----------------

 

Carti in site

 

--------------------

Cine e online?

Avem 71 vizitatori și nici un membru online

Înmormântarea şi cremaţiunea

în lumina cuvântului lui Dumnezeu şi a istoriei (V)

 
 
de dr. Samuil Taubes
Prim-rabin în Caransebeş
 
Articol apărut în serial, începând din 24 iunie 1928, în Foaia Diecezană,
publicaţie a Eparhiei Ortodoxe Române a Caransebeşului

 

Postăm acest articol, scris de un rabin, fiindcă el constituie o mărturie extraordinar de veridică pentru rânduielile de înmormântare pe care le avem noi, creştinii, şi pe care le-am moştenit de la poporul mesianic. El este extrem de actual, deşi este scris cu aproape 90 ani în urmă, şi pledează pentru înmormântare, monogamie, ca şi împotriva oricărei forme de sinucidere.

 

La romani avem mărturia formală a celebrului Pliniu cel Bătrân, că în vremurile cele mai străvechi cadavrele nu au fost arse; abia numeroasele şi mistuitoarele războaie, care nimiciră în flăcări o lume întreagă de-a lungul unor veacuri triste şi întunecoase şi care erau veşnic urmate de fel de fel de molime prăpăditoare, au pricinuit acest obicei. În cartea a XI-a a Eneidei, care abundă şi ea de situaţiuni cu totul războinice, Virgiliu, cel mai mare poet roman (mort în anul 19 î.Hr.), vorbind de lupta dintre soldaţii lui Enea, principe troian care veni în Italia după ruina Troiei, şi soldaţii latini, spune că au fost arşi cei mai mulţi morţi, dar cadavrele aparţinând familiilor distinse au fost transportate în oraşele vecine şi îngropate cu cea mai pietoasă îngrijire. Şi Cicerone mărturiseşte aceasta.

Când arderea cadavrelor la romanii cei bogaţi şi fruntaşi ajunse un obicei uzual, s-a ţinut totuşi în chip riguros ca o parte a corpului, cel puţin un deget, să fie înmormântat. De s-a uitat aceasta, atunci consângenii decedatului, care au purtat această vină, erau socotiţi ca necuraţi şi au trebuit să se curăţească prin jertfe deosebite. Remarcabil este şi faptul că o movilă funerară, unde a fost înmormântat cineva, a fost privită îndeobşte ca un loc sfânt, nu însă locul pe care a fost ars un mort.

Neamul Corneliilor, la care au aparţinut Scipionii, a ţinut cu o tenacitate straşnică la obiceiul primitiv. Primul Cornelian care a rupt cu această datină străbună a fost dictatorul roman Sulla (mort în anul 78 î.Hr.). Acest vestit învingător al lui Mitridate cel Mare, faimosul rege al Pontului, s-a temut că duşmanii săi înverşunaţi vor pângări cadavrul şi mormântul său şi de aceea porunci din prevedere ca să nu fie înmormântat, ci ars.

Acestea sunt în treacăt şi succint numai unele mărturii ale antichităţii clasice greceşti şi romane cu privire la subiectul nostru.

 

* * *

 

Trecem acum la Noul Testament şi să vedem ce ne învaţă privitor la subiectul nostru cele mai însemnate şi mai sacre documente din religiunea creştinească.

005. Inmormantarea si crematiunea V 1

Aflăm de la Sfântul Evanghelist Matei că ucenicii Sfântului Ioan Botezătorul, înaintemergătorul lui Iisus Hristos, au înmormântat cadavrul maestrului lor[1]. Cetim de demonizaţii din ţara Gherghesenilor, care stăteau în morminte[2]. Mormântul lui Lazăr[3] este asemenea o mărturie de multă însemnătate.

 

Mormântul lui Lazăr, Bethania

 

Dar mărturia de cea mai mare importanţă este mormântul lui Iisus Hristos Însuşi. El a indicat deja mormântul Său[4]. De mormântul lui Iisus Hristos mărturisesc toţi cei patru evanghelişti cu o bogăţie deosebită de amănunte[5].

În Faptele Apostolilor, scrise de Evanghelistul Luca, avem iarăşi un pasaj foarte semnificativ. Se zice acolo, după ce se narează moartea lui Anania: ,,Şi sculându-se cei mai tineri, l-au înfăşurat şi l-au scos afară şi l-au îngropat” (Faptele Apostolilor 5, 6 şi 10).

În Epistola Sfântului Pavel către Romani avem un pasaj care grăieşte: ,,Deci ne-am îngropat împreună cu el prin botez în moarte”[6] (Romani 6, 4), încă un pasaj decisiv că înmormântarea este într-adevăr un ce esenţial din învăţătură şi practică religioasă şi că ea constituie în chip foarte desluşit fundamentul unei dogme.

Acestor cuvinte de o incontestabilă însemnătate capitală, se înşiră – ca un nou pasaj doveditor – al 15-lea capitol al primei Epistole către Corinteni. Deja la început Sfântul Pavel accentuează că Hristos este înmormântat. Mai apoi întreagă explicarea mult 005. Inmormantarea si crematiunea V 2eruditului apostol are doar înmormântarea drept presupunere.

 

Mormântul Domnului nostru Iisus Hristos

 

Odihna în mormânt face de asemenea ca şi cei morţi să fie denumiţi ,,cei adormiţi” sau ,,cei răposaţi”[7]. Şi Epistola sobornicească a Apostolului Iuda este de o însemnătate esenţială. Oricât de obscură este pentru noi întâmplarea narată: cearta Arhanghelului Mihail pentru cadavrul lui Moisi[8], trebuie totuşi să recunoaştem că cu cadavrul se petrec lucruri misterioase, dincolo de facultatea atât de mărginită a percepţiunii omeneşti, mistere care nu se pot întâmpla cu cenuşa.

În fine mai amintim I Corinteni 3, 16 şi pasaje analoage, în care corpul omului este numit templu al lui Dumnezeu. Nu se cuvine şi nici nu este cu cale ca noi oamenii – şi aşa atât de încărcaţi de păcate – să distrugem cu de-a sila şi cu brutalitate acest templu al lui Dumnezeu ![9] Într-o astfel de faptă nelegiuită nu este Doamne-ajută !

 

* * *

 

Acestea sunt, în linii mari, câteva mărturii ale Sfintei Scripturi. Ele ne-au arătat limpede ca lumina zilei că înmormântarea nu este nicidecum un obicei născocit cumva de oameni, după bunul lor plac sau după fantazia lor capriţioasă, ci că avem de-a face cu un punct de doctrină decisivă şi esenţială, privită în religiune ca necontestabilă, cu o rânduire sfântă şi dumnezeiască, pe care Însuşi Dumnezeu Atotsfântul a introdus-o şi poruncit-o de când lumea, şi că arderea cadavrelor, acolo unde ea este ordonată de Domnul, este vădit semnul urgiei divine şi indiciul unei judecăţi cereşti cumplit de înspăimântătoare.

Biserica Creştină a urmat chiar de la început pildei lui Iisus Hristos. Cum El a fost pus în mormânt, tot astfel au trebuit să fie puşi în mormânt şi toţi ucenicii Săi.

În scrisoarea comunităţii din Smirna cetim că creştinii au înmormântat osemintele Sfântului Policarp († 168). Episcopul roman Zefirin (212-218) a construit lângă Via Appia – şosea strategică vestită a vechilor romani, între Roma şi Capua – un cimitir denumit mai târziu, după succesorul său, cimitirul lui Callist. Acest loc îngrădit, unde se îngropau morţii, a fost cel dintâi cimitir recunoscut de stat, într-o vreme când prigonirile îngrozitoare contra creştinilor, din cauză religioasă, nu au încetat încă.

Ilustrul Tertulian, unul din cei mai învăţaţi părinţi ai Bisericii Romane, autor celebru de numeroase scrieri contra păgânismului şi în favoarea religiunii creştine (160-240), citează printre motivele pe care el le aduce contra intrării creştinilor în armată şi pe acela că soldaţii au fost arşi pe timpul său: ,,De aceasta trebuie să se ferească creştinul”.

A devenit obicei, îndată ce Biserica Creştină a avut mucenici, ca în zilele morţilor – care s-au serbat, după un simbolism adânc, ca zilele de naştere – să se oficieze servicii religioase funebre la morminte. Drept urmare, guvernatorul Egiptului, Emilianus interzise cu asprime creştinilor de a se duce în aşa-zisele cavouri şi de a serba acolo astfel de servicii religioase. După ce împăratul roman Gallien (260-268) a ridicat această oprire, împăratul Maxim (269) o reînnoi iarăşi.

 

005. Inmormantarea si crematiunea V 3

Adormirea Sfântului Ierarh Nicolae, frescă din biserica Mânăstirii Voroneţ

 

Lactanţiu, faimos şi savant apologist creştin din secolul al II-lea, supranumit Ciceronele creştin, dascăl în Nicomidia, Asia Mică, pomeneşte[10] de oameni care au declarat înmormântarea ca de prisos şi că trupul poate rămâne neînmormântat. El numeşte aceasta ,,o înţelepciune nelegiuită, o blestemăţie şi păcătoşie, pe care o reprobă tot neamul omenesc, cât şi dumnezeiasca Scriptură, care porunceşte înmormântarea”. El mai adaugă încă: ,,Noi nu vom tolera ca chipul lui Dumnezeu să servească ca hrană animalelor sălbatice şi păsărilor. Noi îl vom reda pământului din care s-a format”.

Conciliile Ecumenice, de la primul din Niceea (325) pe cât ştim, nu au discutat niciodată despre această chestiune. Din aceasta reiese în mod evident că şi în Biserică nu s-a ivit în nici într-un timp întrebarea, or cremaţiunea este în genere permisă. Numai la convertirea păgânilor a fost o necesitate imperioasă să se trateze despre aceasta. Caracteristic este că împăratul roman Iulian Apostatul (361-363) lăsă să se deschidă mormintele Profetului Elisei şi Sfântului Ioan Botezătorul şi să se arză totul ce a găsit în ele.

Macrobiu, un distins cărturar roman din prima parte a secolului V d.Hr., care când a scris Saturnalia sa a fost încă păgân (mai târziu deveni creştin), zice: ,,Pe vremea noastră (nostro saeculo) nu mai este obicei de a arde morţii”; el vorbeşte apoi de un obicei din ,,vremea [...] a fi predaţi focului”. Această mărturie a unui păgân este de o mare însemnătate: vedem cum cremaţiunea, care era privită înainte ca o cinste, a fost reprobată ca o necuviinţă pe timpul lui Macrobiu.

Carol cel Mare (mort în 814) a decretat în anul 782 saxonilor convertiţi porunca extrem de riguroasă de a se feri de cremaţiune ,,ca de o rătăcire a minţii omeneşti, ca de o erezie periculoasă”, ameninţându-i la contravenire cu pedeapsa cu moartea. În Capitulare Paderbrunense, anul 785, cap. 7, 22 cetim: ,,Când cineva arde cadavrul unui decedat după obiceiurile păgânilor şi transformă osemintele sale în cenuşă, să fie pedepsit cu moarte”.

Oton I cel mare, proclamat împărat de apus (912-973), ordonă neofiţilor să nu înmormânteze morţii lor printre păgâni în păduri sau pe câmpii, ci în cimitire ,,cum este obiceiul celor ce adoră, din negură de vremi, un singur Dumnezeu”.

Acestea sunt numai unele mărturii din istoria bisericească creştină, care ne arată clar că şi creştinătatea întreagă nu a tolerat niciodată arderea cadavrelor, considerând-o mereu ca o faptă sacrilegă.

 

* * *

 

Venim la sfârşit. Precum grădinarul din întreaga lui grădină alege florile cele mai frumoase ca să le întrunească în buchet ce are să-l hărăzească la zile mari, aşa şi eu ales-am pasajele cele mai însemnate din Scriptura divină referitoare la chestiunea ce am încercat să o schiţez într-o expunere sumară. Am văzut lămurit, în lumina cuvântului lui Dumnezeu, care este voinţa Domnului cel din ceruri – care ne-a creat în chipul Său[11] – cu privire la înmormântarea corpului, care are ca bază o simbolistică profundă; am văzut că este o învăţătură biblică expresă ca corpul să reintre în pământ şi să putrezească în mormânt; am văzut că Domnul îndeplineşte o judecată teribilă când porunceşte arderea cadavrului şi că El pedepseşte neîndurat şi amar pe acei care o execută fără porunca Sa.

Astfel, să ne supunem şi noi cu voie poruncii Sale categorice şi divine şi să nu călcăm arbitrar în calea poruncită de El şi să ne ţinem departe de ceea ce-I displace şi-I este de o vie contrarietate, având pururea înaintea noastră gândul la ziua cea de înfricoşată judecată faţă în cer cu Domnul sfânt. Să învingem în credinţă şi frica de Dumnezeu grozăviile mormântului şi să nu le înlăturăm cu mijloace samavolnice omeneşti în chip atât de lugubru şi sinistru şi care constituie o negaţie flagrantă şi bizară a tot ce este religiune.

 


[1] Matei 14, 12. A se vedea şi Marcu 6, 29.

[2] Matei 8, 28; Marcu 5, 2; Luca 8, 27.

[3] Ioan 11, 17. A se vedea şi Matei 27, 52; 8, 22; 23, 27 şi 29; Ioan 5, 28; Luca 16, 22.

[4] Matei 12, 40; A se vedea şi Ioan 12, 24.

[5] A se vedea şi I Corinteni 15, 3-4, 20 şi 23.

[6] Aceeaşi gândire o exprimă Sfântul Pavel şi în Epistola sa către Coloseni 2, 12.

[7] I Corinteni 15, 18, 20, 51; I Tesaloniceni 4, 13-15; II Petru 3, 4.

[8] Iuda v. 9.

[9] Şi textele din Panachida vorbesc clar de reîntoarcerea în pământ. În Panachida (p. 55) cetim: ,,Trupul să se risipească între cele din care este alcătuit”. Iar la pagina 58 cetim: ,,Iar trupul să se dea firii cea de Tine zidită”.

[10] Cartea a VI-a, c. 12.

[11] Facerea 1, 27; 5, 1; 9, 6.