----------------

 

Carti in site

 

--------------------

Unitatea Bisericii şi Conferinţa Mondială a Comunităţilor Creştine

 

- Scrisoare către dl. Robert Gardiner, secretar al Comisiei

pentru organizarea unei Conferinţe Mondiale a Comunităţilor Creştine -

a Arhiepiscopului Ilarion Troiţki († 1929), scrisă în 1916, pe când era arhimandrit

 

PARTEA I

Am fost foarte bucuros să primesc broşurile pe care mi le-aţi trimis: ele mi-au dat posibilitatea să mă familiarizez cu mişcarea plăcută din rândul creştinilor americani, al cărei ţel este să facă tot ce este posibil pentru a reuni oameni care pretutindeni în lume îşi înalţă cererile către sfântul nume al Domnului nostru Iisus Hristos. Nu am putut să nu observ duhul de dragoste şi smerenie de care sunt pline toate publicaţiile Comisiei dvs., şi acest duh m-a încredinţat că toate intenţiile dvs. izvorăsc dintr-o inimă curată şi sinceră. De asemenea, sunt impresionat de râvna cu care răspândiţi ideea unei conferinţe mondiale a creştinilor. Am înaintea ochilor mei broşurile care au fost tipărite în 3 părţi ale lumii – Europa, America şi Africa.

Am avut de asemenea bucuria să primesc scrisorile dvs. amabile, în una dintre acestea (din 13/26 septembrie 1916) exprimându-vă speranţa că pe lângă lecturarea tipăriturilor dvs. v-aş aduce la cunoştinţă opiniile mele.

Sunt extrem de bucuros să intru într-o discuţie cu dvs. pe o temă care este atât de apropiată de inima mea, anume chestiunea referitoare la Biserică. Cum ar putea fi altfel ? Ce creştin onest nu simte mâhnire în inima sa când vede ostilitatea şi disensiunea dintre cei care ar trebui să fie uniţi prin virtutea credinţei lor, între care ar trebui să domnească pacea, lăsată de Hristos ca un dar ucenicilor Lui, şi dragostea vărsată în inimile creştinilor de Sfântul Duh ! A fost atât de multă vrăjmăşie şi atât de multe acuzaţii reciproce în timpul veacurilor de separare, încât acum a sosit vremea să începem să vorbim în duhul dragostei şi bunăvoinţei. Sunt foarte dornic să repet cuvintele pe care le folosiţi în scrisoarea dvs.: duhul dragostei trebuie să triumfe asupra duhului urii; duhul smereniei asupra duhului revoltei şi mândriei.

În cursul anilor 1915 şi 1916 am urmărit cu mare interes, în revista Credinţă şi Raţiune, corespondenţa dvs. cu unul dintre cei mai luminaţi ierarhi ai Bisericii Ruse, Arhiepiscopul Antonie de Harkov[1]. Eu socotesc că această corespondenţă este cel mai important eveniment din teologia rusă în ultimii 2 ani. Duhul râvnei pentru adevărul dumnezeiesc din această corespondenţă este îmbinat în chip minunat cu sinceritatea şi cu duhul dragostei şi bunăvoinţei. Arhiepiscopul Antonie a expus obiecţiile sale cu sinceritate şi fermitate depline; dar am fost bucuros să citesc, într-una din broşurile dvs. în greaca modernă, comentariul dvs că, potrivit impresiei pe care v-aţi făcut-o, acele obiecţii nu au fost făcute de un duşman care dorea să perpetueze disensiunea între fraţi. Am citit de asemenea în scrisoarea dvs. din 1/14 noiembrie 1916 despre înclinaţia dvs. pentru felul de cercetare care, în duhul smereniei, fie dezvăluie noi aspecte ale adevărului dumnezeiesc, fie dezrădăcinează neghinele care cresc în grâul bun.

Din aceste motive, sunt convins că pot să vă scriu cu o sinceritate totală, fără a ascunde dezacordul meu total cu dvs. uneori, şi fără a trece sub tăcere anumite afirmaţii îndoielnice.

Aş dori să fac o scurtă remarcă preliminară. În articolul dvs., publicat în Revista Bisericească Internaţională, din care am primit de la dvs. un extras, dvs. spuneţi despre tratatele arhiepiscopului Antonie: ,,Ele sunt marcate de cea mai strictă ortodoxie, dar sunt importante pentru stabilirea poziţiei dogmatice a elementelor ultra-conservatoare din Biserica Ortodoxă Rusă, cu alte cuvinte, a ierarhiei”[2].

În primul rând, eu nu pot admite sub nici un chip că arhiepiscopul Antonie este un reprezentant al elementelor ultra-conservatoare din Biserica noastră. Noi ne-am obişnuit de multă vreme să-l privim ca pe un apărător de primă însemnătate al restaurării şcolii noastre teologice, al eliberării ei din lanţurile scolasticismului care o strangulau, scolasticism care i-a fost impus de condiţiile istorice nefericite în care a existat Biserica noastră în secolul al XVII-lea şi mai ales al XVIII-lea. Apelativul de ,,ultra-conservatori” poate fi aplicat în teologia noastră numai acelora care aderă orbeşte la teologia scolastică importată din Apus ca singura posibilă şi adevărată în mod exclusiv. Vă asigur că printre asemenea ultra-conservatori aţi găsi mai multe persoane care au aceleaşi vederi cu dvs. asupra chestiunilor atinse în corespondenţa dvs. cu arhiepiscopul Antonie. Dvs. şi ei aţi fi fost de acord asupra anumitor afirmaţii scolastice lăsate intacte în ,,noua” teologie rusă care nu recunoaşte autorităţile scolastice.

Nici nu pot privi opiniile arhiepiscopului Antonie ca fiind caracteristice doar pentru ierarhia noastră. Nefăcând parte din ierarhie[3], mai degrabă îi împărtăşesc opiniile, şi de asemenea cunosc mireni cu poziţii asemănătoare, pe care le exprimă în publicaţii. În afară de aceasta, oricât aş încerca, nu pot să înţeleg afirmaţia dvs. referitoare la ortodoxia mai strictă. Sunt de părere că în materie de credinţă nu poate exista decât o ortodoxie strictă; aici putem avea fie adevăr fie eroare, dar nu poate exista nici un adevăr care este strict şi alt [adevăr] care este mai puţin strict. Mai mult, arhiepiscopul Antonie a subliniat cu tărie în broşurile sale epistolare că el nu prezenta poziţiile sale personale, ci dogma Bisericii, aşa cum ar fi făcut-o un învăţat mahomedan sau evreu imparţial.

Arhiepiscopul Antonie a ridicat deja problema privind unitatea Bisericii. Aşa voi face şi eu pentru a răspunde la scrisorile dvs. amabile. Ridic această problemă tocmai pentru că doresc ca plănuita Conferinţă Mondială a Comunităţilor Creştine să aibă cel mai mare succes posibil în atingerea ţelului său nobil. Această problemă, în opinia mea, nu poate fi ocolită cu nici un chip la conferinţa însăşi. Nu sunt mulţumit de poziţiile privind unitatea Bisericii exprimate în broşurile pe care mi le-aţi trimis. Important este, bineînţeles, nu că ele nu mă mulţumesc pe mine, ci că ele cu greu pot fi justificate din punctul de vedere al Bisericii creştine străvechi.

În cea de-a treia scrisoare a dvs. către arhiepiscopul Antonie (din 5/18 februarie 1916), aţi prezentat pe scurt punctul dvs. de vedere despre unitatea Bisericii: ,,Biserica lui Hristos este neîndoios una, în ciuda existenţei diferitelor Biserici particulare, dar păcatele omenirii au întunecat vederea ei”. Cea de-a doua scrisoare a dvs. (din 12/25 iunie 1915) aborda subiectul mai în amănunt. ,,Cred că există un duh al solidarităţii creştine între toţi cei care se închină lui Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, care cred într-o misiune dumnezeiască a Bisericii în lume, şi în efectul suprafiresc al sfintelor taine. Acest duh al solidarităţii există în ciuda tuturor diferenţelor teologice de opinie. Prin taina botezului, săvârşită corect, noi toţi intrăm în împărăţia duhovnicească a lui Hristos. Este dincolo de puterea mea de înţelegere că doar pentru că noi suntem în dezacord în ce priveşte purcederea Sfântului Duh, sau pentru că ne deosebim în riturile sacramentale, noi dobândim dreptul de a arunca anateme asupra celor care nu împărtăşesc punctul nostru de vedere cu privire la aceste chestiuni. Socotesc că este de neconceput că tot ce este în lumea creştină ar putea fi pierdut cu excepţia unei Biserici particulare, oricum s-ar putea numi ea, că toate Bisericile care se numesc ale lui Hristos ar putea să nu fie în realitate decât cadavre pierind de cangrenă”.

În broşurile pe care mi le-aţi trimis am remarcat în mod special rugăciunile pe care le recomandaţi pentru uzul obştesc şi particular, şi care dau o expresie solemnă perspectivei dvs. asupra unităţii Bisericii, adică aceasta: ,,O Doamne Iisuse Hristoase, care ai spus ucenicilor Tăi, pace las vouă. Pacea Mea dau vouă ! Nu privi la păcatele noastre, ci la credinţa Bisericii Tale; şi dăruieşte-i ei pace şi unitate, dacă aceasta va fi voia Ta. Domnul nostru Iisus Hristos, Te rugăm fierbinte, priveşte cu milostivire spre Biserica Ta, slăbită şi înlănţuită de dezacord şi dezbinare; binecuvântează hotărârea de a aduna pentru o conferinţă pe toţi cei ce mărturisesc sfântul Tău nume”.

Aşadar, toate comunităţile care se numesc creştine constituie Biserica Una a lui Hristos, deşi slăbită în unitatea ei. O astfel de teorie despre unitatea Bisericii nu este străină nici unora din teologii ruşi. Astfel, arhipreotul P. Ya. Svetlov susţine că confesiunile creştine din Apus constituie, împreună cu credinţa ortodoxă, Bisericile creştine care aparţin Bisericii Universale, şi că ele nu sunt comunităţi extra-ecleziastice separate de Biserică; că Bisericile creştine existente din Apus şi Răsărit sunt Biserici locale sau părţi din Biserica Universală, şi dacă oricare dintre ele îşi asumă dreptul [de a fi] Biserica Universală, aceasta constituie o însuşire pe nedrept. În acelaşi timp, Biserica Universală este, în opinia părintelui Svetlov, o unitate a credincioşilor adevăraţi, răspândiţi pretutindeni în toate Bisericile creştine locale sau particulare din Apus şi Răsărit, sau, ceea ce înseamnă acelaşi lucru, o totalitate a Bisericilor locale din Răsărit şi Apus care, în absenţa posibilităţii convocării unui Sinod Ecumenic şi cu Biserica într-o stare de dezbinare externă, este lipsită de o organizaţie completă exterioară sau vizibilă, deţinând însă o unitate internă a credinţei şi a vieţii pline de har în Hristos, care este El Însuşi în fruntea Bisericii sau Trupului Său[4].

După cum puteţi vedea, autorul nostru rus se exprimă chiar mai hotărât decât o faceţi dvs. Cu toate acestea, o asemenea învăţătură despre Biserică este absolut inadmisibilă deoarece a fost, dincolo de orice îndoială, străină Bisericii primare, în care nu a fost cunoscut nicicând un concept diminuat al unităţii Bisericii şi în care credinţa ,,într-Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească Biserică” a fost întotdeauna şi invariabil mărturisită prin cel de-al nouălea articol din Crez. Aş putea să vă pun această întrebare: Dvs. şi cu mine aparţinem uneia Biserici a lui Hristos ? Răspunzând la ea, veţi menţiona fără îndoială lipsa de importanţă a diferenţelor noastre dogmatice şi diferenţa în fond neglijabilă în rituri. Pentru mine, însă, răspunsul este determinat nu de consideraţiile privind dezacordurile dogmatice, ci de faptul în discuţie: nu există unitate ecleziastică în har între noi. Acest fapt nu poate fi ignorat, chiar dacă dvs. şi părintele Svetlov încercaţi să-l compensaţi ţinând prelegeri despre dezacordurile dogmatice.

De exemplu, la baza afirmaţiilor părintelui Svetlov citate mai sus stau două idei: 1) toate confesiunile creştine sunt de acord în punctele esenţiale, şi 2) diferenţele, chiar cele dogmatice, dintre confesiunile creştine sunt neglijabile şi expuse la exagerare. Noi suntem înclinaţi să convenim că ambele idei sunt corecte. Cu toate acestea, ele nu furnizează câtuşi de puţin suficiente argumente pentru a conchide că toate confesiunile creştine aparţin Uneia Biserici a lui Hristos. Biserica Creştină nu este o şcoală filozofică sau teologică, la care afilierea este stabilită suficient prin recunoaşterea preceptelor ei teoretice.

Adevărul principal al creştinismului, marea sa taină – întruparea Fiului lui Dumnezeu – este recunoscut de toate confesiunile creştine, dar acest lucru singur nu le poate îmbina într-o singură Biserică. Deoarece, potrivit Apostolului Iacov (2, 19), şi dracii cred; aşa cum este adeverit de Evanghelie, ei şi-au mărturisit credinţa precum a făcut-o Apostolul Petru (Matei 16, 16; 8, 29; Marcu 1, 24; Luca 8, 28). Dar aparţin ei oare uneia Biserici a lui Hristos ? Pe de altă parte, comunitatea Bisericii cuprinde neîndoios oameni care nu cunosc dogmele Sinodului de la Calcedon şi care nu pot să spună multe despre convingerile lor dogmatice. În sfârşit, membrii Bisericii se bucură de multă flexibilitate în poziţiile teologice, dar spectrul larg al opiniei teologice nu sfâşie unitatea Bisericii. La drept vorbind, Biserica nici nu are un sistem dogmatic cu toate secţiunile sale elaborate în amănunt. Iată de ce cursurile şcolare de teologie dogmatică diferă întotdeauna între ele. Lucrurile nu ar putea sta astfel dacă Biserica ar fi fixat răspunsuri obligatorii la toate chestiunile dogmatice.

Dacă problema apartenenţei sau neapartenenţei la Biserică ar fi formulată în termeni de dogmă teoretică, s-ar vedea că nici nu poate fi determinată într-un mod precis. Cât de departe ar trebui să meargă concordanţa cu ideile Bisericii în chestiuni dogmatice ? Asupra a ce anume este necesar a cădea de acord şi ce fel de dezacord decurge dintr-o despărţire de Biserică ? Cum să răspunzi la această întrebare ? Şi cine are atât de multă autoritate încât să transforme decizia într-o axiomă ? Poate că veţi arăta către credinţa în Fiul întrupat al lui Dumnezeu ca însuşire principală pentru a aparţine Bisericii. Dar protestanţii germani vor argumenta împotriva necesităţii acestei însuşiri, de vreme ce în religia lor se întâlnesc asemenea slujitori care tăgăduiesc deschis dumnezeirea Mântuitorului.

 

Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 107/septembrie-octombrie 2017

 


[1] Este vorba de Antonie Hrapoviţchi, primul întâistătător al Bisericii Ortodoxe Ruse din Diaspora.

[2] Adevărat. Ei au studiat ideile, conceptele, învăţătura şi dogma Bisericii Ortodoxe [există cărţi, tratate în epocă – sfârşitul secolului XIX - începutul secolului XX – despre învăţătura ortodoxă, scrise de protestanţi şi adresate clerului protestant, cu detalii, pentru a pricepe slujbele, riturile etc] înainte de a trece la discuţii mai aprofundate cu ortodocşii. Din nefericire, arătându-le ortodocşilor că ei cunosc – măcar şi în parte – învăţătura ortodoxă, aceştia au fost cuceriţi de ‘interesul’ arătat faţă de ei şi s-au simţit eventual datori să studieze şi ei învăţătura heterodoxă. Acum ne tot ducem la vale ...

[3] Această scrisoare a fost scrisă când autorul era încă arhimandrit.

[4] Prezentarea apologetică a învăţăturii creştine, vol. I, ediţia a III-a, Kiev, 1910, p. 208-209.