----------------

 

Carti in site

 

--------------------

Cine e online?

Avem 127 vizitatori și nici un membru online

Meşteşugul rugăciunii (V)

de arhimandrit Serafim Alexiev

 

Episoadele anterioare

 

Dobândirea adevăratei rugăciuni

Cu înţelepciune dumnezeiască, Sfinţii Părinţi ne povăţuiesc ca temelia oricărei rugăciuni să fie simplitatea, smerenia, frica de Dumnezeu şi evlavia. Este cu neputinţă ca cineva care se roagă să placă lui Dumnezeu dacă nu are simplitate, ci viclenie în inima sa, dacă înaintea oamenilor şi înaintea lui Dumnezeu este plin de mândrie ori dacă este îndrăzneţ, neavând teamă de Dumnezeu. Dacă doreşti să te rogi cu folos pentru sufletul tău, străduieşte-te ca înainte de toate să tai orice viclenie, să izgoneşti făţărnicia, să te smereşti şi să lucrezi cu evlavie.

Stai înaintea lui Dumnezeu cu simplitatea unui copil, aşteptând să se liniştească valurile deşarte ale vieţii şi tulburarea din sufletul tău, recunoaşte-ţi păcatele şi, închipuindu-ţi Judecata cea înfricoşată a lui Dumnezeu şi veşnicele chinuri către care te va duce viaţa ta cea rea, cheamă-L cu teamă pe Dumnezeu în inima ta şi abia atunci începe să grăieşti cu El. Altfel, dacă cu inima tulburată de patimi şi cu mintea cuprinsă de gândurile pământeşti stai la rugăciune, buzele tale vor grăi rugăciunea, dar mintea va rătăci în altă parte, inima îţi va fi departe de Dumnezeu şi nu vei primi de la cer acelea pentru care, fără să te rogi din suflet, ci doar mecanic, le ceri. O asemenea rugăciune, în loc să te apropie de Dumnezeu, te va înstrăina de El. Lasă mai degrabă pentru puţină vreme rugăciunea, decât să o faci într-un moment nepotrivit, când eşti pe de-a întregul plecat în alte sfere.

Mai înainte de ce făgăduieşti, te găteşte pre tine – citim în Scriptură (Înţelepciunea lui Isus fiul lui Sirah 18, 23). Dacă noi, cu stăruinţă, ne pregătim înainte de a ne prezenta cu rugămintea noastră înaintea vreunui mare demnitar pământesc, iar când am ajuns la el luăm aminte la orice cuvânt al nostru, ca să nu greşim, atunci cum îndrăzim ca fără evlavie la rugăciune, fără simplitatea inimii şi fără smerenie să vorbim cu Dumnezeu ? Cugetă, omule îndrăzneţ, cine eşti tu şi înaintea Cui stai la rugăciune ! Tu eşti făptură şi, pe lângă aceasta, eşti un păcătos ! Iar El, Cel înaintea căruia îngenunchezi, este Făcătorul tău cel veşnic, Cel Atotputernic şi de neatins ! El te-a zidit, El poate cu o singură adiere să te nimicească. Căci ,,ce este viaţa noastră ? O lumânare pâlpâindă ! Este îndeajuns pentru Acela, care a dat-o pe ea, doar să o sufle şi aceasta se va stinge”.

Dacă Domnul a binevoit să te învrednicească să intri într-o convorbire de rugăciune cu El, aceasta este din compătimirea Lui fără margini către tine, om adânc căzut în păcat ! Rugăciunea ta este o mărturie a marii îndurări a lui Dumnezeu şi a neînţelesei Lui iubiri către tine. Pentru aceasta, când păşeşti la rugăciune, adu-ţi aminte cu cine vrei să grăieşti, rabdă şi cu deschidere plină de evlavie, cu credincioşie copilărească, cu inimă 009. Mestesugul rugaciunii Vsmerită şi cu adâncă cinstire plină de teamă, spune-ţi durerea ori arată-ţi mulţumirea şi lauda. Nu uita că Dumnezeu săvârşeşte o mare binefacere prin aceea că ne îngăduie să ne rugăm Lui. Şi nu doar că ne îngăduie, ci chiar ne porunceşte aceasta, dorind binele nostru; când ne spune să căutăm faţa Sa (potrivit Psalmi 26, 13), El ne cheamă către părtăşia cu El ca să ne sfinţească şi să ne desăvârşească duhovniceşte.

Când ne îndeamnă: Şi mă cheamă pre mine în ziua necazului tău, şi te voiu scoate (Psalmi 49, 16), El caută să aibă un motiv de a revărsa peste noi binecuvântările Sale cereşti. Când ne spune: Întoarce-te la mine şi te voiu mântui pre tine (Isaia 44, 22), El caută să ne întindă o mână mântuitoare şi să ne izbăvească de chinuitorul nostru – diavolul. Hristos, în dragostea Sa, S-a întrupat, dându-Şi viaţa pentru noi. El ne învaţă să ne rugăm atunci când spunem: Cereţi …, căutaţi …, bateţi (Matei 7, 7). Tot El, în chip înduioşător, ne cheamă: Veniţi către mine toţi cei osteniţi şi însărcinaţi, şi eu vă voiu odihni pre voi (Matei 11, 28).

,,Cine nu este uimit – exclamă Sfântul Ioan Gură de Aur – de iubirea de oameni a lui Dumnezeu, pe care El ne-a arătat-o, dând oamenilor o asemenea mare cinste că i-a învrednicit de rugăciunea şi convorbirea cu El ! În timpul rugăciunii, noi cu adevărat vorbim cu Dumnezeu. Tot prin aceasta intrăm în comuniune şi cu îngerii”. Iată de ce ,,cei ce se apropie de Dumnezeu trebuie să săvârşească aceasta cu bucurie şi cu teamă; cu teama de a nu ne arăta nevrednici de rugăciune, iar cu bucurie pentru măreţia cinstei care ni se dă”.

Dumnezeu nu are nevoie de rugăciunile noastre. Acestea ne sunt nespus de folositoare nouă înşine. Cu cât omul are o legătură de rugăciune mai vie cu Dumnezeu, cu atât este mai puternic înaintea răului, mai răbdător în necazuri, biruitor întru ispite. Rugăciunea îl înalţă deasupra lui însuşi şi îl leagă de Cel Preaînalt. Legat de Ziditorul său, omul slab devine puternic, căci Dumnezeu îi dă puteri prin rugăciune. În aceasta constă marele bine pe care omul îl primeşte în urma convorbirii în rugăciune cu Dumnezeu. Altfel, ,,creştinul fără rugăciune se arată precum pasărea fără aripi şi precum ostaşul fără arme”, după cum grăieşte Sfântul Tihon de Zadonsk. Cel ce se roagă regulat şi după dreptar are sprijinul îngerilor, ajutorul sfinţilor, întărirea cea puternică a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu şi, ceea ce este încă mai important, primeşte harul Domnului Iisus Hristos, iubirea lui Dumnezeu-Tatăl întru părtăşia Sfântului Duh. Cine ar putea să iasă împotriva unui astfel de ostaş, îngrădit cu ajutorul nevăzut al atâtor aliaţi puternici şi ocrotitori ?

Pentru aceasta, Sfinţii Părinţi, care au experimentat puterea rugăciunii, au ţinut la aceasta şi au sfătuit pe orice creştin să şi-o însuşească, să se îndeletnicească cu ea în fiecare zi, ca în acest chip să se mântuiască. După binecuvântata lor învăţătură, legând pe om cu Dumnezeu, rugăciunea face pe cel neputincios puternic, pe cel lipsit de curaj îndrăzneţ, pe cel deznădăjduit plin de nădejde. ,,Mare este puterea rugăciunii, scrie Sfântul Efrem Sirul. Ea stinge flacăra focului, înfrânează mânia prin dragoste, înfrânge oştiri, îmblânzeşte furtunile, pune pe fugă pe demoni, deschide porţile cereşti, sfărâmă legăturile morţii, vindecă neputinţele, îndepărtează necazurile, întăreşte cetăţile ce se clatină … într-un cuvânt, ea este mântuitoare din orice necaz. Înţelegând prin aceasta nu rugăciunea lipsită de viaţă, care se săvârşeşte doar cu buzele, ci rugăciunea care ţâşneşte din adâncurile inimii. Precum un copac care are rădăcinile înfipte adânc în pământ poate să se împotrivească atât vânturilor, cât şi furtunilor fără să se frângă ori să fie scos din rădăcini, tot astfel rugăciunea născută din adâncul sufletului, înrădăcinată adânc în inimă, se înalţă la cer fără a fi împiedicată de vreun gând ispititor. Aşa s-a rugat şi Sfântul Prooroc şi Împărat David: Dintru adâncuri am strigat către tine Doamne (Psalmi 129, 1)”.

O asemenea rugăciune trebuie să dobândească orice creştin, dacă doreşte să aibă o legătură permanentă şi lucrătoare cu Atotputernicul Dumnezeu şi să trăiască minunea părtăşiei celei dumnezeieşti. Către o asemenea rugăciune ne cheamă Însuşi Mântuitorul spunând: Şi când te rogi, nu fi ca făţarnicii, că iubesc în adunări şi în unghiurile uliţelor stând să se roage ca să se arate oamenilor. Amin zic vouă, că îşi iau plata lor. Iar tu când te rogi, intră în cămara ta, şi încuind uşa ta, roagă-te Tatălui tău celui întru ascuns şi Tatăl tău cel ce vede întru ascuns, va răsplăti ţie (Matei 6, 5-6).

Dacă ne rugăm doar cu rugăciunea cea din afară, cu care se mulţumesc făţarnicii, nicicum nu se va înfierbânta inima noastră. O astfel de rugăciune nu va schimba purtarea noastră şi nu ne va apropia de cer. Stăruinţa creştinului trebuie să se îndrepte către aceasta: prin formele exterioare ale rugăciunii, care sunt desigur necesare, să intrăm într-o stare de rugăciune lăuntrică. Iar aceasta este constituită din următoarele elemente: luarea aminte cu multă osârdie, căldura inimii, frica de Dumnezeu, aprinderea cea duhovnicească, căldura pocăinţei, umilinţa şi frângerea inimii.

Ca să dobândim adevărata rugăciune trebuie să ne îndeletnicim întru aceasta. Cum să ne îndeletnicim însă, ne învaţă Sfinţii Părinţi care, luminaţi de Sfântul Duh, s-au îndeletnicit neîncetat întru ea.

Citirea rugăciunii, fără participarea noastră, nu a adus nimănui până acum vreun folos. Cel ce ia aminte la aceasta, cel ce citeşte şi simte cu inima puterea cuvintelor rugăciunii, acela se roagă cu adevărat şi cu folos pentru sufletul său. ,,Nu doar cu cuvinte trebuie să ne rugăm – scrie Sfântul Nicodim Aghioritul –, ci şi cu mintea; şi nu doar cu mintea, ci şi cu inima, astfel ca mintea să vadă limpede ce spun cuvintele, iar inima să simtă ce cugetă mintea. Această unire este esenţa adevăratei rugăciuni. Dacă întru rugăciunea noastră lipseşte ceva din cele amintite, aceasta este fie o rugăciune nedesăvârşită, fie pur şi simplu nu este rugăciune”. Iar dacă omul se roagă cu o rugăciune nedesăvârşită sau cu o rugăciune înşelătoare, se lipseşte de acea minunată căldură cerească, de acel har şi de acea putere care fac adevărata rugăciune.

Astfel, trebuie să luăm aminte că nu orice rugăciune este una autentică. ,,Când mintea şi inima se unesc întru rugăciune şi gândurile nu se răspândesc – ne învaţă Sfântul Serafim de Sarov –, atunci inima se încălzeşte cu o căldură duhovnicească întru care străluceşte lumina lui Hristos, umplând de pace şi de bucurie pe omul lăuntric în întregimea sa”.

Unirea minţii cu inima, după cuvintele Sfântului Ignatie Briancianinov, trebuie să fie o unire a gândurilor duhovniceşti ale minţii cu simţirile duhovniceşti ale inimii. Nu doar orice simţământ al păcatului şi orice gând păcătos, ci toate gândurile şi simţirile fireşti, oricât de subţiri şi mascate de o părută dreptate, nimicesc unirea minţii cu inima, făcându-le potrivnice. Pentru aceasta, trebuie să luăm aminte ca în vremea rugăciunii să nu îngăduim nici un alt gând în inimă, nici măcar pe cele evlavioase, în afară de acelea care sunt obiect al rugăciunii şi care doar ele pot să unească mintea cu inima.

Despre adevărata rugăciune, Sfântul Ioan Gură de Aur spune următoarele: ,,Înaintea Domnului se roagă acela care şi-a adunat pe deplin sufletul şi nu are în acea clipă nici o părtăşie cu pământul, ci s-a sălăşluit chiar în cer şi a izgonit din sufletul său toate gândurile omeneşti. Cel care se roagă trebuie să se roage astfel încât, pe de-a întregul adunat, cu mintea neîmprăştiată şi cu sufletul întristat, să-L cheme pe Dumnezeu fără să înmulţească cuvintele, ci să sporească rugăciunea grăind puţine şi simple cuvinte, pentru că nu de mulţimea cuvintelor, ci de luarea aminte a sufletului atârnă faptul de a fi ascultaţi”.

Felurite sunt treptele rugăciunii. Acestea ţin de treapta duhovniciei noastre şi de legătura noastră cu Dumnezeu. Pe cât de strâns ne aflăm în viaţa noastră în legătură cu Dumnezeu, astfel va fi şi rugăciunea noastră. Căci într-un fel se raportează la Dumnezeu cel credincios, iar omul indiferent faţă de mântuirea sa în alt chip. Unul s-a rupt de păcat şi năzuieşte cu râvnă către viaţa virtuoasă, însă nu a intrat pe deplin în templul lui Dumnezeu, ci slujeşte Domnului cu silire de sine, iar un altul s-a unit cu Domnul şi Îl poartă întru sine şi, cu o cinstire plină de teamă şi cu evlavie şi dragoste, stă înaintea Lui.

Primul, fiind nepăsător în viaţa sa, este nepăsător şi faţă de rugăciune şi doar la vedere o săvârşeşte în biserică şi acasă. El se roagă simplu, după obişnuinţă şi după o oarecare îndatorire mecanică ce a prins rădăcini în sufletul său, mai mult decât copilăreşte; se roagă fără luare aminte şi fără simţire, urmând doar obiceiul stabilit mai înainte. Al doilea citeşte multe rugăciuni şi merge adesea la biserică, străduindu-se să-şi adune mintea, să nu se împrăştie şi să aibă o simţire potrivită citirii rugăciunilor; şi, cu toate că nu izbândeşte întru aceasta întotdeauna, el observă totuşi o oarecare izbândă întru rugăciune. Cel de-al treilea, adunat pe de-a întregul întru sine, stă cu mintea sa înaintea Domnului şi se roagă neîmprăştiat în inima sa, fără rugăciuni îndelungi, ci printr-o şedere de multă vreme la rugăciune. Acesta a dobândit rugăciunea lăuntrică.

Unuia ca acesta nu-i este de trebuinţă mulţimea rugăciunilor, căci ploaia multei grăiri stinge rugăciunea lăuntrică. Primul trebuie să năzuiască spre treapta celui de-al doilea, iar cel de-al doilea către treapta celui de-al treilea, ca să ajungă la părtăşia cea dumnezeiască. Căci cu cât omul înaintează întru rugăciune, cu atât mai mult se apropie de Domnul şi de propria sa mântuire.

 

Episodul urmator