----------------

 

Carti in site

 

--------------------

Cine e online?

Avem 89 vizitatori și nici un membru online

ISTORIA BISERICII
PERIOADA CELOR ŞAPTE SINOADE ECUMENICE (X)
 
 
de la naşterea Domnului nostru Iisus Hristos
până în zilele noastre
 
alcătuită
după documente originale şi autentice
 
de
Vladimir Guettee
doctor în teologia Bisericii Ortodoxe Ruse
 
 
Volumul III
Cartea a VIII-a
 
Anii 347–381
 
3
 

Starea intelectuală a Bisericii după moartea lui Constantin – Dogmă, constituţie, disciplină, liturghie, potrivit Părinţilor acestei epoci – Scriitori răsăriteni – Biserica Alexandriei – Sfântul Atanasie, opere istorice, dogmatice, exegetice

Biserica din Ierusalim – Sfântul Chiril; catehezele sale – Opuscule

Bisericile asiatice – Sfântul Vasilie de Cezareea – Operele sale exegetice, dogmatice şi ascetice – Liturghia sa – Sfântul Grigorie Teologul sau de Nazianz – Discursurile sale – Scrisorile sale – Poemele sale – Amfilohie al Iconiei – Alţi scriitori răsăriteni: Didim din Alexandria; Macarie din Alexandria, Macarie din Egipt şi mulţi alţi scriitori – Sfântul Efrem din Edesa

Bisericile apusene: Iuliu, episcop al Romei – Victorin, operele sale împotriva arienilor – Eusebiu de Verceil – Febadie de Agen – Sfântul Ilarie de Poitiers; lucrările sale exegetice, dogmatice, istorice – Zenon de Verona – Optatus de Mileve – Damas, episcop al Romei – Scrisorile sale – Poemele sale – Luchifer de Cagliari – Pacianus de Barcelona – Poeţii Juvencus, Sedulius, Severus, Ausonius – Sfântul Ambrozie de Milan – Operele sale exegetice, dogmatice, ascetice – Alţi scriitori apuseni

Ulfila, apostol al neamului goţilor; lucrările sale biblice

Mişcarea intelectuală în erezie: Acachie de Cezareea Palestinei, Avxentie de Milan şi alţi arieni – Apolinariştii – Priscilianiştii – Donatiştii

 

Partea a V-a

Grecii îi amăgeau pe oameni cu frumoasele lor cuvântări, evreii cu interpretările eronate ale Sfintelor Scripturi, ereticii cu elocvenţa lor seducătoare. Iată de ce a fost formulată o dogmă de credinţă care a fost însoţită de explicaţii.

Sfântul Chiril face aici aluzie la crezul Bisericii din Ierusalim, despre care el dă explicaţii ascultătorilor săi.

Chestiunile dogmatice pe care Sfântul Chiril le consideră necesare şi fundamentale sunt în număr de 11:

 

1. Dumnezeu. Este un Principiu unic şi veşnic; Creatorul lumii văzute şi nevăzute, Tatăl unui Fiu unic, Domnul nostru Iisus Hristos, prin care El a făcut lucrurile văzute şi nevăzute;

2. Hristos. El este Fiul unic al lui Dumnezeu, Dumnezeu din Dumnezeu, viaţă născută din viaţă, lumină născută din lumină, în toate asemenea Celui care L-a născut înainte de veci, într-un chip de neînţeles.

3. Întruparea din Fecioară. Fiul lui Dumnezeu a coborât din ceruri pentru păcatele noastre, a luat firea omenească de la Sfânta Fecioară prin Sfântul Duh. El S-a întrupat cu adevărat din Fecioara şi El a fost om în ceea ce se vede şi Dumnezeu în ceea ce nu se vede.

4. Crucea. Pentru păcatele noastre, Hristos a fost răstignit; El a murit pe Muntele Golgota, şi în amintirea jertfei Sale s-a construit biserica în care noi suntem adunaţi, spune Sfântul Chiril, şi universul este plin de lemnul crucii Sale tăiată în bucăţele[1]. Închis într-un mormânt de piatră, El a înviat; El a coborât în locurile mai de jos ale pământului pentru a-i elibera pe cei drepţi de la Adam până la Ioan Botezătorul[2].

5. Învierea. Iisus Hristos a înviat cu adevărat în cea de-a treia zi; şi după ce Şi-a îndeplinit misiunea, El s-a întors în cer. ,,Dacă tu eziţi să crezi aceasta, spune Sfântul Chiril, gândeşte-te la minunea neîncetată pe care o înfăptuieşte crucea Sa. Un mare număr de oameni au fost răstigniţi, am putea cita un altul în afară de Hristos a cărui cruce face să tremure diavolii ? Să nu ne ruşinăm deci de cruce, şi fă-o pe ea pe fruntea ta pentru a-i izgoni pe diavoli. Fă acest semn fie că mănânci, fie că bei; fie că eşti aşezat, fie culcat, fie în picioare; fie că vorbeşti, fie că mergi; într-un cuvânt, în orice împrejurare”.

Această folosire a semnului crucii era deja menţionată de Tertullian ca fiind străveche şi apostolică[3].

6. Judecata viitoare. Acelaşi Iisus Hristos care S-a urcat la ceruri va veni pentru a judeca viii şi morţii şi va începe domnia Sa veşnică cu cei aleşi. El va veni din cer şi nu de pe pământ ca antihriştii care Îi vor uzurpa numele pentru a-şi răspândi erorile[4].

7. Sfântul Duh. Trebuie să credem despre El la fel ca despre Tatăl şi Fiul, cu alte cuvinte, că El este Dumnezeu, unic, nedespărţit, veşnic. Aşa cum nu este decât un Tată, şi un Fiu, nu există decât un Sfânt Duh care sfinţeşte şi îndumnezeieşte totul şi care a vorbit în cărţile Vechiului şi Noului Testament[5].

8. Sufletul. Omul este alcătuit din două substanţe: sufletul şi trupul. Sufletul este spiritual, nemuritor, liber, lipsit de orice necesitate sau predestinare. El nu era vinovat înainte de venirea în această lume şi are aceeaşi natură la bărbat şi la femeie. Liberul său arbitru este de aşa fel încât că el poate, după voia sa, să facă binele sau răul.

Această dogmă, opusă fatalismului, nu l-a împiedicat pe Sfântul Chiril să admită dogma harului, atribuit mai cu seamă prin botez, şi care dă omului o libertate mai mare pentru bine şi care îndreptăţeşte prin Sfântul Duh.

9. Trupul. Este lucrarea lui Dumnezeu şi nu este pricina păcatului. Nu el este cel care comite păcatul, sufletul îl comite prin el, căci el nu este decât instrumentul sufletului, ca şi veşmânt al său. Dacă este unit cu un suflet sfânt, el devine lăcaşul Sfântului Duh.

Este permis ca trupul să fie supus celibatului: călugării şi fecioarele sunt ca îngerii Bisericii. Dar, dacă se respectă fecioria, nu trebuie pentru aceasta să se considere superiori oamenilor căsătoriţi; deoarece căsătoria este onorabilă, şi fără ea noi nu am exista. Nu trebuie de asemenea să-i condamnăm pe cei care contractează o a doua căsătorie.

Este deopotrivă de lăudabil a se lipsi de carne şi vin, din duh de pocăinţă; dar nu trebuie condamnaţi cei care le consumă.

În ce priveşte îmbrăcămintea, ea trebuie să se reducă la ceea ce cer necesitatea şi decenţa; luxul este nedemn de un creştin.

10. Învierea. Trupul va învia. Cel care l-a scos din neant îl poate face să renască; orice creştin trebuie să creadă în această înviere învăţată în Sfintele Scripturi şi al cărei principiu este botezul care ne face moştenitori ai vieţii veşnice.

11. Sfintele Scripturi. Ele sunt inspirate de Dumnezeu, chiar dacă aparţin Vechiului sau Noului Testament, deoarece Dumnezeu este autorul şi al unuia şi al celuilalt. Cărţile Vechiului Testament sunt în număr de 22, ele au fost traduse în limba greacă de cei 72 tălmăcitori. Sfântul Chiril nu admite decât cărţile canonului iudaic. El indică pentru Noul Testament: cele 4 Evanghelii, Faptele Apostolilor, cele 7 epistole soborniceşti ale lui Iacov, Petru, Ioan şi Iuda, şi cele 14 epistole ale lui Pavel. Celelalte cărţi trebuie aşezate pe locul al doilea, şi nu trebuie citite în special cele care nu sunt citite în Biserici.

Trebuie să observăm că Sfântul Chiril nu pune Apocalipsa în canonul cărţilor inspirate. El aşază această carte în aceeaşi categorie cu Păstorul lui Herma, care se citea în Biserici, dar care nu era considerată inspirată.

Noi am văzut că Sfântul Atanasie admitea Apocalipsa printre cărţile inspirate. Nu exista o învăţătură universală în privinţa acestei chestiuni.

 

Sfântul Chiril încheie această cateheză importantă cu un îndemn de a evita toate superstiţiile idolatre, spectacolele şi alte locuri de divertisment lumesc; respectarea iudaică a sâmbetei; adunările ereticilor; să se dedice postului, pomenilor, lecturii din Sfintele Scripturi, cu scopul de a persevera în practicarea virtuţilor şi în dogma curată.

Această expunere a principiilor creştine făcută de Sfântul Chiril în secolul al IV-lea oferă o imagine exactă a stării generale a Bisericii din punct de vedere al învăţăturii dogmatice şi moralei. Ea era foarte îndepărtată de teoriile potrivit cărora dogma creştină nu era decât simbolică, şi creştinismul nu consta decât în morala înaltă a dragostei pentru Dumnezeu şi pentru aproapele. Unirea necesară dintre dogmă şi morală este proclamată de Sfântul Chiril, şi el expune dogmele în sensul lor clar şi evident. În rest, în expunerea sa, el nu era decât ecoul fidel al învăţăturii admise întotdeauna în Biserică încă de la început; studiile noastre anterioare despre primii Părinţi ai Bisericii demonstrează aceasta cu limpezime.

În cea de-a cincea cateheză şi în următoarele, Sfântul Chiril nu face decât să dezvolte punctele pe care le-a expus într-o manieră generală.

Cea de-a cincea era o instruire preliminară despre credinţă şi simbolul [credinţei]. El arată caracterul particular al credinţei. Examinată într-un mod general, ea este condiţia esenţială a diverselor existenţe[6]. Credinţa este cea care-l convinge pe agricultor să arunce sămânţa pe pământ şi să spere la recoltă; care-l împinge pe navigator să străbată mările, urcat pe câteva scânduri. Creştinul are ca bază pentru credinţa sa nu experienţa umană, ci cuvântul lui Dumnezeu care este adevărul. Toţi cei care au crezut în acest cuvânt alcătuiesc un popor de credincioşi cărora Avraam le este tată, dacă nu prin naşterea trupească, cel puţin prin credinţă[7]. ,,Dacă noi păstrăm această credinţă, spune Chiril[8], noi vom evita pierzarea, şi vom fi împodobiţi cu toate virtuţile”. Aceasta este învăţătura sănătoasă despre credinţa creştină; ea este principiul mântuirii; dar dacă ea este adevărată, ea este însoţită în mod necesar de fapte bune. Credinţa nu este o teorie speculativă. Ea este practică; adevărul şi binele sunt inseparabile. Pentru că au uitat aceasta, Bisericile apusene, romane şi protestante, au pierdut mult timp în discuţii zadarnice.

Credinţa considerată într-o manieră speculativă este adeziunea la dogmele revelate; considerată într-o manieră practică, ea este un dar al lui Dumnezeu, un har ale cărui efecte duc până la minune, cum ne învaţă Evanghelia[9].

Obiectul credinţei, considerat sub primul raport, constă în adevărurile revelate care sunt transmise prin Biserică; aceste adevăruri sunt dovedite de Sfintele Scripturi. Dar cum nu toată lumea poate citi toate Scripturile, fie din cauza ignoranţei sale, fie din cauza ocupaţiilor sale, s-a avut grijă a se reuni în câteva fraze obiectul complet al credinţei. Acest rezumat, numit în mod obişnuit simbol, trebuie învăţat şi rostit din memorie de catehumeni[10].

Aceasta era învăţătura în secolul al IV-lea despre transmiterea dogmei. Ea era transmisă prin Biserică. Cei care puteau citi Scripturile trebuiau să caute acolo dovezile care stabileau adevărul dogmei pe care o învăţaseră. Cei care nu puteau să citească Scripturile acceptau dogma pe care Biserica îi învăţa şi le era suficient să cunoască rezumatul ei conţinut în simbol.

Noi am citat mai sus simbolul adoptat în Biserica din Ierusalim. Sfântul Chiril vroia ca acest simbol să fie atât de sfânt, încât nimic să nu se elimine din el, nimic să nu se adauge, chiar dacă un înger ar fi venit din cer să vestească un lucru care nu fusese conţinut de el, potrivit învăţăturii Sfântului Pavel. Simbolul, spune el, nu a fost alcătuit după idei omeneşti, ci după Sfintele Scripturi însele, şi fiecare din adevărurile care se află acolo este asemenea unei plante care nu are decât o rădăcină, dar din care ies mai multe ramuri. Toate aceste adevăruri alcătuiesc un tezaur pe care trebuie să-l păstrăm cu cea mai mare grijă până în ziua în care Hristos va veni ca să ceară socoteală pentru aceasta[11].

Cea de-a şasea cateheză tratează despre Dumnezeul unic, primul adevăr exprimat în simbol.

,,Este o mare ştiinţă, spune sfântul doctor[12], a-şi mărturisi [cineva] neştiinţa sa în ceea ce priveşte natura dumnezeiască”. Dumnezeu singur Se cunoaşte şi Se înţelege. Omul are o inteligenţă prea limitată pentru a înţelege infinitul.

Natura, în toate elementele sale, şi în fiinţele pe care ea le cuprinde, este plină de lucruri de neînţeles şi care ne uluiesc prin imensitatea lor. De ce să ne mirăm că nu-L înţelegem pe Acela care a creat toate aceste fiinţe ? Dar tu îmi vei spune: ,,Dacă natura dumnezeiască este de neînţeles, de ce încerci tu să ne vorbeşti despre ea ?”[13] Dacă eu nu pot să o înţeleg pe deplin, nu vă pot spune ceea ce ştiu despre ea ? Îngerii nu-L înţeleg pe Dumnezeu; ei Îl văd totuşi, şi au despre El o cunoştinţă mai mult sau mai puţin profundă, după gradul lor de desăvârşire.

Pentru noi, este suficient să ştim că Dumnezeu este unic[14], veşnic, imuabil, întotdeauna acelaşi indiferent de numele care Îi este dat, fără început şi fără sfârşit, omniprezent, văzând şi ştiind totul, creând totul prin Hristos; izvor nesecat al oricărui bine; lumină pururi strălucitoare, putere de neînvins. Dumnezeu este imaterial[15], şi idolatrii s-au înşelat în mod bizar, dându-I atât de multe forme diverse şi materiale.

Sfântul Chiril indică erorile idolatriei şi pe cele ale ereticilor, în special pe cele ale maniheiştilor. Vrând să schiţeze istoria tuturor ereziilor, sfântul doctor a remarcat că Simon Magul a fost primul autor al acestora, şi el vorbeşte despre călătoria sa la Roma. Ceea ce spune despre el este remarcabil. Atunci când acest impostor a fost respins de apostoli, el s-a dus la Roma şi şi-a câştigat acolo o reputaţie atât de mare prin pretinsele sale minuni încât împăratul Claudiu i-a ridicat o statuie cu această inscripţie: ,,Lui Simon, Dumnezeu sfânt”[16]. Dar Simon a întâlnit la Roma adversari puternici, adaugă Sfântul Chiril, adică pe Petru şi Pavel, conducătorii Bisericii[17].

Sfântul Chiril opune tuturor ereziilor Biserica ce învaţă unitatea dumnezeiască, şi această învăţătură a Bisericii este cea la care trebuiau să se raporteze catehumenii pentru a evita piedicile duşmanilor adevărului.

Dumnezeul unic este numit Tată pentru că El Îl are ca Fiu unic pe Domnul nostru Iisus Hristos. Explicării acestui titlu de Tată Sfântul Chiril îi dedică cea de-a şaptea cateheză. Titlul de Tată dat lui Dumnezeu aduce cu sine ideea de Fiu, aşa cum aceea de Fiu o presupune pe aceea de Tată[18]. Acest din urmă titlu este aşezat lângă cel de Dumnezeu unic la începutul Simbolului, pentru ca să nu se poată crede că Fiul ar avea o oarecare inferioritate deoarece învăţăturile care-L privesc în special sunt aşezate în cea de-a doua linie în acest rezumat al dogmei. Dumnezeu a fost din toată veşnicia Tată, El nu a fost niciodată fără acest titlu, căci Fiul este împreună veşnic cu El; El este Fiul, şi singurul Fiu în sensul strict al cuvântului. Oamenii sunt de asemenea fii ai lui Dumnezeu, dar prin înfiere.

Sfântul doctor dezvoltă aceste cugetări şi morala care este consecinţa lor. Morala sa este foarte înaltă, şi învăţătura sa este cea a Sinodului de la Niceea, adică cea pe care Biserica a învăţat-o întotdeauna.

Cea de-a opta şi cea de-a noua cateheză sunt consacrate lui Dumnezeu ca Ziditor şi proniei Sale[19]. Ca şi în catehezele anterioare, el expune şi respinge erorile contrare învăţăturii creştine şi explică această învăţătură într-un fel limpede şi ortodox.

În cea de-a zecea cateheză, Sfântul Chiril expune dogma despre ,,Învăţătorul unic, Iisus Hristos, Fiul unic al lui Dumnezeu”. El trece în revistă toate titlurile care-I sunt date lui Hristos în Sfintele Scripturi[20].

Trebuie să remarcăm că Sfântul Chiril are o grijă deosebită, în toate catehezele sale, să respingă erorile evreilor şi să le opună Scripturile Vechiului Testament. El vorbeşte acolo unor oameni care, dacă nu erau născuţi din părinţi israeliţi, trăiau în mijlocul acestui popor şi cunoşteau obiecţiile pe care evreii le ridicau împotriva învăţăturilor creştinismului. El încearcă mai ales să-i combată pe evrei în ceea ce atingea persoana lui Iisus Hristos.

Explicând titlul de Hristos, care indică ungerea preoţească pe care Mântuitorul a primit-o de la Dumnezeu, Tatăl Său, Sfântul Chiril se exprimă astfel: ,,Hristos este ARHIEREUL[21], având o preoţie intransmisibilă, care nu a început odată cu timpul, şi El nu poate avea succesor pentru pontificatul Său suveran”.

Prin urmare, cei care exercită preoţia în Biserică nu sunt decât slujitorii singurului suveran pontif, Iisus Hristos, şi hirotonia nu le dă decât dreptul de a exercita preoţia lui Iisus Hristos, unica preoţie a Noului Legământ, aşa cum jertfa de pe Golgota este unica sa jertfă.

Vorbind despre mărturiile aduse despre Iisus Hristos, Sfântul Chiril o indică pe cea a Fecioarei, Maica lui Dumnezeu[22]. Acest titlu al Sfintei Fecioare era mult în uz în secolul al IV-lea.

În cea de-a unsprezecea cateheză, Iisus Hristos este considerat a fi cu adevărat Dumnezeu, îmbrăcat în firea omenească, şi organul Tatălui în lucrarea de creare a lumii[23].

Învăţătura despre îndoita fire dumnezeiască şi omenească în aceeaşi Persoană a lui Iisus Hristos este expusă într-o manieră foarte exactă în acest cuvânt, şi aşa cum ea a fost definită de Sinoadele Ecumenice ulterioare.

În ce priveşte naşterea din veşnicie, Dumnezeu singur îi cunoaşte natura, şi tot ceea ce omul poate şti este că nu există nici o analogie cu naşterea omenească.

Omul nu se poate servi decât de un limbaj omenesc pentru a expune lucruri mai presus de firea omenească, iată de ce expresiile nu trebuie luate niciodată într-un sens riguros analog celui pe care-l au când se aplică lucrurilor omeneşti. Astfel, cuvântul naştere nu poate să dea o idee desăvârşită despre actul dumnezeiesc, aşa cum nici cuvântul persoane nu poate exprima cu exactitate ceea ce constituie atributele distinctive ale Tatălui, Fiului şi Sfântului Duh. Este evident că dacă am înţelege sensul cuvintelor: naştere, purcedere, persoane, în raport cu Dumnezeu, L-am înţelege pe Dumnezeu Însuşi, adică inteligenţa umană ar fi o inteligenţă dumnezeiască şi infinită. Aşadar, nu este de mirare că Sfântul Chiril, asemenea celorlalţi Părinţi ai Bisericii, afirmă că faptele dumnezeieşti sunt de neînţeles şi că trebuie să le credem aşa cum au fost revelate fără pretenţia de a le înţelege.

Sfântul Chiril dezvoltă această neputinţă de înţelegere a naşterii din veşnicie expunând-o în întregime în cea mai strictă ortodoxie, după cuvântul lui Dumnezeu.

El trece apoi la întruparea Cuvântului dumnezeiesc şi prezintă învăţătura Bisericii cu privire la ea în cea de-a douăsprezecea cateheză[24]. În aceasta, el se exprimă foarte limpede despre cele două firi dumnezeiască şi omenească ale lui Iisus Hristos şi învaţă că El este Dumnezeul-om căruia trebuie să I ne închinăm. El respinge erorile evreilor despre Iisus Hristos; spune că întruparea Cuvântului, luând dintr-o fecioară curată omenirea Sa, este punctul central de care se leagă proorociile şi simbolurile Vechiului Testament.

Cea de-a treisprezecea cateheză[25] tratează despre Hristos răstignit şi îngropat; El a fost răstignit pentru mântuirea noastră şi toate circumstanţele morţii şi îngropării Sale au fost proorocite în Sfintele Scripturi ale Vechiului Legământ.

În cea de-a paisprezecea cateheză, Sfântul Chiril se ocupă de Învierea, Înălţarea la cer a lui Iisus Hristos şi de şederea Sa în cer, unde El stă de-a dreapta Tatălui[26].

El adună, ca în cuvântările sale anterioare, mărturiile din Vechiul Testament în sprijinul subiectelor pe care le tratează. ,,Cât despre tronul pe care Hristos stă în ceruri, spune Sfântul Chiril[27], să nu căutăm să aprofundăm prea mult acest subiect; el depăşeşte inteligenţa noastră. Nu spunem cu unii că doar după Înălţarea Sa Hristos a început să stea pe acest tron, deoarece El stă pe el încă de când a fost născut, adică din veşnicie”.

Sfântul doctor culege apoi mărturiile scripturistice despre Hristos aşezat de-a dreapta Tatălui, pentru a dovedi adevărul acestei învăţături.

Cea de-a cincisprezecea cateheză este consacrată celei de A Doua Veniri a lui Hristos, judecăţii Sale finale şi domniei Sale veşnice[28]. La sfârşitul lumii, Hristos va veni cu strălucire pentru a judeca lumea. Vechii profeţi au cunoscut şi au vestit această A Doua Venire. Scripturile ne-au făcut să cunoaştem semnele premergătoare[29]. După judecata lumii, Hristos va domni veşnic. În această privinţă, Sfântul Chiril se ridică împotriva lui Marcel de Ancira, care spunea că sfârşitul lumii va fi şi sfârşitul domniei lui Hristos.

 

Traducere: Catacombele Ortodoxiei, în colaborare. Notele care vor apărea ca fiind ale traducătorului (n.tr.) aparţin Catacombele Ortodoxiei. Înclinările sau sublinierile din text aparţin textului original. Citatele din Sfânta Scriptură sunt din ediţia sinodală din 1914.

 


   [1] Ibid., § 10. Acest fragment va da de gândit că crucea nu rămăsese întreagă la Ierusalim, şi s-ar fi putut obiecta împotriva autenticităţii crucii despre care se afirmă că ea fusese conservată acolo.

   [2] Prin cuvântul καταχθονια, subterranea, Sfântul Chiril vroia să indice spaţiile din afara lumii văzute, şi unde se află sufletele după moarte.

   [3] Se ştie că Bisericile protestantă şi anglicană l-au desfiinţat ca fiind contrar obiceiurilor Bisericii primare. Ele au luat o cale greşită în această privinţă, ca în privinţa multor altor lucruri pe care noi le-am indicat deja şi le vom indica în continuare.

   [4] Sfântul Chiril, ca toţi ceilalţi Părinţi, nu vorbeşte decât de judecata finală care va hotărî pentru veşnicie soarta tuturor oamenilor.

   [5] Sfântul Chiril nu face aici nici o aluzie la Purcederea Sfântului Duh.

   [6] Sfântul Chiril, Catech. V, § 1 ad 5.

   [7] Ibid., § 6.

   [8] Ibid., § 7.

   [9] Ibid., § 10 şi 11.

   [10] Ibid., § 12.

   [11] Ibid., § 13.

   [12] Sfântul Chiril, Catech. VI, § 2.

   [13] Ibid., § 5.

   [14] Ibid., § 7, 9.

   [15] Ibid., § 11.

   [16] Acest fapt a fost admis de Sfântul Iustin (Apolog. 11), Irineu (Cont. Hæres., cartea I, 23); Tertullian (Apologet., c. 13); Eusebiu (Hist. Eccl., cartea a II-a, c. 13, 14) şi alţi autori mai târzii. Unii critici au contestat acest fapt şi au căutat să explice inscripţia într-un alt mod decât scriitorii savanţi pe care tocmai i-am citat. Se poate prefera foarte rezonabil mărturia acestor savanţi sistemelor câtorva critici moderni. A se vedea despre Simon Magul, nota noastră 2 de la pagina 313 a volumului I din Istoria Bisericii.

   [17] Sfântul Chiril (§ 15) dă lui Petru şi Pavel acelaşi titlu de οι τησ ’Εκκλησιας προσταται, însărcinaţi cu ocârmuirea Bisericii, sau conducători ai Bisericii. După episcopul de Ierusalim, Petru nu avea deci un drept exclusiv asupra acestui titlu, şi Pavel avea acelaşi drept ca el. Ceea ce îi distingea în relatările Noului Testament, precum cheile împărăţiei care îi erau caracteristice lui Petru, şi ridicarea la cel de-al treilea cer care-i era caracteristică lui Pavel, nu le conferea o autoritate distinctă. Sfântul Petru şi Sfântul Pavel nefiind împreună la Roma decât către anul 67, sub Nero, în această epocă, după Sfântul Chiril, s-ar fi petrecut faptul referitor la Simon Magul, care ar fi locuit astfel la Roma mai mulţi ani.

   [18] Sfântul Chiril, Catech. VII, § 4.

[19] Sfântul Chiril, Catech. VIII şi IX.

   [20] Sfântul Chiril, Catech. X.

   [21]SfântulChiril, Catech.X, § 14. αρχιερευσ απαραβατον εχων την ιερωσυνην ... ουτε διαδοχον ετερον εχων τησ αρχιερατειας. Această învăţătură este diametral opusă teoriei papale.N.tr.: În original, scrie ,,arhipreot”, dar în limba greacă scrie ,,arhiereu”.

   [22] Παρθενοσ η Θεοτοκος. Deci acest titlu nu a fost inventat defel de Sinodul din Efes, precum au pretins anumiţi scriitori puţin instruiţi.

   [23] Sfântul Chiril, Catech. XI.

   [24] Sfântul Chiril, Catech. XII.

   [25] Sfântul Chiril, Catech. XIII.

   [26] Sfântul Chiril, Catech. XIV.

   [27] Ibid., § 27.

   [28] Sfântul Chiril, Catech. XV.

   [29] Sfântul Chiril, ca mulţi alţi Părinţi ai Bisericii, a dezvoltat subiectul semnelor ce trebuie să preceadă cea de A Doua Venire; ei au adus în privinţa acestui subiect mai multe proorocii, mai cu seamă pe cea a lui Daniil; dar ei nu dau teoriile lor ca dogme pe care suntem obligaţi să le credem.