----------------

 

Carti in site

 

--------------------

Cine e online?

Avem 145 vizitatori și nici un membru online

Încercările de peste un veac de convocare a unui Sinod Ecumenic,

menit a aduce reforma în Biserica Ortodoxă (IX)

 

Ştiind că lumea heterodoxă nu va renunţa niciodată la ereziile şi învăţăturile sale greşite,
la începutul secolului XX, conducătorii ortodocşi au pornit o campanie vehementă de reformare
a Bisericii Ortodoxe, pentru a putea săvârşi mult-dorita unitate a creştinilor – ideal de sorginte masonică.
Ei aveau nevoie ca un Sinod Ecumenic să valideze toate modificările dogmatice şi canonice necesare
protestantizării Ortodoxiei. Astfel, strădaniile lor pentru convocarea acestui Sinod s-au succedat neobosite,
zădărnicite însă de circumstanţe politice, sociale, de orgolii ierarhice, ciocniri între ‘puternicii’ Ortodoxiei
oficiale, dar susţinute de heterodocşii care îşi urmăreau propriile interese. Va reuşi oare mult-trâmbiţatul
Sinod din zilele noastre să le împlinească visul, care echivalează cu prăbuşirea Ortodoxiei oficiale ?
 
 

Reluăm acest articol, care a rulat pe site în anul 2016, având în vedere că aducem la zi în permanenţă informaţia legată de acest subiect. Se dezvăluie înaintea ochilor noştri noi şi inedite pagini de istorie, care completează imaginea de ansamblu şi aduc lumină asupra unor evenimente bisericeşti contemporane

 

Patriarhul Bartolomeu relansează procesul de convocare a Marelui Sinod al Ortodoxiei

În 1991, după trecerea la cele veşnice a Patriarhului Dimitrie I al Constantinopolului (1972-1991), a urcat pe scaunul ecumenic actualul Patriarh Bartolomeu I (născut în 1940 în Insula Imvros, Turcia), demn succesor al pleiadei patriarhilor ecumenici din secolul XX.

Patriarhul Bartolomeu a luptat neobosit pentru aceleaşi ţeluri care i-au mobilizat pe înaintaşii săi, de un cuget cu el[1]: reformarea Bisericii, realizarea unirii cu confesiunile heterodoxe cu preţul oricărui compromis, şi preluarea controlului diasporei ortodoxe din întreaga lume.

După absolvirea Academiei Teologice din Halki în 1961, el a fost remarcat de super-ecumenistul Mitropolit Meliton de Chalcedon, reprezentant de seamă al Patriarhiei Constantinopolului, care a condus cea de-a II-a, a III-a şi a IV-a conferinţă panortodoxă din 1963, 1964 şi 1968 şi prima şi cea de-a II-a conferinţă panortodoxă presinodală din 1976 şi 1982. Pe 13 august 1961, acesta l-a tuns în monahism cu numele Bartolomeu şi l-a hirotonit diacon.

 

104. Incercarile de peste un veac de convocare a unui SE VIII 1

Patriarhul Bartolomeu (primul din stânga papei), pe vremea când studia la Roma, alături de alţi colegi de studiu şi Papa Paul al VI-lea (1963-1978)

 

Între anii 1963-1968, tânărul diacon şi-a continuat studiile universitare la instituţii alese din occident, precum Institutul Pontifical Oriental de la Universitatea Gregoriană din Roma[2], Institutul Ecumenic de la Bossey, Elveţia şi Universitatea din München. În 1969 a fost hirotonit preot, iar în 1972 (adică aproape imediat după ce s-a urcat pe scaunul ecumenic), patriarhul Dimitrie l-a numit conducător al Biroului Patriarhal Personal. La puţin timp după aceea, el a fost hirotonit mitropolit de Filadelfia şi apoi de Chalcedon printr-un transfer necanonic.

Mitropolitul Bartolomeu a fost multă vreme membru al delegaţiei Patriarhiei Ecumenice la guvernul de la Ankara. Fiind secretarul personal al patriarhului Dimitrie, în ultimii săi ani ca patriarh, îl însoţea pe acesta în toate călătoriile lui peste hotare.

Ca mitropolit, el a fost timp de 8 ani vice-preşedinte al Comisiei Credinţă şi Ordine a Consiliului Mondial al Bisericilor (CMB), participând la numeroase activităţi ecumeniste, şi a reprezentat Patriarhia Ecumenică la multe întruniri interortodoxe şi intercreştine. În 1991, mitropolitul Bartolomeu a condus delegaţia patriarhală la cea de-a VII-a Adunare Generală a CMB de la Canberra, Australia. După scandalul stârnit de promovarea de ceremonii păgâne şi ideologii străine de creştinism de către CMB la Canberra, el a fost principalul susţinător al continuării participării Bisericii Ortodoxe la adunările CMB.

 

104. Incercarile de peste un veac de convocare a unui SE VIII 2

Patriarhul ecumenic Dimitrie şi secretarul său personal, Mitropolitul Bartolomeu de Filadelfia la acea vreme, în Elveţia, 1986

 

De asemenea, el a fost membru în delegaţia Patriarhiei Ecumenice la cea de-a II-a şi a III-a conferinţă panortodoxă presinodală ca mitropolit de Filadelfia. Specialist în drept canonic, el a scris mai multe lucrări în acest domeniu, ale căror titluri vorbesc de la sine: ,,Recunoaşterea universală a Patriarhiei Constantinopolului şi tutelarea de către aceasta a tuturor Bisericilor”, ,,Ucrainenii din America sub jurisdicţia Patriarhiei Ecumenice”, ,,25 de ani de la ridicarea anatemelor”, ,,Încercarea în urmă cu 50 ani de întrunire a Sinodului Ecumenic” etc.

Ocupând scaunul patriarhal, Bartolomeu a desfăşurat o activitate atât de intensă pe fronturile menţionate mai sus, încât domnia patriarhului Dimitrie a fost numită, prin comparaţie, ,,o epocă a stagnării”. El a continuat iniţiativele ecumeniste ale patriarhilor dinaintea sa, slujind cu catolicii, protestanţii, monofiziţii. În timpul domniei sale, s-au semnat o serie de acte oficiale cu Biserica Catolică – Documentul de la Balamand, Liban, 1993, şi documente de acord dogmatic cu monofiziţii. În plus, el a pătruns pe terenul dialogului interreligios, făcând declaraţii despre cum religiile monoteiste – creştinism, iudaism, islamism – se închină aceluiaşi Dumnezeu şi săvârşind gesturi inedite.

Un alt domeniu căruia i-a consacrat multă energie a fost cel al cuceririi diasporei, chiar prin stârnirea şi întreţinerea de conflicte cu alte Biserici Ortodoxe autocefale. Patriarhul şi-a arogat drepturi pe care le susţine prin interpretarea tendenţioasă a canoanelor. Ca urmare a unor astfel de imixtiuni în treburile interne ale altei Biserici autocefale, de exemplu, Patriarhia Ierusalimului a rupt comuniunea cu Fanarul pentru aproape un an de zile, aşijderea Patriarhia Moscovei pentru 4 luni în 1995, pentru jurisdicţia asupra Bisericii Ortodoxe a Estoniei[3].

Din această enumerare a preocupărilor de prim rang ale patriarhului Bartolomeu nu pot lipsi implicarea sa în tot soiul de activităţi ecologiste şi colaborarea cu forţele politice internaţionale, cu care realizează un parteneriat similar serghianismului[4].

 

Începutul pregătirilor pentru cea de-a IV-a Conferinţă panortodoxă presinodală

De asemenea, el a luptat cu tărie pentru avansarea lucrărilor pentru Marele Sinod al Ortodoxiei. Între 10-17 noiembrie 1990 şi 7-13 noiembrie 1993 au avut loc, la Centrul Ortodox de la Chambesy, două întruniri ale Comisiei Inter-ortodoxe Pregătitoare, care au analizat temele care urmau a fi discutate de către cea de-a IV-a Conferinţă panortodoxă presinodală: Diaspora ortodoxă şi Autocefalia şi modul de proclamare, pregătind documente pentru acestea.

Între 9-14 aprilie 1995 a avut loc un Congres al canoniştilor referitor la criteriile de organizare a diasporei ortodoxe. Acesta a pregătit un document-propunere care să fie dezbătut de conferinţa presinodală.

Perioada lungă care s-a scurs până la convocarea următoarei conferinţe presinodale s-a datorat evenimentelor bisericeşti, dar şi politice de anvergură.

Treptat, după anul 2000, încep să se audă propuneri sau chiar cereri ale înalţilor prelaţi ortodocşi privind convocarea Marelui Sinod. Astfel, în 2005, cu prilejul aniversării a 120 de ani de la recunoaşterea autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române şi a 80 de ani de la ridicarea ei la treapta de patriarhie, la care a participat şi Patriarhul Bartolomeu al Constantinopolului, patriarhul Daniil, pe atunci mitropolit al Moldovei şi Bucovinei, a ţinut un discurs amplu intitulat ,,Recunoştinţă şi reînnoire”. În finalul acestuia, el a propus organizarea unui sinod: ,,Un viitor sinod pan-ortodox sfânt şi mare este aşteptat ca un eveniment extraordinar. (…) Se constată astăzi că sinodalitatea ritmică funcţionează normal şi eficient, din punct de vedere pastoral-misionar, în interiorul autocefaliei, asigurând exerciţiul libertăţii în unitate şi al unităţii în libertate. Totuşi, ar fi bine ca şi sinodalitatea pan-ortodoxă (…) să devină sinodalitate canonică ritmică, prin analogie cu sinodalitatea ritmică din interiorul autocefaliei naţionale sau regionale”.

Apoi, la începutul anului 2007, Arhiepiscopul Hristodul al Atenei şi întregii Grecii propunea organizarea unui sinod sfânt şi mare al conducătorilor ortodocşi, care să lămurească problemele legate de conducerea Bisericilor Ortodoxe din diaspora.

Pe de altă parte, teologul român Teodor Baconsky, fost ambasador al României la Vatican, afirma într-un interviu: ,,Există iniţiativa de convocare a Sfântului şi Marelui Sinod al Ortodoxiei, numai că ea rămâne în proiect de peste 50 de ani. În cadrul pan-ortodox ar fi trebuit să se regleze toate problemele dintre Biserică şi modernitatea democratică. Acest sinod nu a fost convocat fie din cauza Războiului rece, fie a orgoliilor naţionale. Totuşi lumea ortodoxă are nevoie de o asemenea ‘revoluţie teologică’[5]”.

Patriarhul Bartolomeu a fost cel care a introdus încă o inovaţie în lumea ortodoxă: sinaxele întâistătătorilor Bisericilor Ortodoxe locale[6]. În comunicatul Secretariatului Sfântului Sinod al Patriarhiei Ecumenice, emis cu prilejul sinaxei din 2008, se notează: ,,Adunările întâistătătorilor Bisericilor Ortodoxe reprezintă o instituţie care a fost inaugurată de patriarhul ecumenic Bartolomeu încă de la alegerea sa, pentru ca astfel să se dea ocazia manifestării unităţii Bisericii Ortodoxe, dar şi pentru a obţine consensul Bisericilor Ortodoxe locale pentru subiecte legate de actualitatea imediată. Astfel de reuniuni au avut loc în 1992 (Fanar), 1995 (Patmos), 1998 (Sofia), 2000 (Ierusalim, Constantinopol şi Niceea în Bitinia), 2005 (Fanar)”.

Reuniunea întâistătătorilor din 2008 a avut loc între 9-12 octombrie şi a fost pregătită de o întrunire a reprezentanţilor Bisericilor Ortodoxe locale care s-a desfăşurat între 18-21 iunie 2008 în Insula Rhodos, care a alcătuit şi proiectul mesajului pentru întâlnirea întâistătătorilor.

În cuvântul rostit la sinaxă, patriarhul ecumenic s-a arătat nemulţumit că ,,nu putem să înaintăm la convocarea mult-anunţatului Sfânt şi Mare Sinod al Bisericii Ortodoxe” şi a propus urgentarea pregătirilor pentru sinod, convocarea unor conferinţe presinodale şi întărirea deciziilor panortodoxe cu privire la dialogul teologic cu neortodocşii.

În finalul întrunirii, întâistătătorii au dat un mesaj, care este mai degrabă o înşiruire de aspecte duhovniceşti amestecate cu probleme sociale şi ecologiste, un fel de mesaj politico-religios. În el, ,,întâistătătorii şi reprezentanţii preasfintelor Biserici Ortodoxe, pe deplin conştienţi de gravitatea problemelor menţionate mai sus şi lucrând pentru a le înfrunta direct”, se angajează să se implice în mai multe domenii, printre care: rezolvarea canonică a problemelor interortodoxe în mod canonic şi ,,cu un duh de dragoste şi pace”; sprijinul pentru iniţiativele Patriarhiei Ecumenice şi ale altor Biserici Ortodoxe pentru protejarea mediului natural care merge până la ,,introducerea subiectului mediului natural în activitatea catehetică, omiletică şi pastorală generală a Bisericilor”; înfiinţarea unei comisii interortodoxe care să se ocupe de chestiuni de bioetică.

Dar cele mai importante domenii menţionate de întâistătătorii ortodocşi sunt reluarea procesului de convocare a Sinodului şi continuarea dialogurilor ecumeniste. În ce priveşte Sinodul, ei afirmau: ,,Dorinţa noastrăestede a tămădui rapid orice anomalie canonică ce a apărut din circumstanţe istorice şi cerinţe pastorale, precum în aşa-numita diasporă ortodoxă, cu intenţia de a depăşi orice influenţă posibilă străină de ecleziologia ortodoxă. În această privinţă, întâmpinăm cu bucurie propunerea Patriarhiei Ecumenice de a convoca conferinţe panortodoxe în anul următor 2009 pe această temă, ca şi pentru continuarea pregătirilor pentru Sfântul şi Marele Sinod”.

Pe tema dialogului ecumenist, ei îşi exprimau dorinţa – în numele lor şi al întregii Ortodoxii – de ,,a continua, în ciuda tuturor dificultăţilor, dialogurile teologice cu alţi creştini, ca şi dialogurile interreligioase, mai ales cu iudaismul şi islamismul, dat fiind că dialogul constituie singura cale de a rezolvadiferendeledintre popoare, în special într-o perioadă ca cea contemporană, când fiecare fel de divizare, inclusiv cele în numele religiei, ameninţă pacea şi unitatea popoarelor”.

Ulterior, surse fanariote ,,au indicat că patriarhul ecumenic a început, după întrunirea din octombrie, să ‘planifice’ viitorul Sinod Ecumenic – pentru care nu a fost încă precizată nici o dată – pe care el doreşte a-l vedea reunit în Rhodos”.

Şi conducerea Bisericii Ortodoxe Ruse a făcut declaraţii în sprijinul convocării Sinodului. Pe 13 februarie 2009, arhipreotul Nikolai Balaşov, secretarul inter-ortodox al Departamentului pentru Relaţii Bisericeşti Externe al Patriarhiei Moscovei, declara: ,,Aşteptăm ca procesul pregătitor pentru Sfântul şi Marele Sinod panortodox al Bisericii Răsăritene să renască”. El a amintit că pregătirile pentru sinod au început în 1960 şi după 30 ani, ,,din nefericire, au fost întrerupte”.

Pe 12 martie 2009, patriarhul ecumenic a dat un nou impuls acestui proces. El a trimis o scrisoare oficială tuturor întâistătătorilor Bisericilor Ortodoxe locale, anunţând convocarea a 2 reuniuni panortodoxe presinodale în iunie şi decembrie 2009, pentru relansarea activităţii pregătitoare a Sinodului panortodox.

Pe 10 aprilie 2009, în cadrul unei conferinţe de presă, Mitropolitul Ilarion de Volokolamsk, pe atunci proaspăt numit preşedinte al Departamentului pentru Relaţii Bisericeşti Externe al Patriarhiei Moscovei, a declarat că problemele din lumea ortodoxă se nasc din pretenţiile Patriarhiei Constantinopolului de a juca un rol special în Biserica Ortodoxă: ,,Pretenţiile Patriarhiei Constantinopolului de a juca un rol special în Biserica Ortodoxă reprezintă, după părerea mea, una dintre principalele probleme actuale, care stă la originea unei situaţii complexe în relaţiile interortodoxe”.

Potrivit ierarhului rus, ,,se caută a proiecta pe Biserica Ortodoxă modelul care există în Biserica Romano-Catolică”. El a amintit că ,,acest model nu este rău în sine”[7], dar în acelaşi timp, ,,nu a existat niciodată un scaun primaţial universal în Răsărit, în tradiţia ortodoxă, şi nu avem dreptul de a revizui poziţia noastră despre Biserică”.

Participant de peste 10 ani la dialogul interortodox, mitropolitul Ilarion a regretat faptul că ,,în prezent, principalii ierarhi ai Patriarhiei Ecumenice cer revizuirea principiului primatului în sânul Bisericii Răsăritene. Potrivit poziţiei lor, patriarhul Constantinopolului ar trebui să conducă Bisericile Ortodoxe din diaspora”. El a adăugat că toate aceste chestiuni complexe trebuiau analizate în iunie 2009, la întrunirea comisiei interortodoxe unde, potrivit lui, Constantinopolul ,,va încerca să impună poziţia sa” celorlalte Biserici Ortodoxe.

 

Ioachim Arnăutu

 


[1] Patriarhul Bartolomeu este membru al masoneriei Arcului Regal.

[2] Institutul, condus de iezuiţi, a fost înfiinţat în cea de-a doua jumătate a secolului al XIX-lea, cu scopul de a pregăti clerici în vederea prozelitismului în Răsăritul ortodox. Absolvenţii săi au convertit la catolicism mulţi slavi, români, arabi şi chiar greci. După cel de-al doilea război mondial, activitatea Institutului Pontifical Oriental îmbracă cu totul alt caracter, aici studiind tot mai mult greco-catolicii din diferite ţări răsăritene, misionarii, dar şi reprezentanţii modernişti ai Bisericilor Ortodoxe. Patriarhul Athenagora al Constantinopolului (1886-1972; patriarh între anii 1948-1972) şi ’tovarăşul său de luptă’, Mitropolitul Nicodim [Rotov] al Leningradului (1929-1978), au trimis mulţi clerici şi monahi ortodocşi la studii la acest institut pentru primi o instruire teologică deschisă unirii cu Biserica Catolică.

[3] Din nefericire, Patriarhia Moscovei nu a stat pe poziţii ortodoxe curate. În realitate este vorba de lupta pentru putere dintre cele două mari patriarhii – cei doi poli actuali politico-religioşi ai lumii ortodoxe. În disputa pentru Biserica Ortodoxă a Estoniei, miza era patrimoniul acestei Biserici care deţine istoric aproape 5% din teritoriul ţării. Acelaşi substrat se vede astăzi în încleştarea acerbă de forţe dintre cele două patriarhii şi forţele politice care le susţin pentru Biserica Ortodoxă a Ucrainei.

[4] A se vedea editorialul nostru Este Patriarhia Ecumenică ,,ţinta unei campanii diabolice” ?

[5] Cuvintele teologului român trădează intenţiile acestui Sinod. ‘Revoluţie teologică’ înseamnă reformă din temelii a instituţiei Bisericii Ortodoxe. În general, termenul de ‘revoluţie’ este străin, chiar opus Bisericii Ortodoxe, care este o instituţie neschimbătoare cu o învăţătură neschimbătoare, dată de Dumnezeu Însuşi.

[6] O altă ‘instituţie’ creată cu scopul de a concentra autoritatea şi luarea deciziilor în Ortodoxie în mâinile a cât mai puţini oameni – întâistătătorii – şi a evita amestecul nedorit al altor ierarhi, preoţi şi credincioşi.

[7] Afirmaţiile făcute de ierarhii contemporani pe teme canonico-dogmatice precum cea a primatului în lumea ortodoxă izbesc prin izul lor de luptă pentru putere şi lipsa oricăror scrupule pentru atingerea scopului. Aici avem un exemplu concret. Ierarhul rus nu se opune ideii în sine de primat, ci doar în cazul în care acest primat revine Patriarhiei Ecumenice. Este vorba de aceeaşi luptă pentru putere dintotdeauna dintre cele două patriarhii.