----------------

 

Carti in site

 

--------------------

Cine e online?

Avem 166 vizitatori și nici un membru online

Tâlcuiri la Noul Testament

Comentarii la Evanghelia după Luca

de Sfântul Ambrozie al Milanului (LXII)

 

Episodul anterior

 

119. ,,Şi tot cela ce va zice cuvânt împotriva Fiului Omului, se va ierta lui; iar celui ce va huli împotriva Duhului Sfânt, nu se va ierta” (Luca 12, 10). Fără îndoială, înţelegem că ,,Fiul Omului” (Luca 12, 10) este Hristos, care S-a născut de la Duhul Sfânt şi din Fecioara, deoarece Fecioara singură este părintele Lui pe pământ. Atunci, este oare Sfântul Duh mai mare decât Hristos astfel că cei ce păcătuiesc împotriva lui Hristos primesc iertare, dar cei care păcătuiesc împotriva Sfântului Duh nu merită să dobândească iertare ? Dar acolo unde este unitate de putere, nici nu se pune problema comparaţiei, nici disputarea măreţiei, deoarece mare este Domnul şi slavei Lui nu este sfârşit (potrivit Psalmi 144, 3). Prin urmare, dacă, precum credem, există Unitatea Treimii, cu siguranţă slava este nedespărţită precum este lucrarea, care va fi arătată în cele ce urmează; căci deşi s-a spus în altă parte: ,,Duhul Tatălui vostru este care grăieşte întru voi” (Matei 10, 20 - însă Sfântul Ambrozie foloseşte alt citat: ,,Tatăl dă vouă ce să grăiţi”), El adaugă aici:

120. ,,Că Duhul Sfânt vă va învăţa pre voi întru acel ceas, cele ce se cade a zice” (Luca 12, 12). Aşadar, dacă este unul lucrând, există şi un reproş. Dar să revenim la argument. Aici, se pare unora că înţelegem că Fiul Omului şi Sfântul Duh şi Hristos sunt una, păstrând deosebirea Persoanelor şi Unitatea substanţei, deoarece acelaşi Hristos este Unul şi Dumnezeu şi Om şi Duh, precum este scris: ,,Duhul feţei noastre unsul Domnul” (Plângerile lui Ieremia 4, 20 - însă Sfântul Ambrozie foloseşte alt citat, mai explicit: ,,Duhul dinaintea feţei noastre, Hristos Domnul”), acelaşi Unul Sfânt, deoarece precum Tatăl este Dumnezeu şi Fiul este Domn, şi Tatăl este Domn şi Fiul este Dumnezeu, tot astfel Tatăl este Sfânt şi Fiul este Sfânt şi Duhul este Sfânt.

Apoi, heruvimii şi serafimii rostesc strigând cu glasuri neobosite ,,sfânt, sfânt, sfânt” (Isaia 6, 3) astfel că Treimea este arătată din nou prin numirea întreită. Deci dacă Hristos este fiecare, care este diferenţa, ca noi să putem cunoaşte că nu ni se îngăduie să tăgăduim dumnezeirea lui Hristos ? Apoi, nu se cere cu pedeapsă ca noi să nu tăgăduim că Hristos este Dumnezeu ? Astfel, oricine nu mărturiseşte că Dumnezeu este în Hristos şi că Hristos este de la Dumnezeu şi în Dumnezeu, nu este vrednic de iertare (potrivit Facerea 4, 13). Dar, de asemenea, ,,tot duhul care nu mărturiseşte pre Iisus Hristos că au venit în trup, de la Dumnezeu nu este” (I Ioan 4, 3); căci oricine L-a tăgăduit pe Om, L-a tăgăduit pe Dumnezeu, deoarece Hristos este Dumnezeu în Om şi Om în Dumnezeu.

121. Totuşi, majoritatea respectă aceasta, fiindcă ei spun că blasfemia este de neiertat dacă cineva spune că Hristos a izgonit demonii prin veelzevul şi nu prin puterea dumnezeiască (potrivit Luca 11, 15).

122. ,,Şi a zis lui oarecare din norod: Învăţătorule, zi fratelui meu să împărţească cu mine moştenirea. Iar el au zis lui: omule, cine m-a pus pre mine judecător sau împărţitor preste voi ?” (Luca 12, 13-14). Acest fragment întreg este dat astfel ca pătimirea să poată fi răbdată pentru mărturisirea Domnului, fie neţinând seama de moarte, fie în nădejdea răsplătirii, fie condamnând pedeapsa veşnică pentru care nu este dată niciodată iertarea. Şi pentru că adesea lăcomia tinde să ispitească virtutea, este adăugată învăţătura de a îndepărta acest păcat, Domnul afirmând exemplul: ,,Cine m-a pus pre mine judecător sau împărţitor preste voi ?” În mod potrivit, Cel ce S-a pogorât pentru un scop dumnezeiesc refuză treburi pământeşti, nici nu binevoieşte El să fie judecător de procese şi judecător al bogăţiilor, când El va să judece viii şi morţii şi să împartă răsplăţi (potrivit Faptele Apostolilor 10, 42; II Timotei 4, 1).

Aşadar, tu trebuie să cumpăneşti nu ce cauţi, ci de la Cine ceri, nici nu poţi să te gândeşti cu duh încordat că trebuie să te ridici împotriva lucrurilor mari sau mici. De aceea, acest frate este dojenit în chip potrivit, el care a dorit cu nerăbdare să-L încarce pe Iconomul celor cereşti cu cele stricăcioase, când nu un judecător drept, ci evlavia ca mijlocitoare ar trebui să împartă moştenirea între fraţi, deşi o moştenire de nemurire, nu de bani, ar trebui să fie căutată de oameni; deoarece în van adună bogăţie cel care nu ştie cum o va folosi, precum cel care, atunci când jitniţele sale pline au fost sparte de noua recoltă, a pregătit hambare mai mari pentru roadele sale îmbelşugate (potrivit Luca 12, 16-18), neştiind pentru cine le-a adunat (potrivit Psalmi 38, 6; Luca 12, 20). Fiindcă lucrurile care sunt ale lumii rămân în lume şi orice bogăţii adunăm noi sunt lăsate moştenire urmaşilor noştri; deoarece lucrurile pe care noi nu putem să le luăm cu noi nu sunt ale noastre. Singură virtutea este însoţitoarea celor morţi, doar milostivirea ne urmează, care ca îndrumătoarea către ceruri şi prima dintre lăcaşuri, prin folosirea banilor fără valoare, câştigă sălaşe veşnice pentru morţi, precum mărturisesc învăţăturile Domnului când El spune: ,,Faceţi-vă vouă prieteni din mamona nedreptăţii; că dacă veţi fi lipsiţi, să vă primească pre voi în corturile cele veşnice” (Luca 16, 9).

Astfel este o învăţătură bună şi salutară şi potrivită cea care poate îmboldi pe cel avar să fie râvnitor către schimbul celor stricăcioase cu cele veşnice, a celor pământeşti cu cele dumnezeieşti. Dar deoarece râvna este foarte adesea suprimată de slăbiciunea credinţei şi cei gata să-şi dăruiască moştenirea sunt împiedicaţi de gândul la mijloacele de trai, Domnul a adăugat:

123. ,,Nu vă grijiţi cu sufletul vostru, ce veţi mânca; nici cu trupul, în ce vă veţi îmbrăca. Sufletul mai mare este decât hrana şi trupul decât haina” (Luca 12, 22-23 - în citatul folosit de Sfântul Ambrozie este, în loc de ‘suflet’, ‘viaţă’: ,, … Viaţa mai mare este decât hrana şi trupul decât haina”). Nimic nu este mai moral pentru zidirea credinţei în cei care cred că toate lucrurile pot fi date de Dumnezeu decât că duhul nepământesc perpetuează fără strădania noastră unitatea sufletului şi trupului aliate prin sălăşluirea împreună, nici folosirea cu restricţie a mâncării nu o micşorează, decât când vine ultima zi din viaţă. Astfel, atunci când sufletul este înveşmântat în haina trupului şi trupul este îndemnat de tăria sufletului, este absurd a gândi că abundenţa hranei noastre ne va părăsi pe noi care dobândim substanţa îndoită a vieţii.

124. ,,Căutaţi”, spune, ,,la păsările cerului” (Matei 6, 26). Cu adevărat o pildă mare şi potrivită, pe care ar trebui să o urmăm cu credinţă. Deoarece dacă pronia dumnezeiască dă hrană nesecată păsărilor cerului, pentru care nu există exerciţiul cultivării, nici sporire din rodnicia recoltei (potrivit Luca 12, 24), adevărul este că zgârcenia este văzută ca pricină a sărăciei noastre. Într-adevăr, mâncarea obţinută fără strădanie este îmbelşugată pentru ele deoarece ele nu ştiu să pretindă ca drept individual roade date spre hrănirea tuturor; însă noi pierdem ceea ce este comun când pretindem că ne aparţine nouă personal, deoarece nici nu este nimic al nostru personal când nimic nu este veşnic, nici belşugul nu este sigur când rezultatul este nesigur. Fiindcă de ce tu preţuieşti bogăţiile tale dacă Dumnezeu a dorit de asemenea ca hrana ta să fie împărţită cu toate celelalte fiinţe ? Păsările cerului (potrivit Psalmi 103, 13) nu pretind nimic pentru ele însele şi prin urmare nu au parte de lipsă de hrană, deoarece ele nu ştiu cum să fie invidioase pe alţii.

125. ,,Socotiţi crinii cum cresc” (Luca 12, 27) şi mai jos, ,,de vreme ce iarba, care este astăzi în câmp şi mâine în cuptor se aruncă, Dumnezeu aşa o îmbracă” (Luca 12, 28). Într-adevăr, un cuvânt bun şi moral pentru că, prin comparaţie cu florile şi iarba, cuvintele Domnului ne-au îndemnat la credinţă în darul milei dumnezeieşti fie literal, pentru că noi nu reuşim să adăugăm nimic staturii trupului nostru, fie duhovniceşte, (pentru că noi nu reuşim) să depăşim măsura staturii noastre duhovniceşti fără bunăvoinţa lui Dumnezeu (potrivit Luca 12, 25). Căci ce este atât de moral pentru credinţă ca atunci când noi vedem că înseşi lucrurile care nu sunt înzestrate cu raţiune sunt atât de înveşmântate de pronia lui Dumnezeu, încât nu le lipseşte folosirea harului sau a podoabei ? şi tu poţi crede cu atât mai mult că omul raţional, dacă îşi pune toată rodnicia în Dumnezeu şi nu necinsteşte credinţa în mod intenţionat cu şovăiala că nu poate lipsi nicicând (hrana), pe drept s-a bizuit pe bunăvoinţa lui Dumnezeu.

126. Cu toate acestea, ca noi să putem cugeta la aceste lucruri mai profund –fiindcă nu pare neînsemnat că o floare este fie comparată cu un om, fie cu siguranţă preferată faţă de bărbaţi precum Solomon (potrivit Luca 12, 27), care s-a învrednicit atât de mult încât fie în afară a zidit Templul lui Dumnezeu (potrivit III Împăraţi 6, 1), fie în taină a preînchipuit Biserica lui Hristos –, nu pare nepotrivit să gândim că strălucirea culorii exprimă slava îngerilor cereşti (potrivit Ioan 20, 12). Căci cu adevărat îngerii sunt florile acelei lumi, deoarece lumea este împodobită cu splendoarea lor şi ei răspândesc buna mireasmă a sfinţirii. Sprijiniţi de protecţia lor, putem spune: ,,Că a lui Hristos bună mireasmă suntem lui Dumnezeu, întru cei ce se mântuiesc” (II Corinteni 2, 15), care neînlănţuiţi de nici o nelinişte şi netulburaţi de nici o nevoie a strădaniei, păstrează în ei înşişi harul bunăvoinţei dumnezeieşti şi darurile firii cereşti.

Aşadar, este arătat în mod cuvenit că Solomon este îmbrăcat în slava sa (potrivit Luca 12, 27) şi în altă parte acoperit (potrivit Matei 6, 29), deoarece slava faptelor, ca să spunem aşa, au îmbrăcat şi au tăinuit slăbiciunea firii sale trupeşti cu virtutea minţii sale. Cu adevărat, îngerii, a căror fire mai aproape de dumnezeire rămâne liberă de vătămarea trupească, sunt pe drept preferaţi chiar celui mai măreţ om socotind fărădelegile noastre. Aşadar, deoarece prin Înviere oamenii vor fi ca îngerii în cer (potrivit Matei 22, 30), Domnul care le-a dat lor ne-a poruncit şi nouă prin pilda îngerilor să nădăjduim spre sporirea slavei cereşti, de vreme ce acest caracter muritor este înghiţit de viaţă. Căci ,,se cade stricăciosul acesta să se îmbrace întru nestricăciune, şi muritorul acesta să se îmbrace întru nemurire” (I Corinteni 15, 53).

127. Mai mult, foarte mulţi socotesc că această comparaţie cu firea şi folosirea unei flori este mai potrivită pentru o sămânţă plantată, de vreme ce crinii nu au nevoie de îngrijirea unei cultivări an de an, nici strădania cultivatorilor de pământ nu revine prin rotaţie pentru creşterea acestei flori ca pentru cultivarea tuturor celorlalte roade. Deoarece în toată seceta solului, tot ce este cultivat cu grijă este stimulat să înflorească prin virtutea firească a umidităţii care rămâne întotdeauna înlăuntrul lui. Astfel, apoi tu vezi că tulpina frunzelor mature s-a veştejit, însă firea florii învie deoarece vigoarea este ascunsă, nu pierdută. Dar când a fost rugat de mângâierile primăverii, acoperământul seminţei înnoieşte frunzişul florii şi veşmântul crinului. Pentru că ne amintim că acest lucru a fost tratat în mai mare amănunt în altă parte, este suficient să fie atins în treacăt acest fragment, ca nu cumva să apară o repetiţie.

128. Este plăcut de remarcat că crinii nu răsar în sterpiciunea munţilor şi sălbăticia pădurilor, ci în frumuseţea grădinilor. Deoarece există grădini purtătoare de rod ale diverselor grădini care poartă rodul diferitelor virtuţi, precum este scris: ,,Grădină închisă este sora mea mireasă, grădină închisă, izvor pecetluit” (Cântarea cântărilor 4, 12), de vreme ce acolo unde există adevăr, curăţie, evlavie, tăcerea credincioasă a tainelor, strălucirea îngerilor, există toporaşii mărturisitorilor, crinii fecioarelor, trandafirii mucenicilor. Şi nimeni să nu gândească că este nepotrivit a compara crinii cu îngerii, când Hristos S-a numit pe Sine crin, spunând: ,,Eu floarea câmpului, crinul văilor” (Cântarea cântărilor 2, 1). Şi Hristos este în mod potrivit un crin, pentru că acolo unde există sângele mucenicilor, este Hristosul, care este o floare nobilă, pură şi neprihănită, în care sălbăticia spinilor nu supără, ci harul care acoperă începe să strălucească; căci trandafirii au spini care sunt chinurile mucenicilor. Firea dumnezeiască pură care nu a simţit chinurile nu are spini.

129. Aşadar, dacă crinii asemenea îngerilor sunt înveşmântaţi mai presus de slava oamenilor (potrivit Matei 6, 29), nu trebuie să ne deznădăjduim de mila lui Dumnezeu faţă de noi, noi cărora prin harul Învierii Domnul ne-a făgăduit asemănarea îngerilor (potrivit Matei 22, 30). În acest fragment, El pare de asemenea să discute chestiunea pe care nici apostolul nu a trecut-o cu vederea, aceea că naţiunile acestei lumi vor întreba (potrivit Luca 12, 30) cum vor învia morţii şi cu ce fel de trup vor veni (potrivit I Corinteni 15, 35).

130. Căci de vreme ce El spune: ,,Căutaţi împărăţia lui Dumnezeu, şi acestea toate se vor adăuga vouă” (Luca 12, 31), El arată că harul nu va lipsi de la cei credincioşi nici în prezent, nici în viitor, cu condiţia ca cei care le caută pe cele cereşti să nu le caute pe cele pământeşti. Deoarece este necuviincios ca ostaşii Împărăţiei (potrivit II Corinteni 10, 3) să se îngrijoreze pentru hrană (potrivit Luca 12, 29). Împăratul ştie cum să hrănească, să îngrijească şi să îmbrace casa Sa şi prin urmare a spus: ,,Aruncă spre Domnul grija ta, şi el te va hrăni” (Psalmi 54, 25).

 

Traducere: Catacombele Ortodoxiei