SCRIPTURĂ ŞI TRADIŢIE (XV)

de Arhiepiscop Hrisostom de Etna şi Episcop Avxentie de Foticeea

Partea a II-a

Prin urmare, noi putem înţelege Tradiţia ca fiind aptitudinea de a cunoaşte adevărul care sălăşluieşte în ,,cugetul” Părinţilor şi a Bisericii. Tradiţia este, aşa cum o vede un teolog ortodox, ,,măsura şi criteriul prezenţei şi lucrării lui Dumnezeu, prin Biserică, ca şi al autenticităţii pătrunderii dorinţelor şi preocupărilor spiritului uman de către «adevărata cunoaştere»” (8).

Pe scurt, adevărul este judecat prin Tradiţie. Tradiţia este aptitudinea de a recunoaşte adevărului; dar mai mult decât atât, Tradiţia este ea însăşi un adevăr mistic. ,,Cugetul Părinţilor” este cugetul Bisericii. Iar cugetul Bisericii este parte a Trupului mistic al lui Hristos, care constituie Biserica. Astfel, Tradiţia nu numai că serveşte la a face adevărul de la sine înţeles, dar poate servi, de asemenea, la a genera exact acelaşi adevăr de la sine înţeles. Ea poate, de fapt, să ducă mai departe orice tradiţie şi expresie adevărată a Bisericii – într-adevăr, Scripturile însele. Nimeni nu a spus mai bine acest lucru ca arhimandritul Sofronie de Essex (1896-1993):

,,Presupunând că dintr-un motiv oarecare Biserica ar fi fost lipsită de toate cărţile sale liturgice, Vechiul şi Noul Testament, scrierile Sfinţilor Părinţi – ce s-ar fi întâmplat ? Sfânta Tradiţie ar fi putut restaura Scripturile, nu cuvânt cu cuvânt, probabil – forma verbală ar putea fi diferită – dar în esenţă noile Scripturi ar fi expresia aceleiaşi «credinţe ceea ce odată s-a dat sfinţilor» (Iuda 1, 3). Ele ar fi expresia Unuia şi Singurului Duh Sfânt prezent permanent în Biserică, fundaţia şi însăşi substanţa ei” (9).

În ultimul capitol, am arătat că părintele Florovski, în analiza pe care o face teologiei palamite, nu reuşeşte să lege θεωσις, sau îndumnezeirea, de primirea directă a adevărului creştin (de ,,cugetul” Părinţilor şi a Bisericii, de acel ,,cuget al lui Hristos” (I Corinteni 2, 16) la care face aluzie Sfântul Pavel). Am dori să sugerăm că facultatea noetică, izvorul viziunii duhovniceşti pentru omul îndumnezeit, este chiar ,,cugetul Părinţilor”. Acceptarea universală şi unanimă de către Părinţi a obiceiurilor şi tradiţiilor bisericeşti şi a Scripturii reflectă viziunea lor noetică. Astfel mărturia lor, la nivelul noetic, este una singură; ei întruchipează adevărul la acel nivel.

A-i urma pe Părinţi înseamnă a dobândi viziunea lor duhovnicească, prin θεωσις, şi a cunoaşte elementele cruciale, veritabile ale revelaţiei, de la Tradiţie până la Scriptură. În Ortodoxie, creştinul urmează cu fidelitate Părinţilor, nu pentru că ei au vreo autoritate formulată legalist, ci pentru că el împărtăşeşte, în conştiinţa noetică, viziunea şi perspectiva lor. Creştinul îşi însuşeşte acel ,,cuget” în care îşi au autoritatea Scriptura şi Tradiţia şi, prin aceasta, se înscrie într-o succesiune neîntreruptă a practicilor duhovniceşti. A continua obiceiurile Bisericii nu înseamnă a adera orbeşte la ceea ce este străvechi sau la ceea ce au făcut Părinţii în trecut; înseamnă a trăi (şi a repeta) conduita Părinţilor pur şi simplu deoarece creştinul îşi asumă el însuşi Tradiţia aşa cum au perceput-o ei (10).

Să investigăm mai departe natura îndumnezeirii şi viziunea noetică. Am observat în altă parte că aforismul atanasian, că Dumnezeu S-a făcut om pentru ca omul să poată deveni dumnezeu (11), este Ursprung-ul teologiei ortodoxe (12). Această noţiune a îndumnezeirii omului nu este, pentru Biserica Ortodoxă, pur retorică. Am putea sublinia acest fapt făcând referire la tratatul lui Origen (cca 185 - cca 254) împotriva lui Celsus. El îl mustră pe Celsus fiindcă afirmă că întruparea este necesitatea lui Dumnezeu, din cauza faptului că El este ,,greu de văzut” (13), şi că El devine om pentru ca muritorii ,,să-L poată auzi şi să-L poată cunoaşte” (14).

Origen insistă că ,,nu … pentru că Dumnezeu era «greu de văzut» L-a trimis El pe Dumnezeu Fiul pentru a fi ceva «uşor de văzut»; (pentru că) … Fiul este de asemenea «greu de văzut», întrucât El este Dumnezeu Cuvântul, prin care toate lucrurile s-au făcut, şi care «S-a sălăşluit printre noi»” (15). Ortodocşii, împreună cu (şi cu mai multă acurateţe decât) Origen, îşi închipuie întruparea într-o manieră mult mai profundă. Pentru ei, Hristos S-a făcut om pentru ca omul, într-un sens foarte literal, să poată atinge dumnezeirea prin har (16).

Îndumnezeirea omului este un ţel primordial al practicii duhovniceşti ortodoxe. Validarea unei astfel de practici este clar rezumată în exerciţiile isihaste ale Sfântului Grigorie Palama. Isihaştii palamiţi se angajează într-un număr de exerciţii fizice (printre altele, prosternări, post şi respiraţia regulată) legate de repetarea rugăciunii lui Iisus. Această rugăciune are de obicei următoarea formă: ,,Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul”. Puterea ,,rugăciunii neîncetate” (17) sau repetiţia permanentă a rugăciunii lui Iisus activează facultatea noetică. În acest proces, ,,facultatea noetică este eliberată prin puterea Sfântului Duh de influenţele atât ale trupului, cât şi ale intelectului împrăştiat şi se ocupă neîntrerupt şi neîncetat doar cu rugăciunea. Ceea ce este fascinant cu privire la această stare a rugăciunii adevărate … este că, deşi facultăţile fizice şi intelectuale nu mai exercită nici o influenţă în nici un fel asupra facultăţii noetice, ele sunt dominate de rugăciunea neîncetată a facultăţii noetice în aşa măsură încât sunt curăţite şi inspirate duhovniceşte şi în acelaşi timp pot fi angajate în activităţile lor normale” (18).

Activarea facultăţii noetice, culminând în θεωσις, curăţeşte şi inspiră facultăţile fizice şi intelectuale. Dar mai important, acea activare aduce creştinul în concordanţă, după cum am spus, cu ,,cugetul” Părinţilor, al Bisericii şi al lui Hristos. Georges A. Barrois a descris succint acest proces afirmând că ,,omul este chemat să se împărtăşească în mod vital de energia dumnezeiască. … Aceasta este o manieră reală, nu hiperbolică, de a vorbi … Nu înseamnă nimic altceva decât concordanţa sfinţilor cu Hristos …” (19). Astfel, Părinţii sunt priviţi ca autorităţi pentru că Hristos a venit să Se sălăşluiască în ei, să-i transforme. Datorită dumnezeirii care-i umple pe aceşti oameni, ei nu pot face nimic altceva decât să reflecte şi să afirme cuvintele lui Hristos şi ale Apostolilor. De aceea, ,,Iisus Hristos ieri şi astăzi acelaşi, şi în veci” (Evrei 13, 8) este. Sfinţii Părinţi ar putea diferi în stil, şi uneori chiar în nomenclatură, dar la nivelul cel mai profund şi mai autentic, la nivelul noetic, ei, Apostolii şi Hristos afirmă împreună acelaşi lucru, proclamând un adevăr unic într-o Tradiţie, adevărata Παραδοσις, care arată omul îndumnezeit.

Am scris în altă parte că învăţăturile Sfântului Grigorie Palama denunţă orice idee de inovaţie în viaţa duhovnicească (20). Mulţi cred că acest sens evident de conservatorism caracterizează insistenţa ortodoxă asupra Tradiţiei. Cu toate acestea, în ce priveşte isihasmul palamit, noi am arătat că inovaţia este străină de practica duhovnicească ortodoxă deoarece activarea facultăţii noetice duce la o conformare, deşi mistică în natură, atât în gândire, cât şi în acţiune. Facultăţile fizice şi intelectuale ale omului vin să slujească ,,cugetului lui Hristos” (I Corinteni 2, 16) instituţional, universal – un ,,cuget” exemplificat în consensus Patrum şi realizat în Biserică.

Din acelaşi motiv, insistenţa ortodoxă asupra mărturiei Tradiţiei este bazată, nu pe vreo intransigenţă exclusivistă, ci pe un concept profund al reflectării, în obiceiurile şi practicile (tradiţiile) exterioare, a Tradiţiei noetice a Sfântului Duh. Toate tradiţiile, acţiunile, obiceiurile şi experienţele Bisericii sunt unite într-o armonie desăvârşită în Tradiţie. Tradiţia, după cum a sugerat părintele Pomazanski, este forţa interioară care călăuzeşte şi determină cele exterioare ale Bisericii (21). Pe măsură ce lucrurile exterioare ating o formă finală, ele fac cunoscut conţinutul Tradiţiei. O înţelegere noetică a obiceiurilor şi practicilor în Biserică, (a tradiţiilor) dezvăluie sursa lor în Tradiţie. Şi, în mod paradoxal, însăşi viziunea noetică este parte a Tradiţiei: adevărul Bisericii este revelat printr-o viziune conţinută de acel adevăr.

Cu o perspectivă noetică asupra mărturiei patristice, noi ajungem la o înţelegere mai clară a consensus Patrum. Consensio al Sfântului Vichentie de Lérins, ceea ce este crezut ubique, semper şi ab omnibus (22), capătă o nouă semnificaţie când este privit în lumina noeticismului. Apelul său, credem noi, este la ,,cugetul” universal ,,al Bisericii”, care într-adevăr uneşte toate într-o singură credinţă care este întotdeauna şi pretutindeni aceeaşi. ,,Canonul adevărului” (23) al Sfântului Irineu îl vedem ca nefiind altceva decât facultatea noetică, exprimând, aşa cum o face, ,,scopul credinţei” (24) al Sfântului Atanasie. ,,Vorbind prin Duh” (25), precum spune Sfântul Ioan Gură de Aur, sau, precum scrie Sfântul Ioan Damaschin, urmând ,,învăţătura Sfântului Duh” (26), toţi Părinţii alcătuiesc o Tradiţie noetică. În acest fel, întreaga Biserică vorbeşte, din nou, ,,ca şi cu o singură gură” (27). Sau, precum scrie atât de grăitor Sfântul Apostol Pavel: ,,Ci vă schimbaţi la faţă întru înnoirea minţii voastre, ca să cunoaşteţi voi care este voia lui Dumnezeu cea bună şi plăcută şi deplină” (Romani 12, 2).

Traducere: Catacombele Ortodoxiei

Note

8. John Kaloghirou, ,,Sfânta Tradiţie: Sursa şi sarcina sa în Biserică”, The Greek Orthodox Theological Review, vol. XI, nr. 1 (1965), p. 116.

9. Arhimandritul Sofronie, Călugărul din Muntele Athos: Stareţul Siluan 1866-1938, trad. Rosemary Edmonds (Londra şi Oxford, 1973), p. 55.

10. Argumentul nostru accentuează aici în alt mod problema deja rezolvată, că adevărul, pentru ortodocşi, nu este limitat de hotare istorice. ,,Cugetul Părinţilor” nu este ceva din antichitate sau din vreo ,,vârstă de aur” patristică. Este un cuget dincolo de limite istorice şi parametri temporali normali.

11. ,,Αυτος γαρ ενανθρωπησεν, ινα ημεις θεοποιηθωμεν” (,,Despre întrupare” 54.3, Patrologia Græca, vol. XXV, col. 192B).

12. Matthew G. Chapman (Episcopul Avxentie de Foticeea), ,,Note cu privire la natura lui Dumnezeu, cosmos şi novus homo: O perspectivă ortodoxă răsăriteană”, The Greek Orthodox Theological Review, vol. XXI, nr. 3 (1976), p. 251; retipărit în Arhiepiscop Hrisostom de Etna, Episcop Avxentie de Foticeea şi arhimandrit Acachie, Gândirea ortodoxă tradiţională contemporană, a doua ediţie (Etna, CA, 1998), p. 2.

13. ,,Origen împotriva lui Celsus”, trad. preot Frederick Crombie, în Părinţii ante-niceeni, ed. preot Alexander Roberts şi James Donaldson, ediţie revizuită A. Cleveland Coxe, vol. IV, Tertulian, partea a IV-a; Minutius Felix; Comodian; Origen, părţile I şi a II-a (New York, 1885), p. 604-605.

14-15. Ibid., p. 605.

16. Nu putem accentua îndeajuns realitatea profund duhovnicească a naturii θεωσις. A sublinia această idee nu înseamnă a susţine excesiv problema în mod inutil. Fiind străin de o perspectivă teologică apuseană, înţelesul duhovnicesc al θεωσις, aşa cum este întâlnit în literatura patristică, este adesea distorsionat, după cum stau mărturie diferite pasaje traduse greşit din greacă în mod nejustificat. Un exemplu teribil al acestei tendinţe se găseşte în prezentarea în limba engleză, realizată de Phillip Schaff şi Henry Wace, a primei cuvântări teologice a Sfântului Grigorie Teologul. Sfântul Grigorie este citat ca îndemnându-ne ,,să devenim ai lui Dumnezeu de dragul Lui, căci El S-a făcut om pentru noi” (Sfântul Grigorie de Nazianz, ,,Despre Paşti şi respingerea sa”, trad. Charles Gordon Browne şi James Edward Swallow, în O culegere de scrieri ale Părinţilor, vol. VII, seria a II-a, Sfântul Chiril al Ierusalimului, Sfântul Grigorie de Nazianz (New York, 1893), p. 203).

Această traducere incredibilă este o traducere a grecescului ,,Γενωμεθα θεοι δι αυτον, επειδη κακεινος δι ημας ανθρωπος” (Patrologia Græca, vol. XXXV, col. 397). Noi găsim că singura traducere potrivită este următoarea: ,,Să devenim dumnezei pentru El (de dragul Lui), deoarece El pentru noi (de dragul nostru) S-a făcut om”. Este pur şi simplu imposibil să găsim în cuvintele ,,γενωμεθα θεοι δι αυτον” expresia genitivă ,,să devenim ai lui Dumnezeu de dragul Lui (sublinierea noastră)”. Putem doar să presupunem că sensibilităţile teologice ale traducătorului au trecut înaintea erudiţiei, ducând la o traducere frauduloasă.

17. A se vedea I Tesaloniceni 5, 17.

18. Părintele Romanides, ,,Controversa palamită - II”, p. 229.

19. Georges A. Barrois, ,,Palamismul revizitat”, St. Vladimir’s Seminary Quarterly, vol. XIX, nr. 4 (1975), p. 228.

20. Matthew G. Chapman (Episcopul Avxentie de Foticeea), ,,Dom David Knowles despre isihasm: O ripostă palamită”, Κληρονομια, vol. VIII, nr. 1 (1976), p. 101; retipărit în Arhiepiscop Hrisostom de Etna, Episcop Avxentie de Foticeea şi arhimandrit Acachie, Gândirea ortodoxă tradiţională contemporană, a doua ediţie (Etna, CA, 1998), p. 48.

21. Părintele Pomazanski, ,,Teologia liturgică”, p. 262.

22. Patrologia Latina, vol. L, col. 640.

23. Patrologia Græca, vol. VII, col. 545-546.

24. Ibid., vol. XXVI, col. 440.

25. ,,Omiliile Sfântului Ioan Gură de Aur la Epistola I către Corinteni”, p. 36.

26. (Sfântul) Ioan Damaschin, ,,Expunerea”, p. 79.

27. ,,Stareţul Paisie”, p. 203.