----------------

 

Carti in site

 

--------------------

Cine e online?

Avem 86 vizitatori și nici un membru online

Despre căderea lui Adam (X)

de Arhiepiscopul Inochentie al Odessei († 1857)

 

Episodul anterior

 

X. Pedepsirea femeii

Muierii au zis: înmulţind voiu înmulti necazurile tale şi suspinul tău, în dureri vei naşte fii şi spre bărbatul tău va fi întoarcerea ta; şi el te va stăpâni (Facerea 3, 16).

Fraţilor, cu cât ne gândim mai mult la scrierea lui Moisi despre căderea strămoşilor noştri, cu atât mai mult ne încredinţăm că în cea mai fină istorisire sfântă, cu toată scurtimea ei, se găseşte cheia pentru dezlegarea tuturor nedumeririlor, referitoare la starea de astăzi a noastră pe pământ şi pentru lămurirea stării de acum a însăşi naturii ce ne înconjoară. Căci să ne închipuim pentru un timp că nu avem această istorisire. În cazul acesta noi nu am şti cum s-a făcut lumea şi omul, ce a fost după aceea cu strămoşii noştri, cum au căzut ei şi au tras după ei în prăpastia răului toate cele ce depindeau de eu sau aveau să depindă; şi fără acestea nu se poate spune mulţumitor nici o vorbă despre soarta de acum a neamului omenesc şi despre tot ce ne înconjoară.

De unde, de pildă, vin acele necazuri de care suntem înconjuraţi cu toţii zilnic din pruncie până la mormânt, şi de ce sunt ele ? De unde vine tulburarea şi dezordinea în natura ce ne înconjoară, care pe de o parte se arată aşa de frumoasă, iar pe de alta ne înfăţişează aspectul unui câmp de luptă după bătălie ? Dar când îţi aduci aminte de Eden şi de fructul oprit, de şarpele amăgitorul şi despre mâncarea pierzătoare, de pestelcile de frunze de smochin şi de judecata grozavă a lui Dumnezeu, dar şi plină de îndurare, atunci întunericul care acoperă soarta pământului şi a omului se împrăştie; atunci aflăm de unde-i răul din lume, de ce şi pentru ce suferă tot ce trăieşte Şi atunci, în loc de cârtire şi deznădejde, ne îmbărbătăm cu sfânta răbdare şi cu nădejdea în Pronia dumnezeiască.

Au fost şi înţelepţi mincinoşi, care lepădând istorisirea lui Moisi despre omul cel de la început şi căderea lui, au voit să arate prin aceasta înţelepciunea lor. Dar ce ne-au putut da ei în locul scrierii lui Moisi ? Aiureli absurde ale unei imaginaţii bolnave, care au putut să se pară numai născocitorilor lor că merită atenţie. Dar cinste şi mulţumire ştiinţei sănătoase care, afundându-se în cercetarea naturii, n-a întârziat să se ridice ea însăşi contra înţelepciunii mincinoase şi să arate întregii lumi că cosmogonia lui Moisi este mai presus de orice îndoială, pentru că este scrisă nu numai pe hârtie, ci este întipărită cu litere neşterse pe toată faţa pământului. Regretând acest fenomen trist şi aproape dispărut, să urmăm iarăşi cu respect după călăuza noastră cea de Dumnezeu insuflată şi să auzim din gura lui cum, după şarpele ispititor, judecata lui Dumnezeu s-a atins şi de noi, care cu atâta uşurinţă ne-am plecat auzul la momelile şarpelui.

Muierii au zis: înmulţind voiu înmulti necazurile tale şi suspinul tău, în dureri vei naşte fii şi spre bărbatul tău va fi întoarcerea ta; şi el te va stăpâni. Interogatoriul a început cu Adam, iar pedeapsa se începe cu femeia. De ce aşa ? De aceea negreşit că femeia, cum am văzut, cea dintâi şi-a deschis auzul şi inima sa la glasul ispititorului şi ea a devenit aproape singura pricină a căderii pentru bărbatul său. Să nu uite aceasta femeile, oricine ar fi ele şi oricât de sus ar sta, şi să pună stăruinţă, ca prin smerenie, prin modestie şi ascultare de bărbat să răsplătească uşurătatea şi neastâmpărul lor cel de la început.

Înmulţind voiu înmulţi necazurile tale. Ele îţi vor veni, cam aşa ar voi să se zică, şi singure de sine (căci cum să nu se întristeze şi să nu ofteze aceea care prin uşurătatea şi îndrăzneala sa a expus la atâtea nenorociri şi pe sine, şi pe bărbatul său, şi tot neamul omenesc ?); dar şi afară de aceasta îţi vor veni o mulţime şi din acele întristări şi suspinări de care bărbatul tău va fi liber, de care şi tu, deşi călcătoare de poruncă, ai fi slobodă dacă nu te-ai fi arătat în faptul nelegiuirii obşteşti aşa de încrezătoare în tine şi cu deosebire zeloasă spre pieirea obştească. Întrucât încă o astfel de îndoită înfrânare este de neapărată trebuinţă pentru nemăsurata ta înclinaţie către plăceri, apoi o voi pune eu însumi; şi de vreme ce o voi pune eu, apoi nimeni nu va fi în stare să ţi-o ridice. Orice ai fi tu, oricât de sus ai sta, întristările şi suspinele te vor urmări pretutindeni, voi înmulţi mereu întristările şi suspinele tale.

După această introducere, cum am zice, se explică însăşi pedeapsa femeii, care are două aspecte: ea este osândită întâi la durerile naşterii, al doilea la supunere bărbatului său. Să cercetăm fiecare pedeapsă aparte, căci şi în una, şi în alta vom găsi lecţii pentru edificarea noastră.

În dureri vei naşte fii. Va să zică înainte de călcarea poruncii, în starea de nevinovăţie, copiii s-ar fi născut fără dureri. Aşa şi trebuia să fie. Căci este cuviincios oare pentru un act aşa de mare şi de sfânt, cum este venirea pe lume a omului, să fie înjugat cu dureri şi suferinţe ? Numai păcatul singur, punându-se la mijloc, a putut să producă aceasta, făcând să se ivească întristarea şi durerea acolo unde trebuia să fie numai bucurie curată şi veselie sfântă. De aceea dobitoacele până astăzi sunt scutite în cea mai mare parte de durerile naşterii, arătând oarecum că dacă omul este atât de supus lor apoi nu prin legea necesităţii naturale, ci printr-o deosebită hotărâre a proniei dumnezeieşti. Şi de vreme ce în cazul acesta a lucrat însăşi dreptatea dumnezeiască, apoi negreşit nu fără un plan înţelept s-a prefăcut în pedeapsă pentru femeie tocmai aceea ce în starea de nevinovăţie avea să fie însoţită numai de plăcere curată.

Căci Domnul cel prea bun, dacă pedepseşte pe cineva, apoi îl pedepseşte aşa încât cel pedepsit prin pedeapsa însăşi să se depărteze de vreun rău oarecare şi să se apropie de un lucru bun. În cazul de faţă, când s-a hotărât nu numai soarta Evei, ci în persoana ei şi a tuturor fiicelor omeneşti, adică a unei întregi jumătăţi a neamului omenesc, cu atât mai mult s-a avut în vedere nu vreo răzbunare oarecare şi nu vreo dorinţă de a lovi cât mai dureros şi de a omorî cea mai mare bucurie din viaţă, ci însuşi binele femeii.

Dar care bine, va întreba cineva ? Acela de a înfrâna în viitor femeia de la tentaţiile spre păcat. La pomul cel oprit, Eva, cum am văzut, a manifestat o extremă înclinaţie a sa spre a fi fermecată de înfăţişarea exterioară a roadelor şi de a se lăsa târâtă de simţul plăcerii. Dacă la vederea pomului celui frumos şi a rodului dulce ea s-a pierdut aşa şi a pierit, apoi ce va fi cu ea la întâlnirea unei frumuseţi însufleţite ? Şi iată, ca îngrădire a curăţeniei ei, fără de care femeia este ca un vas pierdut, se aşază străjeri neînduplecaţi, incoruptibili şi neschimbaţi durerile naşterii, ca astfel, ademenită de patimă ea să fie înfrânată de amintirea însărcinării îndelungate şi a durerilor naşterii care o aşteaptă pentru o clipă de plăceri trupeşti. Odată cu aceasta, cu ajutorul aceleiaşi pedepse a femeii, pronia va atinge altă ţintă, nu mai puţin însemnată, faţă de întregul neam omenesc, şi anume de a lega cât mai strâns cu legătura dragostei pe născători cu cei născuţi de dânşii. Într-adevăr, de ce mamele sunt mai strâns legate de copii decât tatăl ? Deoarece copiii s-au dobândit de ele cu un preţ mult mai mare decât al tatălui.

Dar, pe de altă parte, ceea ce a fost pentru noi pricina întristărilor şi a durerilor, aceea de obicei devine apoi neplăcut şi dezgustător, aşa că noi nu mai putem după aceea nici să privim indiferent la izvorul de altădată. De aceea era de temut că şi în acest caz înmulţirea durerilor pentru femeie, în timpul sarcinii şi al naşterii, va produce ceva asemănător şi va face pe femeie, poate, să lepede cu totul viaţa conjugală, ceea ce ar fi fost contrar scopurilor proniei înseşi referitoare la înmulţirea neamului omenesc pe pământ. Dar ce face înţelepciunea dumnezeiască pentru înlăturarea acestei extremităţi contrare planurilor sale ? Nimic alta decât împreunează sfârşitul naşterii cu o aşa curată bucurie sufletească, încât femeia, cum zice Însuşi Mântuitorul, nu-şi mai aduce atunci aminte de dureri pentru bucuria că s-a născut om în lume (Ioan 16, 21). Aşa ştie pronia să-şi atingă scopurile sale cele înţelepte şi întru tot bune !

Cu intenţie, fraţilor, zăbovim noi asupra acestui lucru şi intrăm în asemenea amănunţimi, ca să dăm femeilor prilej să pătrundă mai bine în hotărârile dumnezeieşti cele pentru ele şi să scoată dintr-însele şi edificare, şi mângâiere pentru sine. Mari sunt durerile femeii ! Mult costă copilul pe care îl dezmiardă la sânul său ! De o sută de ori este mai scump pentru ea decât pentru tatăl lui şi bărbatul ei ! Dar aceasta nu este o întâmplare oarecare oarbă a soartei, ci o hotărâre înţeleaptă şi sfântă a lui Dumnezeu. De aceea, nici una dintre femei nu este scutită de durerile naşterii. În palatele strălucite este tot atâta suferinţă ca şi în cea de pe urmă colibă. Femeile din clasele înalte şi de neam mare sunt supuse adesea unor primejdii şi mai mari şi unor dureri şi mai amare la naşterea de copii, decât femeile oamenilor simpli; şi aceasta pentru că prin chipul de trai prea artificial ele s-au depărtat prea tare de legile simple ale naturii, iar prin moravurile lor s-au înstrăinat de curăţenia sufletească, şi astfel ele singure îşi măresc greutatea pedepsei dumnezeieşti.

Dar oricât ar fi de grea pedeapsa, întrucât este de la Dumnezeu, apoi totdeauna poate servi spre folosul sufletesc, dacă nu stricăm noi treaba cu vreo vinovăţie a noastră. Numai ideea că ele suferă după voia şi hotărârea nemijlocită a lui Dumnezeu trebuie să servească ca mare mângâiere pentru femeile născătoare de copii. Căci nu în zadar Proorocul David a preferat să cadă în mâna lui Dumnezeu decât în mâna oamenilor. La durerile naşterii voi, femeilor, vă aflaţi anume în mâna lui Dumnezeu; dar, aflându-vă în mâna lui Dumnezeu, nu vă luaţi privirile de la El. Întindeţi-vă mâinile nu atât la oameni, care-s slabi şi adesea nu vă pot da nici un ajutor, pe cât la Dumnezeul cel puternic şi viu. Dacă este vreo putere care poate să completeze neajunsurile naturii şi să dezlege legăturile trupului, apoi aceasta este puterea credinţei şi a rugăciunii, pentru care nimic nu este cu neputinţă.

Şi pentru ca însăşi rugăciunea voastră să fie mai tare şi mai plăcută lui Dumnezeu, amestecaţi-o cu sufletul credinţei şi al pocăinţei. Prin suferinţele trupului nostru Domnul totdeauna vrea să izgonească vreo patimă din inima şi din sufletul nostru, de aceea căinţa sinceră pentru păcatele noastre din trecut şi făgăduinţa hotărâtă că vom umbla în viitor cu frică de Dumnezeu, cu blândeţe şi cu smerenie, este mijlocul cel mai bun de a preface dreptatea dumnezeiască în milă, odată cu care se vor curma şi toate suferinţele noastre.

Iată pentru ce nu putem lăuda îndeajuns pe acele femei pline de frica lui Dumnezeu care, înainte de sosirea clipelor naşterii, se sfătuiesc nu numai cu doftorii trupeşti, ci se pregătesc pentru minuta grea cu rugăciunea şi cu tainele sfintei Biserici. Aceasta este de neapărată trebuinţă pentru fiecare femeie în asemenea împrejurare: căci cine poate garanta că ceasul naşterii nu se va preface în ceasul morţii pentru cea care naşte ? Cum dar să nu se pregătească în asemenea primejdie cu pocăinţă şi cu împărtăşirea cu sfintele taine ?

Dar toate acestea fără să vrei sperie, deşi spaima aceasta este mântuitoare. Nu vom ascunde însă nici acel fapt ce poate servi ca mare încurajare şi mângâiere pentru femei în vremea durerilor naşterii. Care anume ? Acela că durerile naşterii, când sunt suportate în duhul credinţei şi al pocăinţei, sunt mijlocul cel mai bun pentru ştergerea păcatelor celor de voie şi fără de voie. La aceasta face aluzie însăşi natura; căci după durerile naşterii întotdeauna se curăţeşte tot trupul femeii. Dar se va curăţi nu numai trupul, ci şi sufletul, de îndată ce suferind cu trupul nu se va uita nici sufletul. Anume aceasta a avut-o în vedere fără îndoială Sfântul Apostol Pavel, când a scris că femeia se va mântui prin naşterea de fii (I Timotei 2, 15).

Numai că trebuie să nască copii nu numai după trup, ci şi după duh, adică cel născut nu trebuie lăsat în voia soartei, sau în grija unor supraveghetori năimiţi, ci să fie crescut de mama însăşi în frica de Dumnezeu şi în supunere de poruncile Bisericii. Căci nici apostolul n-a zis se va mântui pentru naştere de fii, (altfel cea cu mai mulţi copii ar trebui pentru aceasta să fie mai mântuită decât alta), ci a adăugat: De vor petrece întru credinţă şi întru dragoste şi întru sfinţire cu întreagă înţelepciune. Iar în alt loc, lăudând pe văduvă, nu o laudă simplu, ci cu condiţii: că a crescut copii, că a ajutat pe săraci, şi a fost gata la orice faptă bună (I Timotei 5, 10). Numai astfel de deprinderi şi astfel de purtare prefac în mântuire şi fapta naşterii de copii ca una ce este foarte grea şi dureroasă, dar în acelaşi timp şi de trebuinţă pentru neamul omenesc. Căci femeia (spunem şi aceasta spre mângâierea celor ce suferă durerile naşterii) înlocuieşte în timpul naşterii oarecum pe Însuşi Creatorul, născând din sine pe om, care pentru prima oară a fost creat nemijlocit de Însuşi Dumnezeu.

Vedeţi acum în ce fel este pedeapsa dumnezeiască ? Vedeţi cum într-însa se poate descoperi prilej de mare merit pentru femei, prin care să se învrednicească chiar de mântuirea veşnică ? Ce poate fi mai de seamă pentru noi decât aceasta din urmă ? Să fim deci ascultători şi răbdători: răbdarea şi credinţa se răsplătesc în cazul de faţă chiar aici pe pământ. Căci dacă tatăl şi mama vor fi însufleţiţi faţă de copiii lor de un astfel de duh pe care îl cere Evanghelia, apoi casa lor nu va fi mai rea decât raiul, ba în unele cazuri va deveni mai bună decât el. Căci în rai strămoşii noştri au intrat nevinovaţi şi au ieşit păcătoşi şi au împrăştiat prin păcatul lor blestemul peste toată faţa pământului, iar în astfel de case va fi dimpotrivă; pe calea naşterii vor intra păcătoşi (căci ce este născut din trup, trup este (Ioan 3, 6)), iar dintr-însa, pe calea educaţiei creştine, vor ieşi drepţi şi oriunde vor trăi pretutindeni vor răspândi în jurul lor pace şi binecuvântare.

A doua înfăţişare a pedepsei dată femeii pentru călcarea poruncii este luată din raportul ei cu bărbatul: Atrasă vei fi către bărbatul tău şi el te va stăpâni (Scriptura din 1914 are: Spre bărbatul tău va fi întoarcerea ta; şi el te va stăpâni). Tu – cam aşa vrea să zică Domnul – ai fost cinstită de către mine cu cinste ca şi bărbatul; ca şi el ai fost cinstită cu chipul meu; stăpână în rai ai fost pusă, ca şi el; şi deşi ai venit pe lume mai târziu decât el ai primit aceleaşi lucruri; ba te-ai învrednicit să nu fii făcută din pământ ca el, ci din coasta lui: destulă era pentru tine această cinste, ajungea pentru tine iubirea ce o arată el pentru tine. Dar tu nu te-ai mulţumit cu toate acestea, ci ai vrut să iei pentru tine mai mult decât era rânduit pentru tine: fără învoiala lui ai intrat în vorbă şi în prietenie cu şarpele; fără voia lui ai mâncat din pomul oprit şi ai călcat porunca nu numai tu, ci ai dat prilej la asta şi bărbatului şi l-ai tras în prăpastie.

Această dominaţie nelegală a ta asupra bărbatului tău nu va mai fi. Pentru că ţi-ai însuşit ceea ce nu-ţi aparţinea, vei pierde şi o parte din cele ce-ţi aparţineau de drept. În tine va rămâne atragerea de altădată către soţ: Atrasă vei fi către bărbatul tău; cu toate dezmierdările şi delicateţea lui, tu fără să vrei vei vedea pururea în el pe stăpânul tău: şi el te va stăpâni. Te va stăpâni aşa încât tu cu oftări îţi vei aduce aminte de cum eraţi altădată în rai; nu o dată te vei simţi nefericită, dar vei rămâne în atârnarea nu numai de mintea şi voinţa lui, ci şi de capriciile lui; şi oricât vei căuta mijlocul de a scutura greul jug, niciodată nu-l vei găsi în acea deplinătate cum ai voi şi acela te va stăpâni.

Oricât de grozave sunt cuvintele acestea cu privire la femeie, ele nu îndreptăţesc nicidecum pe bărbaţi la tiranie contra femeilor şi nu înseamnă ca acestea din urmă să se predea lor în supunere şi robie desăvârşită. Aceasta ar fi contrar planurilor lui Dumnezeu, precum şi bunei stări a neamului omenesc. Căci ce fel de legătură ar fi între bărbat şi femeie, dacă cel dintâi numai ar porunci totdeauna, iar cel de-al doilea numai s-ar tot supune ? Cu atât mai vârtos, ce fel de familie ar fi dacă femeia ar fi asemenea unei nevolnice ? Unde femeia este roabă, acolo nu există iubire şi pace adevărată, ci numai frică şi silnicie. De aceea nici nu vedem noi în familiile patriarhilor de dinainte de potop nu numai nici un fel de robie şi aşa-numita închidere a femeilor, dar nici poligamia. Şi după potop femeile strămoşilor s-au bucurat încă nu puţină vreme de libertatea şi înrâurirea lor asupra treburilor casnice.

Deşi Sarra respecta de pildă pe Avraam, domn pre acela chemându-l (I Petru 3, 6), cum observa apostolul; dar această domnire a lui Avraam nu consta în semeţie faţă de femei şi în porunci, ci în mai multă înţelepciune faţă de dânsa. Abia mai târziu când, întărindu-se în neamul omenesc păcatul şi patimile şi pierzându-se tot mai mult curăţenia morală, bărbaţii, în locul legii firii reciproce dintre bărbat şi femeie, au început să urmeze capriciilor oarbe ale lor; atunci numai soarta femeilor, îndulcită până atunci prin iubirea bărbatului, a început să apese şi să amărască tot mai mult pe femeie, aşa că aceasta din ajutorul bărbatului (deşi dependentă, dar totuşi apropiată de el chiar şi după drepturi), decăzu la starea de roabă şi nevolnică fără răspuns şi se transforma într-o unealtă jalnică a poftelor.

Oricât de ilegală şi de vătămătoare pentru buna stare a neamului omenesc este această înjosire a femeii, dar fiind prielnică patimilor, ea în curgerea vremilor izbuti să se lăţească peste toată lumea veche şi avu nu numai putere de obicei, ci şi de lege, din pricina căreia şi acum suspină, după cum se ştie, aproape toate femeile popoarelor necreştine.

Şi cine ar fi scos neamul femeiesc din această stare nefericită dacă nu ar fi venit în ajutor Evanghelia lui Hristos ? Filozofia, după obiceiul ei, n-a îndrăznit să spună despre aceasta nici un cuvânt. Numai Evanghelia, prin învăţătura sa despre înfrânare şi despre libertatea duhovnicească, a izgonit, odată cu poligamia, înjosirea neamului femeiesc, vestind în auzul tuturor că nu este parte bărbătească nici femeiască; că voi toţi unul sunteţi întru Hristos Iisus (Galateni 3, 28). După aceasta femeia n-a mai putut fi roabă bărbatului, oricât de însemnat şi înalt ar fi el.

Femei, nu uitaţi aceasta şi sărutând Evanghelia lui Hristos, mulţumiţi Autorului ei nu numai pentru că El cu crucea Sa v-a deschis vouă, precum şi bărbaţilor voştri, intrarea în raiul pierdut şi în împărăţia cerurilor, dar şi aici pe pământ a ridicat de pe voi acele ruşinoase cătuşe ale nevolniciei şi înjosirii, în care neamul vostru a gemut fără nădejde mii de ani întregi. Amin.