.

Pentru un observator atent al evenimentelor bisericeşti din ultimele decenii devine tot mai clar că se săvârşeşte o substituire nemaipomenit de îndrăzneaţă: substituirea credinţei noastre de totdeauna în Domnul Iisus Hristos, adevăratul Mesia şi Mântuitor, printr-o pretinsă nouă „credinţă” – credinţa într-un viitor „binefăcător” al omenirii, într-un pretins nou „mesia”, care este obiectul unei aşteptări ardente din partea evreilor şi, de o vreme încoace, şi a unor „creştini” care se leapădă de credinţa lui Hristos.

Dovezi ale pregătirii conştiinţei creştine pentru adoptarea acestui fals pot fi găsite nu numai în „Directive”, ci şi în o serie de articole şi predici autorizate de C.E.B.. Aşa este, de pildă, introducerea citată mai sus la revista Risk (1967, nr. 1-2), pe care autorul ei, S. Rose, a intitulat-o „Apocalipsa progresului, sau nedreptatea internaţională va distruge oare mişcarea ecumenică ?”

În finalul articolului, autorul spune că, „dacă Biserica (în sens ecumenic) nu va avea voinţă să meargă înainte (adică să-şi schimbe structurile sale seculare – dogmele şi canoanele), ne va fi tot mai greu şi mai greu, iar în cele din urmă şi teologic irealizabil, să admitem că ... Hristos, pe care noi Îl cinstim, este într-adevăr Hristos”.

Chiar însăşi apariţia în mediul ecumenic a ideii de a pune la îndoială că Mântuitorul nostru, care a murit pentru noi şi a înviat din morţi (Romani 4, 25), este Mesia cel prevestit în Vechiul Testament, arată că ecumenismul nu are nimic comun cu creştinismul. El deschide larg uşile în faţa propagandei anticreştine demult declanşate, potrivit căreia Cel ce a suferit pe Golgota nu este Mesia, ci un impostor şi un amăgitor (comp. Matei 27, 63) şi trebuie să vină adevăratul „mântuitor” al omenirii, cel aşteptat de iudei. Este foarte ciudat că ecumeniştii „ortodocşi”, cunoscând caracterul anticreştin al ideilor răspândite de presa ecumenică, nu-şi întorc faţa de la o astfel de propagandă, care deocamdată pregăteşte doar terenul, dar mâine va începe a călca în picioare credinţa lui Hristos.

Spre ruşinea participanţilor „ortodocşi” la mişcarea ecumenică trebuie menţionat că, până şi protestanţii încep a-şi da seama de spiritul antihristic al ecumenismului, chemând la luptă împotriva lui. De curând în Germania şi în alte ţări s-au format „grupe de biserici confesionale integriste”. De pildă, „Conferinţa comunităţilor confesionale ale Bisericilor evanghelice din Germania” afirmă că „Consiliul Mondial al Bisericilor încearcă să înlocuiască pe Iisus Hristos cu antipodul Său antihristic”.

Această acuzaţie a fost formulată într-o declaraţie alcătuită din 12 teze şi făcută publică la 23 mai 1974, de Înălţarea Domnului, sub titlul „Libertate şi colaborare întru Hristos”. Declaraţia cheamă pe creştinii din Germania să se opună falsificării credinţei. Cele 12 teze descriu confruntarea spirituală în care „noul umanism” îşi dezvăluie fizionomia sa antihristică în numele „divinizării antireligioase a omului”.

Prin urmare, ecumenismul pregăteşte creştinii pentru a primi, deopotrivă cu evreii, pe noul „mesia”, prin secularizarea treptată a omenirii. Aşa cum evreii au respins pe Hristos pentru că aşteptările lor mesianice erau materiale, la fel şi întreaga omenire, prin aspiraţiile sale pentru bunuri materiale, îşi întoarce faţa de la Hristos şi se îndreaptă cu duhul spre antihrist. În felul acesta, „împreună cu evreii aşteaptă pe mesia iudaic milioane de oameni, majoritatea cărora îşi zic creştini, fără a bănui cel puţin că aşteaptă un „mesia” pe care îl aşteaptă şi evreii”. Şi când în cele din urmă îşi va face apariţia falsul mesia dorit de evrei, el se va dovedi înrudit prin duh cu întreaga omenire materialistă.

„Prin lepădarea de Hristos, scrie Sfântul Ierarh Ignatie (Briancianinov), omenirea se va pregăti pentru primirea antihristului, îl va primi în inima sa. Însăşi starea de spirit a omului se va pătrunde de nevoia de a chema pe antihrist, precum în timpul unei suferinţe grele apare setea de otravă ucigătoare. Se rosteşte chemarea, răsună glas de chemare în societatea omenească, care cere stăruitor pe „geniul geniilor”, acel ce ar ridica dezvoltarea şi progresul material pe treapta cea mai de sus, ar instaura pe pământ acea bunăstare în care raiul şi cerul ar deveni pentru om de prisos. Antihristul va fi un susţinător logic, drept (adică meritat), firesc al orientării morale şi spirituale generale a oamenilor”.

Acest nou „mântuitor”, deşi va fi duşmanul lui Hristos, va căuta însă să imite pe Hristos în sens contrar. „În toate amăgitor (antihristul) va dori să se asemuiască Fiului lui Dumnezeu, spune Sfântul Ipolit al Romei: „Hristos este împăratul şi antihristul va fi împărat, deşi pe pământ. Mântuitorul a venit ca un Miel, în chip asemănător şi acesta se va arăta ca un miel, deşi pe dinăuntru va fi lup ... Domnul a trimis pe apostolii Săi către toate popoarele şi acesta îşi va trimite falşii săi apostoli pretutindeni (Matei 28, 19). Mântuitorul şi-a strâns oile Sale (Ioan 10, 4), şi acesta va aduna poporul iudeu împrăştiat prin toată lumea. Domnul a dat pecete celor care cred în El (Apocalipsa 7, 2-3; 9, 4), în chip asemănător şi acesta va pune un semn celor ai lui (Apocalipsa 13, 16-17). Domnul a venit în chip de Om, şi acesta va veni în chip de om. Mântuitorul a înviat din morţi şi Şi-a asemuit trupul Său templului (Ioan 2, 19-21), şi acesta va reface templul de piatră din Ierusalim”.

Aşa cum Domnul Iisus Hristos a avut un Înainte-Mergător al Său în persoana Sfântului Ioan Botezătorul, la fel şi antihristul va avea premergătorii săi, care vor striga, imitând pe Înainte-Mergătorul lui Hristos: Gătiţi calea Domnului, drepte faceţi cărările lui. Toată valea se va umple, şi tot muntele şi măgura se va smeri; şi vor fi cele strâmbe drepte, şi cele colţuroase căi netede (Luca 3, 4-5; comp. Isaia 40, 3-5).

Sensul acestei proorociri biblice, împlinită întru Hristos, constă în aceea ca oamenii să se pocăiască, îndreptându-şi şi netezindu-şi duhovniceşte cărările inimilor lor, pe care ar trece Fiul întrupat al lui Dumnezeu. O tălmăcire minunată dă sfintelor cuvinte citate Fericitul Teofilact: „Calea pe care trebuie s-o pregătim pentru Domnul este un mod de viaţă potrivit cu învăţătura lui Hristos; căci Domnul trebuia să-Şi înceapă curând propovăduirea Sa. „Cărările” sunt poruncile legii, care fuseseră deja şterse; şi pe care azi trebuie să le facem drepte ... Aşadar, noi trebuie să ne pregătim sufletul şi să ne îndreptăm faptele şi gândurile”. Potrivit cu cele spuse, sufletele care pier în josnicia păcatului trebuie să se umple de virtuţi, firile mândre să se smerească, strâmbăturile să se îndrepte, şi îndeobşte orice rău trebuie să fie înlăturat din calea Mesiei ce va să vină. El Însuşi, potrivit vechilor făgăduinţe, va face toate acestea uşor de împlinit, căci va birui forţele demonice vrăjmaşe şi va însufleţi înclinaţiile fireşti pentru bine”.

Astăzi însă, această proorocire este folosită în ecumenism în sens absolut contrar, antihristic.

Ecumeniştii, în loc să niveleze asperităţile firilor rele, în armonie cu principiile directoare ale legii morale a lui Dumnezeu, caută să egaleze diferitele confesiuni. În locul smereniei firilor trufaşe şi căutării căii spre pocăinţă, se vădeşte tendinţa de a minimaliza (şi a umili) acel munte minunat al harului şi adevărului – credinţa ortodoxă, care se înălţă pe piatra ce nu poate fi creată de om – Hristos (Daniil 2, 34, 44-45), devenind Sfânta Biserică Ortodoxă a lui Hristos, grandioasă prin realizările sale duhovniceşti, biserică care a înmulţit atât de mult roadele sfinţeniei. De la catedrele ecumenice, în loc să fie chemaţi toţi cei abătuţi de la adevăr şi împotmoliţi în mocirla rătăcirilor să se ridice la nivelul Ortodoxiei, se propovăduieşte diametral contrariul – Ortodoxia trebuie să coboare până la nivelul comunităţilor eretice şi să le recunoască drept „Biserici”, ca toţi să fie egali în lepădarea de Dumnezeu.

Ca urmare, prin nivelarea Ortodoxiei cu aşa-numitele confesiuni „creştine” prin unirea diferitelor credinţe într-o „Biserică” nouă, universală, antiortodoxă, ecumenismul în frunte cu C.E.B. pregăteşte calea antihristului.

 

Creştinul ortodox nu poate colabora cu mişcarea ecumenică, pentru că ea este inspirată şi dirijată de francmasonerie şi duce la instaurarea antihristului pentru că ne cere, în numele realizării unei unităţi mecanice cu heterodocşii, să renunţăm la Simbolul ortodox al credinţei şi la respectarea canoanelor.

 

* Această carte a fost tipărită în 2 ediţii (1997 şi 2008) cu binecuvântarea Î.P.S. Vlasie, Arhiepiscop şi Mitropolit al Bisericii Ortodoxe de Stil Vechi din România. Toate drepturile asupra acestei cărţi aparţin Editurii Adormirea Maicii Domnului. Nici o parte din acest volum nu poate fi publicată fără permisiunea scrisă a editurii.

Notele care sunt notate N.r. aparţin Catacombele Ortodoxiei. Înclinările sau sublinierile din text aparţin textului original. Citatele din Sfânta Scriptură sunt din ediţia sinodală din 1914.