----------------

 

Carti in site

 

--------------------

Cine e online?

Avem 104 vizitatori și nici un membru online

Către cel ,,de-al VIII-lea” Sinod Ecumenic

Articol apărut în The Orthodox Word, noiembrie-decembrie 1976

 

Acest articol, scris cu 40 ani înainte de întrunirea ,,Sfântului şi Marelui Sinod” din Creta, este o mărturie parcă din alte timpuri a adevăratei Ortodoxii, care vine să ne trezească la realitate. Tot ceea ce afirmăm noi astăzi despre cele petrecute la Sinodul din Creta le spuneau cu o limpezime vizionară şi redactorii periodicului The Orthodox Word – un periodic al diasporei ruse, tipărit de părinţii din Frăţia Sfântul Ghermano de Alaska printre care se număra ieromonahul Serafim Rose († 1982). Cu alte cuvinte, în cele patru decenii care s-au scurs nu s-a întâmplat nimic bun, s-a mers exact în aceeaşi direcţie, neabătut, fără ca nimeni să poată opri maşinăria ecumenistă.

Mai mult, în acest articol, care a anticipat cu mult bun simţ şi spirit critic scopurile unui astfel de Sinod, suntem avertizaţi că un astfel de Sinod ar putea arunca anatema asupra oricărui Părinte al Bisericii, altfel spus, adevărata Ortodoxie va fi considerată EREZIE !

Să nu mai visăm că se vor ridica ierarhi şi teologi adevăraţi care vor apăra Ortodoxia, situaţia este mult mai proastă decât ne imaginăm. Acum 40 ani, ruşii din diaspora stăteau într-adevăr ca o stavilă împotriva vântului aspru al Apusului heterodox, dar astăzi s-au pierdut şi ei în neantul cripto-ecumenist; au rămas doar rămăşiţe ici şi colo, împrăştiate în lume. Dar să nu ne pierdem nădejdea, aşa cum nu şi-au pierdut-o nici înaintaşii noştri oricât de grele au fost vremurile pe care le-au înfruntat; fiindcă aşa cum Dumnezeu le-a ajutat lor, ne va ajuta şi nouă de vom iubi credinţa adevărată.

Sublinierile din text şi notele de subsol aparţin autorului, cu excepţia celor însoţite de N.tr., care aparţin redacţiei şi conţin mici explicaţii ale unor termeni sau adnotări pe marginea afirmaţiilor autorului.

 

* * *

 

PARTEA I

A avut loc prima Conferinţă pan-ortodoxă presinodală

Între 21-28 noiembrie 1976, la Chambesy, în apropiere de Geneva, la Centrul Ortodox al Patriarhiei Constantinopolului, a avut loc prima Conferinţă pan-ortodoxă presinodală, cu reprezentanţi din aproape toate organismele ortodoxe ,,canonice”. După această conferinţă, presa ortodoxă a fost plină de ştiri despre ea şi de speranţe pentru convocarea efectivă în sfârşit a ,,Sfântului şi Marelui Sinod” pe care l-au pregătit această conferinţă şi câteva anterioare ei. S-ar părea că mult-anunţatul ,,Al VIII-lea Sinod Ecumenic” este într-adevăr foarte aproape, şi este timp suficient pentru creştinii ortodocşi să privească îndeaproape la el şi să vadă exact ce se poate aştepta de la el.

Arhiepiscopul Antonie de Geneva al Bisericii Ortodoxe Ruse din afara Rusiei a fost invitat la deschiderea solemnă a acestei conferinţe. Refuzând invitaţia, arhiepiscopul Antonie a declarat că el nu putea participa din cauză că Biserica Ortodoxă Rusă din afara Rusiei nu este în favoarea convocării unui ,,Sfânt şi Mare Sinod”, dar el a trimis doi reprezentanţi ca jurnalişti-observatori: arhipreotul Alexandru Trubnikov şi preotul Petru Cantacuzino[1].

Ultimii au fost martorii, în cea de-a doua zi a conferinţei, a apelului acuzator făcut de delegaţia Patriarhiei Moscovei la adresa Patriarhiei Constantinopolului, cu enumerarea a 14 încălcări canonice presupuse a fi făcute de cea din urmă din 1922 încoace. Acest apel a înăbuşit oarecum pacea şi armonia conferinţei, dar este limpede că nu este nimic mai mult decât o altă expresie a rivalităţii neîncetate dintre Bisericile Moscovei şi Constantinopolului pentru o poziţie de conducere în ,,Ortodoxia lumească”; această rivalitate este pur politică în natură şi nu implică nici un dezacord fundamental cu privire la convocarea sau ţelurile propusului ,,Sinod Ecumenic”.

 

Istoria pregătirilor pentru cel ,,de-al VIII-lea Sinod Ecumenic”[2]

Au existat discuţii despre un ,,al VIII-lea Sinod Ecumenic” chiar înainte de primul război mondial şi îndeosebi în anii ’1920, dar singurul ,,Sinod pan-ortodox” existent a fost întrunirea renovaţionistă[3] din 1923 sub conducerea patriarhului Meletie Metaxakis în Constantinopol, care a hotărât multe reforme radicale dar a putut impune doar una dintre ele – reforma calendarului – asupra câtorva Biserici. La întrunirea Comisiei ,,presinodale” de la Mânăstirea Vatopedu din 1930 s-au purtat de asemenea discuţii despre necesitatea unui ,,Mare Sinod”, şi din nou la ,,Prima Conferinţă a teologilor ortodocşi” de la Atena din 1936, dar nimic concret nu s-a făcut în această privinţă atunci şi decenii după aceea, din cauza condiţiilor istorice din Europa.

În 1961, Patriarhul Athenagora al Constantinopolului a luat asupra sa în serios ideea convocării unui ,,Sinod Ecumenic”; în acel an el a convocat în Rhodos prima ,,Conferinţă pan-ortodoxă” pentru a decide asupra subiectelor ce vor fi discutate la viitorul Sinod. Au fost propuse multe subiecte (în jur de 100); şi caracteristica deja a acestei prime întruniri pan-ortodoxe a fost prezenţa reprezentanţilor Patriarhiei Moscovei, care tocmai intrase în Consiliul Mondial al Bisericilor (CMB) după perioada sa de ,,război rece” de izolare de mişcarea ecumenistă şi acum (în cuvintele lui Boris Talantov, mărturisitorul ortodox din Rusia care a murit în închisoare în 1971) ,,păşea mai departe pe arena lumii ca un agent secret al anti-creştinismului mondial”[4]. La insistenţa acestor reprezentanţi moscoviţi, Conferinţa din 1961 a fost de acord să nu ridice problema ateismului ca fiind un pericol pentru credinţa creştină, şi această atitudine politică, favorabilă ideologiei comuniste, a fost păstrată cu fidelitate de întrunirile pan-ortodoxe până în prezent, aşa cum se va vedea ulterior mai jos[5].

Încă două conferinţe pan-ortodoxe au avut loc în Rhodos (1963, 1964), dar doar la cea de-a patra Conferinţă (Chambesy, 1968) a început ,,pregătirea sistematică” pentru ,,Sinodul Ecumenic”. Numai 6 dintre subiectele propuse la Rhodos au fost păstrate şi acestea au fost încredinţate diverselor Biserici locale spre elaborare[6]. Apoi ,,Comisia pregătitoare inter-ortodoxă” s-a întrunit (Chambesy, 1971) pentru a exprima ,,opinia ortodoxă comună” asupra acestor subiecte, care erau: 1. Iconomia; 2. Participarea laicilor; 3. Revizuirea regulilor de post; 4. Revizuirea regulilor pentru căsătoria clerului; 5. Chestiunea calendarului; 6. Revelaţia dumnezeiască. Desigur, înseşi subiectele alese oferă deja un indiciu cât se poate de bun despre intenţia renovaţionistă a tuturor acestor pregătiri ,,presinodale”; dar aceasta o vom examina mai îndeaproape mai jos.

Următoarea etapă a pregătirilor a fost convocarea primei ,,Conferinţe pan-ortodoxe presinodale”, căreia i s-a încredinţat sarcina de a întocmi dosarul final al materialelor despre chestiunile mai sus menţionate. A durat 5 ani ca această conferinţă să fie convocată, din cauza necesităţii de a revizui suplimentar lista subiectelor şi a necesităţii (precum o exprimă Episkepsis) ,,de a crea un climat sinodal în Biserica Ortodoxă”[7]. Cu acest din urmă ţel în vedere, Mitropolitul Meliton de Calcedon a fost trimis ca mesager special al Patriarhiei Constantinopolului la toate Bisericile Ortodoxe locale în aprilie şi mai 1976[8], făcând pregătiri cu ele pentru prima Conferinţă presinodală care se apropia.

Însă, această călătorie a fost făcută oarecum în grabă şi a dus la acuzaţia de către Patriarhia Moscovei de ,,lipsă de seriozitate în abordarea pregătirilor pentru conferinţă” din partea Constantinopolului; potrivit Moscovei, opinia transmisă acolo de mitropolitul Meliton era că ,,Sfântul şi Marele Sinod ar trebui să aibă loc cât mai curând posibil, şi că în Constantinopol se consideră că Sinodul trebuie să fie concis, să aibă sesiuni numai în decursul a câteva zile, şi ar trebui să abordeze doar câteva chestiuni ’arzătoare’ care au un caracter practic”[9]. În ciuda acestei acuzaţii, însă, şi în pofida faptului că Patriarhul Dimitrie al Constantinopolului a anunţat cu doar câteva săptămâni înainte convocarea primei Conferinţe presinodale, Moscova şi-a trimis reprezentanţii. Aici, ca în altă parte, neînţelegerile dintre Moscova şi Constantinopol nu sunt legate de necesitatea unui ,,Sinod Ecumenic” sau scopul fundamental al unui astfel de Sinod, ci numai asupra chestiunilor secundare ale pregătirii lui, întâietatea şi cele asemenea.

 

Rezultatele primei Conferinţe presinodale

Rezultatele acestei din urmă Conferinţe pan-ortodoxe au fost tipărite în Episkepsis[10] şi în Jurnalul Patriarhiei Moscovei[11]. Aceste rezultate sunt alcătuite din rapoartele celor trei comisii, un decret general şi un comunicat, şi declaraţiile oficiale ale câtorva ierarhi. Aceste documente încep deja să dea o idee mai clară şi mai precisă despre ceea ce este, după 15 ani de pregătiri, viitorul ,,al VIII-lea Sinod Ecumenic”.

Prima comisie a sugerat o listă revizuită de subiecte, 10 la număr (a se vedea mai jos), pentru agenda viitorului Sinod, şi a sugerat pregătiri adiţionale în forma studiilor teologice privind subiectele din agendă (mai degrabă decât documentele poziţiilor oficiale). Cea de-a doua comisie a examinat întreaga istorie a implicării Bisericii Ortodoxe în mişcarea ecumenistă şi în ,,dialogurile” cu anglicanii, vechii catolici, Bisericile orientale ,,necalcedoniene”, luteranii şi romano-catolicii, subliniind utilitatea acestor ,,dialoguri” şi însemnătatea ,,măreţiei spirituale, fervorii evanghelice, seriozităţii teologice a Bisericilor Apusului”. Această comisie, după ce a exprimat o critică blândă a ,,dimensiunii orizontale” a CMB în activităţile sale din ultimii ani (adică, implicarea sa socio-politică opusă preocupărilor teologice), a sugerat plasarea accentului primar în CMB pe ,,dimensiunea verticală”, care este ,,scopul înfiinţării sale: a promova restaurarea unităţii văzute a creştinismului”, şi a cerut ,,extinderea dialogului la credincioşii religiilor necreştine pentru a promova dreptatea socială, pacea şi libertatea printre toate naţiunile”[12]. Cea de-a treia comisie a examinat chestiunea unei date comune a Paştelui pentru toate denominaţiunile creştine, solicitând o conferinţă a experţilor ştiinţifici şi teologici pentru a investiga aceasta mai departe.

Decretul final şi comunicatul conferinţei, acceptate în unanimitate de participanţi, au aprobat recomandările celor trei comisii şi au cerut în special participarea mai activă a Ortodoxiei la mişcarea ecumenistă şi CMB, ,,continuând avangardismul (!) său tradiţional în întemeierea şi dezvoltarea mişcării ecumeniste”; în sfârşit, conferinţa aşteaptă ,,convocarea Sfântului şi Marelui Sinod cât mai repede cu putinţă”.

Ce se poate spune despre însemnătatea tuturor acestora pentru adevărata Ortodoxie ?

 

1. Este evident că ,,Ortodoxia lumească”, în persoanele reprezentanţilor săi de primă importanţă (mitropoliţi şi arhiepiscopi ai Bisericilor Ortodoxe locale), departe de a învăţa ceva din zădărnicia totală a participării ortodoxe la mişcarea ecumenistă, din ceea ce înşişi ecumeniştii ortodocşi au numit ,,agonia ortodocşilor” participând într-o organizaţie căreia nici nu-i pasă, nici nu înţelege ce este Ortodoxia (şi atunci când înţelege, se fereşte cu dispreţ de ,,exclusivitatea” şi ,,înapoierea” ortodoxă) – ,,Ortodoxia lumească” este gata să se implice încă mai profund în mişcarea ecumenistă, şi acum nu numai cu denominaţiunile creştine, ci şi cu religiile necreştine. Ea şi-a exprimat dorinţa de a deveni în viitor încă mai mult o ,,parte organică” din CMB decât este acum; şi ca pentru a sublinia aceasta (aşa cum remarcă Jurnalul Patriarhiei Moscovei), ,,în timpul lucrărilor conferinţei, participanţii au avut contacte cu CMB şi comunităţile creştine locale”, inclusiv câteva recepţii la sediul central al CMB.

 

2. Subiectele alese pentru agenda unui ,,Sinod Ecumenic” sunt surprinzător de superficiale şi nu au sub nici un chip de-a face cu nevoile duhovniceşti reale ale creştinilor ortodocşi de astăzi. Din cele 10 subiecte alese pentru agendă (cu toate că altele pot fi încă adăugate), 4 din ele (care par a stârni cel mai mare interes printre ierarhi) sunt exclusiv cu privire la chestiuni de întâietate jurisdicţională şi cele asemenea (diaspora ortodoxă; autocefalia şi cum ar trebui proclamată; autonomia şi cum ar trebui proclamată; dipticele sau ordinea întâietăţii Bisericilor în pomenirile liturgice).

 

3. Tonul viitorului Sinod va fi fără îndoială renovaţionist: trei din subiectele de pe agendă (noul calendar; impedimentele la căsătorie; revizuirea regulilor de postire) privesc reformele care au fost încercate fără succes de Constantinopol în 1923 şi de Biserica Vie în Rusia în anii ’1920, şi alte două subiecte privesc mişcarea ecumenistă şi relaţia Bisericilor Ortodoxe cu restul lumii creştine – chestiuni la care nu va fi dat cu siguranţă un răspuns ,,conservator” având în vedere cât de departe au mers deja Bisericile Ortodoxe ,,canonice” (în încălcarea făţişă a canoanelor !) în slujbele comune ecumeniste.

 

4. Contribuţia particulară a Patriarhiei Moscovei, începută deja la Conferinţa de la Rhodos din 1961, devine acum strident de evidentă. Cel de-al zecelea punct pe agenda ,,Sfântului şi Marelui Sinod” este: ,,Contribuţia Bisericilor Ortodoxe locale la realizarea ideilor creştine de pace, libertate, frăţietate şi dragoste printre oameni şi suprimarea discriminării rasiale”. Şi punctul II, 4 al decretului conferinţei declară: ,,Conferinţa, exprimând dorinţa Bisericii Ortodoxe de a ajuta la înţelegerea şi colaborarea interreligioasă, şi prin ea la lichidarea oricărui fel de fanatism, şi astfel la frăţietatea popoarelor şi dominaţia ideilor de libertate şi pace în lume în slujba omului contemporan, indiferent de rasă sau religie, a decretat că Biserica Ortodoxă trebuie să colaboreze pentru acest scop cu alte religii, necreştine”. Astfel de declaraţii, evident ,,fabricate în Moscova”, demonstrează în mod izbitor utilitatea Patriarhiei Moscovei pentru scopurile propagandei sovietice. Acum Conferinţa pregătitoare a unui ,,Sinod Ecumenic” exprimă (în limbaj sovietic !) scopuri identice cu cele ale întregii mişcări sovietice pentru ,,pace”.

Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 106/iulie-august 2017

 

 

 

PARTEA A II-A

Pe calea către Sinod

Unele publicaţii, îndeosebi presa greacă, a pus stăpânire pe conflictul Constantinopol-Moscova de la conferinţă pentru a sublinia divergenţele dintre participanţi, şi preşedintele conferinţei, mitropolitul Meliton, a fost silit astfel să emită o declaraţie reliefând unitatea fundamentală de cuget a participanţilor. Din toate relatările din presa ortodoxă (reflectând puncte de vedere jurisdicţionale diferite) şi din declaraţiile ulterioare ale ierarhilor ortodocşi, pare a nu exista într-adevăr nici o îndoială că liderii opiniei publice ortodoxe sunt de acord nu numai cu necesitatea unui ,,Sfânt şi Mare Sinod”, ci şi cu perspectiva fundamentală pe care Sinodul ar trebui s-o exprime. Un cotidian ortodox oficial exprima această perspectivă cât se poate de deschis şi simplu: ,,Marele Sinod este necesar pentru a actualiza Biserica ca să facă faţă provocărilor timpurilor moderne”[13].

În enciclica sa de Naşterea Domnului din 1976, Patriarhul Dimitrie al Constantinopolului a spus întrucâtva acelaşi lucru într-un limbaj mai ideologic (ca să fim exacţi, în limbajul ideologiei francmasoneriei !): ,,Scopul Sinodului este scopul Naşterii Domnului: omenirea. Omenirea de astăzi şi omenirea din toate timpurile ... Prima Conferinţă pan-ortodoxă presinodală a decis în unanimitate că Sfânta noastră Biserică ar trebui să înfrunte chestiunile vitale cu privire la sfântul cler şi credincioşi, dezvoltând activitatea sa pentru unitatea creştină ... şi că într-o direcţie paralelă Biserica Ortodoxă colaborează cu toate religiile astfel încât Evanghelia Naşterii Domnului să poată deveni o realitate a păcii pe pământ şi bunei voiri printre toţi oamenii”. Mai departe, ,,tâlcuind acest sentiment sfânt şi mărinimos al întregii Ortodoxii ... noi propunem şi proclamăm de pe tronul ecumenic ca anul ce vine, 1977, să fie un an al deplinei libertăţi religioase, al toleranţei, al cooperării tuturor religiilor pentru binele umanităţii, şi ca în mod deosebit 1977 să fie un an al vigilenţei împotriva marelui păcat al fanatismului religios ... astfel încât deplina libertate religioasă şi toleranţă să poată triumfa şi ca fanatismul religios să dispară de pe faţa pământului”[14]. Aceasta este o declaraţie bine exprimată a crezului modern al umanismului secular; dar până în zilele noastre cu adevărat corupte nu s-a aflat un patriarh ortodox care s-o propovăduiască !

La puţin timp după ce a fost publicată această enciclică, secretarul patriarhului Dimitrie, mitropolitul Bartolomeu[15], a dat un interviu cotidianului romano-catolic National Catholic Reporter, exprimând scopurile renovaţioniste ale viitorului Sinod încă mai limpede: ,,Scopurile noastre sunt aceleaşi cu ale lui Ioan [Papa Ioan al XXIII-lea]: să modernizăm Biserica şi să promovăm unitatea creştină ... Sinodul va însemna de asemenea deschiderea Bisericii Ortodoxe către religiile necreştine, către omenire ca un întreg. Aceasta înseamnă o nouă atitudine faţă de islamism, faţă de budism, faţă de cultura contemporană, faţă de aspiraţiile pentru frăţietate fără discriminare rasială ... Cu alte cuvinte, va marca sfârşitul a 12 veacuri de izolare a Bisericii Ortodoxe”[16].[17]

Nu poate exista nici o îndoială cu privire la scopurile ,,Marelui şi Sfântului Sinod” în minţile conducerii Bisericii care a încercat să convoace acest Sinod în cea mai mare parte a secolului XX, Biserica Constantinopolului. Aceste scopuri sunt: ecumenism, modernism, renovaţionism, în chipul şi potrivit exemplului lui Ioan al XXIII-lea şi Conciliului Vatican II al Bisericii Romano-Catolice[18]. Fireşte, se poate contesta că cei mai mulţi participanţi la viitorul Sinod şi conferinţele sale pregătitoare vor fi conştienţi de întregul program ideologic în care ei vor juca un rol bine definit[19]; haideţi să intrăm aşadar în amănuntele pregătirilor care sunt făcute pentru Sinod, pentru a vedea mai precis cum va fi înfăptuită reînnoirea Bisericii de ,,experţii teologi” şi cum îi va afecta aceasta pe credincioşii ortodocşi de rând.

La întrunirea ,,Comisiei pregătitoare inter-ortodoxe” de la Chambesy din 1971, au fost prezentate rapoarte care ofereau ,,opinia ortodoxă comună” asupra celor 6 subiecte propuse pentru agenda ,,Marelui şi Sfântului Sinod”. Unul din aceste rapoarte, intitulat ,,Revizuirea rânduielilor ecleziastice cu privire la post, în conformitate cu necesităţile epocii noastre”, propune ca, întrucât cei mai mulţi credincioşi ortodocşi nu ţin întregul post ortodox, postul ar trebui făcut mai uşor pentru a le conveni, ,,pentru a evita problemele de conştiinţă create de încălcarea rânduielilor bisericeşti severe” ! Desigur, o astfel de abordare este cu totul neortodoxă, şi constituie o imitare evidentă şi grosolană a spiritului reformei din Biserica Latină, care a sfârşit prin a desfiinţa complet postul[20].

Regula ortodoxă de a posti nu are ca ţel a ,,evita problemele de conştiinţă”, ci mai degrabă de a-i chema pe credincioşi la un standard greu, înălţător şi smerit al vieţii creştine; dacă ei nu se ridică la acest standard, atunci cel puţin ei pot vedea cât de departe este viaţa lor de acel standard, de norma, care rămâne întotdeauna aceeaşi. Ideea papală, bazată pe principiul modern corupt al automulţumirii spirituale, este fie de a da o ,,dispensă” specială de la standard (o idee care a intrat deja în unele jurisdicţii ortodoxe), fie de a schimba standardul însuşi astfel încât credinciosul să-l poată împlini cu uşurinţă şi din aceasta să dobândească un sentiment de mulţumire că ,,a respectat legea”. Aceasta este tocmai diferenţa dintre vameş şi fariseu: ortodoxul se simte în mod neîncetat un păcătos fiindcă el nu se ridică la standardul înalt al Bisericii (în duh, dacă nu în literă), pe câtă vreme omul ,,modern” doreşte să se simtă îndreptăţit, fără nici o mustrare de conştiinţă privind neatingerea standardului Bisericii. Chiar în astfel de chestiuni aparent mici noi putem vedea deja cât de cumplit de greşită este întreaga abordare a celor care pregătesc ,,Marele şi Sfântul Sinod”.

Haideţi să vedem cum ,,Comisia pregătitoare” propune să fie revizuite rânduielile postului. Pe scurt, ea propune: ca miercuri şi vineri să rămână zile de post, dar cu ulei şi peşte; postul trebuie desfiinţat cu totul între Sfintele Paşti şi Înălţarea Domnului; Postul Mare ar trebui ţinut integral doar în prima şi în ultima săptămână, cu ulei şi peşte permise în toate celelalte zile în afară de miercuri şi vineri (ca de asemenea în postul Adormirii Maicii Domnului); postul Naşterii Domnului ar trebui redus de la 40 la 20 zile, şi postul sfinţilor apostoli la 8 zile, cu ulei şi peşte permise în toate zilele (cu excepţia ultimelor 5 zile ale postului Naşterii)[21]. În realitate, cineva este surprins că reforma este atât de ,,conservatoare” până când îşi aminteşte că aceasta nu este decizia ,,Sinodului Ecumenic” în sine, ci doar propunerea ,,Comisiei pregătitoare” din 1971. Este timp destul pentru a revizui suplimentar rânduielile !

Şi într-adevăr, ce fel de reguli de post sunt respectate chiar acum în jurisdicţiile ,,canonice” ? Eparhia Carpato-Rusă din America (sub Patriarhia Constantinopolului), de exemplu, a publicat un set de ,,rânduieli de post” oficiale pentru Postul Mare pentru clerul şi credincioşii săi[22]: ,,1. Luni, 21 februarie, prima zi de post, este o zi de post strict. De asemenea Vinerea Mare, 8 aprilie. În aceste zile, carnea şi produsele lactate trebuie excluse din dietă. 2. Zilele de miercuri şi vineri din întreaga perioadă de post sunt zile de înfrânare de la carne. 3. Carnea nu poate fi mâncată pe durata întregii Săptămâni Sfinte sau a Patimilor”. Fără îndoială, ,,celor cu trup mai puternic şi duh mai binevoitor, noi le recomandăm din toată inima practicile de pocăinţă mai stricte ...” – dar standardul, regula a fost schimbată şi cât se poate de drastic. Un standard similar poate fi văzut în ,,regulile de post parohiale” publicate în parohii diferite ale Arhiepiscopiei Greceşti din America şi în numeroase alte locuri. În mod evident, în practica actuală spiritul reformei în Ortodoxie a trecut cu mult dincolo de ceea ce a sugerat ,,Comisia pregătitoare”. Dacă episcopii şi preoţii locali emit deja reglementări de post revizuite, ce nevoie mai este de un ,,Sinod Ecumenic” pentru a face aceasta, decât că funcţia sa este pur şi simplu de a legaliza nelegiuirea existentă ?

Cât de frivolă, cât de iresponsabilă este însăşi intenţia celor care doresc să facă un ,,Sinod Ecumenic” ! Aceasta este lucrarea, nu a păstorilor, ci a năimiţilor, care caută mai întâi să vadă ce vrea turma (şi nu cea mai bună parte din turmă !) şi apoi se grăbesc să legalizeze, exclusiv pentru a da o aparenţă mai degrabă de conducere decât de urmare a oii nelegiuite ! Poporul ortodox nu poate aştepta nimic de la un asemenea Sinod decât să-i spună, în mod efectiv dar nu în atât de multe cuvinte, că îndepărtarea lui de standardul vieţii ortodoxe este acceptabilă şi chiar vrednică de laudă, şi ajută în realitate la unirea lui cu heterodocşii, care au pierdut cu multă vreme în urmă însuşi conceptul unui asemenea standard !

Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 107/septembrie-octombrie 2017

 

 

 

PARTEA A III-A

Atitudinea adevăratei Ortodoxii

Arareori în zilele noastre vrednice de plâns şi profund anormale se mai aude vocea Ortodoxiei autentice. Ierarhii şi teologii ortodocşi deopotrivă, cu rare excepţii, s-au adaptat la modele intelectualiste ale vremurilor şi rareori chiar încearcă să se exprime în vreun fel care ar fi neplăcut mentalităţii ,,ecumeniste” predominante. Presa ortodoxă, la rândul ei, se asigură că toate ştirile primesc o tentă ,,ecumenistă”. Şi aşa se face că se pare că nu există pur şi simplu nici o opoziţie faţă de convocarea unui ,,Sinod Ecumenic” a cărei intenţie renovaţionistă ar invoca anatema asupra oricărui Părinte al Bisericii din vechime până în zilele noastre. Atunci, trebuie Ortodoxia într-adevăr ,,să se schimbe odată cu vremurile” ? Nu există nici o mărturie în zilele noastre a standardului neschimbat al adevăratului creştinism ?

Fără îndoială, există şi a existat mărturia Bisericii Ortodoxe Ruse din afara Rusiei, a cărei poziţie pentru Ortodoxia patristică neschimbată a făcut din ea o mustrare şi o piatră de poticnire pentru liderii ,,Ortodoxiei lumeşti”. Dar până acum a existat doar o voce cutezătoare ca răspuns la această poziţie de necompromis: din sânul Bisericii Serbiei, arhimandritul Iustin Popovici s-a exprimat împotriva ideii însăşi de ,,Sinod Ecumenic” în timpurile noastre[23].

Până când alţii vor avea curajul şi înţelepciunea de a sta împotriva curentului fatal care înghite acum Bisericile Ortodoxe, fie ca glasul Bisericii Ortodoxe Ruse din afara Rusiei să fie auzit. De la primul la ultimul, ierarhilor ei nu le-a fost teamă să spună poziţia Bisericii în astfel de chestiuni. Haideţi să dăm numai două exemple.

În 1930, un tânăr student la teologie, care avea să devină mai târziu marele purtător de cuvânt al adevăratei Ortodoxii, Arhiepiscopul Averchie de Jordanville, a auzit zvonuri despre un apropiat ,,al VIII-lea Sinod Ecumenic” şi l-a întrebat despre aceasta pe părintele său, marele teolog al diasporei ruse, Arhiepiscopul Teofan de Poltava. Cel din urmă a răspuns: ,,Despre un al VIII-lea Sinod Ecumenic nu am auzit deocamdată nimic. Pot doar să spun, în cuvintele Sfântului Teodor Studitul: ’Nu orice întrunire a episcopilor este un sinod, ci doar o întrunire a episcopilor care stau în Adevăr’. Un Sinod Ecumenic cu adevărat depinde nu de numărul episcopilor adunaţi la el, ci dacă el va delibera şi va învăţa într-un mod ortodox. Dacă el se va abate de la adevăr, nu va fi ecumenic, chiar dacă s-ar putea autointitula ecumenic. Faimosul ’sinod tâlhăresc’ din vremea sa a avut mai mulţi participanţi decât multe Sinoade Ecumenice, dar nu a fost numit ecumenic, ci a primit numele de ’sinod tâlhăresc’”[24].

Acelaşi arhiepiscop Teofan a fost prezent la Sinodul a toată Rusia de la Moscova din 1917-1918, unde el a fost abordat de unii clerici modernişti, care au încercat să-l convingă să se alăture mişcării lor ,,de reformă” cu aceste cuvinte: ,,Valurile vremurilor curg iute, schimbând totul, schimbându-ne pe noi: trebuie să te predai lor. Şi tu trebuie să cedezi, vlădica, valurilor furioase ... Altfel cu cine vei rămâne ? Vei rămâne singur”. Şi răspunsul vlădicăi Teofan, în duhul ortodox vechi de veacuri, a fost: ,,Cu cine voi rămâne ? Voi fi cu Sfântul Vladimir luminătorul Rusiei. Cu Sfinţii Antonie şi Teodosie făcătorii de minuni de la Peşterile din Kiev, cu sfinţii ierarhi şi făcători de minuni ai Moscovei. Cu Sfinţii Serghie [de Radonej] şi Serafim [de Sarov] şi cu toţi sfinţii mucenici, monahii plăcuţi lui Dumnezeu şi făcătorii de minuni care au strălucit cu slavă pe pământul rus. Dar voi, preaiubiţi fraţi, cu cine veţi rămâne dacă fiind voi chiar în număr mare vă veţi abandona voii valurilor vremurilor ? Ele v-au purtat deja către slăbiciunea lui Kerenski[25], şi curând ele vă vor duce sub jugul brutalului Lenin, în ghearele bestiei roşii”[26]. Nici măcar ultima parte a acestui avertisment nu şi-a pierdut însemnătatea nici astăzi, după 60 ani, când ecumeniştii ortodocşi ar face bine să se întrebe pe cine slujesc ei !

În 1968, când patriarhul Athenagora a anunţat în enciclica sa pascală ,,bucuria” apropierii unui ,,Mare Sinod, în scopul reînnoirii Bisericii şi întemeierii unitătii tuturor Bisericilor creştine”, mitropolitul Filaret, întâistătătorul Bisericii Ortodoxe Ruse din afara Rusiei, i-a răspuns cu o epistolă fermă de avertizare. El a scris patriarhului: ,,Nu orice convocare a unui Sinod atrage după sine bucurie, şi nu orice Mare Sinod, indiferent cât de mulţi reprezentanţi ai Bisericilor autocefale ar fi participat la el, a fost cinstit prin recunoaşterea Bisericii ... De aceea, fiecare nou Sinod trebuie să fie în acord deplin cu toate Sinoadele Ecumenice anterioare”. Un Sinod Ecumenic este convocat ,,pentru a condamna şi elimina, în conformitate cu tradiţia străveche, inovaţia în forma dogmei arbitrare, care este rodul mândriei omeneşti, al servilismului faţă de puternicii acestei lumi, sau al adaptării Bisericii la o eroare larg răspândită” – pe câtă vreme patriarhul ecumenic acum nu numai că nu condamnă nici una din erorile nou-apărute, ci dimpotrivă el însuşi introduce o inovaţie numită ,,reînnoirea Bisericii”. Această cale falsă a ,,renovaţionismului” a fost respinsă deja de Biserica Rusă în acest secol.

În sfârşit, ,,oricât de numeroşi ar putea fi participanţii la Marele Sinod pe care i-ai chemat, el nu poate deţine o autoritate ortodoxă ecumenică, deoarece la el nu va fi auzită vocea autentică a celei mai mari Biserici ca număr de credincioşi, Biserica Ortodoxă Rusă martirică”. În ce-i priveşte pe ierarhii Patriarhiei Moscovei, ,,vocea lor la Sinod nu va fi vocea liberă a Bisericii, ci în multe cazuri vocea duşmanilor ei care-i stăpânesc pe ei. Deşi în spatele acelei voci va sta prestigiul extern al Bisericii Ruse pentru cei care nu cunosc sau nu vor să cunoască adevărata ei situaţie – noi, cei care suntem conştienţi de adevărata stare a lucrurilor, nu putem acorda nici o semnificaţie canonică sau normală nici uneia din deciziile luate cu participarea ierarhiei înrobite de atei”[27].

 

Calea cea strâmtă: fidelitatea faţă de adevărata Ortodoxie

Măsurate cu standardul sobru al Ortodoxiei patristice neschimbate, pregătirile pentru un ,,al VIII-lea Sinod Ecumenic” sunt demascate ca neortodoxe, lipsite de seriozitate, profund nepastorale şi iresponsabile. Un astfel de Sinod este un proiect înrădăcinat nu în înţelepciunea ortodoxă şi în preocuparea sinceră pentru mântuirea sufletelor, ci mai curând în ,,spiritul vremurilor”; are scopul de a plăcea nu lui Dumnezeu, ci lumii, şi îndeosebi lumii heterodoxe. Judecând după experienţa Conciliului Vatican II şi a efectului său asupra romano-catolicismului, un astfel de Sinod, dacă este ţinut, va produce tulburări profunde şi anarhie în lumea ortodoxă.

Dacă ierarhii ortodocşi vroiau un Sinod Ecumenic adevărat, şi dacă vremurile ar fi fost favorabile, ar putea fi un motiv suficient pentru a-l convoca. Deşi nu există în realitate nici o erezie nouă care să nu fi fost deja definită la Sinoadele anterioare, un astfel de Sinod ar putea da însă un diagnostic al bolii duhovniceşti a ecumenismului şi ar putea spune de ce este cu totul străin Ortodoxiei; ar putea declara credincioşilor că Biserica rămâne la fel de mult ca întotdeauna duşmanul lumii care zace întru cel rău[28], şi că orice concesie a conştiinţei ortodoxe cu spiritul secularismului este un păcat de care păstorii şi credincioşii vor răspunde înaintea lui Dumnezeu; ar putea face limpede pentru credincioşi că mişcările ,,harismatice”[29] şi alte mişcări pseudo-spirituale nu sunt de la Sfântul Duh al lui Dumnezeu, ci sunt tocmai simptomele pierderii Sfântului Duh; ar putea îndemna la sporirea rugăciunii împotriva năpastei ateismului care afectează acum omenirea; ar putea lămuri caracterul chiliast şi anti-creştin al mişcărilor moderne pe atât de diverse precum comunismul şi protestantismul; ar putea proclama pentru ultima oară că Biserica Ortodoxă este una adevărata Biserică a lui Hristos şi singura nădejde de mântuire pentru o lume care piere din cauza lipsei harului lui Dumnezeu.

Toţi aceşti păstori ortodocşi adevărati fac deja [asta], potrivit cu şansa lor de a vorbi şi a fi auziţi; dar astfel de subiecte nu sunt defel cele despre care se preocupă conferinţele teologilor şi ierarhilor. ,,Opinia publică” ortodoxă nu este câtuşi de puţin interesată de adevărata Ortodoxie, de adevărata învăţătură creştină lăsată moştenire de la Hristos şi apostolii Săi până în zilele noastre; ,,Sinodul Ecumenic” propus, pe baza pregătirilor care au fost făcute până în prezent pentru el, nu poate fi nimic altceva decât alt ’sinod tâlhăresc’, o trădare a lui Hristos şi a Bisericii Sale.

Cât de josnică, cât de nevrednică de chemarea creştină este această trădare a turmei creştine de aşa-zişii ei ierarhi ortodocşi ! Şi încă mai josnică este trădarea poporului ortodox înrobit din Rusia prin acceptarea falşilor lui păstori ca adevăraţi păstori la conferinţele ,,pan-ortodoxe”. Fie ca Dumnezeu să dea – aşa cum numeroase indicaţii dau nădejde acum – ca cea mai neaşteptată ’ştire’ ortodoxă din viitorii ani să fie reapariţia mult-pătimitoarei Biserici Ortodoxe Adevărate din Catacombe din Rusia şi colapsul marionetei sovietice, Patriarhia Moscovei, a cărei autoritate se va prăbuşi odată cu căderea regimului care i-a dat naştere. Cum vor părea atunci ,,pan-ortodocşii” de azi care se gudură înaintea ierarhilor Moscovei şi a ideologiei lor sovietice ?

Dar noi nu avem nevoie de un asemenea eveniment dinaintea ochilor noştri pentru a şti care este calea adevăraţilor creştini ortodocşi astăzi: fidelitatea faţă de Hristos şi de Biserica Sa, care nu se schimbă odată cu vremurile. Dacă aceasta înseamnă a face parte dintr-o minoritate persecutată, ridiculizată, care nu mai este la curent cu ,,spiritul vremurilor” – atunci aşa să fie. Însă haideţi ca noi să fim găsiţi, nu cu cei care urmează calea largă spre pieire, ci cu ,,turma mică” a adevăraţilor următori ai lui Hristos, cărora Mântuitorul nostru le-a făgăduit: Nu te teme turmă mică; că bine au voit Tatăl vostru să vă dea vouă împărăţia (Luca 12, 32).

 

* * *

 

Sfântul Teodor Studitul despre Sinoadele valide

Epistolă către Teoctist magistrul

[Biserica lui Dumnezeu] nu a îngăduit nimic a se face sau a se spune împotriva hotărârilor şi legilor statornicite, cu toate că mulţi păstori au rostit în multe feluri ocări împotriva lor când ei au adunat sinoade mari şi foarte numeroase, şi dându-şi lor să pună în scenă preocuparea pentru canoane, pe când în adevăr lucrau împotriva lor.

Atunci ce e de mirare dacă o adunare de circa 15 episcopi au absolvit pe cel caterisit de canoane pentru două pricini, dezlegându-l ca să slujească cele sfinte ?

Prin urmare, stăpâne, sinod nu înseamnă a se aduna pur şi simplu ierarhi şi preoţi, chiar dacă sunt mulţi. Căci mai bun este, zice Scriptura, unul care face voia lui Dumnezeu decât mii care o calcă [Înţelepciunea lui Isus fiul lui Sirah 16, 1-4]. Ci a se aduna în numele Domnului prin cercetarea şi păzirea canoanelor, şi a lega şi dezlega nu la întâmplare, ci aşa cum cere adevărul şi canonul şi regula scumpătăţii.

Sau să dovedească cei ce s-au adunat că au făcut aceasta – şi atunci şi noi suntem laolaltă cu ei – sau dacă nu dovedesc, să scoată [din treaptă] pe cel nevrednic, ca să nu le fie lor şi generaţiilor de după ei spre osândă.

Căci cuvântul lui Dumnezeu, prin firea lui, nu se poate lega [II Timotei 2, 9] şi puterea nicidecum nu a fost dată ierarhilor ca să poată face vreo călcare de canon, ci numai ca să urmeze cele dogmatisite şi să calce pe urmele celor care le-au primit înaintea lor (Patrologia Græca 985 ABC; Henry p. 120).

Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 108/noiembrie-decembrie 2017

 


[1] A se vedea Mesagerul Eparhiei Europei de Vest a Bisericii Ortodoxe Ruse din afara Rusiei, septembrie-octombrie-noiembrie 1976.

[2] Schiţa faptelor istorice este preluată din Episkepsis, publicaţia Centrului Ortodox de la Chambesy, 1976, nr. 155, p. 7-9.

[3] N.tr.: Termenul 'renovaţionist' face referire directă la renovaţionism - mişcare înfiinţată în 1922 de un grup de preoţi de orientare marxistă şi primind susţinere din partea conducerii sovietice, care dorea să substituie adevărata Biserică Ortodoxă a Rusiei şi să distrugă definitiv creştinismul din Rusia, şi indirect la reformarea Bisericii, chiar mai bine spus la revoluţia în Biserică.

[4] A se vedea The Orthodox Word, numerele ianuarie-februarie şi noiembrie-decembrie 1971; a se vedea de asemenea Patriarhia Moscovei şi serghianismul. Un eseu de Boris Talantov.

[5] N.tr.: Este uluitor faptul că reprezentanţii Patriarhiei Moscovei au reuşit să convingă atât CMB, cât şi Vaticanul de exact acelaşi lucru (Pentru CMB, a se vedea Ecumenism şi comunism. Au fost reprezentanţii Patriarhiei Moscovei la Consiliul Mondial al Bisericilor agenţi KGB ?; pentru Vatican, a se vedea Martie 2007. Din culisele colaborării Bisericii Catolice din Polonia cu securitatea (II) şi Niciodată nu am auzit astfel de lucruri minunate. Interviu cu iezuitul Miguel Arranz, martor ocular al morţii subite a Mitropolitului Nicodim (Rotov) al Leningradului în cursul audienţei la Papa Ioan Paul I, septembrie 1978; mai mult, subiectul observatorilor ortodocşi la Conciliul Vatican II - pe care nădăjduim că-l vom prezenta curând - dezvăluie încă puţin din relaţia controversată dintre reprezentanţii Patriarhiei Moscovei şi Vatican).

Aşa se face că nici CMB, nici Vaticanul nu au emis niciodată rezoluţii care să denunţe comunismul: reprezentanţii Patriarhiei Moscovei au reuşit de fiecare dată să preîntâmpine emiterea unei asemenea declaraţii. Şi iată că istoria – în care fotbalul se joacă pe goluri – nu consemnează nici o luare de atitudine împotriva comunismului din partea marilor organizaţii sau instituţii creştine. Iată că şi Biserica Ortodoxă, la conferinţele sale pan-ortodoxe, va consimţi să nu dea nici un comunicat împotriva comunismului.

[6] N.tr.: Pare că ierarhii de astăzi pregătesc documente elaborate ca pentru a se duce să prezinte o prelegere la un congres, în cadrul unei ştiinţe oarecare cu doctorate sau eseuri. Ei nici nu mai ştiu ce este adevărata teologie, cea trăită, nu cea din documente pline de sofisme, este ceva care le-a devenit străin în mod intrinsec.

[7] N.tr.: Să notăm că ideea cu sinodalitatea în Biserică datează de atunci, adică, încă de la început. Şi să spunem lucrurilor pe nume: nu este vorba de sinodalitate, ci de impunerea noii ideologii adoptate de Patriarhia Ecumenică. A se vedea amănunte în Opinii pe marginea Sfântului şi Marelui Sinod.

[8] A se vedea Episkepsis, numerele 146-148, 1976.

[9] Jurnalul Patriarhiei Moscovei [în rusă], 1977, nr. 1, p. 5, 6.

[10] 1976,nr. 158, în franceză, mult prescurtat.

[11] 1977, nr. 3, p. 4-14, în rusă, după câte se pare complet.

[12] N.tr.: Este ilară cu adevărat atitudinea Comisiei. Critică blând CMB pentru că are ,,dimensiune orizontală”, dar propovăduieşte ,,dreptatea socială, pacea şi libertatea printre toate naţiunile”. Curat murdar !

[13] Mesagerul Bisericesc carpato-rus, 13 februarie 1977, p. 2.

[14] Orthodox Observer, 5 ianuarie 1977, p. 1, 3.

[15] N.tr.: Actualul patriarh ecumenic.

[16] ,,Sinodul viitor pentru ortodocşi”, interviu de Desmond O’Grady, The National Catholic Reporter, ediţia din 21 ianuarie 1977. Întregul citat este următorul:

,,Credincioşii noştri simt nevoia de reînnoire. Ei vor căi mai accesibile pentru a-şi trăi credinţa. De exemplu, rânduirea a 40 zile de post înainte de Paşti şi Naşterea Domnului este cu greu realizabilă astăzi în afara mânăstirilor. Noi simţim nevoia de a întări legăturile noastre cu alţi creştini.

Prin darul lui Dumnezeu, toate Bisericile Ortodoxe susţin acum ecumenismul. Ecumenismul a înaintat în ultimul deceniu chiar dacă nu a existat o succesiune de evenimente extraordinare, precum întâlnirea din 1964 dintre Papa Paul al VI-lea şi patriarhul Athenagora la Ierusalim. Acea demonstraţie de frăţietate regăsită a oferit material jurnalistic excelent. Explorarea teologică care a urmat a fost mai puţin spectaculoasă, dar cu toate acestea promiţătoare – convocarea Sinodului este dovada acesteia. El va examina discuţiile noastre bilaterale cu romano-catolicii, anglicanii, luteranii, vechii catolici şi Biserica necalcedoniană. Este cert că va da avânt ecumenismului. Sinodul va însemna de asemenea o deschidere a Bisericii Ortodoxe către religiile necreştine, către omenire ca un întreg. Aceasta înseamnă o nouă atitudine faţă de islamism, faţă de budism, faţă de cultura contemporană, faţă de aspiraţiile pentru o societate frăţească fără discriminare rasială ... Cu alte cuvinte, va marca sfârşitul a 12 veacuri de izolare a Bisericii Ortodoxe”.

[17] N.tr.: Aceeaşi idee a repetat-o de mai multe ori în ultimii ani, iată un exemplu: Ianuarie-februarie 2010. Ştiri ortodoxe - ,,Dacă ortodoxia nu este în dialog cu cei dinafară, (…) va deveni un ‘ghetou’ la marginea istoriei”, perorează Patriarhul Bartolomeu al Constantinopolului.

[18] N.tr.: După 40 ani, protopresbiterul Peter Heers va demonstra veridicitatea acestei afirmaţii. El a studiat iniţial Conciliul Vatican II şi a scris cartea Reînnoirea ecleziologică a Conciliului Vatican II. O examinare ortodoxă a teologiei ecumeniste a Romei cu privire la botez şi Biserică şi, cu puţin timp înainte de a avea loc propriu-zis Sinodul din Creta, el a ţinut un cuvânt intitulat ,,De la Conciliul Vatican II (1965) la Sinodul pan-ortodox (2016): Indicatoare de direcţie pe calea către Creta”, în care face o paralelă între cele două sinoade, subliniind convergenţa ecleziologică.

[19] N.tr.: Parcă nu ne-am afla în Biserică, ci într-o organizaţie secretă, asemenea masoneriei, în care scopurile reale sunt cunoscute doar de gradele superioare, în timp ce participanţii de rând joacă ,,un rol bine definit” într-o schemă mai largă pe care nu o cunosc. Cel mai probabil fiindcă, dacă ei ar cunoaşte adevăratele ţeluri, s-ar opune.

[20] La prima vedere, am putea crede că în documentele mai vechi, din deceniile anterioare, ortodocşii ecumenişti exprimau mult mai clar ideile reformatoare pe care doreau să le implementeze în Biserica Ortodoxă. Nu este adevărat, şi astăzi spun lucrurilor pe nume; noi, credincioşii de rând, nu mai avem acces la procesele verbale şi documentele pe care le emit la diverse conferinţe şi congrese, fiindcă au înţeles că opoziţia este încă mare. Ne vom trezi într-o bună zi că vor secretiza documentele semnate, aşa cum procedează statele ! şi le vor desecretiza când nu se va mai putea face nimic pentru a schimba mersul lucrurilor …

[21] Episkepsis, 2 noiembrie 1971.

[22] Mesagerul Bisericesc, 27 februarie 1977, p. 5.

[23] N.tr.: A se vedea Despre convocarea Marelui Sinod al Bisericii Ortodoxe, de arhimandrit Iustin Popovici.

[24] Epistolele arhiepiscopului Teofan, Jordanville, 1976, p. 45.

[25] N.tr.: Alexandru Kerenski (1881-1970) a fost cel de-al doilea prim-ministru al guvernului provizoriu rus, chiar înainte ca bolşevicii lui Lenin să cucerească puterea.

[26] The Orthodox Word, septembrie-octombrie 1969, p. 195.

[27] The Orthodox Word, noiembrie-decembrie 1968, p. 259-261.

[28] Potrivit I Ioan 5, 19.

[29] A se vedea Renaşterea harismatică ca un semn al vremurilor, de ieromonah Serafim Rose († 1982).