----------------

 

Carti in site

 

--------------------

Cine e online?

Avem 66 vizitatori și nici un membru online

Tâlcuiri la Vechiul Testament

Omiliile Sfântului Grigorie cel Mare la

cartea Proorocului Iezechiil

 

 

Omilia a IV-a (Iezechiil 40, 9-12)

1. Omul, a cărui înfăţişare era ca vederea aramei, a măsurat ,,pridvorul porţii cel aproape de pridvorul uşii de opt coţi şi fruntea de doi coţi”. Şi ca nu cumva să credem că pridvorul este în afara porţii, este adăugat: ,,Şi pridvordul porţii dinlăuntru” (Iezechiil 40, 10).

Atunci ce este înţeles prin pridvorul dinlăuntru dacă nu întinderea vieţii veşnice care acum în mijlocul strâmtorărilor vieţii noastre actuale este doar închipuită în minte prin nădejde. Despre aceasta este spus de către psalmist: ,,Intraţi în porţile lui întru mărturisire, în curţile lui întru laude” (Psalmi 99, 3). Fiindcă atunci când noi mărturisim păcatele noastre cu lacrimi, intrăm pe poarta vieţii strâmte. Dar când suntem conduşi mai târziu la viaţa veşnică, intrăm în curţile porţii noastre cu laude de recunoştinţă, deoarece ele nu vor fi înguste când veselia praznicului veşnic ne-a primit pe noi.

Fiindcă despre îngustimea laudei noastre Adevărul spune: ,,Intraţi prin uşa cea strâmtă” (Matei 7, 13). Şi când psalmistul a crezut că a fost primit în întinderea veseliei veşnice, el a spus: ,,Pus-ai în loc desfătat picioarele mele” (Psalmi 30, 8 – în citatul sfântului este ‘loc larg’, nu ‘loc desfătat’). Aşadar, calea către curte este prin poartă deoarece la întinderea praznicului se ajunge prin strâmtoarea laudei. Astfel că acele veselii care sunt numite curţi de către David sunt pridvorul dinlăuntru la Iezechiil. Astfel despre acelaşi pridvor se spune că măsoară opt coţi. Fiindcă toţi trebuie primiţi, toţi cei care acum se ostenesc în exerciţiul lucrării şi prin harul contemplaţiei năzuiesc la bucuriile veşnice.

2. Nici nu este stabilită măsurătoarea pridvorului în mod nepotrivit la 8 coţi pentru că tot timpul se desfăşoară în 7 zile. Dar ziua veşnică care urmează după încheierea ciclului de 7 zile este, bineînţeles, cea de-a opta. De aici, de asemenea psalmistul socotind Ziua Învierii, deoarece el a avut de gând să vorbească despre asprimea Judecăţii de Apoi, a propus un titlu, spunând: ,,Întru sfârşit: Un psalm al lui David … pentru cea cu 8” (Psalmi 6). Apoi pentru a arăta că s-a referit la cea de-a opta zi a groazei teribile, el a continuat spunând la începutul psalmului: ,,Doamne, nu cu mânia ta să mă mustri pre mine, nici cu iuţimea ta să mă cerţi” (Psalmi 6, 1). Fiindcă acum oricine este pedepsit cu lovituri de bici este de asemenea îndreptat prin pedepse; el este pedepsit întru milă, nu întru mânie. Dar în acea aspră judecată este numai mustrare, ceartă, iuţime şi mânie deoarece nu urmează iertare după pedeapsă.

Pricina acestui număr înmulţit cu opt este că Domnul vroia să învie din morţi după sâmbătă. Deci Ziua Domnului, care este cea de-a treia zi de la moartea Domnului, este socotită a opta de la crearea zilelor deoarece urmează după cea de-a şaptea. Prin urmare, atât Patima Mântuitorului nostru cât şi Învierea Lui au reprezentat ceva legat de propriul Lui Trup în zilele Patimii Sale. Deoarece El a pătimit în cea de-a şasea zi a săptămânii, S-a odihnit în mormânt sâmbăta, dar S-a sculat din morţi în Ziua Domnului. Atunci, această viaţă de acum este, pentru noi, reprezentată de cea de-a şasea zi a săptămânii fiindcă este petrecută în necazuri şi tulburată de strâmtorări. Dar noi ne odihnim ca în mormânt sâmbăta pentru că aflăm pacea sufletului după ieşirea din trup.

Cu adevărat în Ziua Domnului, în cea de-a treia după Patimă, în cea de-a opta – precum am spus – de la început, noi deja ne sculăm din nou în trup din morţi şi ne vom bucura în slava sufletului chiar cu trup. Aşadar, Mântuitorul nostru a săvârşit o minune în Sine, El a pecetluit aceasta într-adevăr în noi ca asupra noastră să se abată o mare suferinţă în cea de-a şasea zi, odihna în cea de-a şaptea (zi) şi slava în cea de-a opta (zi). De aceea este spus prin Solomon: ,,Fă parte la şapte şi la opt, că nu ştii ce rău va fi pre pământ” (Eclisiastul 11, 2). Noi facem parte în acelaşi timp la şapte şi la opt când noi aranjăm lucrurile care sunt desfăşurate în şapte zile în aşa fel încât să ajungem prin aceasta la fericirea veşnică; doar dacă lucrăm prudent acum vom scăpa de mânia înfricoşatei Judecăţi ce va să vină. Prin urmare, pridvorul dinlăuntru măsoară opt coţi deoarece prin lumina care vine după şapte zile ni se deschide întinderea veşniciei.

3. Dar nu ajunge la acea Zi decât cel care cu cuget evlavios a păzit dragostea de Dumnezeu şi de aproapele. De aceea este adăugat: ,,Şi fruntea de doi coţi”. Deci fruntea porţii este reprezentată de răsplăţile bune ale vieţii de acum. Deoarece aşa cum pridvorul dinlăuntru trebuie înţeles ca odihna veşnică, tot aşa fruntea porţii trebuie înţeleasă a fi vrednicia vieţii văzute. Aşadar, fruntea porţii măsoară doi coţi fiindcă oricine este râvnitor aici spre a păzi dragostea de Dumnezeu şi de aproapele ajunge în curtea veşniciei. Apoi, pentru ca să poată măsura doi coţi, viaţa noastră trebuie dusă zi de zi prin generozitatea de a iubi pe Dumnezeu şi pe aproapele nostru deopotrivă.

Încă nu este iubire adevărată dacă are mai puţin de doi coţi. De aceea Moisi, când a arătat virtuţile celor aleşi prin culorile veşmintelor, porunceşte ca culoarea roşie să fie folosită îndoit pe veşmântul preotului. Căci ce se înţelege prin roşu aprins dacă nu dragostea care este întotdeauna învăpăiată prin flacăra iubirii ? Dar este un roşu îndoit când dragostea noastră este aprinsă nu numai din iubirea pentru Dumnezeu, ci şi din iubirea aproapelui nostru. Încă dacă cineva Îl iubeşte atât de mult pe Dumnezeu încât leapădă grija de aproapele încredinţat lui, roşul său este colorat doar o dată. Şi dacă cineva îl iubeşte atât de mult pe aproapele său încât slăbeşte dorinţa cu care ar trebui să ardă pentru Dumnezeu, culoarea vopselei nu este încă îndoită în el.

Aşadar, trebuie să-i iubim pe cei cu care trăim şi să năzuim cu toată dorirea noastră către Cel în care trăim cu adevărat. Deci iată, noi care suntem văzuţi a fi îmbrăcaţi în veşmântul sfânt am venit din felurite împrejurări ale lumii la credinţă şi la auzirea Cuvântului Atotputernicului Dumnezeu, şi ne-am adunat din diferite nedreptăţi la armonia Sfintei Biserici astfel încât să se vadă limpede că s-au împlinit cuvintele spuse de Isaia despre făgăduinţa Bisericii: ,,Va paşte împreună lupul cu mielul şi pardosul va odihni împreună cu iedul” (Isaia 11, 6). Deoarece prin milostivirea dragostei lupul sălăşluieşte împreună cu mielul fiindcă cei care au fost prădători în această lume se odihnesc în pace cu cei blânzi şi liniştiţi. Şi pardosul se odihneşte împreună cu iedul fiindcă cel care a fost împestriţat cu petele păcatelor sale consimte să se smerească împreună cu cel care se dispreţuieşte şi recunoaşte că este un păcătos.

Apoi este adăugat: ,,Viţelul şi leul şi taurul împreună vor paşte” (Isaia 11, 6 – în citatul sfântului este ‘oaie’, nu ‘taur’), deoarece cel care printr-o inimă plină de căinţă se pregăteşte pentru jertfa zilnică adusă lui Dumnezeu, un altul care precum un leu prin cruzime obişnuia să se dezlănţuie teribil, şi un al treilea care asemenea unei oi stăruie în simplitatea nevinovăţiei s-au adunat în turmele Sfintei Biserici.

Iată care este natura dragostei care aprinde, mistuie, contopeşte şi, ca să spunem aşa, reface diversităţile cugetelor într-o unică înfăţişare a aurului. Dar de vreme ce aleşii iubesc atât de mult, trebuie neapărat să se grăbească către Cel pe care se învrednicesc să-L vadă în ceruri cu veşnică bucurie. Deoarece Domnul şi Mântuitorul nostru este Unul şi Acelaşi, care aici leagă inimile aleşilor Săi într-o conglăsuire şi întotdeauna îi îndeamnă spre dragostea cerească prin dorirea lăuntrică. De aceea este adăugat aici: ,,Şi un prunc mic îi va paşte pre ei” (Isaia 11, 6).

Cine este acel prunc mic dacă nu Cel despre care este scris: ,,Prunc s-a născut nouă, fiul, şi s-a dat nouă” (Isaia 9, 6). El îi conduce pe aceia care vieţuiesc împreună căci ca nu cumva inimile noastre să se lipească de lucrurile pământeşti El le învăpăiază zilnic prin dorul lăuntric. Şi este voia Lui de a ne conduce, de a ne învăpăia neîncetat către dragostea Sa, ca nu cumva atunci când ne iubim din nou pe noi înşine să rămânem cu mintea în acest surghiun, ca nu cumva liniştea acestei vieţi să fie atât de plăcută încât să ne conducă spre uitarea Împărăţiei, ca nu cumva mintea, desfătându-se în fericire, să devină apatică.

Astfel, de asemenea, El amestecă loviturile de bici cu darurile Sale astfel ca tot ceea ce ne desfătează în acest veac să se amărască, şi în duh să se ivească acea strălucire care întotdeauna ne nelinişteşte către dorirea cerească, ne stârneşte şi, ca să spunem aşa, ne împunge minunat, ne chinuie plăcut şi ne întristează voios. Apoi un prunc mic ne paşte fiindcă Cel care a fost făcut puţin mai mic decât îngerii prin dragostea pe care ne-o împărtăşeşte nu ne îngăduie să ne înţepenim minţile în această lume.

În consecinţă, roşul este vopsit îndoit în noi dacă noi ne iubim semenii aici ca pe noi înşine şi ne grăbim către Făcătorul a toate împreună cu cei pe care îi iubim. Deci dacă viaţa noastră este colorată îndoit în dragoste desăvârşită fruntea porţii noastre măsoară 2 coţi. Prin urmare, când un propovăduitor, sau Sfânta Scriptură, sau într-adevăr credinţa este înţeleasă prin poartă nu este nepotrivit a citi în măsurătoarea fiecărui cot dragostea pe care o propovăduieşte cu adevărat cel care învaţă dragostea de Dumnezeu şi de aproapele, şi este însăşi cunoştinţa clară cea pe care dragostea o zideşte, şi este credinţa puternică cea care se exersează în dragostea de Dumnezeu şi de aproapele.

Apoi urmează: ,,Tinda porţii în preajmă, trei de o parte şi trei de alta, şi o măsură la câteşitrele” (Iezechiil 40, 11 – însă citatul folosit de Sfântul Grigorie este următorul: ,,Încăperile porţii care caută spre răsărit erau trei de o parte şi trei de alta, şi o măsură la câteşitrele”).

4. Am explicat deja mai sus (în omilia anterioară) şi nu cred că este necesar să repetăm ce semnificaţie au încăperile şi spre răsărit. Dar trebuie să cercetăm de ce spune: ,,Trei de o parte şi trei de alta”. Neîndoios, încăperile care caută spre răsărit sunt inimile celor înflăcăraţi de dragoste de Dumnezeu. Şi fie că cei aleşi sunt cei din Vechiul Testament sau cei care au urmat în Noul Testament, este indiscutabil că toţi erau aprinşi de dragostea Treimii. Dar ei nu L-ar fi iubit cu adevărat pe Dumnezeu dacă nu ar fi primit harul aceleiaşi Treimi care este Dumnezeu. Atunci încăperile (porţii) care caută spre răsărit sunt trei de o parte şi trei de alta deoarece, întrucât Domnul a binevoit să Se întrupeze între părinţii Vechiului şi Noului Testament, a apărut calea către răsărit, ca să spunem aşa, între încăperi, care sunt împodobite în ce priveşte adevărata lor înfăţişare din recunoaşterea Treimii.

Dar dacă într-adevăr raportăm acelaşi număr la virtuţile celor aleşi, există trei virtuţi fără de care cel care poate lucra deja întrucâtva nu poate fi mântuit, anume credinţa, nădejdea şi dragostea. Şi fiindcă aceeaşi credinţă, nădejde şi dragoste erau în părinţii din vechime şi în noii învăţători, încăperile care caută spre răsărit sunt descrise ca trei de o parte şi trei de alta.

5. Dar într-adevăr, deoarece au existat trei împărţiri ale părinţilor vechi, de asemenea urmează prin har trei ale celor noi. Căci poporul străvechi i-a avut pe părinţii dinaintea Legii, apoi pe cei din Lege şi după aceea pe prooroci. Însă în poporul cel nou, mai întâi a crezut pârga evreilor, apoi plinătatea neamurilor a urmat în credinţă, şi mai târziu la sfârşitul veacurilor se va mântui rămăşiţa evreilor. Apoi deoarece Întruparea Domnului a avut din vremurile de mai înainte pe părinţii dinaintea Legii, pe părinţii din Lege şi în cele din urmă pe prooroci, El adună din vremurile de mai târziu pe cei credincioşi dintre evrei, pe cei credincioşi din neamuri şi după aceea toată rămăşiţa evreilor, se spune despre calea către răsărit că are trei încăperi de o parte şi trei de alta.

Mai mult, nu tâlcuim aceasta în mod nepotrivit dacă spunem că există trei cinuri ale credincioşilor. Deoarece cu adevărat fie în Vechiul Testament, fie în cel Nou, există un cin al propovăduitorilor, altul al celor feciorelnici şi altul al soţilor buni. De aici acelaşi prooroc a văzut mai înainte trei oameni izbăviţi: Noe, Daniil şi Iov, prin care sunt indicaţi propovăduitorii, cei feciorelnici şi cei căsătoriţi. Căci Noe a condus arca printre valuri, şi prin aceasta a avut firea unui cârmaci. Daniil s-a dedicat curăţiei chiar în palatul împărătesc şi prin urmare indică viaţa celui feciorelnic. Iov cu adevărat, aflat în căsătorie şi purtând grijă de propria casă, a bineplăcut lui Dumnezeu, el prin care este desemnat cu vrednicie cinul soţilor buni.

Apoi deoarece chiar înainte de venirea Mijlocitorului existau propovăduitori şi feciorelnici şi soţi buni care aşteptau venirea Lui şi tânjeau să-L vadă cu o mare sete a doririi, au existat şi mai târziu, precum ne dăm seama, propovăduitori, feciorelnici şi soţi buni care nu doreau acum ca Mântuitorul nostru să Se întrupeze ci să fie contemplat în slava măreţiei Sale, calea către răsărit are trei încăperi de o parte şi trei de alta potrivit glasului psalmistului care spune despre aceeaşi cale, adică Mântuitorul nostru: ,,Împrejurul lui cortul lui” (Psalmi 17, 13).

6. Dar noi trebuie de asemenea să cugetăm cu o atenţie specială de ce spune că ,,toate trei erau de o măsură”. Căci de vreme ce desăvârşirea propovăduitorilor este departe de cea a celor feciorelnici şi tăcuţi, şi distincţia celor feciorelnici este tare îndepărtată de cea a celor căsătoriţi, de ce cele trei (încăperi) sunt de o măsură ? Fiindcă oamenii căsătoriţi, cu toate că fac fapte bune şi năzuiesc să-L vadă pe Atotputernicul Dumnezeu, sunt ocupaţi cu grijile domestice şi, siliţi de necesitate, îşi împart minţile între cele două. Dar cei feciorelnici sunt departe de fapta acestei lumi şi îşi îngrădesc dorinţa trupului chiar de căsătoria legiuită şi nu sunt încurcaţi în nici o grijă pentru soţie sau copii, sau în cugete vătămătoare şi grele privind chestiunile familiei.

Cu adevărat, propovăduitorii nu numai că se înfrânează pe ei înşişi de la păcate, ci îi opresc şi pe alţii de la a păcătui; ei îi conduc la credinţă şi îi instruiesc în râvna pentru purtarea bună. Atunci cum este măsura lor una când viaţa lor nu este egală ? Dar măsura celor trei este una deoarece, deşi există o mare diversitate a vredniciilor în ei, nu Scriptura VT 108există nici o diferenţă în credinţa în care s-au ostenit. Deoarece aceeaşi credinţă care îi întăreşte pe aceştia în lucrurile mari înfrânează slăbiciunea acelora în nimicuri. Ei trei sunt într-adevăr de o măsură pentru că în răsplata ultimă, deşi aceeaşi vrednicie este prezentă în toţi există o viaţă de fericire pentru toţi.

 

Sfântul Prooroc Iezechiil, ţinând un filacteriu în mână cu profeţia şi arătând către ,,uşa încuiată”. Icoană din secolul al XVIII-lea, făcând parte din iconostastul Mânăstirii Kizhi, Rusia

 

Astfel, Domnul spune prin El Însuşi: ,,În casa Tatălui meu multe lăcaşuri sunt” (Ioan 14, 2). Cu toate acestea, cei care au fost duşi în vie, chiar dacă au venit la momente diferite, au primit un dinar. Atunci prin ce judecată se potrivesc multele lăcaşuri cu un dinar decât că vredniciile cetăţenilor binecuvântaţi sunt într-adevăr diferite, dar pacea răsplăţii veşnice este una ? Căci chiar dacă nu este asemenea vrednicia persoanelor, nu va exista nici o deosebire a bucuriilor fiindcă deşi unul se bucură mai puţin şi celălalt mai mult o singură bucurie îi desfătează pe toţi la vederea Ziditorului lor.

7. Acest lucru trebuie de asemenea înţeles, fie că este vorba de părinţii Vechiului Testament fie de cei ai Noului Testament, că deşi calea răsăritului are trei încăperi de o parte şi trei de alta, ele sunt de o măsură deoarece aceeaşi credinţă şi aceeaşi vrednicie erau în inimile celor care au fost înainte aşa cum umplea inimile celor care au urmat, aflaţi sub Noul Legământ, precum este spus de Sfântul Pavel: ,,Având acelaşi duh al credinţei, precum este scris: crezut-am, pentru aceea am şi grăit; şi noi credem, pentru aceea şi grăim” (II Corinteni 4, 13).

Căci acei părinţi duhovniceşti au crezut în Atotputernicul Dumnezeu, Treimea, că este precum părinţii cei noi au vestit deschis aceeaşi Treime. Cu adevărat, Isaia a auzit cetele îngereşti strigând în cer: ,,Sfânt, sfânt, sfânt, Domnul Savaot” (Isaia 6, 3 – sfântul are, în loc de Domnul Savaot, Domnul Dumnezeu al oştirilor; ‘Savaot’ este unul din numele lui Dumnezeu şi înseamnă în ebraică ‘Dumnezeul oştirilor’). Apoi pentru ca Treimea Persoanelor să poată fi văzută este rostit un întreit ,,sfânt”, dar pentru ca substanţa Treimii să poată apărea ca Una, nu este spus a fi Domnii oştirilor, ci Domnul Dumnezeu al oştirilor.

De asemenea Sfântul David, înţelegând în acelaşi fel, a spus: ,,Binecuvântează-ne pre noi Dumnezeule, Dumnezeul nostru; binecuvântează-ne pre noi Dumnezeule” (Psalmi 66, 6). Când el a spus Dumnezeu a treia oară, pentru a arăta că El este Unul, a adăugat: ,,Şi să se teamă de dânsul toate marginile pământului” (Psalmi 66, 6).

Şi Sfântul Pavel vorbeşte, spunând: ,,Că dintr-însul şi printr-însul şi întru dânsul, sunt toate” (Romani 11, 36). Dintr-Însul, categoric din Tatăl, printr-Însul, prin Fiul, şi întru Dânsul, întru Sfântul Duh. Apoi când a vorbit despre El a treia oară, a adăugat: ,,Aceluia slava în veci. Amin”. Deci el nu spune ,,Acelora”, ci ,,Aceluia”; spunând ,,Lui” de 3 ori el a deosebit Persoanele, şi adăugând ,,Aceluia slava”, el nu a împărţit substanţa.

Prin urmare, deoarece credinţa părinţilor Vechiului şi Noului Testament este Una, măsura celor trei încăperi este vestită pe drept a fi una. Acest lucru este repetat cu cuvinte diferite cu adăugirea: ,,Şi o măsură la pridvor de o parte şi de alta” (Iezechiil 40, 11).

8. Măsura pridvorului de o parte şi de alta deoarece părinţii noştri, venind fie dinainte din Vechiul Testament, fie acum din Noul Testament, consimt într-o singură credinţă în Mijlocitor. Aceştia care, fiindcă sunt plini de dragoste, supun trupul cu înfrânarea, luminează inimile ascultătorilor lor cu lumina propovăduirii lor, săvârşesc minuni, rodesc virtuţi prin aceea că faptele lor bune ajung să ne fie cunoscute nouă până departe, nu sunt numiţi pe nedrept pridvoarele acestei zidiri cereşti. Deoarece tot ce este acum arătat deschis este un pridvor, astfel ca să poată fi tinda clădirii care este lăuntric rezervată pentru noi.

De aceea este spus despre Sfânta Biserică în Cântarea Cântărilor: ,,Ca coaja rodiei obrazul tău, sub vălul tău” (Cântarea Cântărilor 6, 6 – însă Sfântul Grigorie foloseşte alt citat: ,,Ca coaja rodiei obrazul tău, afară de ce este ascuns înlăuntrul tău”). Într-adevăr, obrajii Sfintei Biserici sunt părinţii duhovniceşti care acum strălucesc în ea cu minuni şi, ca să spunem aşa, apar pe faţa ei ca vrednici de cinste. Când vedem mulţi săvârşind minuni, prevestind evenimente viitoare, părăsind cu desăvârşire lumea şi arzând de năzuinţe cereşti, obrajii Sfintei Biserici roşesc asemenea cojii unei rodii.

Dar ce este tot ceea ce admirăm în comparaţie cu acelea despre care este scris: ,,Cele ce ochiul nu a văzut, nici urechea nu a auzit, nici la inima omului nu s-au suit, acestea au gătit Dumnezeu celor ce îl iubesc pre dânsul” (I Corinteni 2, 9) ? Aşadar admirând obrajii Bisericii, el a adăugat pe drept: ,,Afară de ce este ascuns înlăuntrul tău”. Dar dacă ar fi fost să fie spus deschis: Într-adevăr acele lucruri din tine care nu sunt ascunse sunt mari, dar cele care sunt ascunse sunt cu neputinţă de descris în cuvinte.

Apoi urmează: ,,Şi a măsurat lărgimea uşii porţii de zece coţi, şi lărgimea porţii de treisprezece coţi” (Iezechiil 40, 12 – sfântul are ,,lungimea porţii de treisprezece coţi”).

9. Noi am spus deja mai sus multe despre semnificaţia porţii, dar trebuie să înţelegem într-o oarecare măsură un lucru prin care s-ar putea pătrunde de asemenea alte chestiuni prin chibzuinţa cititorului. Deoarece s-a spus că poarta poate indica Sfânta Scriptură. Dar trebuie acum să ne străduim să discutăm de ce lărgimea uşii porţii are zece coţi şi lungimea porţii treisprezece. În plus, în acest fragment, înălţimea porţii este numită lungime, exact aşa cum spunem că ceea ce vedem ca înalt este înalt (lung) în statură. Fiindcă nu se poate spune despre lungimea unei porţi, a cărei lărgime este arătată a fi de 10 coţi, că este de-a curmezişul.

Atunci ce era lărgimea uşii porţii decât Legea Vechiului Testament, şi lungimea porţii decât harul Noului Testament ? Pentru că atunci când Sfânta Scriptură, în timp ce înfrâna ofensele faptelor prin Vechiul Testament, poruncea să fie plătite zeciuieli, prin poruncile sale umile se lăsa jos, ca să spunem aşa, pe lărgimea uşii. Dar când prin Noul Testament a înfrânat gândurile rele şi a poruncit ca toate să fie lepădate şi viaţa trupului să fie dispreţuită în această vreme de acum pentru Dumnezeu, poarta noastră s-a ridicat, ca să zicem aşa, la înălţimea lungimii. Deoarece prin Lege au fost date poporului lui Israil învăţături mai mici, când Moisi le-a grăit la loc şes. Domnul a dat sarcini mai mari sfinţilor apostoli, când El i-a învăţat pe munte despre poruncile pentru viaţă.

Aşadar, cu adevărat, Mântuitorul nostru vorbeşte prin Evanghelie: ,,Să nu socotiţi că am venit să stric legea sau proorocii; nu am venit să stric, ci să plinesc” (Matei 5, 17). Deci El a venit să plinească Legea adăugând har dreptăţii ei, astfel că ceea ce ea poruncea în lucruri mici, El a ajutat să fie desăvârşite în lucruri mari, şi El a tăiat din inimă ceea ce ea oprea din faptă. Prin urmare, când este înţeleasă, Legea care se lasă jos pe lărgime se ridică la înălţime. Dar însăşi recunoaşterea lui Dumnezeu care a fost însuşirea sa (a Legii) printre părinţii duhovniceşti nu era cunoscută întregului popor evreu. Deoarece atunci când proorocii au propovăduit, poporul nu-L cunoştea pe Atotputernicul Dumnezeu, adică Sfânta Treime; el ţinea numai Decalogul din Lege, necunoscând credinţa Treimii.

Prin urmare, fie ca lărgimea uşii porţii să măsoare zece coţi fiindcă poporul împietrit la inimă, necunoscător al fineţii credinţei, se supunea poruncilor Decalogului. Cu adevărat, fie ca lungimea porţii să măsoare treisprezece coţi deoarece prin Noul Testament cunoştinţa Treimii a sporit în inimile poporului credincios mai presus de poruncile Decalogului pe care ei într-adevăr le-au respectat. Şi ei au dus la desăvârşire poruncile Legii pentru că au crezut că Treimea este Atotputernicul Dumnezeu.

10. Apoi ne putem întreba în mod rezonabil de ce ulterior el a adăugat că lărgimea uşii porţii, despre care a spus mai înainte că are o trestie, măsoară zece coţi, şi apoi adaugă că lungimea porţii este de treisprezece coţi. Deoarece o trestie, precum am spus deja adeseori, măsoară şase coţi şi o palmă, dar zece coţi au propria dimensiune care depăşeşte o trestie şi treisprezece este cu siguranţă mai mult decât zece.

Atunci de ce mai întâi uşa porţii măsoară o trestie, apoi lărgimea ei este de zece coţi şi în sfârşit şi lungimea ei este de treisprezece coţi, decât că Sfinţii Părinţi, pe care-i cunoaştem din Sfânta Scriptură că au fost înainte de Lege, au recunoscut cu adevărat un Dumnezeu Atotputernic, adică Treimea, dar nu au propovăduit deschis aceeaşi Treime pe care O cunoşteau ? Supunându-se poruncilor Sale şi păstrând curăţia vieţii, ei au avut, ca să zicem aşa, desăvârşirea lucrării pentru cei şase coţi ai trestiei, şi cum ei vedeau adeseori îngeri au avut palma contemplaţiei. Fiindcă atunci când Legea a fost dată, acel popor străvechi al evreilor s-a străduit să respecte poruncile Decalogului, dar el nu era încă învăţat în ce priveşte cunoştinţa Sfintei Treimi. Şi deşi părinţii duhovniceşti O cunoşteau cu desăvârşire, marea mulţime a Sinagogii nu a putut nici să descopere taina Treimii, nici nu a ştiut să o caute.

11. Deci, venind harul prin Noul Testament, tot poporul credincios Îl cunoaşte pe Unul Dumnezeu a fi Treimea, şi prin recunoaşterea Lui ei au desăvârşit virtutea Decalogului. Prin urmare, mai întâi uşa porţii măsoară o trestie, apoi lărgimea ei este de zece coţi şi în sfârşit lungimea porţii este de treisprezece coţi deoarece Sfinţilor Părinţi dinainte de Lege nu le-a lipsit viaţa activă şi viaţa contemplativă, şi poporul, necunoscător al tainei esenţei dumnezeieşti dincolo de Decalogul Legii, l-a slujit în lărgimea poruncilor sale. Şi acum, sub har, când poruncile Decalogului sunt respectate mai cu adevărat, oricine a venit la credinţă recunoaşte tainele Sfintei Treimi.

12. În această privinţă, noi trebuie să realizăm de asemenea că cunoştinţa părinţilor duhovniceşti a sporit cu trecerea veacurilor. Întrucât Moisi era mai învăţat în cunoaşterea Atotputernicului Dumnezeu decât Avraam, proorocii mai mult decât Moisi, şi apostolii mai mult decât proorocii. Mă înşel dacă Scriptura însăşi nu ar spune: ,,Se vor învăţa mulţi, şi se va înmulţi mintea” (Daniil 12, 4 – sfântul foloseşte un citat mai limpede: ,,Mulţi vor trece, şi cunoaşterea se va înmulţi”).

Dar haideţi, dacă putem, să dovedim aceste lucruri pe care le-am grăit despre Avraam, Moisi, prooroci şi apostoli, din cuvintele Scripturii. Deci cine nu ştie că Avraam a vorbit cu Dumnezeu ? Şi totuşi Domnul îi spune lui Moisi: ,,Eu sunt … Dumnezeul lui Avraam şi Dumnezeul lui Isaac şi Dumnezeul lui Iacov … şi numele meu Domnul nu l-am arătat lor” (Ieşirea 3, 6; 6, 3 – sfântul are, în loc de Domnul, Adonai; ‘Adonai’ este alt nume al lui Dumnezeu şi înseamnă în ebraică ‘domn’, ‘stăpân’). Iată că El i-a dezvăluit mai multe lui Moisi decât lui Avraam, spunându-i lui Moisi un lucru despre Sine despre care El a spus că nu i l-a arătat lui Avraam.

Dar haideţi să vedem dacă proorocii puteau pătrunde cunoştinţa dumnezeiască mai mult decât Moisi. Fără îndoială psalmistul spune: ,,Cât am iubit legea ta Doamne, toată ziua gândirea mea este” (Psalmi 118, 97). Şi adaugă: ,,Mai mult decât toţi cei ce mă învaţă am înţeles; că mărturiile tale gândirea mea este” (Psalmi 118, 99). Şi din nou: ,,Mai mult decât cei bătrâni am priceput” (Psalmi 118, 100). Astfel el spune că gândeşte la Lege şi dă mărturie că a înţeles-o mai presus de învăţătorii şi bătrânii săi deoarece el arată o cunoaştere dumnezeiască mai mare decât cea primită de Moisi.

Atunci cum dovedim că sfinţii apostoli erau mai cunoscători decât proorocii ? Cu siguranţă Adevărul spune: ,,Mulţi prooroci şi împăraţi au voit să vază cele ce vedeţi voi şi nu au văzut şi să auză cele ce auziţi şi nu au auzit” (Luca 10, 24). Deci ei au ştiut mai mult decât proorocii despre cunoştinţa de Dumnezeu fiindcă aceştia au văzut doar prin Duhul dar aceia au văzut trupeşte. Prin urmare, cuvântul lui Daniiil pe care l-am citat mai sus este împlinit: ,,Mulţi vor trece, şi cunoaşterea se va înmulţi”.

Atunci fie ca măsura trestiei, care este de şase coţi şi o palmă, să fie condusă la zece coţi, şi măsura de zece coţi va ajunge în final la treisprezece, deoarece cu cât lumea merge către sfârşit cu atât intrarea cunoaşterii veşnice este mai deschisă pentru noi.