----------------

 

Carti in site

 

--------------------

Cine e online?

Avem 145 vizitatori și nici un membru online

ISTORIA BISERICII
PERIOADA CELOR ŞAPTE SINOADE ECUMENICE (XI)
 
 
de la naşterea Domnului nostru Iisus Hristos
până în zilele noastre
 
alcătuită
după documente originale şi autentice
 
de
Vladimir Guettee
doctor în teologia Bisericii Ortodoxe Ruse
 
 
Volumul III
Cartea a VIII-a
 
Anii 347–381
 
3
 

Starea intelectuală a Bisericii după moartea lui Constantin – Dogmă, constituţie, disciplină, liturghie, potrivit Părinţilor acestei epoci – Scriitori răsăriteni – Biserica Alexandriei – Sfântul Atanasie, opere istorice, dogmatice, exegetice

Biserica din Ierusalim – Sfântul Chiril; catehezele sale – Opuscule

Bisericile asiatice – Sfântul Vasilie de Cezareea – Operele sale exegetice, dogmatice şi ascetice – Liturghia sa – Sfântul Grigorie Teologul sau de Nazianz – Discursurile sale – Scrisorile sale – Poemele sale – Amfilohie al Iconiei – Alţi scriitori răsăriteni: Didim din Alexandria; Macarie din Alexandria, Macarie din Egipt şi mulţi alţi scriitori – Sfântul Efrem din Edesa

Bisericile apusene: Iuliu, episcop al Romei – Victorin, operele sale împotriva arienilor – Eusebiu de Verceil – Febadie de Agen – Sfântul Ilarie de Poitiers; lucrările sale exegetice, dogmatice, istorice – Zenon de Verona – Optatus de Mileve – Damas, episcop al Romei – Scrisorile sale – Poemele sale – Luchifer de Cagliari – Pacianus de Barcelona – Poeţii Juvencus, Sedulius, Severus, Ausonius – Sfântul Ambrozie de Milan – Operele sale exegetice, dogmatice, ascetice – Alţi scriitori apuseni

Ulfila, apostol al neamului goţilor; lucrările sale biblice

Mişcarea intelectuală în erezie: Acachie de Cezareea Palestinei, Avxentie de Milan şi alţi arieni – Apolinariştii – Priscilianiştii – Donatiştii

 

Partea a VI-a

În cea de-a şaisprezecea cateheză, Sfântul Chiril expune dogma Bisericii despre Sfântul Duh[1]. ,,Să ne mulţumim, spune el[2], să spunem despre Sfântul Duh ceea ce a fost scris. Să nu căutăm din curiozitate vreun lucru care nu a fost scris. Sfântul Duh Însuşi este Cel care a grăit prin Scripturi; El ne-a spus acolo despre El Însuşi ceea ce a vrut, şi ceea ce noi am putea înţelege. Să spunem deci numai ce a spus El Însuşi şi să nu avem îndrăzneala de a spune altceva”.

Dacă ar fi fost urmate aceste sfaturi înţelepte, nu s-ar fi născut atâtea discuţii despre problemele de nerezolvat şi de neînţeles. Sfântul Chiril nu a tratat deloc chestiunea purcederii Sfântului Duh de la Tatăl, nici pe cea a relaţiilor Sale esenţiale cu Tatăl şi cu Fiul. El ştia că aceste chestiuni care aparţineau firii Fiinţei nemărginite erau mai presus de inteligenţa omenească. Prin urmare, el se ocupă doar de actele exterioare ale Sfintei Treimi în privinţa omului. El citează aceste fragmente din Scriptură: ,,Toate îmi sunt date mie de la Tatăl ... Iar când va veni acela, Duhul adevărului ... Acela pre mine mă va slăvi; că dintr-al meu va lua şi va vesti vouă”.[3] El trage această concluzie[4]: ,,Tatăl dă totul prin Fiul cu Sfântul Duh; aceste daruri ale Tatălui nu sunt diferite de cele ale Fiului, nici de cele ale Sfântului Duh. Nu există decât o mântuire, o putere, o credinţă. Nu există decât un Dumnezeu Tatăl; un Învăţător, Fiul Său unic; un Sfânt Duh, Mângâietorul. Să ne fie destul că ştim aceasta. Nu căutaţi din curiozitate care este firea Sa sau persoana Sa; noi v-am vorbi [despre acestea], dacă ar fi fost ceva de scris pe această temă; ceea ce nu este scris, să nu avem îndrăzneala să căutăm. Pentru mântuirea noastră este suficient să ştim că există un Tată, un Fiu, un Sfânt Duh.

În cea de-a şaptesprezecea cateheză, Sfântul Chiril continuă să dea învăţături despre Sfântul Duh[5]. El continuă să treacă în revistă textele Sfintei Scripturi în care este vorba despre El, şi denumirile care I-au fost date. După ce a citat fragmentele din Evanghelie în care Iisus Hristos a vorbit despre Sfântul Duh, el adaugă: ,,Eu ţi-am citit cuvintele Unuia-Născut Însuşi, ca tu să nu-ţi îndrepţi atenţia către cuvinte omeneşti”[6].

Cea de-a optsprezecea cateheză tratează trei chestiuni: învierea generală, Biserica sobornicească şi viaţa veşnică[7].

Învierea este, spune el, o dogmă foarte importantă şi foarte utilă a Sfintei Bisericii soborniceşti[8]. El apără această dogmă împotriva obiecţiilor păgânilor, samarinenilor, şi a multor eretici.

Ceea ce spune el despre Biserică este remarcabil. ,,Biserica, spune el[9], este numită sobornicească (universală) deoarece ea este răspândită în întregul univers; deoarece ea învaţă peste tot şi exact toate dogmele pe care omul trebuie să le cunoască despre lucrurile văzute şi nevăzute, despre lucrurile din cer şi despre cele de pe pământ; deoarece ea sileşte întreaga umanitate să mărturisească aceeaşi religie: prinţii ca şi oamenii de rând, erudiţii ca şi ignoranţii; deoarece ea vindecă toate păcatele, fie că sunt exterioare sau interioare; în fine, deoarece ea are o însuşire universală, orice nume i s-ar da, de a inspira faptele bune, cuvintele bune şi a transmite toate darurile duhovniceşti[10].

Titlul de Biserică (adunare) se potriveşte foarte bine societăţii credincioşilor, pentru ea cheamă toată lumea să se reunească, să alcătuiască o singură adunare. Evreii au format mai întâi Biserica lui Dumnezeu; dar creştinii au fost chemaţi să le ia locul şi să alcătuiască Biserici în toată lumea. Fiindcă şi ereticii dădeau adunărilor lor numele de Biserică, Sfântul Chiril îi previne pe catehumenii săi că nu există decât una adevărată, adică Biserica sobornicească căreia el i-a arătat caracterul.

,,Ocoleşte, spune el[11], adunările abominabile ale ereticilor şi rămâi legat de Biserica sobornicească în care tu ai renăscut. Dacă tu călătoreşti şi te opreşti în unele oraşe, nu întreba doar unde este casa Domnului[12]; căci sectanţii şi ereticii dau de asemenea numele de casă a Domnului locurilor în care ei îşi ţin adunările nelegiuite; nu întreba nici pur şi simplu unde se ţine Biserica (adică, adunarea); ci unde se ţine Biserica sobornicească, căci acesta este adevăratul nume al Sfintei Biserici, mama noastră a tuturor şi mireasa Domnului nostru Iisus Hristos, unicul Fiu al lui Dumnezeu ...

Vechea Biserică israelită fiind respinsă, în cea de-a doua, adică în Biserica universală, Dumnezeu, după Sfântul Pavel, a pus pe primul loc pe apostoli, pe cel de-al doilea pe prooroci, pe cel de-al treilea pe doctori[13]; apoi, [vin] cei cu daruri speciale precum cel de a vindeca, de a înţelege dogma, de a conduce, de a vorbi în diferite limbi, de a practica virtuţile ... Suveranii recunoşteau cu toţii limitele locurilor în care îşi exercitau puterea; singură, Biserica sobornicească are o autoritate care se întinde asupra întregii lumi”[14].

Fiii Bisericii vor avea ca moştenire viaţa veşnică, pe care ei o vor dobândi după înviere[15].

Cele optsprezece cateheze pentru catehumeni alcătuiesc ansamblul învăţăturii pe care Biserica o propovăduia în toată lumea, duşmanilor ei ca şi prietenilor ei, şi pe care trebuiau s-o cunoască cei care se prezentau pentru a primi botezul. Instrucţiunile sfântului doctor ne dovedesc cu claritate că, în privinţa tuturor punctelor care formează până astăzi adevăratul creştinism, Biserica secolului al IV-lea avea o învăţătură bine determinată. Sfântul Chiril nu o dădea ca pe o învăţătură nouă, elaborată progresiv timp de trei secole, ci ca pe cea pe care apostolii au primit-o de la Învăţător, pe care ei au propovăduit-o în întreaga lume, pe care Biserica universală sau sobornicească a păstrat-o întotdeauna pură şi intactă.

Cercetările noastre anterioare dovedesc că Sfântul Chiril nu se înşela deloc afirmând acest fapt. Astfel cad, în faţa realităţii istorice, toate sistemele zadarnice născocite de oameni puţin învăţaţi, privind alcătuirea succesivă a învăţăturilor creştine.

Alături de învăţătura despre crez destinată tuturor, Biserica păstra o învăţătură tainică pentru fiii săi. Ea se dădea celor proaspăt botezaţi în timpul sărbătorilor pascale. Ea este rezumată în cele cinci cateheze ale Sfântului Chiril numite Mistagogice, deoarece ele iniţiau în taine,sau dogmele rezervate credincioşilor.

În prima şi cea de-a doua, Sfântul Chiril descrie sensul mistic al ritualului botezului. El se adresează de asemenea neofiţilor[16]: ,,Eu aş dori, înainte de această zi, fii legitimi şi dragi ai Bisericii, să vă vorbesc despre tainele duhovniceşti şi cereşti la care aţi participat. Dar eu ştiu că ochii voştri vă vor face să le înţelegeţi mai bine decât urechile voastre, iată de ce am aşteptat până astăzi pentru ca propria voastră experienţă să vă facă mai inteligibilă explicaţia pe care v-o dau în legătură cu aceasta, şi pentru ca să-mi fie mai uşor să vă duc de mână în câmpiile atât de verzi şi de parfumate ale acestui rai. Voi aţi devenit de asemenea capabili să înţelegeţi sfintele taine, după baia dumnezeiască şi revigorantă de care voi aţi fost socotiţi vrednici. Prin urmare, eu aş putea să aşez înaintea voastră masa celor mai desăvârşite învăţături, ca să vă iniţiez mai profund şi să vă fac să înţelegeţi lucrarea care s-a făcut în voi, la aceste vecernii la care aţi primit botezul[17].

Noi vom culege din cateheza Sfântului Chiril toate detaliile ritualurilor folosite în săvârşirea botezului în timpul primelor secole.

Catehumenul intra într-o încăpere specială situată la intrarea în biserică[18]. El se întorcea către apus, ridica mâna şi, la o primă întrebare a episcopului, el spunea: Mă lepăd de tine, satana ! Satana este principiul răului care l-a urmărit pe catehumen până la baia botezului, aşa cum faraon i-a urmărit pe evrei până la Marea Roşie. Înainte de a traversa valul în care satana trebuia să piară, catehumenul îl dădea anatema întorcându-se spre apus, ţara umbrelor şi a tenebrelor.

La a doua întrebare a episcopului, catehumenul spunea, adresându-se tot lui satana: ,,Mă lepăd de lucrările tale”; şi la o a treia întrebare: ,,Mă lepăd de toate deşertăciunile tale”, adică de spectacolele şi toate sărbătorile mondene unde cruzimea şi imoralitatea aveau cale liberă. Printre aceste deşertăciuni ale lui satana se numărau sărbătorile la care se mânca pâine şi se bea vin jertfite diavolilor. ,,Într-adevăr, spune Sfântul Chiril[19], aşa cum pâinea şi vinul, înainte de sfânta chemare a preacinstitei Treimi, erau doar pâine şi vin, iar după invocare au devenit pâinea trupul lui Hristos şi vinul sângele lui Hristos; tot aşa alimentele care aparţineau festinurilor lui satana, chiar dacă prin natura lor sunt simple alimente, ele devin profane şi întinate prin invocarea diavolilor”[20].

La o a patra întrebare a episcopului, catehumenul spunea, adresându-se mereu lui satana: ,,Şi întregului tău cult”. El se lepăda astfel de idolatrie şi de toate superstiţiile.

El se întorcea apoi către răsărit, unde Dumnezeu aşezase raiul, în care omenirea nevinovată trăise fericită[21], şi la porunca episcopului el spunea crezul şi apoi intra în biserică.

Îl dezbrăcau îndată pe catehumen de veşmântul[22] său, care era considerat simbolul omului vechi; goliciunea sa era imaginea celei a lui Iisus Hristos pe cruce, adică ea semnifica renunţarea completă la toate lucrurile din lume. ,,Lucru admirabil, spune Sfântul Chiril, voi aţi venit goi în faţa întregii lumi şi nu aţi roşit; voi sunteţi într-adevăr imaginea tatălui nostru Adam, care era gol în rai şi nu simţea nici o ruşine pentru aceasta”.

Atunci când catehumenul era dezbrăcat astfel de hainele sale, era uns pe tot trupul, de la păr până la picioare, cu ulei[23]. Acest ulei fusese sfinţit; fusese chemat [numele lui] Dumnezeu asupra lui şi se făcuseră rugăciuni ca el să aibă puterea de a distruge ultimele rădăcini ale păcatului şi de a izgoni diavolii.

După această ungere, catehumenul era condus la sfânta scăldătoare a botezului dumnezeiesc[24]. Episcopul îl întreba dacă el crede în Tatăl, în Fiul şi în Sfântul Duh şi, la răspunsul său afirmativ, era cufundat de trei ori în apă, în amintirea morţii lui Hristos, a celor trei zile cât a stat în mormânt, şi a învierii Sale.

Aşa era botezul, considerat nu numai un mijloc de iertare a păcatelor, ci şi de înfiere şi identificare cu Iisus Hristos[25].

Aşa cum Hristos, ieşind din Iordan unde primise botezul de la Ioan, a primit Sfântul Duh care S-a pogorât asupra Lui în chip văzut, tot aşa catehumenul, ieşind din scăldătoarea botezului, primea o ungere care făcea să se pogoare asupra lui Sfântul Duh, adică confirmarea[26]. Ungerea era făcută cu un ulei înmiresmat căruia rugăciunea şi invocarea îi confereau o putere reală care făcea din el un dar al lui Hristos şi un mijloc de împărtăşire a Sfântului Duh. ,,Aşa cum, spune Sfântul Chiril[27], pâinea euharistiei, după invocarea Sfântului Duh, nu mai este o pâine obişnuită, ci trupul lui Hristos, tot aşa uleiul înmiresmat nu mai este o mireasmă obişnuită după invocare, astfel că sufletul însuşi este atins atunci când trupul primeşte ungerea”[28].

Această ungere era făcută, mai întâi pe frunte[29], apoi pe urechi, pe nas şi pe piept.

Numai după primirea mirungerii, catehumenul era socotit vrednic de numele de creştin[30]. Botezul însuşi nu era decât un mijloc de a ajunge la vrednicia de a purta acest nume.

Ungerea, din mirungere, nu era un simplu ritual exterior, după Sfântul Chiril, ci o taină care producea prin sine efectele sale în sufletul care avea o dispoziţie bună.

Cea de-a patra cateheză mistagogică este dedicată dogmei prezenţei reale a trupului şi sângelui lui Hristos în euharistie. Este de remarcat că Sfântul Chiril separă chestiunea dogmatică de chestiunea practică, sau de împărtăşanie care face subiectul celei de-a cincea şi ultime cateheze[31].

El aminteşte textul Sfântului Pavel despre instituirea euharistiei şi cuvintele lui Iisus Hristos. El le înţelege în sensul lor propriu şi întreabă: ,,Cine ar putea să demonstreze că sunt false asemenea expresii: Acesta este trupul meu; acesta este sângele meu[32]?”[33]

,,Dumnezeu a schimbat apa în vin în Cana Galileei, şi noi nu vom găsi vrednic de a crede atunci când El schimbă vinul în sângele Său[34] ? Să primim deci cu convingere lăuntrică pâinea şi vinul ca pe trupul şi sângele lui Hristos[35]; căci sub chipul pâinii este trupul care îţi este dat; şi sub chipul vinului este sângele care îţi este dat; pentru ca, luând trupul şi sângele lui Hristos, tu să fii părtaş la acelaşi trup şi acelaşi sânge cu al Său. Noi devenim astfel purtători de Hristos, atunci când membrele noastre au participat la trupul şi sângele Său”[36].

Totuşi, Sfântul Chiril nu vroia să se înţeleagă aceste cuvinte într-un sens material şi într-o părtăşie exterioară, ci într-un sens duhovnicesc[37] care nu înlătura nimic din realitate. Elementele pâinii şi vinului rămân pentru exterior, pentru simţuri; dar participarea sufletului şi a trupului la trupul şi sângele lui Hristos nu este mai puţin reală. Nici ochii, nici gustul nu sunt cele care ne adeveresc realitatea; credinţa este cea care ne dă convingerea lăuntrică că pâinea şi vinul sfinţite sunt trupul şi sângele lui Hristos[38]. După această credinţă lăuntrică, ceea ce părea pâine nu mai este pâine, ci trupul lui Hristos, chiar dacă pâinea rămâne evidentă pentru gust; ceea ce părea vin nu mai este vin, ci sângele lui Hristos, chiar dacă vinul rămâne evident pentru gust[39].

 

Traducere: Catacombele Ortodoxiei, în colaborare. Notele care vor apărea ca fiind ale traducătorului (n.tr.) aparţin Catacombele Ortodoxiei. Înclinările sau sublinierile din text aparţin textului original. Citatele din Sfânta Scriptură sunt din ediţia sinodală din 1914.

 


   [1] Sfântul Chiril, Catech. XVI.

   [2] Ibid., § 2.

   [3] N.tr.: Matei 11, 27; Ioan 16, 13-14.

   [4] Sfântul Chiril, Catech. XVI, § 24. La paragraful 22, vorbind despre lucrarea Sfântului Duh în lume, Sfântul Chiril dă o idee despre mărimea Bisericii secolului al IV-lea. ,,Aş vrea, spune el, ca tu să socoteşti câţi creştini aparţin acestei eparhii şi întregii provincii a Palestinei. De acolo, mergi cu gândul până la hotarele cele mai îndepărtate ale Imperiului Roman; apoi aruncă-ţi ochii asupra restului lumii, şi tu vei vedea creştini la perşi, la diferitele popoare precum indieni, goţi, sarmaţi, gali, spanioli, mauri, africani, etiopieni, şi celelalte popoare cărora noi nu le cunoaştem nici măcar numele. Socoteşte, la fiecare popor, episcopii, preoţii, diaconii, monahii, fecioarele, laicii, şi vezi câte daruri a împărţit acolo Sfântul Duh; cum, în toată lumea, unii practică onestitatea, alţii fecioria veşnică, sau milostenia, sau sărăcia. Sfântul Duh este ca un centru luminos ale cărui raze se răspândesc pretutindeni”.

   [5] Sfântul Chiril, Cateh. XVII.

   [6] Ibid., § 11.

   Noi trebuie să remarcăm două fragmente în această cateheză referitoare la Sfântul Pavel şi Sfântul Petru. Sfântul Pavel este considerat de Sfântul Chiril apostolul Romei: κατηχησοντα δε και την βασιλιδα Ρωμην: Regiamque Romam institutis imbuit (vid. Et., § 31). După evanghelizarea Romei de către el, el menţionează călătoria sa în Spania (§ 26). În paragraful următor (§ 27) el îl numeşte pe Sfântul Petru: conducător al apostolilor şi purtătorul de chei al Împărăţiei cerurilor: ο πρωτοστατησ των αποστολων και τησ Βασιλειασ των ουρανων κλειδουχοσ Πετροσ. Dar Sfântul Chiril nu consideră aceste titluri ca conferindu-i Sfântului Petru o autoritate particulară. Este de remarcat că el nu vorbeşte nici de episcopatul, nici măcar de apostolatul Sfântului Petru la Roma, şi că el rezervă Sfântului Pavel titlul de apostol al Romei. Prin urmare, în zadar adepţii papalităţii au vrut să vadă în acest text al Sfântului Chiril o dovadă în favoarea acestei instituţii. Noi am văzut că sfântul doctor dă titlul de conducător al apostolilor Sfântului Pavel ca şi Sfântului Petru. Titlul de purtător de chei nu este decât o aluzie la textul evanghelic. În ce priveşte episcopatul Sfântului Petru în Roma, care ar fi motivul papalităţii, Sfântul Chiril îl respinge, într-adevăr în mod indirect, dar în realitate foarte oficial. El neagă de asemenea în acelaşi mod episcopatul Sfântului Petru în Antiohia (§ 28).

   [7] Sfântul Chiril, Cateh. XVIII.

   [8] Ibid., § 1.

   [9] Ibid., § 23.

   [10] Prin aceste din urmă cuvinte, Sfântul Chiril indică de asemenea cu claritate că el putea să săvârşească pentru catehumeni tainele Bisericii.

   Este foarte important de remarcat că, în explicaţia cuvântului catolic (n.tr.: universal, sobornicesc; noi vom scrie de aici încolo sobornicesc), Sfântul Chiril nu face nici o aluzie la supunerea în faţa unei autorităţi care ar fi centrul unităţii. Nu se cunoştea, în vremea sa, această teorie modernă a papalităţii.

   [11] Sfântul Chiril, Cateh. XVIII, § 26.

   [12] Pentru a desemna o Biserică, Sfântul Chiril se foloseşte de cuvântul το Κυριακον (în latină Dominicum), cuvânt asupra căruia noi am atras atenţia de mai multe ori cititorului şi care este de cea mai nobilă antichitate.

   [13] Sfântul Chiril nu recunoştea decât trei ordine în Biserică, apostolii sau episcopii; proorocii sau preoţii; doctorii sau diaconii însărcinaţi cu citirea cărţii de învăţătură în adunările credincioşilor. Aşa interpretează el textul Sfântului Pavel pe care-l citează (I Corinteni 12, 28) şi nu vede în celelalte funcţii indicate de apostol decât daruri speciale şi nu ordine permanente.

   [14] Nu este lipsit de importanţă să atragem atenţia asupra definiţiei pe care Sfântul Chiril al Ierusalimului o dă Bisericii soborniceşti; ea este cu totul contrară celei pe care o dă Biserica Romană sau papală. Se poate crede că teologii romani au avut necuviinţa de a cita textele reproduse alăturat, ale Sfântului Chiril, în favoarea sistemului papal ? Un episcop in partibus, dl. Luquet, episcop de Hesebon, a îndrăznit chiar să citeze aceleaşi texte într-o scrisoare foarte insolentă pe care el a adresat-o preacinstiţilor episcopi ortodocşi din Rusia. Această scrisoare se găseşte, sub forma unei introduceri, la începutul unui pamflet greoi al lui Theiner împotriva Bisericii Ortodoxe Soborniceşti a Rusiei (a se vedea partea L din introducere).

   [15] Asemenea Părinţilor pe care noi i-am citat anterior, Sfântul Chiril consideră că viaţa veşnică nu începe decât după învierea trupurilor şi judecata generală. Aşteptând, morţii sunt într-o stare provizorie în raport cu soarta care le va fi atribuită mai târziu.

   [16] Sfântul Chiril, Catech. Mystag. I, § 1.

   [17] Botezul solemn se dădea la slujba de seară cu care începea sărbătoarea Paştilor.

   [18] Ibid., § 2 şi următoarele.

   [19] Ibid., § 7.

   [20] Trebuie să remarcăm că, după Sfântul Chiril, sfinţirea elementelor euharistice nu are loc decât prin invocare, aşa cum învaţă încă Biserica Sobornicească Răsăriteană.

   Noi vom observa în plus că sfântul doctor, făcând o comparaţie între alimentele pângărite prin invocarea diavolilor şi elementele euharistice, nu menţionează, pentru cele dintâi, decât o simplă murdărire, în timp ce el spune în mod expres că pâinea şi vinul sfinţite devin trupul şi sângele lui Hristos.

   [21] Ibid., § 9, 11. După Sfântul Chiril, raiul de pe pământ a fost aşezat în Răsărit, în raport cu Palestina. El indica astfel câmpiile Eufratului şi Tigrului.

   [22] Sfântul Chiril, Catech. Mystag. II, § 2.

   [23] Ibid., § 3.

   [24] Ibid., § 4.

   [25] Ibid., § 5, 6, 7.

   [26] Sfântul Chiril, Catech. Mystag. III, § 1.N.tr.: Confirmarea este numele catolic al tainei mirungerii; noi vom scrie de acum încolo mirungere.

   Biserica Sobornicească Răsăriteană a păstrat unirea mistică a botezului cu mirungerea.Biserica Romană, păstrând vechiul obicei în săvârşirea a două taine, a repetat mirungerea după mai mulţi ani prin slujirea episcopului. Biserica Anglicană a păstrat eroarea Bisericii Romane şi a adăugat la ea desfiinţarea ungerii, sub falsul pretext că ea este contrară obiceiurilor primare. Protestanţii au desfiinţat cu totul, taina şi ritualurile sale, sub pretextul simplităţii primare.

   [27] Ibid., § 3.

   [28] Protestanţii au pretins, pornind de la acest text, că Sfântul Chiril nu admitea în euharistie decât o realitate mistică ca cea pe care el o atribuie uleiului înmiresmat de la mirungere. Sfântul Chiril se va angaja el însuşi curând în a răspunde acestui sistem. Sfântul doctor nu avea în vedere decât a reliefa în ochii neofiţilor importanţa untdelemnului sfinţit, dar nu vroia să spună că între principiul sfinţitor care-i era conferit după sfinţirea sa, şi pâinea euharistică, exista o similitudine totală. El numeşte pe drept pâinea euharistică trupul lui Hristos, în timp ce el nu numeşte untdelemnul sfinţit Sfântul Duh.

   [29] Sfântul Chiril, Catech. Mystag. III, § 4.

   [30] Ibid., § 5.

[31] Această singură separare răspunde protestanţilor potrivit cărora realitatea (nereală) pe care ei o admit nu ar exista decât în momentul împărtăşirii.

   [32] N.tr.: Matei 26, 26 şi 28.

   [33] Sfântul Chiril, Catech. Mystag.IV, § 1.

   [34] Και ουκ αξιοπιστος εστιν, οινον μεταβαλων εισ αιμα, § 2. Există deci, după SfântulChiril, schimbarea substanţei vinului în substanţa sângelui, în pofida aparenţelor care rămân ele însele.

   [35] Ibid., § 3.

   [36] Πνευματικωσ (§ 4).

   [37] Sfântul Chiril, Catech. Mystag. IV, § 6.

   [38] Ibid., § 9.

   [39] Sfântul Chiril, Catech. Mystag. V, § 2.