----------------

 

Carti in site

 

--------------------

Cine e online?

Avem 148 vizitatori și nici un membru online

Tâlcuiri la Vechiul Testament

Omiliile Sfântului Grigorie cel Mare la

cartea Proorocului Iezechiil (LXI)

 

Episodul anterior

 

Omilia a IV-a (Iezechiil 40, 9-12)

1. Omul, a cărui înfăţişare era ca vederea aramei, a măsurat ,,pridvorul porţii cel aproape de pridvorul uşii de opt coţi şi fruntea de doi coţi”. Şi ca nu cumva să credem că pridvorul este în afara porţii, este adăugat: ,,Şi pridvordul porţii dinlăuntru” (Iezechiil 40, 10).

Atunci ce este înţeles prin pridvorul dinlăuntru dacă nu întinderea vieţii veşnice care acum în mijlocul strâmtorărilor vieţii noastre actuale este doar închipuită în minte prin nădejde. Despre aceasta este spus de către psalmist: ,,Intraţi în porţile lui întru mărturisire, în curţile lui întru laude” (Psalmi 99, 3). Fiindcă atunci când noi mărturisim păcatele noastre cu lacrimi, intrăm pe poarta vieţii strâmte. Dar când suntem conduşi mai târziu la viaţa veşnică, intrăm în curţile porţii noastre cu laude de recunoştinţă, deoarece ele nu vor fi înguste când veselia praznicului veşnic ne-a primit pe noi.

Fiindcă despre îngustimea laudei noastre Adevărul spune: ,,Intraţi prin uşa cea strâmtă” (Matei 7, 13). Şi când psalmistul a crezut că a fost primit în întinderea veseliei veşnice, el a spus: ,,Pus-ai în loc desfătat picioarele mele” (Psalmi 30, 8 – în citatul sfântului este ‘loc larg’, nu ‘loc desfătat’). Aşadar, calea către curte este prin poartă deoarece la întinderea praznicului se ajunge prin strâmtoarea laudei. Astfel că acele veselii care sunt numite curţi de către David sunt pridvorul dinlăuntru la Iezechiil. Astfel despre acelaşi pridvor se spune că măsoară opt coţi. Fiindcă toţi trebuie primiţi, toţi cei care acum se ostenesc în exerciţiul lucrării şi prin harul contemplaţiei năzuiesc la bucuriile veşnice.

2. Nici nu este stabilită măsurătoarea pridvorului în mod nepotrivit la 8 coţi pentru că tot timpul se desfăşoară în 7 zile. Dar ziua veşnică care urmează după încheierea ciclului de 7 zile este, bineînţeles, cea de-a opta. De aici, de asemenea psalmistul socotind Ziua Învierii, deoarece el a avut de gând să vorbească despre asprimea Judecăţii de Apoi, a propus un titlu, spunând: ,,Întru sfârşit: Un psalm al lui David … pentru cea cu 8” (Psalmi 6). Apoi pentru a arăta că s-a referit la cea de-a opta zi a groazei teribile, el a continuat spunând la începutul psalmului: ,,Doamne, nu cu mânia ta să mă mustri pre mine, nici cu iuţimea ta să mă cerţi” (Psalmi 6, 1). Fiindcă acum oricine este pedepsit cu lovituri de bici este de asemenea îndreptat prin pedepse; el este pedepsit întru milă, nu întru mânie. Dar în acea aspră judecată este numai mustrare, ceartă, iuţime şi mânie deoarece nu urmează iertare după pedeapsă.

Pricina acestui număr înmulţit cu opt este că Domnul vroia să învie din morţi după sâmbătă. Deci Ziua Domnului, care este cea de-a treia zi de la moartea Domnului, este socotită a opta de la crearea zilelor deoarece urmează după cea de-a şaptea. Prin urmare, atât Patima Mântuitorului nostru cât şi Învierea Lui au reprezentat ceva legat de propriul Lui Trup în zilele Patimii Sale. Deoarece El a pătimit în cea de-a şasea zi a săptămânii, S-a odihnit în mormânt sâmbăta, dar S-a sculat din morţi în Ziua Domnului. Atunci, această viaţă de acum este, pentru noi, reprezentată de cea de-a şasea zi a săptămânii fiindcă este petrecută în necazuri şi tulburată de strâmtorări. Dar noi ne odihnim ca în mormânt sâmbăta pentru că aflăm pacea sufletului după ieşirea din trup.

Cu adevărat în Ziua Domnului, în cea de-a treia după Patimă, în cea de-a opta – precum am spus – de la început, noi deja ne sculăm din nou în trup din morţi şi ne vom bucura în slava sufletului chiar cu trup. Aşadar, Mântuitorul nostru a săvârşit o minune în Sine, El a pecetluit aceasta într-adevăr în noi ca asupra noastră să se abată o mare suferinţă în cea de-a şasea zi, odihna în cea de-a şaptea (zi) şi slava în cea de-a opta (zi). De aceea este spus prin Solomon: ,,Fă parte la şapte şi la opt, că nu ştii ce rău va fi pre pământ” (Eclisiastul 11, 2). Noi facem parte în acelaşi timp la şapte şi la opt când noi aranjăm lucrurile care sunt desfăşurate în şapte zile în aşa fel încât să ajungem prin aceasta la fericirea veşnică; doar dacă lucrăm prudent acum vom scăpa de mânia înfricoşatei Judecăţi ce va să vină. Prin urmare, pridvorul dinlăuntru măsoară opt coţi deoarece prin lumina care vine după şapte zile ni se deschide întinderea veşniciei.

3. Dar nu ajunge la acea Zi decât cel care cu cuget evlavios a păzit dragostea de Dumnezeu şi de aproapele. De aceea este adăugat: ,,Şi fruntea de doi coţi”. Deci fruntea porţii este reprezentată de răsplăţile bune ale vieţii de acum. Deoarece aşa cum pridvorul dinlăuntru trebuie înţeles ca odihna veşnică, tot aşa fruntea porţii trebuie înţeleasă a fi vrednicia vieţii văzute. Aşadar, fruntea porţii măsoară doi coţi fiindcă oricine este râvnitor aici spre a păzi dragostea de Dumnezeu şi de aproapele ajunge în curtea veşniciei. Apoi, pentru ca să poată măsura doi coţi, viaţa noastră trebuie dusă zi de zi prin generozitatea de a iubi pe Dumnezeu şi pe aproapele nostru deopotrivă.

Încă nu este iubire adevărată dacă are mai puţin de doi coţi. De aceea Moisi, când a arătat virtuţile celor aleşi prin culorile veşmintelor, porunceşte ca culoarea roşie să fie folosită îndoit pe veşmântul preotului. Căci ce se înţelege prin roşu aprins dacă nu dragostea care este întotdeauna învăpăiată prin flacăra iubirii ? Dar este un roşu îndoit când dragostea noastră este aprinsă nu numai din iubirea pentru Dumnezeu, ci şi din iubirea aproapelui nostru. Încă dacă cineva Îl iubeşte atât de mult pe Dumnezeu încât leapădă grija de aproapele încredinţat lui, roşul său este colorat doar o dată. Şi dacă cineva îl iubeşte atât de mult pe aproapele său încât slăbeşte dorinţa cu care ar trebui să ardă pentru Dumnezeu, culoarea vopselei nu este încă îndoită în el.

Aşadar, trebuie să-i iubim pe cei cu care trăim şi să năzuim cu toată dorirea noastră către Cel în care trăim cu adevărat. Deci iată, noi care suntem văzuţi a fi îmbrăcaţi în veşmântul sfânt am venit din felurite împrejurări ale lumii la credinţă şi la auzirea Cuvântului Atotputernicului Dumnezeu, şi ne-am adunat din diferite nedreptăţi la armonia Sfintei Biserici astfel încât să se vadă limpede că s-au împlinit cuvintele spuse de Isaia despre făgăduinţa Bisericii: ,,Va paşte împreună lupul cu mielul şi pardosul va odihni împreună cu iedul” (Isaia 11, 6). Deoarece prin milostivirea dragostei lupul sălăşluieşte împreună cu mielul fiindcă cei care au fost prădători în această lume se odihnesc în pace cu cei blânzi şi liniştiţi. Şi pardosul se odihneşte împreună cu iedul fiindcă cel care a fost împestriţat cu petele păcatelor sale consimte să se smerească împreună cu cel care se dispreţuieşte şi recunoaşte că este un păcătos.

Apoi este adăugat: ,,Viţelul şi leul şi taurul împreună vor paşte” (Isaia 11, 6 – în citatul sfântului este ‘oaie’, nu ‘taur’), deoarece cel care printr-o inimă plină de căinţă se pregăteşte pentru jertfa zilnică adusă lui Dumnezeu, un altul care precum un leu prin cruzime obişnuia să se dezlănţuie teribil, şi un al treilea care asemenea unei oi stăruie în simplitatea nevinovăţiei s-au adunat în turmele Sfintei Biserici.

Iată care este natura dragostei care aprinde, mistuie, contopeşte şi, ca să spunem aşa, reface diversităţile cugetelor într-o unică înfăţişare a aurului. Dar de vreme ce aleşii iubesc atât de mult, trebuie neapărat să se grăbească către Cel pe care se învrednicesc să-L vadă în ceruri cu veşnică bucurie. Deoarece Domnul şi Mântuitorul nostru este Unul şi Acelaşi, care aici leagă inimile aleşilor Săi într-o conglăsuire şi întotdeauna îi îndeamnă spre dragostea cerească prin dorirea lăuntrică. De aceea este adăugat aici: ,,Şi un prunc mic îi va paşte pre ei” (Isaia 11, 6).

Cine este acel prunc mic dacă nu Cel despre care este scris: ,,Prunc s-a născut nouă, fiul, şi s-a dat nouă” (Isaia 9, 6). El îi conduce pe aceia care vieţuiesc împreună căci ca nu cumva inimile noastre să se lipească de lucrurile pământeşti El le învăpăiază zilnic prin dorul lăuntric. Şi este voia Lui de a ne conduce, de a ne învăpăia neîncetat către dragostea Sa, ca nu cumva atunci când ne iubim din nou pe noi înşine să rămânem cu mintea în acest surghiun, ca nu cumva liniştea acestei vieţi să fie atât de plăcută încât să ne conducă spre uitarea Împărăţiei, ca nu cumva mintea, desfătându-se în fericire, să devină apatică.

Astfel, de asemenea, El amestecă loviturile de bici cu darurile Sale astfel ca tot ceea ce ne desfătează în acest veac să se amărască, şi în duh să se ivească acea strălucire care întotdeauna ne nelinişteşte către dorirea cerească, ne stârneşte şi, ca să spunem aşa, ne împunge minunat, ne chinuie plăcut şi ne întristează voios. Apoi un prunc mic ne paşte fiindcă Cel care a fost făcut puţin mai mic decât îngerii prin dragostea pe care ne-o împărtăşeşte nu ne îngăduie să ne înţepenim minţile în această lume.

În consecinţă, roşul este vopsit îndoit în noi dacă noi ne iubim semenii aici ca pe noi înşine şi ne grăbim către Făcătorul a toate împreună cu cei pe care îi iubim. Deci dacă viaţa noastră este colorată îndoit în dragoste desăvârşită fruntea porţii noastre măsoară 2 coţi. Prin urmare, când un propovăduitor, sau Sfânta Scriptură, sau într-adevăr credinţa este înţeleasă prin poartă nu este nepotrivit a citi în măsurătoarea fiecărui cot dragostea pe care o propovăduieşte cu adevărat cel care învaţă dragostea de Dumnezeu şi de aproapele, şi este însăşi cunoştinţa clară cea pe care dragostea o zideşte, şi este credinţa puternică cea care se exersează în dragostea de Dumnezeu şi de aproapele.

Apoi urmează: ,,Tinda porţii în preajmă, trei de o parte şi trei de alta, şi o măsură la câteşitrele” (Iezechiil 40, 11 – însă citatul folosit de Sfântul Grigorie este următorul: ,,Încăperile porţii care caută spre răsărit erau trei de o parte şi trei de alta, şi o măsură la câteşitrele”).

4. Am explicat deja mai sus (în omilia anterioară) şi nu cred că este necesar să repetăm ce semnificaţie au încăperile şi spre răsărit. Dar trebuie să cercetăm de ce spune: ,,Trei de o parte şi trei de alta”. Neîndoios, încăperile care caută spre răsărit sunt inimile celor înflăcăraţi de dragoste de Dumnezeu. Şi fie că cei aleşi sunt cei din Vechiul Testament sau cei care au urmat în Noul Testament, este indiscutabil că toţi erau aprinşi de dragostea Treimii. Dar ei nu L-ar fi iubit cu adevărat pe Dumnezeu dacă nu ar fi primit harul aceleiaşi Treimi care este Dumnezeu. Atunci încăperile (porţii) care caută spre răsărit sunt trei de o parte şi trei de alta deoarece, întrucât Domnul a binevoit să Se întrupeze între părinţii Vechiului şi Noului Testament, a apărut calea către răsărit, ca să spunem aşa, între încăperi, care sunt împodobite în ce priveşte adevărata lor înfăţişare din recunoaşterea Treimii.

Dar dacă într-adevăr raportăm acelaşi număr la virtuţile celor aleşi, există trei virtuţi fără de care cel care poate lucra deja întrucâtva nu poate fi mântuit, anume credinţa, nădejdea şi dragostea. Şi fiindcă aceeaşi credinţă, nădejde şi dragoste erau în părinţii din vechime şi în noii învăţători, încăperile care caută spre răsărit sunt descrise ca trei de o parte şi trei de alta.

5. Dar într-adevăr, deoarece au existat trei împărţiri ale părinţilor vechi, de asemenea urmează prin har trei ale celor noi. Căci poporul străvechi i-a avut pe părinţii dinaintea Legii, apoi pe cei din Lege şi după aceea pe prooroci. Însă în poporul cel nou, mai întâi a crezut pârga evreilor, apoi plinătatea neamurilor a urmat în credinţă, şi mai târziu la sfârşitul veacurilor se va mântui rămăşiţa evreilor. Apoi deoarece Întruparea Domnului a avut din vremurile de mai înainte pe părinţii dinaintea Legii, pe părinţii din Lege şi în cele din urmă pe prooroci, El adună din vremurile de mai târziu pe cei credincioşi dintre evrei, pe cei credincioşi din neamuri şi după aceea toată rămăşiţa evreilor, se spune despre calea către răsărit că are trei încăperi de o parte şi trei de alta.

Mai mult, nu tâlcuim aceasta în mod nepotrivit dacă spunem că există trei cinuri ale credincioşilor. Deoarece cu adevărat fie în Vechiul Testament, fie în cel Nou, există un cin al propovăduitorilor, altul al celor feciorelnici şi altul al soţilor buni. De aici acelaşi prooroc a văzut mai înainte trei oameni izbăviţi: Noe, Daniil şi Iov, prin care sunt indicaţi propovăduitorii, cei feciorelnici şi cei căsătoriţi. Căci Noe a condus arca printre valuri, şi prin aceasta a avut firea unui cârmaci. Daniil s-a dedicat curăţiei chiar în palatul împărătesc şi prin urmare indică viaţa celui feciorelnic. Iov cu adevărat, aflat în căsătorie şi purtând grijă de propria casă, a bineplăcut lui Dumnezeu, el prin care este desemnat cu vrednicie cinul soţilor buni.

Apoi deoarece chiar înainte de venirea Mijlocitorului existau propovăduitori şi feciorelnici şi soţi buni care aşteptau venirea Lui şi tânjeau să-L vadă cu o mare sete a doririi, au existat şi mai târziu, precum ne dăm seama, propovăduitori, feciorelnici şi soţi buni care nu doreau acum ca Mântuitorul nostru să Se întrupeze ci să fie contemplat în slava măreţiei Sale, calea către răsărit are trei încăperi de o parte şi trei de alta potrivit glasului psalmistului care spune despre aceeaşi cale, adică Mântuitorul nostru: ,,Împrejurul lui cortul lui” (Psalmi 17, 13).

 

Traducere: Catacombele Ortodoxiei

 

Episodul urmator