----------------

 

Carti in site

 

--------------------

Cine e online?

Avem 145 vizitatori și nici un membru online

SFINŢII PĂRINŢI ŞI EREZIILE

Sfântul Marcu al Efesului şi falsa unire de la Florenţa (V)

 

Episodul anterior

 

Niciodată, o bărbate, ceea ce priveşte Biserica nu se duce la bun sfârşit prin compromisuri: nu există nici o cale de mijloc între Adevăr şi minciună. Dar exact aşa cum ceea ce este în afara luminii va fi în mod necesar în întuneric, tot aşa cel care se îndepărtează puţin de Adevăr este lăsat rob minciunii.
 
Scrisoare către Gheorghe Scholarios
 
Odinioară noi am grăit întru totul asemenea, şi nu a existat nici o schismă între noi, şi apoi noi, ambele părţi (ortodocşi şi latini), eram în acord cu Părinţii; dar acum, când noi nu grăim asemenea, cum putem fi împreună ? Acum noi (ortodocşii) vorbim exact la fel ca atunci, şi noi suntem în acord atât cu noi înşine, cât şi cu Părinţii – atât ai noştri, cât şi ai voştri – dacă voi doriţi să recunoaşteţi ceea ce este adevărat. Dar voi, introducând inovaţia, prin aceasta inevitabil vă dovediţi că sunteţi în dezacord în primul rând cu voi înşivă, şi apoi cu Părinţii pe care noi îi avem în comun, şi în cele din urmă cu noi.
Mesaj către Papa Eugenie al IV-lea
 

Concluzia unirii

La celelalte nenorociri care s-au abătut asupra delegaţiei ortodoxe în Florenţa s-a adăugat moartea patriarhului Constantinopolului. Patriarhul a fost găsit mort în camera sa. Pe masă se afla (după cum se presupune) testamentul său, Extrema Sententia, constând doar în câteva rânduri în care el declara că a acceptat tot ceea ce mărturiseşte Biserica Romei. Şi apoi: ,,În acelaşi fel, eu recunosc pe Sfântul Părinte al Părinţilor, supremul pontif şi vicar al Domnului nostru Iisus Hristos, papa vechii Rome. De asemenea, eu recunosc purgatoriul. Afirmând aceasta, eu ataşez semnătura mea”.

Nu există nici o îndoială că patriarhul Iosif nu a scris acest document. Eruditul german Frommann, care a făcut o investigaţie detaliată a testamentului patriarhului Iosif, spune: ,,Acest document este atât de latinizat şi corespunde atât de puţin opiniei exprimate de patriarh cu câteva zile mai înainte, încât caracterul său fals este evident”[1]. Testamentul apare în istoria Sinodului de la Florenţa foarte târziu; contemporanii Sinodului nu ştiu nimic despre el.

Şi astfel delegaţia greacă şi-a pierdut patriarhul. Cu toate că patriarhul nu era un stâlp al Ortodoxiei, şi deşi i se pot reproşa multe, nimeni nu poate nega că el a fost mâhnit din tot sufletul său pentru Ortodoxie şi nu şi-a permis niciodată nici luişi, nici altcuiva să-l jignească pe Sfântul Marcu. Fiind deja la o vârstă foarte înaintată[2], lui îi lipsea energia de a apăra Biserica al cărei cap era, dar istoria nu-i poate imputa că a trădat Biserica. Moartea l-a cruţat de multe şi amarnice umilinţe pe care Biserica Ortodoxă a trebuit să le rabde după aceea. Pe de altă parte, absenţa semnăturii sale de pe Actul Unirii a dat ocazia ulterior apărătorilor Ortodoxiei să conteste pretenţia Sinodului de la Florenţa la semnificaţia şi titlul de Sinod Ecumenic, deoarece Actul oricărui Sinod Ecumenic trebuie să fie semnat în primul rând de patriarhi.

După moartea patriarhului, precum ne informează Syropoulos, împăratul Ioan Paleologul a preluat conducerea Bisericii în propriile mâini. Această situaţie anticanonică, deşi întâlnită adesea în istoria bizantină, atât ca o manifestare pozitivă cât şi negativă, a fost condamnată cu asprime de Sfântul Marcu în una din epistolele sale, în care el scrie: ,,Fie ca nimeni să nu domnească în credinţa noastră: nici împărat, nici ierarh, nici Sinod fals, nici altcineva, ci doar unul Dumnezeu, care atât El cât şi prin ucenicii Săi ne-a lăsat-o moştenire nouă”[3].

Vom expune pe scurt istoria ulterioară a negocierilor dintre ortodocşi şi latini – sau, pentru a grăi mai adevărat – istoria capitulării ortodocşilor. Ortodocşii au fost siliţi să accepte învăţătura latină despre Filioque şi să recunoască dogma latină a purcederii Sfântului Duh, în sensul existenţei Sale de la cele două Ipostasuri. Apoi ortodocşii au fost siliţi să declare că Filioque, ca o adăugire la Simbolul Credinţei, a fost întotdeauna un act canonic şi binecuvântat. Doar prin aceasta au fost reduse la zero toate obiecţiile grecilor din vremea patriarhului Fotie, ca şi scrierile Sfântului Marcu al Efesului şi interdicţiile de schimbare a Simbolului Credinţei ale celui de-al III-lea şi celui de-al IV-lea Sinod Ecumenic. De asemenea, trebuie remarcat că nu toţi papii romani au aprobat Filioque, şi câţiva au considerat introducerea sa în Simbolul Credinţei ca fiind cu totul necanonică. Dar acum toate acestea au fost date uitării. Totul a fost sacrificat în faţa pretenţiilor Papei Eugenie şi cardinalilor săi.

Mai departe, ortodocşilor li s-a cerut să accepte învăţătura latină cu privire la sfinţirea sfintelor daruri şi să renunţe la a lor aşa cum este exprimată în săvârşirea dumnezeieştii liturghii a Bisericii Răsăritene[4]. Mai mult decât atât, acest lucru a fost exprimat de latini în declaraţiile dispreţuitoare legate de practica liturgică a Bisericii Răsăritene.

În sfârşit, ortodocşii au fost nevoiţi să semneze şi să recunoască o mărturisire a papalităţii, exprimată astfel: ,,Noi hotărâm că sfântul scaun apostolic şi pontiful roman deţin o întâietate asupra întregii lumi, şi că acest pontif roman este succesorul binecuvântatului Petru, prinţul apostolilor, şi este adevăratul vicar al lui Hristos, Capul întregii Biserici, Păstorul şi Învăţătorul tuturor creştinilor; şi că Domnul nostru Iisus Hristos a dat, în persoana Sfântului Petru, toată autoritatea de a păstori, direct, şi de a conduce întreaga Biserică, aşa cum este cuprins de asemenea în actele Sinoadelor Ecumenice şi în sfintele canoane”[5]. Ortodocşii au fost totodată obligaţi să admită purgatoriul.

Şi astfel Ortodoxia a încetat să existe. Ceva încă mai dureros a fost faptul că Ortodoxia a fost vândută, şi nu numai trădată. Pentru că atunci când o majoritate a delegaţilor ortodocşi a găsit că cererile Vaticanului erau cu totul inacceptabile, anumiţi partizani entuziaşti ai unirii i-au cerut papei să-i înştiinţeze deschis ce avantaje va dobândi Bizanţul din unire. Papa a priceput partea ,,comercială” a chestiunii şi a oferit următoarele:

 

  1. Vaticanul va asigura mijloacele pentru a-i trimite pe greci înapoi la Constantinopol;
  2. 300 (!) soldaţi vor fi întreţinuţi pe cheltuiala papei în Constantinopol pentru apărarea capitalei împotriva turcilor;
  3. Două vase vor fi menţinute în Bosfor pentru apărarea oraşului;
  4. O cruciadă va porni către Constantinopol;
  5. Papa va chema pe suveranii apuseni în ajutorul Bizanţului.

 

Ultimele două făgăduinţe erau pur teoretice. Cu toate acestea, când negocierile au ajuns într-un impas, şi împăratul însuşi era gata să întrerupă negocierile suplimentare, întreaga afacere a fost aranjată de 4 mitropoliţi, partizani ai unirii, şi chestiunea a fost încheiată cu un ospăţ îmbelşugat dat de papă; disputele teologice privind privilegiile scaunului Romei au fost duse pe deasupra paharelor de vin.

Sfârşitul a venit în cele din urmă. A fost redactat un Act al Unirii în care ortodocşii renunţau la ortodoxia lor şi acceptau toate formulările şi inovaţiile latine care de-abia apăruseră în sânul Bisericii Latine, precum învăţătura despre purgatoriu. Ei au acceptat de asemenea o formă extremă de papism, prin acest act renunţând la ecleziologia care era esenţa Bisericii Ortodoxe. Toţi delegaţii ortodocşi au primit şi au semnat unirea, fie în nume propriu, fie, în cazul unora, în numele patriarhilor răsăriteni ai căror138. Sfintii Parinti si ereziile. Sfantul Marcu al Efesului V reprezentanţi erau. Semnarea, pe 5 iulie 1439, a fost însoţită de o slujbă triumfătoare şi de declaraţia solemnă a unirii, citită în latină şi greacă.

Vorbind din punct de vedere administrativ, întreaga Biserica Ortodoxă a semnat: împăratul Ioan, mitropoliţii şi reprezentanţii patriarhilor răsăriteni, Mitropolitul Isidor al Kievului şi episcopul rus Avraam. Un singur ierarh nu a semnat. Ar fi de prisos să menţionăm numele său: Sfântul Marcu al Efesului. Dar nimeni nu i-a dat nici cea mai mică atenţie. Ce însemna un singur om, şi acela umilit şi foarte grav bolnav, în comparaţie cu atotputernicul Vatican, condus de măreţul Papa Eugenie al IV-lea ? Ce însemna acest singur grec în comparaţie cu mulţimea de demnitari greci conduşi de împăratul Ioan şi mitropoliţii greci ? Cu toate acestea, acest unic om reprezenta prin el însuşi întreaga Biserică Ortodoxă. El era un gigant al giganţilor, purtând în el însuşi toată sfinţenia Ortodoxiei şi toată puterea ei.

 

Papa Eugenie al IV-lea, Domul din Florenţa

 

Iată de ce atunci când Papei Eugenie i-a fost arătat în mod solemn de către cardinalii săi Actul Unirii, semnat de toţi delegaţii greci, el a spus, negăsind pe el semnătura Sfântului Marcu: ,,Şi astfel nu am dobândit nimic”. Tot succesul Vaticanului era iluzoriu şi de scurtă durată. Papa a încercat prin orice mijloace să-l constrângă pe Sfântul Marcu să semneze unirea, un fapt care este atestat atât de Andrei de Rhodos[6], cât şi de Syropoulos[7]. Papa a cerut ca Sfântul Marcu să fie depus din rangul său pe dată, pentru refuzul său de a semna Actul Unirii. Dar împăratul Ioan nu a permis ca el să fie nedreptăţit, deoarece în adâncul inimii sale el îl respecta pe Sfântul Marcu.

Syropoulos relatează întâlnirea finală a Sfântului Marcu cu papa: ,,Papa a cerut împăratului ca Sfântul Marcu să se prezinte înaintea sa. Împăratul, chemându-l în prealabil, l-a convins spunând: ’Când papa cere să te arăţi înaintea lui deja de 2 şi 3 ori, trebuie să te duci la el; dar nu avea teamă, pentru că eu am vorbit şi am cerut şi am aranjat cu papa astfel ca ţie să nu ţi se aducă nici o ofensă sau nedreptate. Aşadar, mergi şi ascultă tot ceea ce are el de spus, şi răspunde deschis în orice mod ţi se va părea mai potrivit’. Şi astfel Marcu a mers [pentru a se înfăţişa] înaintea papei, şi găsindu-l stând neprotocolar în locuinţele sale cu cardinalii săi şi 6 episcopi, el s-a îndoit de modul în care ar trebui să-şi arate respectul faţă de papă. Văzând că toţi cei care se aflau împrejurul papei stăteau jos, el a spus: ’Am suferit de o boală de rinichi şi de gută severă şi nu am puterea de a sta în picioare’ şi a purces spre a se aşeza la locul său.

Papa a vorbit mult cu Marcu; scopul său era de a-l convinge şi pe el să urmeze decizia Sinodului şi de a ratifica Unirea, şi dacă el a refuzat să facă aceasta, atunci trebuie să ştie că va fi supus aceloraşi interdicţii pe care Sinoadele Ecumenice anterioare le-au pus celor îndărătnici care, deposedaţi de orice dar al Bisericii, au fost îndepărtaţi ca eretici. La cuvintele papei, Marcu a dat un răspuns vast, impunător. În ce priveşte interdicţiile cu care papa l-a ameninţat, el a spus:

’Sinoadele Bisericii i-au condamnat ca rebeli pe cei care au încălcat unele dogme şi au propovăduit astfel şi au luptat pentru aceasta, din care motiv de asemenea ei sunt numiţi ,,eretici”; şi de la început Biserica a condamnat erezia însăşi, şi doar atunci ea i-a condamnat pe conducătorii ereziei şi pe apărătorii ei. Dar eu nu am propovăduit câtuşi de puţin propria învăţătură, nici nu am introdus nimic nou în Biserică, nici nu am apărat vreo dogmă străină şi falsă; ci am păstrat doar acea învăţătură pe care Biserica a primit-o într-o formă desăvârşită de la Mântuitorul nostru, şi în care a rămas cu statornicie până în ziua de astăzi: învăţătura pe care Sfânta Biserică a Romei, înainte de schisma care a apărut între noi, o deţinea nu mai puţin ca Biserica noastră Răsăriteană; învăţătura pe care, ca sfântă, tu obişnuiai mai înainte să o lauzi şi adeseori chiar la acest Sinod ai menţionat-o cu respect şi cinste, şi pe care nimeni nu ar putea să o defăimeze sau să o conteste. Şi dacă eu o ţin şi nu-mi îngădui să mă depărtez de ea, ce Sinod mă va supune pe mine interdicţiei la care sunt supuşi ereticii ? Ce cuget sănătos şi evlavios mă va trata în acest chip ? Pentru că mai înainte de orice cineva trebuie să condamne învăţătura pe care o propovăduiesc; dar dacă tu recunoşti că ea este evlavioasă şi ortodoxă, atunci de ce mă învrednicesc de pedeapsă ?’

Spunând aceasta şi multe altele asemenea, şi ascultându-l pe papă, el s-a întors în camerele sale”.

 


[1] Hefele, Istoria Sinoadelor, vol. VII, pt. 2, p. 1015 şi următoarele.

[2] A se vedea mesajul Sfântului Marcu către Papa Eugenie, pt. 1.

[3] Epistola Sfântului Marcu către stareţul Mânăstirii Vatopedu, pt. 2.

[4] Cu toate că aceasta nu a fost inclusă în Actul Unirii în sine, ortodocşilor li s-a cerut să semneze un document special cu privire la ea. Sfântul Marcu a scris un tratat special, în care el demonstrează corectitudinea tradiţiei ortodoxe, întemeiată pe tradiţia apostolică şi patristică.

[5] Actul Unirii.

[6] Mărturia Arhiepiscopului Andrei de Rhodos cu privire la Sfântul Marcu al Efesului.

[7] A se vedea relatarea inclusă mai jos din cartea lui Silvestru Syropoulos, Adevărata istorie a nedreptei uniri, secolul X, capitolul 12.

 

Episodul urmator