----------------

 

Carti in site

 

--------------------

Cine e online?

Avem 193 vizitatori și nici un membru online

Sinodul din Creta şi noua ecleziologie apărută (I)

O examinare ortodoxă

 

de protopresbiter Peter Heers, profesor de Vechiul şi

Noul Testament la Seminarul Sfânta Treime din Jordanville

 

Cuvântare ţinută la Refugiul Clerului al Eparhiei est-americane

a Bisericii Ortodoxe Ruse din Diaspora,

pe 21 martie 2017

 

Postăm acest articol al părintelui Heers[1], fiindcă el examinează în mod succint Sinodul din Creta, reliefând câteva aspecte de mare însemnătate şi într-un mod simplu şi pe înţelesul tuturor. Deşi reuşeşte să surprindă foarte bine eşecul acestui Sinod de a fi ortodox în cuvânt şi faptă, studiindu-l din multe unghiuri şi reliefând erorile de organizare şi abordare principială, inclusiv temelia anti-ortodoxă a Sinodului însuşi, autorul rămâne optimist în ce priveşte viitorul, pe care noi îl considerăm mai degrabă sumbru.

În realitate, se poate spune că Sinodul a fost un succes. Pentru trădătorii Ortodoxiei, fireşte. El se poate înscrie în mod strălucit în salba de congrese, conferinţe şi întruniri tâlhăreşti din ultimul secol, care au debutat cu Congresul pan-ortodox de la Constantinopol din 1923 şi au continuat cu Conferinţa pan-ortodoxă de la Moscova din 1948 şi întregul cortegiu de conferinţe ale feluritelor comisii alcătuite pentru a rescrie Ortodoxia. Şi el a făcut încă un pas, probabil foarte însemnat – aceasta abia istoria va consemna – pe calea către distrugerea totală a Ortodoxiei.

Sublinierile din text şi notele de subsol aparţin autorului, cu excepţia celor însoţite de N.tr., care aparţin redacţiei şi conţin mici explicaţii ale unor termeni sau adnotări pe marginea afirmaţiilor autorului.

 

* * *

 

Consider că este o cinste să stau înaintea sfinţiilor voastre astăzi, pentru a vorbi păstorilor turmei cuvântătoare a lui Hristos, şi mai cu seamă succesorilor marii lucrări începute în diaspora rusă de astfel de bărbaţi sfinţi precum Sfântul Ioan făcătorul de minuni şi mitropoliţii Antonie, Anastasie, Filaret şi Vitalie, arhiepiscopul Averchie şi mitropolitul Lavru şi mulţi alţii, care sunt părinţi respectaţi nu numai ai Bisericii Ruse din diaspora, ci cu adevărat ai Bisericii universale.

Mărturia dată de părinţii Bisericii Ruse din diaspora cu privire la sfânta tradiţie, idealul monahal şi ascetic şi îndeosebi ecleziologia Bisericii continuă să inspire şi să călăuzească ortodocşi din întreaga lume.

Astăzi, deoarece corabia Bisericii se leagănă în urma trecerii aşa-zisului ’Mare şi Sfânt Sinod’ din Creta, noi avem o mare nevoie de acurateţea lor în viaţă şi credinţă sau, mai bine, noi avem o mare nevoie de a-i urma şi a-i imita în acestea.

În scurtul timp alocat mie astăzi, nădăjduiesc să vă expun succint dar limpede ce fel de eveniment important şi însemnat s-a petrecut în Creta în iunie anul trecut, ca fiind înştiinţaţi să puteţi acţiona potrivit voii lui Dumnezeu. Îndeosebi eu voi examina şi critica pe scurt următoarele 3 aspecte ale Sinodului şi consecinţelor lui: 1) Organizare şi îndeplinire; 2) Documente; 3) Rezultat şi implicaţii.

Ne vom concentra mai ales asupra acelor aspecte ale întrunirii care reprezintă abateri de la sfânta tradiţie şi sfânta credinţă a Bisericii, fiindcă acestea merită în mod necesar un răspuns de la plinătatea Bisericii.

Înainte de a începe această examinare, trebuie să afirm următoarele, pentru a îndepărta ceea ce a devenit un mijloc de diversiune în întreaga discuţie despre Creta şi semnificaţia sa. Susţinătorii, simpatizanţii şi cei indiferenţi faţă de eveniment răspund la critica sa într-o varietate de moduri. Îi auzi spunând, de exemplu: ,,Succesul întrunirii a fost întrunirea însăşi !”; ,,Acesta este doar începutul şi va fi îmbunătăţit !”; ,,Nici una din consecinţe nu a avut loc, deci nu este nevoie de a face scandal !”; ,,De ce să ne mai batem capul cu [Sinodul din] Creta acum ? A murit şi a fost îngropat ! În câţiva ani va fi uitat”, şi alte sentimente asemenea.

Putem fi de acord cu toţii cu ,,puterea gândirii pozitive”, dar îmi este teamă că toate aceste gânduri binevoitoare funcţionează doar pentru a ocoli chestiunea: ce este cu Sinodul în sine ? Ce este cu deciziile sale şi impactul său ? Nimeni nu se poate aştepta să credem că noi am aşteptat mai mult de 50 ani (sau după socotelile altora 100 !) un mare sinod al cărui scop principal era ... să aibă loc ! Cu siguranţă, orice s-a întâmplat în Creta va avea şi a avut deja impact asupra Bisericii (în unele locuri în mod considerabil) şi va deveni un precedent pentru viitor.

Într-adevăr, din acest motiv acei clerici care îl ignoră sau îl minimalizează o fac în detrimentul lor şi al turmei lor. În istoria Bisericii, sinoadele – fie ele false sau ecumenice – sunt fie acceptate, fie respinse de plinătatea Bisericii. Ele nu sunt şi nu trebuie să fie ignorate, îndeosebi atunci când ele aduc noutăţi şi introduc învăţături false în Biserică. Exact aşa cum trebuie să te pocăieşti pentru o cădere, nu să o ascunzi, tot aşa erorile introduse şi acceptate în sinod trebuie respinse şi corectate [ideal în sinod]. Noi nu ignorăm bolile atunci când ele năpădesc trupul nostru. Cu atât mai mare ar trebui să fie grija noastră pentru Trupul lui Hristos ! Noi suntem cu toţii răspunzători, purtându-ne sarcinile unul altuia.

 

1. Organizare şi îndeplinire

Haideţi să începem prin a examina pe scurt componenţa statistică de bază a Sinodului:

 

  • - Biserici participante: 10 din 14 Biserici locale (71%)
  • - Reprezentarea creştinilor ortodocşi: în jur de 30%
  • - Participarea episcopilor ortodocşi: au participat 162 din cei 350 invitaţi (46%)
  • - Reprezentarea episcopilor ortodocşi: 162 dintr-un total de 850 (19%)
  • - Numărul total al episcopilor care au avut drept de vot: 10 din 162 episcopi prezenţi (6%), sau 10 din 850 episcopi în Biserica Ortodoxă (1,1%)

Dacă vom compara această statistică cu marile şi sfintele sinoade cu adevărat ale Bisericii, cele recunoscute ulterior ca ecumenice, diferenţa este enormă, mai ales atunci când luăm în calcul dificultăţile cu care se confruntau ierarhii din vechime în ce priveşte călătoria şi comunicarea. De exemplu, primul Sinod Ecumenic a avut 325 părinţi, cel de-al IV-lea 630 părinţi şi cel de-al VII-lea 350 părinţi, şi toţi cei care au participat la Sinod au avut drept de a vota.

Atunci, ce a mers să vadă lumea în Creta ? Un ,,Sfânt şi Mare Sinod” ? Ce s-au dus să vadă ? O întrunire liberă a episcopilor ortodocşi din întreaga lume ? Dar iată că cei mai mulţi dintre episcopii din întreaga lume nu au fost invitaţi, şi aproape tuturor celor care au venit la Sinod nu li s-a dat dreptul de a vota. Deci, ce au mers ei să vadă în Creta ? ,,Un sinod al întâistătătorilor cu anturajul lor”.

Această ultimă frază – ,,un sinod al întâistătătorilor cu anturajul lor” – este modul în care a caracterizat întrunirea Mitropolitul Ierotei [Vlachos] de Nafpaktou, la care el a fost prezent şi pe care o critică acum cu asprime pentru introducerea de noutăţi cu privire la credinţa noastră. Marea ironie şi tragedie este că, în pofida tuturor marilor pretenţii ale organizatorilor că sinodalitatea a condus către şi va fi manifestată în Creta, scena principală a fost ocupată mai degrabă de o nouă formă răsăriteană de primat papal, cel al primaţilor[2].

Tragica ironie este că în timp ce reprezentanţii Patriarhiei Ecumenice străbăteau în lung şi în lat autostrăzile internetului colportând sinodalitatea procesului pre-sinodal şi a viitorului Sinod, Sfintele Sinoade ale câtorva Biserici locale abia începeau să examineze ortodoxia textelor acceptate de întâistătătorii lor fără aprobarea lor. Acest fapt ilustrează că eşecul acestui ,,sinod al întâistătătorilor cu însoţitorii lor” era asigurat dinainte.

 

A. Prevestiri pre-sinodale ale dezastrului iminent

În lungul proces sinodal care a dus la întrunirea cretană au fost făcute multe demersuri. Fără îndoială, a curs multă transpiraţie şi cerneală pentru ca acest eveniment să aibă loc. În timpul celor 55 ani de pregătire organizatorică, activă pentru convocarea Sinodului s-au ţinut:

 

  • - 6 întruniri ale Comisiei Pregătitoare Inter-ortodoxe
  • - 3 întruniri ale Comisiei Inter-ortodoxe Speciale
  • - 5 conferinţe pan-ortodoxe pre-sinodale
  • - 3 întruniri ale Sinaxei întâistătătorilor Bisericilor locale
  • - 2 conferinţe teologice speciale pentru întocmirea regulilor de desfăşurare a adunărilor episcopale din diaspora
  • - 2 conferinţe academice, pe tema unui calendar ecleziastic comun şi a unei prăznuiri comune a sărbătorii Paştelui cu heterodocşii şi alta pe teme bioetice contemporane
  • - şi o conferinţă academică pe tema hirotoniei femeilor în Rhodos, 1989.

Este cu adevărat jalnic că după atât de mult timp şi efort rezultatul nu mulţumeşte practic pe nimeni, nici nu aduce cinste sau slavă organizatorilor sau Bisericii. Oare ierarhul Patriarhiei Ecumenice care a caracterizat sinodul ca fiind un ,,fiasco” sau reporterul bisericesc care l-a numit ,,titlul de prima pagină care a sfârşit prin a fi o notă de subsol” au fost nedrepţi ? [Este evident că vechea zicală a fost împlinită în Creta: ,,A purtat un munte şi a dat naştere unei muşte”. Ce bine ar fi să fie doar aceasta şi nu mai rău ! Fiindcă o asemenea trudă de a da naştere unui astfel de sinod este o ruşine asupra întregii Biserici.]

Trebuie ridicată întrebarea: unde s-a greşit, dacă, în pofida a atât de multă trudă – unică în analele sinodale – noi am avut un rezultat atât de catastrofal ?

Noi avem o expresie în Grecia: ,,O zi bună se cunoaşte de dimineaţă”. Opusul este de asemenea adevărat în cazul marelui sinod. Încă de timpuriu în procesul sinodal a fost evident că Creta cea de obicei însorită nu va străluci luminos pentru Ortodoxie. Aşa cum am analizat în altă parte pe larg[3], vizionarii din spatele Cretei au pecetluit soarta Sinodului lor să nu urmeze Sfinţilor Părinţi prin impregnarea lui cu ,,duhul” altei întruniri de dată recentă, încă mai mare şi întreit defectuoasă: Conciliul Vatican II.

Cele două sinoade au avut rădăcini şi începuturi comune, o metodologie similară şi scopuri similare, şi cel puţin o alergie superficială la dogmă. Ambele întruniri au avut ca scop şi au pretins să întărească angajamentul ierarhiilor lor faţă de ecumenism şi ambele au avut în vedere ca hotărârile şi documentele lor sinodale să fie formulate de teologi academici. Şi, cel mai important, ambele întruniri au cunoscut introducerea unei noi ecleziologii ,,atotcuprinzătoare”, străină de credinţa Bisericii în Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească Biserică[4].

Un alt punct care din nefericire vădeşte înrudire între cele două întruniri este absenţa oricărei demonologii. Este grăitor în ce priveşte perspectiva şi priorităţile redactorilor textelor sinodale că nicăieri, în nici unul din texte, nu se găsesc următorii termeni: diavol, demon, diabolic, sau cel rău[5]; erezie[6], eretic, schismă sau schismatic.

Cu toate acestea, discernământul metodelor duhurilor căzute, sau demonologia, este o cerinţă în întocmirea hristologiei şi ecleziologiei. Precum scrie Sfântul Evanghelist Ioan: Spre aceasta s-au arătat Fiul lui Dumnezeu, ca să strice lucrurile diavolului (I Ioan 3, 8). Absenţa oricărei menţionări a celui rău sau a uneltirilor lui (erezie, schismă etc) din toate textele sinodale este semnificativă pentru o perspectivă lumească, secularizată, nu pentru gândirea patristică.

În sfârşit, urmând Conciliului Vatican II şi nu Sfinţilor Părinţi, Sinodul din Creta nu numai că nu a făcut nici o referire la erezie, dar i-a invitat pe reprezentanţii confesiunilor eretice să asiste ca observatori, inclusiv pe cei ai confesiunilor recunoscute ca atare de Sinoadele Ecumenice anterioare. Deşi fără precedent în istoria sinoadelor, acest lucru a fost în practica conciliilor Vaticanului, confirmând încă o dată duhul şi gândirea care au însufleţit din păcate pe organizatori.

 

Traducere: Catacombele Ortodoxiei

 


[1] N.tr.: De acelaşi autor, Originile misionare ale ecumenismului modern. Repere care netezesc calea pentru 1920.

[2] Aceasta este doar una din diversele inovaţii ecleziologice alarmante introduse în Creta, întrecută în gravitate doar de acceptarea ,,Bisericilor heterodoxe” – o expresie care este o contradicţie în termeni. În orice caz, cea dintâi – separarea sinodalităţii – a făcut-o posibilă pe cea din urmă – acceptarea absurdităţii (dacă nu a monstruozităţii) că există ,,Biserici heterodoxe”. Acest lucru este adevărat din mai mult puncte de vedere. Dacă toţi episcopii ar fi avut drept de vot, şi nu numai întâistătătorii, este puţin probabil că textul ofensator despre heterodocşi ar fi fost acceptat. Însă, este de asemenea adevărat că dacă arhiepiscopul Atenei ar fi respectat mandatul sinodal, clar dat lui de ierarhia sa, care a votat în mod unanim pentru a refuza să accepte termenul ,,Biserică” pentru heterodocşi, el nu ar fi acceptat ,,corectarea” înşelătoare şi nechibzuită.

[3] A se vedea De la Conciliul Vatican II (1965) la Sinodul pan-ortodox (2016): indicatoare ale drumului către Creta.

[4] Într-un articol din vremea în care patriarhul ecumenic Bartolomeu era încă mitropolit, în jurnalul The National Catholic Reporter, patriarhul spunea următoarele, dezvăluind intenţiile sale pentru Sinodul pan-ortodox: ,,Scopurile noastre sunt aceleaşi cu ale lui Ioan [Papa Ioan al XXIII-lea]: să modernizăm Biserica şi să promovăm unitatea creştină ... Sinodul va însemna de asemenea deschiderea Bisericii Ortodoxe către religiile necreştine, către omenire ca un întreg. Aceasta înseamnă o nouă atitudine faţă de islamism, faţă de budism, faţă de cultura contemporană, faţă de aspiraţiile pentru frăţietate fără discriminare rasială ... cu alte cuvinte, va marca sfârşitul a 12 veacuri de izolare a Bisericii Ortodoxe”. A se vedea ,,Sinodul viitor pentru ortodocşi”, interviu de Desmond O’Grady, The National Catholic Reporter, ediţia din 21 ianuarie 1977.

[5] În textele Conciliului Vatican II, lucrurile stau puţin mai bine. În Lumen Gentium se face referire la diavol de 4 ori, cu toate că în Unitatis Redintegratio el nu este menţionat.

[6] Singura excepţie în acest din urmă caz este menţionarea ereziei ecleziologice a filetismului în enciclica întâistătătorilor, ceea ce este de asemenea foarte grăitor pentru priorităţile întrunirii.

 

Episodul urmator