----------------

 

Carti in site

 

--------------------

Cine e online?

Avem 146 vizitatori și nici un membru online

Despre căderea lui Adam (XI)

de Arhiepiscopul Inochentie al Odessei († 1857)

 

Episodul anterior

 

XI. Pedepsirea lui Adam

Iar lui Adam au zis: pentru că ai ascultat glasul femeii tale şi ai mâncat din pomul, din care ţi-am poruncit ţie, numai dintru acela să nu mănânci, şi ai mâncat dintr-însul, blestemat să fie pământul întru lucrurile tale; întru necazuri vei mânca dintr-însul în toate zilele vieţii tale. Spini şi pălămidă va răsări ţie, şi vei mânca iarba pământului. Întru sudoarea feţei tale vei mânca pâinea ta, până când te vei întoarce în pământ din care eşti luat: că pământ eşti şi în pământ te vei întoarce (Facerea 3, 17-19).

Iată, fraţilor, şi cea din urmă parte a osândei care s-a rostit asupra noastră ! Asupra noastră, zic, căci ceea ce s-a rostit asupra strămoşilor, aceea a căzut şi asupra noastră a tuturora, pentru că în persoana lor se cuprindea tot neamul omenesc. Precum binecuvântarea şi fericirea, ce aveau să urmeze după împlinirea poruncii dumnezeieşti, trebuiau să fie moştenite de toţi, aşa şi pedeapsa pentru călcarea acelei porunci s-a revărsat asupra tuturor.

Aceasta din urmă li se pare unora o nedreptate. Şi pentru ce se pare aşa ? Pentru că nu pătrund legătura dintre lucruri, nu vor să vadă că tot neamul, după însăşi fiinţa lui, alcătuieşte un singur tot şi că el tot se cuprindea atunci în strămoşul său. Vătămaţi cu ceva sămânţa de pom şi toţi pomii ce se vor trage din sămânţa aceea vor purta în sine acea vătămare. Pentru ca să ai un pom bun, trebuie să-l ridici din alte seminţe. Aşa este şi cu noi, pentru a nu fi părtaşi la stricăciunea duhovnicească căreia i-a fost expusă firea omenească prin Adam, trebuia să se ridice nu din el, ci din alt strămoş. Dar cine putea să fie acest alt strămoş ? Tot un astfel de om, ca Adam, numai că din nou făcut. Şi acesta, potrivit cu menirea sa, trebuia supus, ca şi Adam, încercării şi ispitirii. Rezista-va el oare ca şi Adam cel dintâi ?

Noi, negreşit, ne putem închipui că noul strămoş n-ar fi călcat porunca; dar înţelepciunea dumnezeiască, fără îndoială, a prevăzut ce avea să fie şi cu acest nou Adam; şi dacă nu l-a adus în lume, apoi acesta este semn hotărât că n-a prevăzut într-însul bărbăţie şi tărie mai multă decât în Adam cel dintâi. Dar să revenim de la posibilităţi la ceea ce s-a petrecut în realitate.

Pedeapsa pentru femeie a fost scoasă din menirea ei: a naşte copii, şi din raporturile ei cu bărbatul. Pedeapsa bărbatului se extrage acum parte din sfera treburilor şi a ocupaţiunilor lui viitoare: Întru sudoarea feţei tale vei mânca pâinea ta; şi toate acestea sunt premerse de indicaţii la pricina pedepsei, ca Adam să vadă numaidecât că cu dânsul şi în stare de vinovăţie se procedează nu samavolnic, ci după dreptate: Pentru că ai ascultat glasul femeii tale.

Cuvintele acestea sunt de-a dreptul supuse cuvintelor lui Adam, cu care crezuse el să se dezvinovăţească de păcat înaintea lui Dumnezeu. Adam zisese: Muierea care mi-ai dat să fie cu mine, aceea mi-a dat din pom şi am mâncat. Dreptatea dumnezeiască chiar în această împrejurare găseşte vina lui Adam: pentru că ai ascultat glasul femeii tale şi l-ai ascultat mai mult decât glasul lui Dumnezeu, pe care nu se cuvenea să-l schimbi cu nimic, şi cu atât mai puţin pe vorbele fără judecată ale femeii tale. Şi pentru că ai mâncat din singurul pom din care ţi-am poruncit să nu mănânci, adică n-ai ascultat nici o poruncă aşa de uşoară, căci greu era oare să nu mănânci numai dintr-un singur pom, când roadele tuturor celorlalţi pomi nenumăraţi şi mai buni erau cu totul la îndemâna ta ? De vreme ce tu pe toată linia ai arătat în toate acestea o vădită nepăsare faţă de Mine, Făcătorul şi Binefăcătorul tău, şi ai dovedit uşurătate şi nerecunoştinţă, mândrie şi lăcomie, şi în acelaşi timp incapacitate de a fi ceea ce eu am socotit, de aceea, iată care-i pedeapsa ta: Blestemat să fie pământul întru lucrurile tale; întru necazuri vei mânca dintr-însul în toate zilele vieţii tale. Spini şi pălămidă va răsări ţie, şi vei mânca iarba pământului. Întru sudoarea feţei tale vei mânca pâinea ta, până când te vei întoarce în pământ din care eşti luat: că pământ eşti şi în pământ te vei întoarce.

Este clar că aici câte cuvinte sunt, tot atâtea săgeţi şi fulgere. Dar aceste fulgere, după cum am observat mai sus, sunt pe jumătate stinse, căci îşi descărcase o parte din putere în capul şarpelui. Şi cum cad ele acum asupra strămoşului nostru ? Cad cam tangenţial, adică nu rămân în Adam, ci atingându-l numai, trec apoi, cum se întâmplă şi cu fulgerul material, şi se scurg în pământ. Blestemat să fie pământul; nu Adam este blestemat, ci pământul, deosebire foarte mare, care ne arată că în abisul de înţelepciune şi de îndurare dumnezeiască s-a găsit deja mijlocul de a scăpa pe om de blestem. Ce se atinge de pământ, apoi blestemarea lui nu trebuie a se socoti o nedreptate, deşi pământul, ca unul ce este neînsufleţit, nici nu a luat parte la păcat. Căci pentru cine primise el mai înainte binecuvântarea ? Nu singur de sine, pentru vreun merit al lui, ci pentru om, locuitorul şi stăpânul lui. Pentru dânsul primise el binecuvântarea; tot pentru dânsul s-a lipsit el acum de ea.

Mai observaţi încă cât de înţelepţeşte este mărginită puterea blestemului. Pământul nu este blestemat în sine însuşi, nu în esenţa şi puterile fundamentale ale lui (altfel el ar fi devenit cu totul netrebnic), ci în lucrarea omului, adică în latura cu care este întors el spre om şi cu care îi va servi de acum înainte pentru susţinerea în scurta lui petrecere pe dânsul. Acest blestem al pământului sau, ceea ce este totuna, micşorarea şi împuţinarea puterilor lui slujitoare pentru om era necesară pentru om. Căci dacă pământul ar fi rămas cu binecuvântarea de mai înainte, cu belşugul de altădată şi cu produsele sale luxuriante, atunci ce câmp larg (pentru reaua întrebuinţare a darurilor lui) s-ar fi deschis pentru trufia şi lăcomia omenească !

Omul păcătos, şi fără asta este înclinat spre fapte rele, întâlnind pretutindeni şi fără muncă satisfacerea plăcerilor sale, s-ar fi scufundat din cap până în picioare în lene, moleşire şi pofte. Dar iată, pământul îl lipseşte de podoaba sa sărbătorească, şi în loc de aceasta se îmbracă în zdrenţe. Şi adus astfel la nivelul stării nefericite a omului, serveşte totuşi pentru susţinerea necesară a vieţii lui, în acelaşi timp însă, prin neajunsurile sale, îi va aminti necontenit păcatul care le-a adus căderea, şi astfel îl vor aduce la pocăinţă.

Vei întreba, poate, ce anume s-a întâmplat cu pământul în urma blestemului ? S-a întâmplat secătuirea puterilor lui producătoare, după care a urmat împuţinarea şi înrăirea produselor pământului; a urmat chiar un fel de duşmănie a pământului faţă de om, din pricina căreia el, cu toate sforţările omului, va începe să producă nu arareori tocmai ceea ce-i împotriva dorinţelor omului, aşa că anii de nerodire şi de foamete vor urma de acum la rând spre pedeapsă pentru om: Spini şi pălămidă va răsări ţie.

Spinii şi pălămida asta, fără îndoială, nu se creează din nou acum; ei erau pe pământ şi înainte, dar erau ca o mică părticică într-un tot întreg şi de aceea serveau nu spre urâţirea, ci ca o completare şi desăvârşire a totului, ocupând un loc mic şi de nesimţit între celelalte buruieni. Acum această pălămidă, aceşti spini vor spori până întru atâta, încât nu vor mai lăsa să crească ceea ce-i mai desăvârşit şi de nevoie. Înainte ei creşteau acolo unde trebuiau, căci sunt făpturi vii cărora ei puteau servi ca mâncare sau pentru altă întrebuinţare; de acum înainte vor creşte anume pentru om în ogorul lucrat de mâinile lui: Spini şi pălămidă va răsări ţie. Tu vei semăna grâu, iar în loc de grâu îţi va răsări neghină; vei sădi roze, iar din pământ vor ieşi spini; spini şi pălămidă va răsări ţie !

Aşadar, fraţilor, când veţi fi în câmp, nu căutaţi cu priviri reci şi distraţi asupra lanului sărăcăcios al lucrătorului de pământ, căci pe dânsul stă zugrăvită pedeapsa întregului neam omenesc. Când veţi vedea spice pălite şi seci, când veţi zări că în lan este mai multă neghină decât grâu sau orz, nu vă mărginiţi la o simplă compătimire a puterilor pierdute ale lucrătorului de pământ, ci mutaţi-vă mintea către acele timpuri de când pământul a început să fie aşa de nerecunoscător faţă de munca omului. Vai ! Aceasta nu-i nerecunoştinţa pământului, ci o groaznică poruncă a cerului. Pământul însuşi este apărat de nerodnicia sa, ca una ce nu-i firească pentru el, dar nu poate să producă mai mult decât produce, pentru că păcatul şi blestemul adus de el au pătruns în sânul lui mai adânc decât toată roua şi ploile şi a ucis rodnicia lui. De aceea, dacă voim ca ogoarele noastre să nu lase nerăsplătite ostenelile noastre, atunci să nu ne mărginim numai la îngrăşarea lor materială, ci să ne sârguim să pogorâm asupra lor prin rugăciune stăruitoare şi curată mai întâi de toate binecuvântarea lui Dumnezeu.

Vei mânca iarba pământului, adică vei întrebuinţa de nevoie în hrana ta ceea ce era menit numai pentru animalele necuvântătoare, căci de roadele pomilor cu care te hrăneai tu altădată va fi mare lipsă.

Întru sudoarea feţei tale vei mânca pâinea ta, nemaiprimind-o ca mai înainte aproape gata din mâinile naturii, ci dobândind-o cu osteneli istovitoare, adunând după trecerea iernii şi a primăverii ceea ce ai semănat toamna anului trecut, ba nu arareori lăsând să adune copiii şi chiar străinii ceea ce ai semănat tu.

De această sudoare şi de această muncă la care a fost osândit strămoşul nostru s-au izbăvit, pare-se, unii din noi, găsind putinţa să trăiască în desăvârşită lene şi să se hrănească cu munca altuia. Dar asemenea oameni, mulţi sunt ei în comparaţie cu întregul neam omenesc ? Şi oare sunt ei cu adevărat fericiţi prin aceea că au putut ocoli, după cum li se pare lor, pedeapsa lui Dumnezeu ? Vai ! A trăi în lene şi a te hrăni cu munca altuia când acela este scăldat în sudoare, ba poate şi în lacrimi, aceasta pentru cel ce nu şi-a pierdut încă sufletul şi inima este o povară şi o pedeapsă şi mai mare decât a se osteni el singur !

Dacă unii nu simt aceasta, apoi însăşi această nesimţire arată că într-înşii nu mai este vrednicia cea dintâi a firii omeneşti. Şi socotiţi oare că acest neajuns nebăgat în seamă de mulţi, dar în sine însuşi extrem de ticălos nu atrage după sine pedeapsa cuvenită ? Nu, cei fără milă pentru alţii sunt, fără să observe, încă şi mai nemiloşi către sine însuşi; petrecând în trândăvie, în moliciune şi lux, ei se pedepsesc în diferite chipuri şi se ucid pe ei înşişi. Prin ce ? Prin aceea că devin jucăria propriilor lor patimi, sunt striviţi de propriile patimi.

Priviţi acum la ultima parte a pedepsei lui Adam: Până când te vei întoarce în pământ din care eşti luat: că pământ eşti şi în pământ te vei întoarce. Omul şi în starea de nevinovăţie era pământ, dar acest pământ pătruns de prezenţa în om a harului Duhului Sfânt era apărat şi ferit de tot ce-i potrivnic, duşmănos şi stricăcios de chipul lui Dumnezeu; acum, după pierderea acestui chip şi după îndepărtarea dumnezeiescului duh al puterii şi vieţii, omul a căzut sub stăpânirea stihiilor, supus împreună cu materia neînsufleţită legii celei neîndurătoare a gravităţii pământeşti, după care nu va întârzia să se ivească slăbiciunea trupului, bolile şi distrugerea.

Iată, va să zică, unde-i începătura morţii noastre, fraţilor, în păcat ! Până când nu a fost păcatul în lume, nu era nici moarte. Întrucât însă a intrat în noi păcatul, nu singur, ci vârât de diavolul, de aceea autorul de căpetenie al morţii, ca şi al tuturor relelor din lume este diavolul. Prin pizma diavolului, zice Scriptura, moartea a intrat în lume (Înţelepciunea lui Solomon 2, 24). De aceea se şi numeşte el la Apostolul Pavel cel ce are stăpânirea morţii (Evrei 2, 14). Semnalăm toate acestea înaintea voastră pentru că printre înţelepţii veacului acestuia se găsesc unii, ca iubitori oarecum ai morţii, care în orbirea minţii lor lepădând jugul cel sfânt al credinţei, consideră şi propovăduiesc că moartea omenească nu este vreo pedeapsă oarecare, ci lucru al naturii, că trupul nostru era prin necesitate supus mai curând sau mai târziu distrugerii. Aceşti oameni se înşală, văzând trupul nostru de acum. În starea de acum, el este tocmai aşa că nu poate, după trecerea unui timp oarecare, să nu slăbească şi să nu fie supus morţii.

Dar această stare nu este cea de la început: trupul nostru era departe de a fi aşa cum este acum, de aceea nici nu era supus morţii. Anume acest adevăr aşa de simplu şi de neîndoielnic îl uită deştepţii de astăzi şi afirmă că moartea era inevitabilă pentru om; ei uită şi bunătatea lui Dumnezeu căci dacă moartea nu vine de la păcat, ci de la natură, atunci ea-i de la Dumnezeu. Dar putut-a oare Dumnezeu să facă moartea ? Aceasta este cu desăvârşire nedemn şi pentru mărirea Lui, şi pentru bunătatea Lui. Şi unui om bun dacă i s-ar fi cerut şi ar fi putut să facă lumea, apoi nici el n-ar fi făcut moartea. Căci moartea singură de sine este un rău, şi încă mare. De aceea în lume oamenii se pedepsesc cu moarte numai pentru păcate neîngăduite şi pentru crime. Era oare cu putinţă să se supună unei astfel de pedepse, fără nici o vină, tot neamul omenesc ?

Dar ce fac nefericiţii noştri străbuni ? Răspund ei oare ceva la judecata şi pedeapsa lui Dumnezeu ce i-a ajuns acum ? Nu, ci ei primesc şi una şi alta tăcând şi fără de răspuns; nu numai că nu se mai aud noi dezvinovăţiri, dar nici un fel de rugăminţi pentru iertare sau micşorarea pedepsei. Pentru ce deodată această neaşteptată tăcere şi supunere ? Pentru aceea, fără îndoială, că în faţa şi în glasul lui Dumnezeu se vedea o hotărâre desăvârşită a pedepselor rostite. Pe de altă parte, conştiinţa ce se deştepta le dădea a înţelege strămoşilor că soarta lor după călcarea poruncii dumnezeieşti nu mai putea să rămână în starea de dinainte; că păcatul şi neascultarea trebuiau numaidecât să fie pedepsite şi că primirea cu suflet liniştit şi suferirea acestei pedepse este mijlocul cel mai bun pentru a merita mila şi a-şi atrage dragostea lui Dumnezeu.

Să cădem deci, fraţilor, şi noi cu sufletul înaintea Judecătorului şi Domnului nostru şi, părăsind toate întrebările şi cugetările, să zicem în toată curăţenia minţii şi a inimii cu David: Drept eşti Tu Doamne, şi drepte sunt judecăţile Tale cele ce le-ai adus asupra noastră, cu judecată şi cu dreptate le-ai adus, şi apoi şi cu lacrimi, cu spini şi cu pălămidă să ne vindecăm de aplecarea cea ucigătoare către dulceaţa otrăvită a păcatului. Dă-ne dar tuturora întru tot Bunule duhul credinţei şi al răbdării, duhul tăriei şi al nădejdii, ca cu suflet înduioşat să purtăm cele puse asupra noastră de dreapta Ta, nu atât pedepsitoare, ci chiar prin pedeapsă să ne fie spre vindecare. Amin.