----------------

 

Carti in site

 

--------------------

Cine e online?

Avem 85 vizitatori și nici un membru online

ORTODOXIA ŞI ECUMENISMUL* (XXVIII)

De ce un creştin ortodox nu poate fi ecumenist

de arhimandriţii Serafim Alexiev şi Serghie Jazadjiev

 

Ediţia I, publicată acum fără nici o schimbare

 

Episodul anterior

Principiul 14

Scopul ecumenismului este acela de a uni toate religiile întro singură religie antihristică. Propovăduind chipurile ‘dragostea’, el greşeşte şi împotriva adevărului, şi împotriva dragostei, iar prin traducerile ecumenice ale Bibliei distruge credinţa în Hristos

 

A) Unirea tuturor religiilor

În numele dragostei greşit înţelese şi nesocotind adevărul, ecumenismul încearcă să unească nu numai pe creştinii de diferite confesiuni, ci, inspirat de francmasonerie, a început şi unirea creştinilor cu necreştinii, rezolvându-şi astfel sarcina ce şi-a propus-o mai demult.

Încă din 1938, la Atena, unul dintre cei mai vechi militanţi ai ecumenismului, Paul Anderson, a declarat: „Noi nu suntem atât de limitaţi, încât să unim numai pe creştinii de diferite confesiuni. Acum ne unim în jurul ideii monoteismului în genere, ca după aceasta să adere la ecumenism iudeii, mahomedanii etc”.

Respectiva declaraţie corespunde logic cu punctul de vedere al ecumenismului masonic, ce nu preţuieşte dogmele şi canoanele şi care interpretează noţiunea de ‘universal’ în sens pur geografic, şi nu duhovnicesc. Ecumenismul trebuie să aducă la împlinire planurile masonice, căci el este o creatură a francmasoneriei. În Constituţia C.E.B., adoptată la Adunarea din Amsterdam (1948), între sarcinile Consiliului Ecumenic al Bisericilor, instituit atunci, figurează şi următorul obiectiv: „a stabili contacte cu religiile cu caracter mondial şi cu alte mişcări ecumenice”. La Adunarea a IV-a a C.E.B. din Upsala (1968), în raportul secţiei a 4-a se spune şi mai clar: „Se impune colaborarea cu reprezentanţii altor religii”.

Această colaborare se şi înfăptuieşte activ de foarte multă vreme. O confirmă mai ales exemplul Adunării a VI-a a C.E.B., care a avut loc la Vancouver (Canada) în 1983. Pentru prima dată în întreaga istorie de 35 de ani a C.E.B. la Adunare au fost invitaţi oficial în calitate de oaspeţi şi referenţi reprezentanţii a cinci religii: iudaică, musulmană, hinduistă, budistă şi sikhă.

Revista Adunării, Canvas, a menţionat cu satisfacţie că în ultimii 22 de ani C.E.B. a parcurs o cale lungă de la Adunarea a III-a (Delhi, 1961), la care nu a fost permis accesul barem al jurnaliştilor reprezentând alte religii, până la Adunarea a VI-a, în cadrul căreia au vorbit de la tribună un rabin evreu, un muftiu mahomedan ş.a..

Într-un articol special, „Dialog şi nu convertire”, s-a subliniat că „dialogul trebuie să fie o valoare în sine”, şi nu un mijloc de prozelitism, adică de convertire a altora la propria credinţă. În alt articol, „Dialogul este în pericol”, se exprimă neliniştea că dialogul, în accepţia lui ecumenică, este primejduit de deşteptarea religioasă, care creează stări de tensiune şi duce la conflicte.

Aşadar, ideea misionarismului în rândul heterodocşilor este respinsă în mod principial.

Vom aminti că în 1910, la Edinburgh (Scoţia), a fost convocată o conferinţă a Consiliului Misionar Internaţional, prezidată de dr. Mott, care a şi introdus atunci termenul de ‘ecumenism’. Drept principalul motiv al apariţiei mişcării ecumenice se declara dauna pe care o suportă cauza misionară, ca urmare a scindării creştinilor. Cu 50 de ani mai târziu, Consiliul Misionar Internaţional a intrat în C.E.B., iar încă peste 22 de ani, la Adunarea a VI-a a C.E.B., misiunea creştină a fost respinsă, ca fiind nedorită şi ‘dăunătoare’ pentru relaţiile ecumenice cu heterodocşii.

Adevăratul scop al ecumenismului, promovat în mod metodic, este unirea omenirii şi crearea aşa-numitei comunităţi mondiale, concepută ca o ‘comunitate a comunităţilor’. Iată ce s-a scris în Jurnalul Nairobi 75 al C.E.B.: „Noţiunea de comunitate mondială nu înseamnă o oarecare super-organizaţie ... Asociaţia mondială înseamnă, mai curând, recunoaşterea independenţei noastre reciproce ... ca şi hotărârea de a conlucra într-o asociaţie, care reuneşte diferitele comunităţi.

Crearea unei asociaţii mondiale nu este nici pe departe o încercare de uniformizare, ci doar de organizare a unei ‘comunităţi a comunităţilor’. Sarcina noii interpretări a propriilor noastre tradiţii religioase şi culturale, ca şi a tradiţiilor apropiaţilor noştri, pentru nevoile comunităţii mondiale, nu înseamnă numai faptul că noi avansăm cerinţe, ci şi faptul că suntem gata pentru autocritică”.

Potrivit planurilor ecumenice, specificul fiecărui grup care aderă la asociaţie va fi păstrat, iar orice comunitate ideologică, religioasă şi naţională trebuie să-şi ocupe locul în mai ampla ‘comunitate a comunităţilor’. Acest nou regulament public va permite asociaţiei să coexiste în echitate şi pace şi, corespunzător, să se îmbogăţească reciproc. În perspectiva viitoarei apropieri a comunităţilor iudaică şi creştină, ‘comunitatea mondială’ se proiectează nu ca un ideal definitiv, ci ca un prim obiectiv imediat. Evreii şi creştinii pot şi trebuie să se apropie, deşi scopurile lor sunt diferite, dar coincidenţa acestor scopuri nici nu este obligatorie. Iată în ce fel este apreciată era ‘mesianică’, aşteptată de evrei, şi Împărăţia lui Dumnezeu, tratată în spirit pur profan.

În noua lume ce vine, orice izolare nu va mai fi tolerată, fiindcă ea pune piedici solidarităţii cu orice comunitate mai amplă. Până acum, religiile mai mult au împiedicat decât au ajutat la crearea unei comunităţi mondiale. Situaţia actuală pune sub semnul întrebării sentimentul de exclusivism caracteristic grupurilor de credincioşi ai timpurilor trecute. Astăzi trebuie să ne debarasăm de orice gen de ‘triumfalism’. Contribuţia evreilor şi creştinilor în comunitatea mondială urmează a fi completată şi cu aportul altor religii.

Aceste idei au fost exprimate în organul oficial al C.E.B., The Ecumenical Review (1973, nr. 2, p. 24-26); ele constituie rezultatul întâlnirilor şi consultărilor care au avut loc între evrei şi creştini din 1970 până în 1972. În aceeaşi revistă, mai departe, se comunică: evreii din Israel nu mai au o atitudine negativă faţă de Iisus din Nazaret; nu-L socot vinovat de stările de spirit antievreieşti, de excesele Bisericii, pe care, după părerea lor, le-a creat Pavel, şi nu Hristos; vina pentru răstignirea lui Hristos o poartă mai degrabă Pilat, şi nu căpeteniile evreieşti, al căror rol în moartea Nazarineanului s-ar fi limitat doar la arestarea Lui. Ultimele afirmaţii contravin flagrant faptelor istorice, potrivit cărora Pilat L-a găsit nevinovat pe Iisus Hristos. Însuşi Pilat nu numai o dată spune iudeilor că vrea să-L elibereze pe Hristos (Luca 23, 4; Ioan 18, 38; 19, 4, 6), aceia însă se împotrivesc, aţâţaţi de mai marii lor (Marcu 27, 20). Aceste idei sunt expuse în manualele de istorie în actualul Israel, subliniindu-se în plus că în rândul creştinilor continuă să se ateste stări de spirit antievreieşti, şi de aceea concepţiile creştine tradiţionale ar trebui revizuite, de vreme ce se plănuieşte apropierea de evrei.

În revista amintită se fac apeluri spre cunoaşterea a diferite religii pentru viitoarea unire a acestora. În editorial citim: „Membrii diferitelor comunităţi religioase trebuie să colaboreze pentru crearea în comun a unei lumi pe care ar accepta-o oameni de diferite religii”.

„C.E.B. ... se consacră în întregime creării comunităţii mondiale”. În acelaşi articol se arată, mai departe, că, în conformitate cu hotărârile Comitetului Central al C.E.B. de la Addis Abeba (1971), C.E.B. rămâne o organizaţie ‘creştină’ care, însă, nu va adera la o organizaţie religioasă îndreptată împotriva ideologiilor nereligioase. În felul acesta, C.E.B. recunoaşte că nu este un anume ‘front antiateist’, după cum se sugerează uneori celor creduli.

În acelaşi număr al revistei nominalizate a fost inserat articolul „Credinţe vii şi scopuri finale”, în care se spune, între altele, că referitor la religiile orientale ar trebui evitată definiţia jignitoare de ‘religii necreştine’, întrucât mulţi dintre adepţii lor sunt tot atât de inteligenţi şi duhovniceşte sensibili ca şi creştinii, iar însăşi definiţia ar fi moştenită de la ‘colonialismul teologic’. Este îngrozitor faptul că definiţia ‘religii necreştine’ cuprinde în mod obişnuit aprecierea acestora ca neadevărate, ceea ce înseamnă: „Dacă toate religiile sunt adevărate, atunci dialogul este de prisos. Dacă însă numai o religie este adevărată, dialogul este cu neputinţă”. În aceasta din urmă ecumeniştii au dreptate, căci de vreme ce se ţin dialoguri, inclusiv cu participarea ortodocşilor, care pretind să mărturisească despre Ortodoxie ca fiind unica confesiune adevărată, atunci aceşti ‘ortodocşi’ nu cred, de fapt, în credinţa ortodoxă ca unica adevărată şi unica mântuitoare.

Ecumeniştii subminează conştient convingerea că revelaţia dumnezeiască, adică Cuvântul lui Dumnezeu, ne arată unica adevărată credinţă mântuitoare, ceea ce îndreptăţeşte de asemenea misionarismul în rândul heterodocşilor. Astăzi misionarismul este respins şi înlocuit prin dialog chipurile ‘de la egal la egal’. Prin aceasta se nesocotesc cu bună ştiinţă poruncile adresate de Mântuitor ucenicilor Săi: Mergând învăţaţi toate neamurile, botezându-i pre ei în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Învăţându-i pre dânşii să păzească toate câte am poruncit vouă (Matei 28, 19-20). C.E.B. însă nu vrea misionarism, ci cunoaşterea reciprocă prin dialoguri, în cadrul cărora şi creştinii trebuie să-şi dea silinţa să afle ‘adevărul’ altora. În numele convieţuirii şi ‘îmbogăţirii reciproce’, învăţătura lui Hristos se transformă prin dialoguri în una relativ adevărată, adică în una în care, asemeni altor religii, la un loc cu grăunţele adevărului pot fi întâlnite şi rătăciri.

„Lupta între Dumnezeu şi idoli, între adevăr şi o mulţime de falsificări ale lui nu trebuie căutată în lupta dintre creştinism şi alte religii; ea se duce în interiorul oricărei credinţe vii, în interiorul oricărei comunităţi ideologice”, se spune în articolul menţionat, la p. 146.

O asemenea afirmaţie apropie mult nu numai unirea religiilor, ci şi începutul unui război necruţător împotriva tuturor ortodocşilor cu adevărat credincioşi, care nu sunt de acord să ţină isonul ecumeniştilor, dându-şi seama de esenţa lor satanică. Cât timp Bisericile locale oficiale colaborează cu ecumenismul, folosindu-se de ‘bunăvoinţa’ acestuia, ortodocşii cu adevărat credincioşi lui Hristos vor fi etichetaţi ca sectanţi, care se rup de la curentul comun, oameni periculoşi pentru pacea şi ordinea publică. De aceea ei vor fi prigoniţi (II Timotei 3, 12; Apocalipsa 13, 7). Sectele vor fi numite adevărate, iar adevărata Ortodoxie va fi prigonită ca o sectă.

În acelaşi organ oficial al C.E.B. (1971, nr. 1) a fost publicat un articol al lui Wesley Ariaraya, „Referitor la teologia dialogului”, plin de idei apostazice şi chiar blasfemiatoare. În el citim: „Teologia dialogului trebuie înainte de toate să conştientizeze pe nou esenţa religiei şi teologiei. Una din greşelile noastre făcute în trecut constă în faptul că am absolutizat religia şi teologia creştină, socotind alte religii false şi nedrepte”, în timp ce în realitate „toate religiile caută să-şi mărturisească propria experienţă religioasă în cadrul unui anumit mit despre esenţa lumii, despre om, despre Dumnezeu ... Este periculos să se creadă că o legendă este mai dreaptă decât alta. De exemplu, hindusul poate vorbi despre experienţa religioasă prin mitul care include legea karmei, reîncarnarea ş.a.. Iudeo-creştinul poate mărturisi despre experienţa sa în legătură cu mitul (!) despre facerea lumii, păcatul originar şi răscumpărare ... Toate aceste legende sunt nedefinite prin ele însele şi sunt limitate în cadrul unor hotare în care credincioşii îşi mărturisesc credinţa şi trăirile” ... „Oare este raţional să stărui în afirmaţia că mitul despre geneză, despre căderea în păcat, despre răscumpărare ... este unica descriere dreaptă a situaţiei dezastruoase a omenirii ? Oare se poate spune că ideea păcatului epuizează întreaga experienţă umană ? Nimeni nu crede că ceea ce s-a întâmplat cu un anume Adam, care a fost lipsit de harul lui Dumnezeu şi a atras după el întreaga omenire, este un fapt istoric”.

Autorul renegat ajunge până la profanarea Bibliei, Cuvântul lui Dumnezeu, de parcă uitând că nu numai Vechiul Testament, ci şi Noul Testament vorbeşte despre Adam ca despre o persoană istorică. Sfântul Apostol Luca, în Evanghelia sa, afirmă provenienţa lui Hristos după trup din Adam (Luca 3, 38); Însuşi Hristos ne învaţă să credem că Dumnezeu a creat pe Adam şi Eva (Matei 19, 4); Sfântul Apostol Pavel compară pe Adam şi Hristos şi susţine că prin Adam păcatul a intrat în lume (Romani 5, 14; I Corinteni 15, 49). Negând căderea în păcat a lui Adam şi Evei, autorul neagă cauza răscumpărării şi mântuirii întru Hristos !

După părerea lui, scrierile tuturor religiilor merită respect, şi de aceea „scrierile nu trebuie să ne despartă”. Dialogul între religii este mai important decât adevărul: „Devine tot mai evident, declară Ariaraya, că izvoarele autoritare tradiţionale (adică Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie) nu sunt pentru teologia modernă în mod necondiţionat unice şi autoritare”. Autorul renegat este în măsură să jertfească nu numai Sfânta Tradiţie, ci şi Sfânta Scriptură, numai ca dialogul tuturor religiilor să aibă loc. E clar că, în condiţiile renegării izvoarelor de inspiraţie divină ale credinţei lui Hristos, dialogul cu heterodocşii este pe deplin posibil şi unirea cu ei este pe deplin realizabilă. Dar care ar fi folosul ?

Deosebit de regretabil este că, în numele ‘păcii’ pământeşti, şi teologii ortodocşi încep a căuta afinităţi între creştinism şi alte religii. Protoiereul Pavel Alesh, docent al Bisericii Ortodoxe Cehoslovace, a publicat în revista Patriarhiei Moscovei (JMP, 1975, nr. 5, p. 44-46) articolul „Concepţia ortodoxă despre Dumnezeu ca premisă pentru colaborarea cu religiile necreştine”. Făcând referire la Sfinţii Părinţi, autorul mai întâi afirmă că Dumnezeu este de nepătruns în esenţa Sa. Calea apofatică (care determină calităţile lui Dumnezeu prin metoda negativă) este caracteristică, după părerea autorului, nu numai pentru creştinism, ci şi pentru alte religii. Pe acest temei se trage concluzia că „apofatismul este o metodă formală care prin ea însăşi nu poate uni pe cei care o aplică. Astfel, metoda dialectică, pe care o folosesc unii Sfinţi Părinţi în propovăduirea cuvântului lui Dumnezeu, nu-i uneşte nicidecum cu ateiştii, care apelează şi ei la aceeaşi metodă. Dumnezeu, de nepătruns în esenţă, a binevoit El însuşi să Se descopere nouă atât cât noi suntem în măsură să-L înţelegem, şi S-a descoperit atât de clar încât să-L putem deosebi de zeităţile false ale păgânilor şi celor de alte credinţe. După cum se arată în psalm: Cunoscut este în Iudeea Dumnezeu (Psalmi 75, 1).

Ce este drept, marele apostol al neamurilor (Romani 11, 13) a ţinut cu filozofii păgâni atenieni un ‘dialog’ despre Dumnezeul necunoscut, despre care atenienii nu aveau decât o închipuire vagă, din care pricină au şi pus un altar cu inscripţia: Necunoscutului Dumnezeu (Faptele Apostolilor 17, 23). Acest ‘dialog’ însă a fost început nu de dragul unirii creştinismului cu păgânii în numele unei păci de conjunctură între popoare, ci cu măreţul scop de a face cunoscut trufaşilor filozofi păgâni pe adevăratul Dumnezeu (comp. I Timotei 2, 4), prin care viem şi ne mişcăm şi suntem (Faptele Apostolilor 17, 28). În spiritul adevăratei cunoaşteri a lui Dumnezeu, noi trebuie să respingem religiile păgâne, căci în spatele falselor lor zeităţi se ascund forţe demonice. În Psaltire se spune clar: Toţi dumnezeii păgânilor sunt draci (Psalmi 95, 5). Pavel spune, în numele lui Dumnezeu: Nu voiesc dar ca să vă faceţi voi părtaşi dracilor (I Corinteni 10, 20).

Astăzi însă se propovăduieşte unirea pe teren religios – şi mai ales cu păgânii şi heterodocşii – după criteriul unui oarecare apofatism.

Dar şi diavolul conţine apofatism – părţi ascunse, sau aşa-zisele adâncuri ale satanei (Apocalipsa 2, 24).

Urmând unui astfel de apofatism, oare noi trebuie (ferească Dumnezeu !) să ne unim şi cu diavolul pentru dobândirea unei oarecare păci pe pământ ?

Într-un document catolic oficial redactat cu prilejul viitorului dialog cu evreii se impune, ca o condiţie importantă, cerinţa de „a respecta pe interlocutor aşa cum este, şi mai ales credinţa şi convingerile lui”. Pe deasupra, creştinii participanţi la dialog sunt îndemnaţi să înţeleagă greutăţile pe care le încearcă înaintea tainei Cuvântului întruchipat sufletul evreiesc, „pătruns de noţiunea atât de sublimă şi curată a transcendentalităţii divine”. Apeluri similare se fac şi referitor la budişti, ale căror căi spre ‘Absolut’, spre ‘perfecţiunea spirituală’ sunt elogiate de scriitori şi misionari catolici, care aproape că le egalează cu calea spirituală creştină. Se recomandă să se manifeste ‘mărinimie’ faţă de ‘adepţii Absolutului’, care urmează altă cale spirituală decât a noastră, „pentru ca ei să se simtă apreciaţi şi să vadă că noi recunoaştem şi preţuim înalt valorile cu care ei trăiesc sau tind să trăiască”. Caracterul slugarnic şi trădător al unor astfel de reflecţii este pe deplin dezvăluit în cuvintele: „Orice yoga, în adevăratul sens al cuvântului, este o cale spirituală spre absolut, spre realitatea finală: calea budistă este yoga şi tot la fel este calea creştină”.

Asemenea idei înşelătoare au fost exprimate încă pe vremea cardinalului Agostino Bea (mort în 1968), care s-a aflat în fruntea Secretariatului Unităţii Creştine în timpul Conciliului Vatican II. Bunăoară, în „Declaraţia cu privire la hinduism, budism, islamism, iudaism şi alte religii necreştine”, al căror principal avocat a fost cardinalul Bea, se afirmă: „În iudaism, oamenii cercetează taina divină şi o exprimă printr-o mulţime enormă de mituri (!) şi a unor susţinute eforturi filozofice.

În budism se recunoaşte deşertăciunea fundamentală a acestei lumi schimbătoare şi se arată calea pe care oamenii, cu devotament şi încredere (faţă de cine ? se pune întrebarea), lepădându-se şi curăţindu-se de cele trecătoare, pot deveni liberi, dobândind o stare de pace permanentă (se ştie însă că seninătatea este cu neputinţă fără pacea plină de har făgăduită de Hristos inimilor blânde şi smerite (Matei 11, 29)).

Alte religii din lume mărturisesc şi ele deopotrivă despre neliniştea inimii omeneşti, propunând căi, adică învăţături şi norme de viaţă, precum şi ritualuri sacre. Biserica Catolică nu respinge nimic din ceea ce în aceste religii este adevărat şi sacru. Ea vesteşte neîncetat pe Hristos, care este Calea, Adevărul şi Viaţa (Ioan 14, 6) şi în care Dumnezeu a împăcat pe toţi cu Sine”.

Ultima frază însă şterge toate cele spuse mai sus în favoarea religiilor necreştine, fiindcă Însuşi Mântuitorul, Domnul Iisus Hristos, numindu-se pe El Însuşi Calea, Adevărul şi Viaţa, ceva mai înainte vorbeşte despre întemeietorii altor religii: Toţi câţi au venit mai înainte de mine, furi sunt şi tâlhari (Ioan 10, 8).

Cu toate acestea, Papa Ioan Paul al II-lea a adresat la 26 februarie 1986 un apel către toţi creştinii, iudeii şi mahomedanii să se unească în jurul unui singur dumnezeu, după cum a relatat ziarul Catolicii, organul oficial al papiştilor din Grecia.

Iar la 27 octombrie 1986 a invitat la Assisi (Italia) 150 de reprezentanţi ai diferitor religii din lume pentru a se ruga în comun pentru pace. Acolo au fost reprezentanţi din aproape toate denominaţiile religioase existente pe pământ, fără a exclude chiar şi pe slujitorii satanei din diferitele triburi sălbatice ale Africii şi ale indienilor americani. Dalai-lama din Tibet a fost printre cei dintâi care s-au grăbit să răspundă apelului papei ...

Rugăciunea comună a tuturor acestor grupuri a avut loc în Bazilica creştină Santa Maria degli Angeli din Assisi, unde au venit, în vestimentaţie completă, budiştii şi căpeteniile de triburi sălbatice închinătoare la idoli. Papa privea încântat la diferitele ritualuri religioase ale invitaţilor săi. Aplecându-şi capul, căsca ochii cu pietate la trabucul păcii, pe care îl fumau în cinstea marelui spirit ceresc două căpetenii de triburi indiene ... „Pacea trebuie să fie pe pământ înainte de a dobândi pacea în inimile noastre”, a spus unul din căpeteniile de trib, exprimând în aceste cuvinte flagranta contradicţie dintre religia sa şi creştinism ... Iar în Biserica San Gregorio o căpetenie de trib indian din America a declarat că el nu numai că întotdeauna slujeşte demonilor, ci este de asemenea şi catolic !

Papa este dispus să tolereze aceste necuviinţe, numai ca ele să se facă sub egida lui. De aceea, cea mai corectă apreciere a întâlnirii de la Assisi a religiilor din lume au dat-o adepţii lui Marcel Lefevre, un arhiepiscop catolic schismatic, care au organizat la Assisi o uriaşă demonstraţie sub lozinca „Papa încearcă să creeze o super-religie în frunte cu el însuşi”.

Spre marele nostru regret, o parte din vina pentru legătura nelegiuită cu religiile păgâne revine şi ierarhilor ortodocşi. La şedinţa Comitetului Central al C.E.B. din Addis Abeba (ianuarie 1971) a luat cuvântul mitropolitul Gheorghe (Hodre) din Beirut (Biserica Ortodoxă din Antiohia), care a chemat pe creştini nu numai să dialogheze cu alte religii, ci inclusiv să „cerceteze adevărata viaţă spirituală a celor nebotezaţi” şi să-şi îmbogăţească propria experienţă cu „comorile comunităţilor religioase mondiale”, căci „Însuşi Hristos intră ca o lumină când harul pogoară asupra brahmaniştilor, budiştilor şi mahomedanilor în timp ce ei îşi citesc cărţile lor sacre”. Chiar şi delegaţii protestanţi au rămas indignaţi de această declaraţie a ierarhului ‘ortodox’.

Arhiepiscopul Iacov (Kukuzis, reprezentantul Patriarhiei Constantinopolitane în America şi administratorul eparhiei greceşti din străinătate) a declarat făţiş în 1967, în anul ocupării definitive de către Israel a Ierusalimului: „Avem nevoie de un nou creştinism, bazat pe noţiuni şi termeni absolut noi ... Nu putem preda generaţiilor viitoare forma religiei adoptată de noi”.

Comentând aceste cuvinte de rău augur ale ierarhului ‘ortodox’, teologul grec Delibasi scrie: „Ierarhul american Iacov demască cu desăvârşire ecumenismul. Ecumenismul nu este doar o trecere sub tăcere a credinţei, sau o încetare temporară a discuţiilor pe probleme cu caracter dogmatic, ci o schimbare multilaterală a credinţei, incluzând chiar şi terminologia, înlocuind-o cu ‘noţiuni şi termeni noi’.

Nu este vorba doar de unirea Bisericilor creştine cu cele heterodoxe, ci de nimicirea Bisericii Ortodoxe şi de crearea unui nou ‘creştinism’, adică a unei pan-religii a ecumenismului. Iacov din America a participat în cadrul unei mişcări ‘para-religioase’, ai căror adepţi – creştini predicatori ai unor învăţături eretice, ca şi mahomedani, budişti şi evrei (iudei) – se reunesc laolaltă pentru a sluji dumnezeului lor. În calitate de manifestare concretă a activităţii sale ecumenice, acest aşa-numit ierarh ortodox a donat o sumă de 500.000 dolari pentru instituirea în America a trei adunări extradogmatice, în care „fiecare rasă (!) poate sluji unui dumnezeu unic, nedefinit din punct de vedere dogmatic, ci caracterizat doar prin iubire”.

După astfel de declaraţii şi acţiuni ale capului arhiepiscopiei greceşti din America de Nord şi de Sud, nu este de mirare că, în documentul oficial al celui de-al XIX-lea congres al acesteia de la Atena (iulie 1968), arhiepiscopia a declarat: „Noi credem că, deşi mişcarea ecumenică este de origine creştină, ea trebuie să devină o mişcare în care toate religiile se vor uni la un loc”.

Aşadar, întreaga lume aşa-numită creştină a pornit pe calea apostaziei, a lepădării de la credinţa lui Hristos, prin intermediul religiilor necreştine şi păgâne. Se întâmplă ceva asemănător cu ‘moartea termică’ a universului, care va surveni după ce căldura se va dispersa definitiv şi valorile termice vor fi pretutindeni aceleaşi. Francmasonii tocmai caută să provoace o moarte similară a Bisericii lui Hristos prin erodarea adevărurilor revelate de Dumnezeu cu rătăciri eretice şi prin nivelarea Ortodoxiei mai întâi cu confesiunile heterodoxe, după aceea şi cu toate celelalte religii din lume.

 

* Această carte a fost tipărită în 2 ediţii (1997 şi 2008) cu binecuvântarea Î.P.S. Vlasie, Arhiepiscop şi Mitropolit al Bisericii Ortodoxe de Stil Vechi din România. Toate drepturile asupra acestei cărţi aparţin Editurii Adormirea Maicii Domnului. Nici o parte din acest volum nu poate fi publicată fără permisiunea scrisă a editurii.

Notele care sunt notate N.r. aparţin Catacombele Ortodoxiei. Înclinările sau sublinierile din text aparţin textului original. Citatele din Sfânta Scriptură sunt din ediţia sinodală din 1914.