----------------

 

Carti in site

 

--------------------

Cine e online?

Avem 70 vizitatori și nici un membru online

Din tâlcuirile la Evanghelie ale Sfântului Efrem Sirul

Despre postul, ispitirea, patima, moartea şi învierea

Domnului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos (I)

 

Postul şi ispitirea Mântuitorului

Atunci dus a fost Iisus în pustie de Duhul, ca să se ispitească de diavolul. Şi postind patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi, după aceea au flămânzit (Matei 4, 1-2; Marcu 1, 12-13). Prin biruinţa Sa asupra potrivnicului l-a batjocorit şi osândit în ochii tuturor oamenilor, iar prin cuvintele Sale ne-a învăţat să nu flămânzim în nici o împrejurare decât numai după cuvântul Domnului. De ce Scriptura nu descoperă nicăieri despre Moisi şi Ilie că au flămânzit şi spune aceasta despre Domnul nostru ? Pentru a-i ruşina pe cei ce spun că nu a luat trup şi pentru a da lui satan prilejul de a se apropia de El şi de a-L ispiti prin aceste cuvinte: Zi pietrei acesteia să se facă pâine (Luca 4, 3), lucru pe care Domnul nu-l face ca să nu cedeze voinţei ispititorului. Dacă pentru porci i-a dat satanei ceea ce dorea, a fost pentru a face un semn, fiindcă nimeni din ţinutul Gherghesenilor nu voia să vină la El până ce nu va fi făcut o minune (Marcu 5, 1-20).

Dar cum satana nu s-a ruşinat, înfrânt fiind în prima ispită, l-a dus pre el diavolul în sfânta cetate şi l-a pus pre el pre aripa bisericii (Matei 4, 5; Luca 4, 9). Şi astăzi mai dăinuie acest loc, deşi templul a fost nimicit, cum a spus Însuşi Domnul: Nu va rămâne aici piatră pre piatră (Matei 24, 2). Locul pe care a stat a fost păstrat ca semn. Şi i-a zis lui: de eşti Fiul lui Dumnezeu, aruncă-te pre sineţi de aici jos. Că scris este, că Îngerilor săi va porunci pentru tine, ca să te păzească; şi pre mâini te vor ridica, ca să nu-ţi împiedici de piatră piciorul tău (Luca 4, 9-11; Psalmi 90, 11-12).

O, ispititorule, dacă psalmul se aplică lui Hristos, nu stă scris oare: Pre mâini te vor ridica (Psalmi 90, 12) ? Este cu neputinţă păsărilor să cadă, fiindcă văzduhul este ca pământul tare sub aripile lor. Şi nu stă scris încă: Preste aspidă şi vasilisc vei încăleca (Psalmi 90, 13) ? Dar satana nu a reţinut din Scriptură decât ceea ce îi era de folos, lăsând deoparte ceea ce îi era nefolositor. Tot aşa fac ereticii: iau din Scriptură ceea ce slujeşte învăţăturii lor smintitoare, lăsând deoparte ceea ce o contrazice; arătând prin aceasta că sunt ucenici ai stăpânului lor.

Apoi l-a dus pre dânsul diavolul într-un munte înalt foarte, şi i-a zis: Toate aceste împărăţii sunt ale mele (Matei 4, 8-9; Luca 4, 5-6). De aici unii trag prosteşte concluzia că satana are o stăpânire a lui. Dar, cum am spus, ei lasă deoparte cuvântul care le este nefolositor, pentru a se lega de altul. Departe de a atribui lui satana o stăpânire, cuvintele: Sunt ale mele, din care îşi extrag argumentul, sunt mai degrabă osânda opiniei lor. Căci cuvintele care urmează: Stăpânirea … mie este dată (Luca 4, 6) presupun că altul este Creatorul acestor lucruri şi altul cel căruia i-au fost date. Satana 002'. Din talcuirile la Evanghelie ale Sf Efrem Sirul Imai spune: Am putere peste ea toată şi o dau cui voiesc. Această putere el nu o deţine prin firea sa, fiindcă nu o are decât pentru că oamenii vor aceasta. Căci zice apostolul: Robi sunteţi aceluia pre care ascultaţi (Romani 6, 16).

Satana mai spune: Dacă căzând te vei închina mie (Matei 4, 9; Luca 4, 7). Astfel izbucneşte trufia arogantă a celui care încă dintru început a vrut să se facă Dumnezeu. Trupul Domnului nostru îi avertizează pe toţi cei îmbrăcaţi în trup că dacă cineva coboară gol în luptă va fi biruit; înainte de a coborî în luptă, Domnul îmbracă armele postului. Avem deci nevoie de arme puternice împotriva celui ce azvârle săgeţi arzătoare şi ascuţite. Spune pietrelor acestea să se facă pâine, zice el, şi prin aceasta aruncă o săgeată îmboldindu-L spre îndestulare, ca să chinuie pe Domnul în foamea pe care o simţea şi să cadă în ispită. Dar Domnul nu a vrut să se lase stăpânit de foamea Sa, fiindcă foamea Sa îmbrăcase postul ca pe o platoşă.

Ba chiar foamea a ripostat trimiţând înapoi spre ispititorul săgeţile îndestulării lui, ca să înveţe pe cel ce învăţa îndestularea trupească că există şi o îndestulare duhovnicească, care nu se arată: Nu numai cu pâine va trăi omul, ci cu tot graiul ce iese din gura lui Dumnezeu (Matei 4, 4; A Doua Lege 8, 3). Şi cel ce venise să ispitească a fost el însuşi ispitit şi mustrat prin însuşi mijlocul pe care îl luase pentru a-şi propune ispita: De eşti Fiul lui Dumnezeu, zi ca pietrele acestea să se facă pâini (Matei 4, 3); fiindcă gura lui satana socotea că cel ce vine de la Dumnezeu poate să facă din pietre pâine.

Domnul nostru a dat însă o lecţie ispititorului prin însăşi Scriptura pe care acesta a citat-o. Dacă Dumnezeu poate preface pietrele în pâine, învaţă, ispititorule, că Dumnezeu poate să sature şi fără pâine. Dacă poate preface pietrele în hrană, poate preface şi foamea în îndestulare. Celui care a prefăcut o substanţă necomestibilă în hrană nu-i este greu să prefacă firea foamei în îndestulare, fără a o sătura prin altceva, ci prefăcând fiinţial un lucru în altul, aşa cum ispititorul spusese cu privire la aceste pietre cerând ca Domnul să facă din ele pâine.

Pe muntele acesta, Domnul a călcat în picioare poftele pe care voia să i le trezească ispititorul, le-a luat şi le-a aruncat la pământ, ca popoarele călcate odinioară în picioare de ele să le calce şi ele în picioare. În locul lor a adus toate cele bune, ca să domnească peste tot omul cele bune călcate odinioară în picioare de tot omul.

Aşa cum Faraon a fost înecat de apele în care înecase pruncii evreilor (Ieşirea 1, 22; 14, 23-28), tot aşa David a tăiat capul lui Goliat cu sabia de care se slujise acela la omorârea multor oameni (I Împăraţi 17). Moisi a crezut în taina crucii şi a despicat marea. David a crezut în taina pietrei şi l-a doborât pe Goliat; Domnul nostru l-a osândit pe satana care-L ispitea prin cuvântul propriei Sale guri. Faraon a înecat şi a fost înecat; Goliat a fost omorât de sabia cu care omorâse; satana a fost biruit şi convins că nu era Dumnezeu de trupul care îi servea la pierzania oamenilor.

De trei ori a fost ispitit Mântuitorul după asemănarea celor trei cufundări prin care fusese botezat: Zi pietrei acesteia să se facă pâine (Luca 4, 3), căci ea este hrana oamenilor. Îţi voi da împărăţiile şi slava lor (potrivit Luca 4, 6), căci aceasta este făgăduinţa legii. În sfârşit: Aruncă-te pre sineţi de aici jos (Luca 4, 9), care este pogorârea morţii. Dar El nu a fost tulburat de nici una din aceste propuneri. Nici nu S-a bucurat când satana Îl linguşea, nici nu S-a întristat când acesta căuta să-L înfricoşeze, ci a mers pe calea Lui împlinind voia Tatălui Său.

Nici una din uneltirile şi propunerile demonului nu s-au făcut aşadar pricină de spaimă pentru Făcătorul de viaţă. Fiindcă spaima Sa ne aduce pacea şi Patima Lui ne dă tuturor odihna. Căci de ce putea să se teamă Cel ce ştia că nu I se poate face vreo vătămare ? Frica se naşte necontenit în noi, fiindcă ştim bine că vătămarea ne poate atinge.

Cei ce spun că a fost întinat de naşterea Sa nu ştiu că sunt în rătăcire; nu pot să o ştie din pricina trufiei lor. Dacă nu se tem este pentru că nu se pocăiesc. Fiindcă însăşi lumea aceasta în care a venit nu se deosebeşte de sânul maicii Sale, căci şi în ea se găsesc tot felul de necurăţii. Mai mult încă, El a intrat într-un mormânt, lucru scârbos şi necurat mai presus decât toate. Or nu a putut fi întinat de un trup, fiindcă acesta este templul dumnezeirii (I Corinteni 6, 19); şi nu este o întinare pentru Dumnezeu să sălăşluiască în templul Său. Dar, fiindcă a vrut să omoare moartea şi să nimicească urmele ei, a început de la rădăcina lucrurilor, fiindcă acolo unde este trupul, acolo este şi moartea, şi rădăcinile trupului sunt în sân [pântece]. Aici începe facerea şi de aici începe să-şi facă stricăciunea sa moartea; căci multe sunt femeile ai căror prunci mor în chiar luna zămislirii lor sau care chiar aduc pe lume în luna a doua sau a treia, sau într-una din cele următoare. Dar fiindcă moartea începe în pântece şi sfârşeşte în mormânt, cum Cel ce este prigonitorul morţii putea face altfel decât să-şi înceapă lupta cu ea încă din sân [pântece] şi până la mormânt, ţarcul ei ?

Gândeşte-te aşadar la feluritele chipuri în care a vrut, viu fiind, să contrazică moartea. A fost un făt pe care moartea nu L-a putut strica în sânul maicii. A fost prunc, şi ea nu L-a putut ruşina când era alăptat. A fost copil, şi nu L-a putut face să cadă în vremea creşterii. A fost tânăr, şi nu L-a putut atinge prin poftă. A fost învăţăcel, şi nu L-a putut birui prin vicleniile ei. A fost învăţător, şi nu L-a putut combate prin pricina sincerităţii Lui. A fost sfătuitor, şi nu L-a putut amăgi prin sfaturile ei. A fost puternic, şi nu L-a putut înfricoşa omorându-L. A fost mort, şi nu L-a putut păstra în închisoarea mormântului.

Fiind medic, nu a fost bolnav; păstor fiind, nu S-a rătăcit; învăţător, nu a făcut greşeală; şi fiind lumina, nu S-a poticnit. Aceasta este calea desăvârşită pe care Hristos a deschis-o Bisericii Lui încă de la început, de la zămislirea Sa şi până la săvârşirea Învierii.

Deci dacă Biserica este Trupul Său (Efeseni 1, 23), cum spune Pavel, martorul Său, crede atunci că Biserica Lui a trecut prin toate acestea fără stricăciune. Aşa cum prin osânda lui Adam singur au murit şi mor încă toate trupurile (Romani 5, 12-21), tot aşa prin biruinţa singurului Trup al lui Hristos, a avut viaţă şi are viaţă încă toată Biserica. Dar aşa cum trupurile însele au păcătuit şi mor şi pământul lor, maica lor, este blestemat (Facerea 3, 17-19), tot aşa din pricina acestui Trup, care este el însuşi Biserica nestricăcioasă, pământul său este binecuvântat încă de la început. Pământul acesta este trupul Mariei, templul în care a fost aşezată sămânţa. Priveşte îngerul care vine să aşeze sămânţa în urechile Mariei. L-a semănat prin acest cuvânt limpede: Domnul este cu tine, binecuvântată eşti tu între femei (Luca 1, 28). Iar Elisaveta a întărit acest cuvânt, spunând iarăşi: Binecuvântată eşti tu între femei (Luca 1, 42), arătând că din pricina maicii celei dintâi [Eva] care a fost blestemată, a doua maică [Maria] poartă numele de binecuvântată.

Evanghelistul mai zice: Şi (satana) a fugit de la dânsul până la o vreme (Luca 4, 13), până în ziua în care, după ce a pregătit îndelung, a căutat să împiedice biruinţa Lui prin pizma defăimătoare a cărturarilor. Dar aşa cum a fost osândit la început, a fost deopotrivă osândit la sfârşit, căci Hristos l-a biruit încă mai mult prin moarte. Hristos i-a zis: Înapoia mea, satano (Matei 4, 10), depărtându-l de la El din pricina uriaşei sale minciuni: Aceste împărăţii sunt ale mele (potrivit Luca 4, 6). Şi de asemenea pentru că ştia ce spune proorocul: Cel Preaînalt stăpâneşte preste împărăţia oamenilor, şi cui va vrea o va da pre ea (Daniil 4, 14, 22, 29). Tot aşa Domnul a mustrat prin cuvântul Său trufia arogantă a demonului care nu i-a putut sta împotrivă; prin aceasta a arătat puterea adevărului Său şi îi învăţa pe cei ce se alipeau de El că vor primi prin darul Său toate cele bune.

Şi Îngerii au venit la dânsul şi slujeau lui (Matei 4, 11); dacă după botez intrăm în ispită, este pentru a intra mai apoi în Împărăţia cerurilor.