----------------

 

Carti in site

 

--------------------

Cine e online?

Avem 177 vizitatori și nici un membru online

Sinodul din Creta şi noua ecleziologie apărută (II)

O examinare ortodoxă

 

Episodul anterior

 

de protopresbiter Peter Heers, profesor de Vechiul şi

Noul Testament la Seminarul Sfânta Treime din Jordanville

 

Cuvântare ţinută la Refugiul Clerului al Eparhiei est-americane

a Bisericii Ortodoxe Ruse din Diaspora,

pe 21 martie 2017

 

Postăm acest articol al părintelui Heers[1], fiindcă el examinează în mod succint Sinodul din Creta, reliefând câteva aspecte de mare însemnătate şi într-un mod simplu şi pe înţelesul tuturor. Deşi reuşeşte să surprindă foarte bine eşecul acestui Sinod de a fi ortodox în cuvânt şi faptă, studiindu-l din multe unghiuri şi reliefând erorile de organizare şi abordare principială, inclusiv temelia anti-ortodoxă a Sinodului însuşi, autorul rămâne optimist în ce priveşte viitorul, pe care noi îl considerăm mai degrabă sumbru.

În realitate, se poate spune că Sinodul a fost un succes. Pentru trădătorii Ortodoxiei, fireşte. El se poate înscrie în mod strălucit în salba de congrese, conferinţe şi întruniri tâlhăreşti din ultimul secol, care au debutat cu Congresul pan-ortodox de la Constantinopol din 1923 şi au continuat cu Conferinţa pan-ortodoxă de la Moscova din 1948 şi întregul cortegiu de conferinţe ale feluritelor comisii alcătuite pentru a rescrie Ortodoxia. Şi el a făcut încă un pas, probabil foarte însemnat – aceasta abia istoria va consemna – pe calea către distrugerea totală a Ortodoxiei.

Sublinierile din text şi notele de subsol aparţin autorului, cu excepţia celor însoţite de N.tr., care aparţin redacţiei şi conţin mici explicaţii ale unor termeni sau adnotări pe marginea afirmaţiilor autorului.

 

* * *

 

B. Abolirea ,,sinodală” a sinodalităţii

Haideţi să examinăm acum mai într-amănunt sinodalitatea (sau lipsa ei) perioadei pre-sinodale şi a Sinodului în sine. Unitatea Bisericii este manifestată şi structurată pe sinodalitate. Precum afirmă canonul 34 apostolic: ,,Că aşa va fi o unire şi se va slăvi Dumnezeu prin Domnul întru Sfântul Duh”. Când calea sinodală este pierdută mai întâi şi cel mai adesea victima imediată este unitatea Bisericii.

O analiză atentă a Sinodului din Creta în această privinţă dezvăluie că a avut loc în mod paradoxal o abolire ,,sinodală” a sinodalităţii. În istoria Bisericii, cu excepţia sinoadelor tâlhăreşti, nici un alt sinod nu a arătat atât de mult dispreţ faţă de însăşi semnificaţia sinodalităţii ca Sinodul din Creta.

În primul rând, poporul lui Dumnezeu, plinătatea Bisericii (care cuprinde cler, monahi şi laici) a fost ocolită în întregime în avântul şi realizarea Sinodului. Aceasta nu este numai o omisiune majoră, ci şi o fisură ecleziologică gravă. Patriarhii ortodocşi au declarat papei în 1848 că în Biserica lui Hristos ,,nici patriarhii, nici sinoadele n-au putut introduce vreodată inovaţii printre noi, fiindcă păzitorul credinţei este însuşi trupul Bisericii, credincioşii înşişi”[2].

Cu toate acestea, nu numai trupul lui Hristos a fost ţinut în neştiinţă, ci chiar mare parte din ierarhia însăşi. Majoritatea episcopilor şi chiar sinoadele Bisericilor locale nu au fost implicaţi în pregătirea Sinodului, nici măcar în întocmirea textelor sale. În această privinţă, noi amintim strigătul dureros de protest al Mitropolitului Ierotei de Nafpaktou cu luni de zile înainte de Sinod că textele pre-sinodale ,,erau necunoscute celor mai mulţi ierarhi şi mie însumi, sunt reţinute în comisie şi noi nu ştim conţinutul lor”[3].

Nu mergem prea departe cu afirmaţiile dacă spunem că judecata celui de-al VII-lea Sinod Ecumenic cu privire la falsul sinod iconoclast din Hieria este aplicabilă aici: ,,Lucrurile lor au fost spuse pe ascuns, şi nu pe muntele ortodoxiei”. Aceasta s-a întâmplat fiindcă cei răspunzători pentru pregătirea textelor cunoşteau foarte bine opoziţia poporului lui Dumnezeu faţă de textele problematice şi din această pricină au refuzat să le publice. Aşa cum este evident din procesele verbale ale celei de-a V-a (şi ultima) Conferinţă pre-sinodală (din octombrie 2015), doar la insistenţa Patriarhiei Georgiei şi (mai târziu la Sinaxa întâistătătorilor din ianuarie 2016, cu doar 5 luni înainte de Sinod) la cererea Patriarhiei Moscovei, textele au fost transmise în cele din urmă Bisericii. Având în vedere aceasta, cineva poate înţelege mai bine de ce 4 patriarhii au sfârşit prin a renunţa să participe la Sinod în ultima clipă[4].

Despre acea din urmă întrunire, crucială, a Comisiei pre-sinodale care a avut loc în octombrie 2015, Mitropolitul Irineu de Batskas (Biserica Sârbă) a spus:

,,În ce priveşte textul ,,Relaţiile Bisericii Ortodoxe cu restul lumii creştine”, o revizuire şi corectare serioasă s-a dovedit a fi imposibilă, din nefericire, deoarece cea mai mare parte a întrunirii ... în ciuda dezaprobării multora şi a criticii tăioase necesare, textul – din raţiuni nicicând divulgate – nu a fost reevaluat în mod serios. De fapt, el a fost trimis aşa cum este, neatins în mod esenţial, către Sinod, unde, din cauza lipsei de timp şi consens, au fost făcute doar schimbări cosmetice”[5].

Un studiu amănunţit al proceselor verbale ale celei de-a V-a Conferinţe pan-ortodoxe pre-sinodale (octombrie 2015) dovedeşte că s-a lucrat într-o atmosferă de tensiune şi grabă responsabilitatea pentru acest fapt fiind de competenţa preşedintelui întrunirii, Mitropolitul Ioan de Pergamon, care a şi fost înlocuit după aceea.

Este evident – şi aceasta este o opinie împărtăşită de mulţi critici ai Sinodului – că una din principalele cauze care au transformat Creta într-un ,,fiasco” a fost această metodologie anti-sinodală, neortodoxă şi secretomanie pre-sinodală impusă de organizatori.

Noi am spus anterior că ierarhiile Bisericilor locale erau ţinute în neştiinţă în ce priveşte perioada pregătitoare şi textele pentru Sinod. Acest lucru este de asemenea limpede când cineva reflectează asupra faptului că regulile de pregătire pentru Sinod necesitau semnăturile a doar doi reprezentanţi din fiecare Biserică pentru a confirma textele pre-sinodale – adică, fără aprobarea Sfintelor Sinoade. Astfel, textul neortodox despre heterodocşi era considerat ,,aprobat” de Bisericile locale după întrunirea din octombrie 2015 fără să fie trimis, fără să fie discutat, şi fără să fie confirmat de Sfintele Sinoade ale Bisericilor locale. În acest mod, pe baza semnăturilor a 2 reprezentanţi, textul era socotit acceptat şi obligatoriu pentru Biserica Greciei, şi apoi înaintat către Sinod.

 

Unde este caracterul sinodal al Bisericii la lucru aici ?

Dar aceasta nu-i tot. Pentru a amenda textul, sau a schimba doar o singură frază din el în Creta, era necesară aprobarea tuturor Bisericilor locale. Dacă una singură nu era de acord cu schimbarea, rămânea aşa cum era deoarece era considerat deja aprobat de toate Bisericile la cea de-a V-a Conferinţă pre-sinodală !

Încă o dată, aici noi putem vedea de ce Bisericile Bulgariei şi Georgiei au refuzat să participe: ele au înţeles că schimbările esenţiale în texte ar fi imposibile.

Acelaşi sistem funcţiona în Regulile de desfăşurare pentru Sinodul însuşi. Textele erau aprobate de întâistătători (cu excepţia Bisericii Antiohiei) fără discutarea sau aprobarea ierarhiilor Bisericilor locale.

Pe cât de inacceptabil şi nefericit pare procesul pre-sinodal, este mai degrabă blând în comparaţie cu apogeul dispreţului faţă de sinodalitate expus la Sinodul însuşi. Acolo funcţia corectă şi adecvată a fiecărui episcop de a vota textele propuse a fost batjocorită şi tăgăduită şi rezervată doar întâistătătorilor. Incredibil, fără precedent, şi cu totul inadmisibil din punct de vedere canonic.

Ironia este că mulţi dintre episcopii prezenţi au declarat cu entuziasm că a existat mare libertate şi uşurinţă pentru episcopi să vorbească. Pe câtă vreme acest lucru este semnificativ, este evident secundar în importanţă după a vota. Ceea ce contează nu este cine vorbeşte primul, ci cine are ultimul cuvânt, adică, cine decide. Chiar dacă toţi cei 152 episcopi nevotanţi nu au fost de acord cu un cuvânt sau fragment sau chiar cu un document întreg, acest lucru a contat puţin, fiindcă voturile celor 10 întâistătători a fost tot ceea ce s-a consemnat.

Aşa cum este binecunoscut, potrivit ecleziologiei ortodoxe, episcopii sunt egali între ei. Întâistătătorul nu este mai presus de toţi ceilalţi episcopi. Mai curând, el este ,,primul dintre egali”. Aşadar, în acest context, nu reprezintă oare practica din Creta de a recunoaşte doar votul întâistătătorului, şi nu pe cel al întregii ierarhii, o surpare a sinodalităţii şi o alunecare către papism ? Această înălţare ,,papală” a primaţilor este extrem de primejdioasă pentru întreaga Biserică, fiindcă pe lângă faptul că înseamnă abolirea sinodalităţii în fiecare Biserică locală, ea va conduce iute către Primatul primaţilor ridicat la statutul de Papă al Răsăritului sine paribus (fără egal), pentru a folosi termenul preferat al Mitropolitului Elpidifor de Brusa[6].

Permiteţi-mi să dau 3 exemple care ilustrează că în Creta a avut loc o ,,abolire sinodală a sinodalităţii”.

Înainte de Sinodul din Creta, ierarhia Bisericii Greciei a fost de acord în unanimitate şi şi-a declarat poziţia că în textele sinodale nu trebuie să se facă referire la comunităţile heterodoxe ca ,,Biserici”. Ierarhia l-a împuternicit pe arhiepiscop şi anturajul său să transmită şi să apere această decizie. Nu exista nici o autorizare sinodală pentru vreo modificare a deciziei ierarhiei. Cu toate acestea, arhiepiscopul Atenei şi anturajul său (cu excepţia Mitropolitului Ierotei de Nafpaktou) şi-au schimbat poziţia şi au votat pentru o versiune modificată a textului în chestiune (#6) care contrazice limpede decizia unanimă a întregii ierarhii. Făcând aceasta, el şi cei împreună cu el au nesocotit canonul 34 apostolic, care spune: ,,Dar nici acela (care este cel dintâi) fără de socoteala tuturor să facă ceva, că aşa va fi o unire şi se va slăvi Dumnezeu prin Domnul întru Sfântul Duh”.

În cel de-al doilea exemplu, din Biserica Serbiei, avem o ilustrare încă mai flagrantă de alunecare către papism. Anturajul Bisericii Serbiei consta din 24 episcopi. Dintre aceştia, doar 7 au fost în favoarea textului final despre heterodocşi (#6); 17 dintre cei 24 ierarhi au refuzat să-l semneze. Însă, din cauză că patriarhul sârb a fost favorabil şi a semnat textul, Sinodul a considerat că Biserica Serbiei a acceptat textul ! Încă o dată, Sinodul a sfidat canonul 34 apostolic care opreşte pe cel dintâi ierarh ca ,,fără de socoteala tuturor să facă ceva”. Ironia este, desigur, că în timp ce reprezentanţii ortodocşi la dialogul cu Roma subliniază necesitatea Vaticanului de a-şi întemeia relaţiile dintre un întâistătător şi Biserica locală pe canonul 34 apostolic, Sinodul pan-ortodox l-a încălcat în mod repetat.

În cel de-al treilea exemplu, avem abordarea anti-sinodală şi papală zguduitoare a arhiepiscopului Ciprului. Patru din cei 17 episcopi prezenţi din Cipru au refuzat să semneze textul final despre heterodocşi (#6), inclusiv Mitropolitul Atanasie de Lemesou. După ce au plecat aceşti episcopi, răspunsul arhiepiscopului a fost de a semna el pentru ei, ca şi cum ar fi avut acordul lor ! Într-un interviu pe care l-a dat mai târziu unui cotidian greco-american, arhiepiscopul îi caracteriza pe aceşti episcopi disidenţi ai propriei Biserici ca fiind o ,,a cincea coloană”[7] la Sinod.

Este limpede că aceste exemple arată nu numai un dispreţ faţă de sistemul sinodal şi chiar abolirea lui, ci şi sfidare a demnităţii episcopale de către ,,cei dintâi ierarhi”. Aceste inovaţii şi diversiuni nu numai că au fost tolerate şi acceptate de ,,Marele şi Sfântul Sinod”; ci pe ele s-a dus la bun sfârşit Sinodul. Într-adevăr, fără o asemenea activitate anti-sinodală Sinodul s-ar fi destrămat în întregime.

Retrospectiv, având în vedere temelia anti-sinodală şi eşecul Sinodului de a-i uni pe ortodocşi, următoarea zicală este aplicabilă ,,O casă este pe atât de bună pe cât este fundaţia pe care a fost ridicată” (a se vedea Luca 6, 48). Casa ,,Marelui şi Sfântului Sinod” nu a fost clădită pe piatra sinodalităţii – pentru că s-au părut [bun] Sfântului Duh şi nouă (Faptele Apostolilor 15, 28) – ci pe nisipul papismului – ,,sfântul nostru patriarh a grăit” !

 

Traducere: Catacombele Ortodoxiei

 


[1] N.tr.: De acelaşi autor, Originile misionare ale ecumenismului modern. Repere care netezesc calea pentru 1920.

[2] Enciclica Patriarhilor Răsăriteni din 1848. Un răspuns la epistola Papei Pius al IX-lea, ,,Către Răsăriteni”, punctul 17.

[3] http://www.parembasis.gr/index.php/menu-prosfata-a...

[4] N.tr.: Raţiunile pentru care nu au participat cele 4 patriarhii sunt mult mai nuanţate. Printre ele se numără interese lumeşti însemnate, opoziţia faţă de conţinutul textelor pre-sinodale fiind din nefericire doar un pretext ‘binecuvântat’.

[5] http://www.romfea.gr/epikairotita-xronika/9264-mpa...

[6] N.tr.: Ne este cunoscut numele acestui ierarh. Îl regăsim în Ianuarie-februarie 2014. Ştiri bisericeşti (I). Chestiunea primatului în Biserica Ortodoxă – poziţii actuale ce duc către erezie, afirmând că patriarhul ecumenic ca arhiereu este primus inter pares (primul între egali), însă ca arhiepiscop de Constantinopol şi implicit patriarh ecumenic este primus sine paribus (primul fără egali). Tot el l-a recomandat lui George Soros pe arhiepiscopul Evstratie Zoria, purtătorul de cuvânt al Patriarhiei Kievului, într-o posibilă încercare de negociere a statutului canonic al Patriarhiei Kievului în schimbul unei deschideri faţă de minorităţile sexuale (a se vedea Homosexualitatea a ajuns la porţile Bisericii Ortodoxe, partea a III-a, Ucraina).

[7] N.tr.: A cincea coloană, adică un grup secret sau subversiv care caută să submineze eforturile altora şi promovească propriile scopuri. Original îi denota pe susţinătorii pe care generalul Mola pretindea că-i are în Madrid în timpul războiului civil spaniol, în plus faţă de cele 4 coloane ale armatei sale care asediau oraşul.

 

Episodul urmator