----------------

 

Carti in site

 

--------------------

Cine e online?

Avem 31 vizitatori și nici un membru online

SFINŢII PĂRINŢI ŞI EREZIILE

Sfântul Marcu al Efesului şi falsa unire de la Florenţa (III)

 

Episodul anterior

 

Niciodată, o bărbate, ceea ce priveşte Biserica nu se duce la bun sfârşit prin compromisuri: nu există nici o cale de mijloc între Adevăr şi minciună. Dar exact aşa cum ceea ce este în afara luminii va fi în mod necesar în întuneric, tot aşa cel care se îndepărtează puţin de Adevăr este lăsat rob minciunii.
 
Scrisoare către Gheorghe Scholarios
 
Odinioară noi am grăit întru totul asemenea, şi nu a existat nici o schismă între noi, şi apoi noi, ambele părţi (ortodocşi şi latini), eram în acord cu Părinţii; dar acum, când noi nu grăim asemenea, cum putem fi împreună ? Acum noi (ortodocşii) vorbim exact la fel ca atunci, şi noi suntem în acord atât cu noi înşine, cât şi cu Părinţii – atât ai noştri, cât şi ai voştri – dacă voi doriţi să recunoaşteţi ceea ce este adevărat. Dar voi, introducând inovaţia, prin aceasta inevitabil vă dovediţi că sunteţi în dezacord în primul rând cu voi înşivă, şi apoi cu Părinţii pe care noi îi avem în comun, şi în cele din urmă cu noi.
 
Mesaj către Papa Eugenie al IV-lea

 

Şi astfel Sfântul Marcu a plecat către Italia ca unul din reprezentanţii Bisericii Greceşti. Credea el în posibilitatea unirii cu latinii ? Sau, precum susţin unii, el s-a opus întotdeauna unirii cu Biserica Romei, şi a stabilit drept ţel al său zădărnicirea tuturor discuţiilor ? Sfântul Marcu însuşi răspunde la aceste întrebări, atât în mesajul său minunat către Papa Eugenie pe care el l-a dat la începutul Sinodului de la Florenţa, cât şi în scurta sa relatare a acestui Sinod. Da, el credea profund în posibilitatea restaurării unităţii dintre cele două Biserici. El credea în aceasta cu căldură şi cu râvnă, şi s-a străduit până la istovire pentru acest ţel. Iată ce spune în scurta sa relatare a Sinodului:

,,L-am urmat pe patriarhul ecumenic şi pe împăratul dat de Dumnezeu la Sinodul din Italia, şi neţinând cont nici de propria-mi slăbiciune, nici de greutatea şi vastitatea întreprinderii, dar nădăjduind în Dumnezeu şi în aceşti mijlocitori[1] comuni, am crezut că totul va fi bine cu noi şi că noi vom împlini ceva mare şi vrednic de strădania şi nădejdile noastre”.

Grecii au plecat către Italia cu mare avânt sufletesc; şi cu nu mai puţină râvnă duhovnicească îi aşteptau episcopii, clerul şi poporul din Italia. Toţi credeau că se va ajunge încă o dată la mult-dorita unire a Bisericilor. Dar foarte curând trista realitate a luat locul tuturor nădejdilor de pace.

 

Deschiderea Sinodului

După o călătorie grea de 3 luni pe furtunoasa Mare Mediterană, delegaţia greacă a sosit la Veneţia, pe vasele şi pe banii Papei Eugenie al IV-lea. Fiind întâmpinată acolo de nobilimea şi poporul din Veneţia, care a fost întotdeauna binevoitoare faţă de greci, şi de asemenea de reprezentantul papal Targuinius, delegaţia greacă şi-a îndreptat paşii către Ferrara. Grecii au fost primiţi în mod solemn şi cordial de papă, care s-a străduit ca ei să fie găzduiţi confortabil. După o serie de discursuri şi banchete elegante, a urmat o perioadă de inactivitate totală.

Deschiderea Sinodului sau, mai degrabă, începutul negocierilor dintre greci şi latini asupra chestiunii unirii Bisericilor, s-a ţinut în biserica catedrală din Ferrara pe 9 aprilie 1438. Acest eveniment a fost însoţit de slujbe dumnezeieşti solemne şi de citirea unei bule papale şi a unei enciclice de către patriarh. Însă, după deschiderea Sinodului, a început o lungă perioadă de inactivitate. Împăratul Ioan Paleologul se aştepta ca prinţii apuseni să se întrunească, deoarece în realitate el plănuise întreaga afacere pentru a se întâlni cu ei şi a negocia o alianţă militară împotriva turcilor. Dar situaţia politică din Apus era de aşa natură că aceşti prinţi fie nu mai trăiau, fie nu puteau să vină.

Între timp, papa insista ca negocierile să continue în privinţa chestiunii unirii. În cele din urmă s-a organizat o comisie mixtă de teologi latini şi greci pentru explicarea punctelor de divergenţă dintre Bisericile Răsăriteană şi Apuseană. Din partea latină erau: cardinalul Giuliano Cesarini, un diplomat iscusit; cardinalul Nicolo Albergati; Arhiepiscopul Andrei de Rhodos, un grec care trecuse de partea latinilor, un erudit dar nu un teolog profund; renumitul şi profundul teolog spaniol Juan de Torquemada; mai târziu li s-a alăturat acestora teologul experimentat Fra Ioan de Ragusa. Din partea greacă erau: Sfântul Marcu al Efesului, ca exarh şi conducător al dezbaterii; şi Visarion, mitropolit de Niceea, care la început l-a susţinut pe Sfântul Marcu, dar apoi a devenit adversarul său şi a acţionat spre paguba Bisericii Ortodoxe, sfârşindu-şi viaţa ca unul din cardinalii de frunte ai Bisericii Romane. Din comisie făceau parte şi alţi membri ai delegaţiei greceşti, dar lor nu li s-a permis să intre la dezbateri.

Conducătorii reali ai comisiei mixte erau papa, pentru latini, şi împăratul, pentru greci. Papa şi-a urmărit scopul: a supune sieşi Biserica Ortodoxă; şi împăratul a urmărit scopul său: a încheia o înţelegere profitabilă pentru statul bizantin. Puţini erau cei care se gândeau la latura duhovnicească a chestiunii, care era bineînţeles mai importantă decât orice altceva din această lume, de vreme ce era în joc posibilitatea reunirii Bisericilor.

Din acest motiv, mesajul pe care Sfântul Marcu l-a adresat papei la deschiderea Sinodului a fost cu adevărat remarcabil. Acest mesaj dovedeşte că nu există absolut nici un temei pentru afirmaţia că Sfântul Marcu s-a opus din principiu unirii şi şi-a stabilit drept scop sabotarea negocierilor înainte chiar ca ele să înceapă. Dimpotrivă, Sfântul Marcu dorea cu ardoare unirea cu latinii, credea în posibilitatea ei, şi o căuta, dar o unire autentică, întemeiată pe unitatea de credinţă şi a practicii liturgice străvechi. Acest mesaj este de asemenea important pentru că, prin el, Sfântul Marcu considera necesar să-l informeze numaidecât pe papă că ierarhii ortodocşi nu veniseră în Italia să semneze o capitulare, nici să vândă Ortodoxia spre beneficiul statului lor; ei veniseră mai degrabă ca la un Sinod Ecumenic, pentru adeverirea dogmei adevărate.101. Sfintii Parinti si ereziile. Sfantul Marcu al Efesului III

În plus, Sfântul Marcu a spus limpede că puritatea Ortodoxiei trebuie păstrată şi că negocierile ar putea eşua dacă Roma nu va fi de acord cu concesiile binecunoscute, renunţând la acele inovaţii, necunoscute în Biserica primară, pe care le introdusese în dogmatică şi practica liturgică a Bisericii Apusene şi care erau motivul schismei dintre cele două Biserici. În continuare, Sfântul Marcu a arătat că unirea tuturor creştinilor împotriva duşmanului comun – turcii – ar fi fost la fel de necesară pentru Apus pe cât era pentru Bizanţ.

 

Cea mai timpurie icoană existentă a sfântului, care este arătat biruindu-l pe papă: ,,Marcu nu a semnat, prin urmare nu am obţinut nimic”

 

Tropar, glasul 3

O, prealăudate şi dumnezeiescule Marcu, în tine Biserica a găsit un mare râvnitor pentru mărturisirea sfintei credinţe. Căci te-ai făcut apărător al dogmelor pe care Părinţii le-au învăţat, şi ai izgonit întunericului mândriei pline de laudă. Pentru aceasta, roagă-te lui Hristos Dumnezeu pentru cei ce te cinstesc pe tine, ca El să ne dăruiască iertarea păcatelor.

 

Mesajul începe exprimând credinţa în succesul negocierilor, apoi urmează o rugăciune către Mântuitorul Hristos pentru încheierea reuşită a lucrării Sinodului. Dar treptat este dezvăluit ochiului duhovnicesc al sfântului că nădejdile sale nu ar fi justificate, că obiceiul rău al schismei va birui, şi mesajul său se încheie, sau mai degrabă se întrerupe, într-o notă de disperare.

Mesajul Sfântului Marcu a stârnit o foarte mare indignare printre greci, care nu vroiau să se vorbească câtuşi de puţin despre divergenţa dintre Bisericile Răsăriteană şi Apuseană. Probabil, mesajul a fost primit cu un dispreţ rece şi de papă. Sfântul Marcu a grăit Adevărul şi a luptat pentru Adevăr, şi tocmai aceasta nimeni nu dorea să admită, deoarece nimeni nu se gândea la binele Bisericii, Apuseană sau Răsăriteană, şi fiecare parte căuta avantaj politic pentru sine.

 

Dezbaterile Sinodului

Comisia de teologi ai Bisericilor Răsăriteană şi Apuseană nu a avut posibilitatea să lucreze în mod activ, deoarece împăratul Ioan Paleologul nu a permis reprezentanţilor săi să agraveze situaţia discutând despre divergenţele dogmatice dintre Biserici, ci a dorit să încheie unirea pe baza unor afirmaţii generale vagi. Drept urmare, papa a luat iniţiativa în propriile mâini şi l-a împuternicit pe cardinalul Giuliano Cesarini să-i informeze pe greci că, în opinia Bisericii Latine, divergenţele dintre cele două Biserici erau următoarele:

 

1. Învăţătura despre purcederea Sfântului Duh;

2. Chestiunea pâinii nedospite pentru euharistie;

3. Dogma purgatoriului;

4. Primatul papei Romei.

 

Împăratul a interzis reprezentanţilor săi să atingă chestiunea divergenţei existente între cele două părţi pe tema purcederii Sfântului Duh. După o chibzuire atentă, grecii au hotărât că cel mai bine ar fi să abordeze problema purgatoriului. Ei au presupus că, în discuţia pe marginea acestei chestiuni, le va fi uşor să găsească o punte între cele două Biserici.

În Biserica Ortodoxă, nu există o dogmă propriu-zisă despre viaţa de după moarte; există o învăţătură generală a Bisericii, având la bază cuvinte ale Sfinţilor Părinţi, texte ale cântărilor bisericeşti, şi vedenii din vieţile sfinţilor. Din acest motiv, ortodocşii se gândeau că şi pentru catolici învăţătura despre purgatoriu nu era dogmă, adică o învăţătură oficială a Bisericii Catolice. De asemenea, ei nu auziseră în ce consta exact învăţătura despre purgatoriu.

A fost o mişcare neînţeleaptă: în opinia teologilor catolici înşişi dogma purgatoriului a fost formulată exact la acest Sinod de la Florenţa, şi ulterior acestui Sinod ea a generat multe complicaţii chiar în lumea apuseană.

În orice caz, ortodocşii au presupus că ei vor găsi o cale de a se apropia de latini în exact această chestiune a stării sufletelor după moarte. Dacă această învăţătură a Bisericii Romane era sănătoasă şi ar fi putut fi acceptată, atunci lumea ortodoxă ar fi fost gata să o primească; dar dacă ea nu era în acord nici cu Sfânta Scriptură, nici cu învăţătura Sfinţilor Părinţi, atunci ortodocşii i-ar fi ajutat pe latini şi le-ar fi arătat lipsa de temei a ideii lor de purgatoriu, şi prin strădaniile lor comune ei ar fi ajuns la adevăr.

La începutul negocierilor privind chestiunea purgatoriului, părea că divergenţele dintre Biserici erau atât de neînsemnate încât o minte obişnuită le-ar fi rezolvat cu uşurinţă. Dar pe măsură ce problema se adâncea devenea limpede că nu putea fi găsită nici o punte între cele două Biserici şi că învăţătura despre purgatoriu era cu totul inacceptabilă pentru ortodocşi.

Deşi în fragmentele Actelor Sinodului de la Florenţa care s-au păstrat se spune foarte puţin despre negocierile privind chestiunea purgatoriului, s-au păstrat şi s-au publicat în Patrologia Orientalis documente legate de această perioadă: 1. Declaraţia latinilor despre purgatoriu; 2. Primul tratat al Sfântului Marcu al Efesului despre focul purgatoriului; 3. Răspunsul grecilor la declaraţia latinilor; 4. Răspunsul latinilor la declaraţia grecilor; 5. Cel de-al doilea tratat al Sfântului Marcu despre focul purgatoriului; 6. Răspunsurile Sfântului Marcu la întrebările ulterioare ale latinilor; 7. Zece argumente ale Sfântului Marcu împotriva existenţei focului purgatoriului.

Lucrările mai sus amintite ale Sfântului Marcu despre focul purgatoriului sunt minunate şi constituie cel mai complet tratat asupra acestei chestiuni din literatura ortodoxă. Criticismul apusean le-a marcat ca opus elegans, nec contemnendum: ,,o lucrare excelentă, de luat în seamă”.

 


[1] Adică, sfinţii Bisericilor Răsăritene şi Apusene.

 

Episodul urmator